Un cetățean cu mitralieră dă buzna pe o plajă în Tunisia și sfârtecă slipii instalatorului din Liverpool cu gloanțe de oțel. ISIS zice Cameron, regina transmite condoleanțe familiilor victimelor și lumânări sunt aprinse în nisipul alb pe care au călcat cu mii de ani înainte picioarele cartaginezilor lui Hannibal, în drumul lor spre Roma.
Grecia lui Aristotel, cel care lăuda performanțele instituțiilor de guvernământ din Cartagina, egalate în eficiență doar de cele ale Spartei sau Cretei, stă la coadă la bancomat. Ea, Grecia, stă în picioare, cu colțurile gurii trăgând spre genunchi, amară, bătrână și obosită de atâta nerecunoștință. Strângând o plasă în mână, Grecia nu mai este a lui Aristotel ci a lui Tsipras, băiatul care manipulează mondial bursele și face bani împreună cu niște băieți de pe urma fluctuațiilor piețelor de capital. Euro scade în raport cu dolarul, yenul e praf și Shanghaiul se ține de gonade. Curentul care intră prin ușița deschisă de Grecia trage la șale toată Asia și iată că nici America nu se simte mai bine.

Referendum, să întrebăm populația dacă mai vrea sau nu mai vrea să fie salvată. Ipocrizie învelită în sacou și zâmbete largi. Pentru miile de Giorgios și Nichiforos care așteaptă încolonați la bancomat nu-i nimic de râs.
Merkel cu mitraliera în mână a intrat peste plaja unde băgau un joc de dame și un păhărel de rețină și le-a ciuruit borseta.
În Grenoble, un cetășean islamist și-a decapitat șeful și și-a făcut șase selfieuri cu țeasta acestuia apoi s-a aruncat cu mașina într-un depozit de materiale inflamabile.
Vandali. Pecenegi. Avari. Islamiști. Anticonsumiști. Hipsteri. Ecologiști. Nudiști.
Invaziile barbare. Co-producție canadiano-franceză. 2003

Rémy: We’ve been everything: separatists, supporters of independantists, sovereignists, sovereignity-associanists…

Pierre: At first, we were existentialists.

Dominique: We read Sartre and Camus.

Claude: Then Fanon, we became anti-colonialists.

Rémy: We read Marcuse and became Marxists.

Pierre: Marxist-Leninists.

Alessandro: Trotskyists.

Diane: Maoists.

Rémy: After Solzhenitsyn we changed, we became structuralists.

Pierre: Situationists.

Dominique: Feminists.

Claude: Deconstructionists.

Pierre: Is there an -ism we haven’t worshipped?

Claude: Cretinism.

Nașul vorbește engleză. Împinge de la spate o oiță rătăcită australiancă, o conduce spre locul ei apoi preia pe piept întreaga disperare a unei bătrâne care nu găsește locul 2 din vagonul 3, pentru că locul 2 nu există.
”Nu e nicăieri locul 2, eu ce mă fac acum?” se muncește băbuța dar nașul bilingv, cel puțin billingv, o alină și îi explică plin de grijă că nu e locul 2 ci clasa a 2 a și locul e de fapt 104.
Femeia se năruie totuși pe locul 45, la invitația unei alte mătuși care îi ia urechea ostatică și îi povestește preț de 148 de kilometri despre întreprinderea de panificație la care a muncit ani de zile și a făcut pâine cu miez moale și cornulețe pufoase și despre vecina care și-a ucis pruncul nou născut în toaletă dar a avut noroc cu medicul de la întreprindere care i-a luat partea și nu a spus la examinarea procurorilor că și-a produs avortul și uite așa, deși femeia era clar criminală și era plină de sânge și a umplut casa de sânge și toaleta a înfundat-o cu copilașul, așa a scăpat nepedepsită și uite-o cum schimbă subit subiectul și ajunge la mititeii pe care îi face după o rețetă proprie, la grătar, că nu mai merge la restaurant și nici la mare că o bate soarele în cap la mare și nu suportă, mai bine stă acasă și face mititei și cârnați la grătar.
Lângă mine un bărbat dă gata 3 cutii de Ciucaș în 46 de minute. Le soarbe, le stâlcește în mâna mare și le înghesuie hotărât în coșul de gunoi. Nici el nu și-a găsit locul. Avea 81. Nașul bilingv a căutat locul și nici el nu l-a găsit. Pur și simplu nu este în garnitura asta un loc 81.
”Stați și dumneavoastră aici”, i-a spus și l-a așezat pe el și setea lui mai întâi pe același scaun, dar după vreo 45 de kilometri setea a vrut un scaun al ei și omul s-a lățit pe toată bancheta.
Femeia cu locul 104 care a ajuns pe locul 45 la invitația doamnei cu logoree observă o breșă în peretele de vorbe. Își bagă un picior, apoi juma de torso. Cred că vrea să fugă.

