În grădina botanică cad flori mov din copacii ăștia ca salcâmii care nu sunt salcâmi. Strânsă între feliile bulevardelor Santa Fe şi Libertador, grădina iese din sendviș ca o pastă de săruturi, parfum, șoapte, foșnete de picioare târâte alene prin iarba unde zac catralioane de pisici. Sanctuar pentru privirea verde a motanului alb jigărit care a venit în viaţa asta cu o karma rea și și‐a lăsat juma de ureche în gura vreunui alt motan sau poate câine. Sanctuar pentru cele trei mâţe negre de copac care atârnă pârguite, așteptând să fie culese de vreo domniţă îndrăgostită, fugită de la birou cu un Marquez la subraţ. La marginea grădinii, chiar la gard, sunt rânduite cutii de margarină în care Sfinte Vineri au pus apă și mâncare felinelor. Sunt ierarhii bine stabilite: Behemoth cel negru care bea vodcă, înghite ciuperci murate și joacă șah, este plasat cel mai aproape de ligheanul cu terci, lingându‐și piciorul stâng spate, trecându‐și limba conștiincios, din vârful labei până la inghinala deltă de păr, sub galbenul invidios al lui Rumpelteazer, bătrân și indispus. De picioare mi se freacă grăbită o pisică grasă căreia i‐a rămas capul mic. Geme și miaună, și continuă să se frece sperând că piciorul meu, ca într‐un experiment din laboratorul de fizică în care rigla de plastic frecată de păr electrizează hârtia, va atrage ziarul plasat la 50 de centimetri pe care cineva a pus salam. Trebuie să fie Bombalurina. Bombalurina îmi sare‐ușuratică‐în poală. Și uite așa, sub florile mov care înăbușă claxoanele de afară, în pasta de dragoste și foșnete din grădina botanică transformată în orfelinat și azil de pisici, o mâţă toarce, toarce pe șase voci din șase piepturi de aramă. Toarce și trage din mine toată energia negativă, o suge ca o sondă înfiptă în Subcarpaţi. Cum ţin eu în poală pisica cu capul mic și fundul mare, îmi spun că uite, dacă nu ai psiholog, n‐are a face. Vii în botanică și la o compresă de motan argentinian. E gratis. Și eficient.

America dezgolită de la brâu în jos, volumul 1, a fost reeditat de Editura Trei. Cu mai puține, sper eu, greșeli de gramatică și ortografie ca prima ediție. Și cu peste 100 de pagini în plus, știu eu, că eu le-am scris, nu domnu Gabriel, nu domnu Viorel.

Coperta arată așa. Șo pe ea!!!