trasul de par, urecherea, palma, cureaua, papucul, facaletul, in cazuri mai sofisticate ca cel de la mine din bloc, legatul de calorifer si aplicarea de lovituri cu lantul-sau cel putin asta era referinta la care se raporta maica-mea atunci cind vroia sa-si demonstreze umanitatea, chiar daca strangea in palma un somoiog de par lung saten, proaspat recoltat de pe scalpul meu, dupa un 8 incasat la matematica.

bataia e rupta din rai. eu te-am facut, eu te omor. bate fierul cu copilul. cati dintre noi, astia de 40 de ani, nu ne-am plans inimile afara, nu am implorat iertare, in numele fundului framantat cu cureaua, in numele obrazului inrosit de palme grele, in numele urechilor intinse si arzande. “mai faci ma? ma mai faci de rusine?”, asta ne intrebau si noi invatam cu pumni, palme si ghionturi sa ne stim locul, sa ne cunoastem masura.

si sa mintim: da mama, am facut, da taticutule, am dres, da tovarasa invatatoare am citit.

o generatie de ursi dresati sa mearga pe bicicleta intru incantarea procreatorilor care si-au jertfit tineretea ca sa ii aduca pe lume. hotarati sa-i puna la locul lor.

muine este sandvisul cu unt si miere al lui dumnezeu, femeie de 70 de ani adorata de fiica ei pe care a crescut-o frumos cu o singura palma, data cind aia mica avea 3-4 ani si s-a oprit urland in fatza vitrinei de jucarii ca vrea papusa. “nu luasem salariul si ea zbiera ca vrea papusa desi ii spuneam ca nu am bani acum. eeeee, pai nu-mi faci tu mie asta, in mijlocul strazii”, jaaap, muine a tras-o-ntr-un gang, i-a bagat copilei mintile-n cap si acolo, bine infipte, au ramas pina la 35 de ani. amin. lui muine nu-i place cum sunt crescuti copiii din ziua de azi, retetele de internet sunt mai rele decat aditivii alimentari, copiii trebuie atinsi, trebuie invatati cine-i sefu si care e rostul lor.

nimic mai departe de parerea lui nea ion, temutul parinte care-si lega baietii de calorifer si ii batea cu lantul de la bicicleta. nea nelu e acum carpa pe care nepotii o tarasc prin noroaiele din spatele blocului, e budinca pe care o imprastie pe gresia bucatarie. si-a pierdut ferocitatea cu care isi “punea la locul lor” baietii si acum e tot un zambet crestinesc si-o invitatie la maternitate pentru ca “sunt inebunit dupa nepoteii mei”. atat de tare incat sa trasezi cu palma si cureaua niste borne prin care ei sa se strecoare in viata?

“nuuu, nu m-as atinge de ei, sunt lumina ochilor mei”.

din oamenii care ne-au fragezit ca pe vrabioare a pierit dorinta manuirii parului. daca-i intrebi pe ei, nici nu a existat vreodata. pai si atunci de ce ma bateai mama? de ce ma pocneai tata?  “noi? fugi draga de aici, delirezi.” minciuna si negarea se-ntind igrasioase peste generatiile crescute-n frica. familiile mimeaza dragostea, tinerii mimeaza obedienta, societatea mimeaza cinstea.

doar muine-cea cu-o singura palma data acum 32 de ani, recunoaste “crimele” trecutului. scleroza este o alegere. noi o traim la nivel national.