Dar nu.
Cu voce mică începe să zică din Corinteni. Cornulețele și sângeroasele avorturi sunt îngropate de viața lui Moise povestită mărunțel, în cuvinte de diacon de țară.
”Familia lui Moise era roabă la egipteni, iar el, Moise,  până la 40 de ani nu a făcut mai nimic, doar păcate, multe păcate dar iată că lui i se arătă un rug arzând și rugul ăsta care nu se mistuia era chiar Domnul Dumnezeul nostru care i-a spus să își scoată neamul din robie și să-l ducă acasă, pe pământul sfânt, la Damasc.”
”Damasc e în Siria”, intervine doamna cu cornulețele pufoase, ”știu că e în Siria pentru că m-a invitat fiica unei prietene d-a mele care e căsătorită cu un arab, foarte frumoasă e și umblă în fuste scurte și în bluze strâmte, nu are nicio treabă.”
”Dar unde stă?”
”La București. Că e căsătorită cu arabul ăsta.”
”Da, arabii sunt și ei pe pământul sfânt, erau și atunci când Moise a plecat cu poporul acasă, știți povestea cum a ajuns și apoi israeliții l-au trădat pe Isus, l-au omorât evreii pe Isus. Știți nu?”
”Știu că l-a trădat Iuda, dar cine l-a plătit pe Iuda? Asta e întrebarea. Cine? Că și atunci erau preoți cu hectare și țări întregi în stăpânire.”
Trenul intră în Brașov. Ortodocșii dezbat în continuare avariția preoților dar eu trebuie să plec spre ușă. Pe culoar, dop, este o doamnă care așteaptă și ea ca trenul să oprească. Mă așez în spatele ei dar în 2 secunde suntem măturate de un Moise cu valiză care ne despică pe mijloc.
”Coborâm și noi”, apucă să strecoare doamna.
”Și eu de unde să știu?”, răspunde Moise.
În siajul lui o bătrână mi se rostogolește, călcându-mă apăsat pe degetele de la picioare. Aleargă pe peron și privind-o mă gândesc că sigur fuge pentru că are în traistă locul 81.

Toată lumea înțelege ce eu nu înțeleg: cine e în spatele lui Băsescu, de ce nu pleacă Ponta nici să vrea, cum e cu americanii și petrolul, DNA-ul și serviciile care se bat, se pălesc ca zeii în legendele Olimpului, cu fulgere și tunete și munți sfârtecați și-n oceane înecați. Toată lumea știe să descurce ițele în care e-nodată țărișoara.
Nemții vor federalizarea, americanii exploatarea, rușii ocuparea, Mihalache face, Iohannis tace, Ponta se preface. Se știe.
Taximetristul scoate de sub mustața evazată o poveste cu nașul lui care lucrează la guvern și știe foarte bine el, finul, știe de la nașul cum se acordă contractele și cum se iau bani și se fură de se stinge și uite în Cluj, ar fi putut să aibă tramvai până la Apahida dar nu s-a vrut, nu s-a vrut că nu ieșeau bani dar noroc că Uniunea Europeană i-a zis lui Boculeț: măi Boculeț măi, nu mai vezi un șfanț până nu repari străzile și nu faci lucrările pe care le-ai promis că le faci de hăăăt, 5 ani și mai mult.
Și acum face Boculeț.
Da` de unde are bani-întreb ca netoată de stârnesc furia mustății care smulge ochiul de pe drum și mi-l vâră în frunte.
Da` doamnă, cum de unde? Că plătim impozite aici de nu mai știm de noi. 15.000 de lei pe an, atât plătim pe căși și pe mașini. Dar știu eu de la nașu-miu care mi-a povestit cum fură ăștia. Furăăă doamnă, nu ați văzut cum fură…
Păi și de ce nu povestiți la presă, să aflăm și noi cât de mult fură
Da` ce, nu știți?
Nu.
Atunci poate o să spun la presă, poate o să spun.
Toată lumea are sacoșa plină de explicații: rușii au băgat blonda în schemă și Ulisele nostru nu s-a legat la timp de catarg și acum zace în cutiuță, deși ar fi putut să facă istorie. Și americanii îl țin pe Ponta, cu tot cu nesimțirea lui de 120 de kile, îl țin și îi plătesc și operația din Istanbul, care nu e o operație ci ditamai tratatul cu Turcia ca să protejăm Dardanelele de ruși. Și Iohannis e cu nemți, ceea ce e mai bine decât cu americanii, că vorba aia, suntem în Europa.
Suntem o țară de moși șahiști care își petrec bătrânețile în parc chibițând mutările jucătorilor.
Toată lumea disecă prezentul și explică trasee viitoare. De te uiți în spate, sângele de pe bocancii minerești cu care am pătat covorașul alb al Europei s-a uscat.
Bocancul e ruginiu, arată așa, de parcă am călcat în fecală de rottweiler.
Ce noroc pe noi să călcăm în caca. Eu zic să cumpărăm bilete la Loto.
Să-mi amintesc să-l sun pe Ogică să-mi spună ce numere să pun. Căci desigur, toată lumea știe ce numere o să iasă la Loto. Dar nu le pune, doar așa, ca să o enerveze pe Fortuna.

Instalația de aer condiționat nu merge și nu mai sunt 70% apă ci doar 30%. Aș vrea să condensez, să mă așez pe un obiect rece și să-mi recapăt forma dar nu am niciun obiect rece în compartimentul vagonului de dormit. Trenul pleacă. 5 kilometri la oră, se târăște ca un slujbaș rămas fără slujbă, trăgând după el servieta veche în care are un măr și un sandviș cu parizer.
10 kilometri la oră, 15 kilometri la oră, ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam, șinele trosnesc sub greutatea garniturii și pe geamul căscat ca să se facă un pic de curent se repede o adiere și pe ea călare, ca într-o poveste arăbească, intră o lăcustă gigantică. Verde cu pulpe groase, de spadasin, se învârte pe lângă mânerul ferestrei. Apoi adoarme sau se uită pe geam, nu știu. Cert e că nu mai mișcă.

Afară se înșiră țara. Amărâtă țară, roasă, spartă și tocită, cu smocuri de verde răsărind din subsuoara caselor cu acoperișuri fracturate după meciuri de wrestling cu sărăcia. Țipenie. Trenul are acum poate chiar 40 la oră. De ferestre se șterg copacii și când iese din pădurice, pe câmpul semănat cu porumb, văd iepuri care aleargă mai repede decât noi. Ce bine ar fi să vândă bilete…
Ruină.
O țară jumate moartă, jumate vie, cățărată pe masa de autopsie, drogată și tăiată, cu mațele pe afară.
Cum dracu am ajuns atât de rău? Cum dracu am ajuns atât de răi?
Gabi din Timișoara are restaurant. Unul frumos, foarte frumos, într-o casă veche, pe o stradă cu duzi și asfalt plesnit sub presiunea rădăcinilor duzilor care dau să iasă la soare. Casa e închiriată și spațiului trebuia să i se dea în acte destinație comercială. Pentru asta trebuie acordul vecinilor. Nu e decât un vecin, un domn în vârstă care a zis ”Nu”. Nu vrea vecinul să se facă cârciumă în casa de lângă.
”Dar este deja restaurant, trebuie doar încadrat spațiul în acte.”
Nu.
”De ce? V-am deranjat în acești trei ani de când e restaurant aici?”
Nu. Dar nu vreau eu.

Vecinul meu, de la parter, din partea cealaltă a blocului este supărat că am vizitatori. I-a interogat, i-a tras la răspundere când au dus gunoiul și apoi a sunat proprietara să ne reclame pentru că primim oaspeți.
”Care este problema dumneavoastră?”
Nu mă simt în siguranță în blocul meu.
”Sunt prietenii mei. Sunt oameni cu copii.”
Sunt oameni străini care intră în bloc…
”Care vin la mine”
Dar nu sunteți proprietar.
”Dacă eram era vreo diferență?”
Da. Sunteți chiriașă, nu aveți voie să aduceți oameni în bloc. Ne este frică pentru siguranța noastră.
”V-a fost furat ceva?”
Nu.
”V-au deranjat prietenii mei cu ceva?”
Nu. Dar nu ne simțim în siguranță.
Conjurația imbecililor.
Declară-ți prietenii care vin în vizită, ca la pension, ca la Miliție în `88.
Nu îți dau autorizație pentru că nu vreau.
Răutate crescută buruiană peste conștiință. De ce să îi fie ăluia bine când ar putea să îi fie rău?
25 de ani de non-modele, de Iliescu, Gigi, Gâdea, Năstase și Voiculescu, de Udrea și de Banciu, de Mihaela Rădulescu și de Ponta, au violat cu ură, bătut crunt și desfigurat spiritul românesc. Ospitalitate, omenie, concepte la fel de părăsite ca IAS-urile ăstea înfundate pân la țâțișoare în propria ruină.
Trenul trece în noaptea care coboară peste ceea ce a fost odată o țară.

În 1992, una din temele apărute obsesiv pe agenda primarului Brașovului a fost construcția aeroportului. Brașovul, cel mai important oraș pe harta turismului românesc, Brașovul, platformă industrială strașnică, Brașovul-buricul patriei, nod feroviar, comercial, strategic. Avem nevoie de aeroport, îl vom face. 23 de ani mai târziu suntem așezați în fund pe trotuarul murdar, obosiți de atâta așteptare cu degetul mare erect, ridicat într-un ”ia-mă nene” către autoritățile centrale care au trecut cu mașina pe lângă noi. Și niciuna nu a oprit.
Nu au avut interes-așa îți zice lumea când un proiect pică și nu pricepi de ce. De ce nu s-a construit aeroport la Brașov? Nu a fost interes.
Interesul cui? Al ălora de la putere. Unși de regii asfaltului și de principii benzinei, politicienii au sufocat proiecte esențiale pentru dezvoltarea regională sau națională. Cum se face că acum faci din București cu trenul cu o oră în plus până la Sibiu decât făceai pe vremea lui Ceașcă? Cum se face că de la Sibiu la Timișoara faci cu trenul 9 ore? Cum se face că nu există încă un aeroport la Brașov și cum se face că ăla din Sibiu a înflorit numai după ce nenea de la Atlassib a fost înghesuit de justiție?
Că n-a fost interes.
Al cui o fi acum să treacă domnu Cazanciuc la UNPR? Interes, mă refer.
Jocul cui îl face acest domn care a valsat cu lupii și a jucat popa-prostu cu urșii? Căsătorit cu verișoara lui Victor Viorel (la rândul ei o doamnă cu o evoluție impecabilă la concursul de obținut funcții în agenții și societăți de stat), tovarăș și coleg cu Victor Viorel, Robert Cazanciuc este departe de a fi omul surprizelor și al mișcărilor bruște. Ia priviți ce scria Prisacariu acum câțiva ani aici. http://prisacariu.ro/2013/04/18/transpartinicii-studiu-de-caz-familia-cazanciuc/
Care va să zică, de ce anumiți ziariști nu mai reușesc să își bage dinții în gură de atâta bucurie când anunță noua mutare a lui Cazanciuc, cu tot cu portofoliul Justiției, la UNPR? De ce ar fi asta un lucru bun pentru mine și o palmă peste obrazul gros al lui Viorel?
Nu cumva este doar o fentă care să-i servească la negocieri lui nea Oprea? Doar o metodă prin care gașca de pungași transpartinici să mai câștige un picuț de timp, să creeze o perdeluță de fum, să ne dea senzația că se lucrează și când vigilența ne va fi adormită de apropierea concediilor, în plină vacanță, jap, să ne trezim sodomizați de Victor Viorel, rujat și operat, dar tot el, în toată splendoarea lui?
Ochii lu` Europa sunt pe noi. Dar ce văd ei?
O luptă pentru putere pe care, probabil, Ponta o va pierde. Însă din care PSD și PNL și partidul lui Tăriceanu (pândit și el de dosărele. Am scris aici: https://feher.wordpress.com/2014/11/09/tariceanuion-iliescu-frica-de-bulau/) și alți șugubeți vor câștiga. Iar noi vom rămâne în continuare, pe trotuar, așteptând la nesfârșit să oprească proiectul ăla care ne va face viața mai bună. Dar nu va opri nimeni.
De ce?
Pentru că nu a fost interes.

Cel mai prost om dintr-o adunare este acela care este cel mai sigur pe sine.
Omul incapabil să mai producă întrebări, impotent și steril, care trăiește din răspunsurile la tot și la toate pe care le scoate pescuindu-le ca pe muci din nara lărgită de atâta forare. ”Da, am citit-o pe Nichita Stănescu și am și cunoscut-o, era total îndrăgostită de mine”-îți poate spune, sigur pe el, cel mai prost om din sală și tu, dacă nu ești la fel de prost ca el, te întrebi dacă tu ești idiot, dacă Nichita Stănescu nu a fost cumva și o divă porno din anii `80 și tu nu ai cunoscut-o pentru că ai avut ghinionul să stai în bibliotecă și să îl citești pe Nichita ăla cu coaie și versuri bizare.
Certitudinile tale sunt zguduite de orice intervenție a prostului autentic și sigur pe el.
Dar dacă omul ăsta știe ceva ce nu știi tu, îți spui și soclul convingerilor tale vibrează, un 5,4 pe Richter. Nu cad farfuriile din vitrină dar se zgâlțâie un pic dulapul. Iar omul dă în continuare cu barosul, el știe tot, are răspunsuri pentru tot și nicio întrebare căci, ca și Tatăl Nostru care este în ceruri, prostul cel mai mare din sală domnește asupra propriei lumi cu siguranța creatorului ei.
Nu-mi spui tu mie măi băiatule să-mi dau eu demisia, eu știu că nu o să mi se întâmple nimic pentru că tu nu o să îmi faci nimic pentru că tu și neamul vostru de momâi nu sunteți în stare de nimic…
Singurul om mai rău decât cel mai prost om dintr-o adunare este omul prost și rău. Omul căruia, odată cu întrebările i-a crăpat și ultima picătură de bun simț. Omul care are siguranța că, indiferent cât va întinde coarda, nu se va rupe, căci coarda este infinit elastică, a citit el într-o carte de fizică tibetană. Omul cel prost și rău este șmecherul care a întrezărit nemurirea și se repede cu 450 de km la oră în peretele de beton al realității. Știe că nu are cum să moară. Este sigur că indiferent ce face, nu există nimic care să îl oprească.
Și până acum a avut dreptate.
În 16 noiembrie am crezut că piere. Nici vorbă. Ni s-a spus să așteptăm, să-l lăsăm să-și frângă gâtul în propriul buget. A sărit svelt peste pârleaz și a continuat să mărească ritmul, noi ordonanțe, noi ticăloșii, cod penal, cod silvic, bagă mare, ia mai furați măi flăcăi, hăăăi, hăăăi!!!
În 5 iunie, au ieșit dosărelele și ni s-a spus: ăsta-i sfârșitul. Nici vorbă. Așa cum omul cel prost și rău știa-dar noi nu l-am crezut și ne-am tot întrebat pierzând timpul cu discuții anoste-nimic nu îl poate urni.
Sau nu?
Eu tot mă întreb cât ne mai trebuie să înțelegem că cel mai prost și rău om este de neclintit doar în lumea creată de el. Aia în care umblă în curul gol și niciun copilaș nu atrage atenția audienței că împăratul e dezbrăcat. Dar în lumea mea și a ta și a lui și a ei și a altor câteva zeci de mii, poate sute de mii de oameni care nu au fost paralizați de epidemia de prostie care a pălit România, cel mai prost și rău om este doar un funcționar public obraznic care trebuie dat jos din copac.
Totul e să zguduim copacul.
Ne vedem mâine în față la Guvern?

Felice are 72 de ani și este dottore, d-ăla adevărat, nu unul cusut în atelierele din Buftea. Doctor în economie. Muncește și acum și, la biroul lui din centrul Torinoului, o secretară de 60 de ani, sveltă și agilă, răspunde la telefonul fix cântând în ureche un ”buongiornoooo, cabinetul lui dottore Ballatore” apoi te întreabă cu ce te poate ajuta. Felice e mereu la costum și are o geantă care se închide în catarame de alamă, la fel de bătrână ca el. E modelul de geantă pe care personajul lui Robert Duvall l-a avut în filmul Avocatul, ne anunță. Nu știu despre ce vorbește, mă uit pe IMDB și găsesc doar Judecătorul, bănuiesc că nu e mare diferență.
În anii `70, la numai 30 de ani, Felice era mare director de fabrică, singurul capabil să facă față sindicatelor comuniste care amenințau cu revoluția și care, zice el, aveau acces la armele partizanilor, pitite bine după al doilea război mondial. ”Dottore Ballatore, te respectăm, dar nu o să ezităm să-ți tragem un glonț în cap când timpul va veni” i-au zis coloneii luptei de clasă, atunci, în anii `70 când totul părea clar, roșul era roșu și albul era alb.
Pantonele politicii s-a diversificat atât de tare, mii și mii și mii de nuanțe care pulverizează ideologia în fire de spaghetti multicolore, neimportante luate separat, capabile să se justifice numai împreună.
Și în spatele fabricii de vopseluri este Mafia.
Ieșită din zona marginală a infracționalității violente, mafia este acum pur economică, mâna care dă de mâncare comuniștilor și cristian democraților deopotrivă, praștia care propulsează Italia în viitor. A 4-a putere economică a Europei.
Ce s-a întâmplat cu Aldo Moro? întreb și Felice se îndreaptă din spate, înghite milanesa pesmetoasă din gură și declară: ”am ratat ocazia de a fi altceva decât suntem. Asta s-a întâmplat cu Aldo Moro. Omul providențial, capabil să facă pace între dreapta și stânga. Ucis de Brigăzile Roșii, o facțiune marxist leninistă, așa au zis ei atunci. Dar, de fapt, în spatele asasinării lui era SUA și NATO, speriate că Moro va aduce comuniștii la guvernare și astfel Italia ar putea aluneca în mâna rușilor iar aliații ar pierde zone strategice în Mediterana.”
Scopul scuză mijloacele.
Machiavellism cu miros de burgeri.
Strâns în costumul cu croi impecabil, Felice Ballatore înțelege cu demnitate că niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par și că întotdeauna vizionarii vor fi sacrificați în complicate repuneri în scenă a judecății lui Pilat.
Realizez, a câta oară, cât de stupid a fost optimismul nostru din 16 noiembrie.
Nimeni nu vrea o personalitate puternică și coerentă în fruntea unei țări, cum nici un director nu-și angajează asistent pe cineva care ar putea să-i ia locul, poate în 5 sau poate în 7 ani. Momâile, servilii, banalii, blegii, șantajabilii, ei sunt cei care ne trebuie.
Trăim în vremuri în care respectul pentru adversar nu mai există. Nici adversarul nu știi cine e.
Felice a prins vremuri grele, dar mai ușor de înțeles.