Archive

Monthly Archives: June 2015

Un cetățean cu mitralieră dă buzna pe o plajă în Tunisia și sfârtecă slipii instalatorului din Liverpool cu gloanțe de oțel. ISIS zice Cameron, regina transmite condoleanțe familiilor victimelor și lumânări sunt aprinse în nisipul alb pe care au călcat cu mii de ani înainte picioarele cartaginezilor lui Hannibal, în drumul lor spre Roma.
Grecia lui Aristotel, cel care lăuda performanțele instituțiilor de guvernământ din Cartagina, egalate în eficiență doar de cele ale Spartei sau Cretei, stă la coadă la bancomat. Ea, Grecia, stă în picioare, cu colțurile gurii trăgând spre genunchi, amară, bătrână și obosită de atâta nerecunoștință. Strângând o plasă în mână, Grecia nu mai este a lui Aristotel ci a lui Tsipras, băiatul care manipulează mondial bursele și face bani împreună cu niște băieți de pe urma fluctuațiilor piețelor de capital. Euro scade în raport cu dolarul, yenul e praf și Shanghaiul se ține de gonade. Curentul care intră prin ușița deschisă de Grecia trage la șale toată Asia și iată că nici America nu se simte mai bine.

Referendum, să întrebăm populația dacă mai vrea sau nu mai vrea să fie salvată. Ipocrizie învelită în sacou și zâmbete largi. Pentru miile de Giorgios și Nichiforos care așteaptă încolonați la bancomat nu-i nimic de râs.
Merkel cu mitraliera în mână a intrat peste plaja unde băgau un joc de dame și un păhărel de rețină și le-a ciuruit borseta.
În Grenoble, un cetășean islamist și-a decapitat șeful și și-a făcut șase selfieuri cu țeasta acestuia apoi s-a aruncat cu mașina într-un depozit de materiale inflamabile.
Vandali. Pecenegi. Avari. Islamiști. Anticonsumiști. Hipsteri. Ecologiști. Nudiști.
Invaziile barbare. Co-producție canadiano-franceză. 2003

Rémy: We’ve been everything: separatists, supporters of independantists, sovereignists, sovereignity-associanists…

Pierre: At first, we were existentialists.

Dominique: We read Sartre and Camus.

Claude: Then Fanon, we became anti-colonialists.

Rémy: We read Marcuse and became Marxists.

Pierre: Marxist-Leninists.

Alessandro: Trotskyists.

Diane: Maoists.

Rémy: After Solzhenitsyn we changed, we became structuralists.

Pierre: Situationists.

Dominique: Feminists.

Claude: Deconstructionists.

Pierre: Is there an -ism we haven’t worshipped?

Claude: Cretinism.

Nașul vorbește engleză. Împinge de la spate o oiță rătăcită australiancă, o conduce spre locul ei apoi preia pe piept întreaga disperare a unei bătrâne care nu găsește locul 2 din vagonul 3, pentru că locul 2 nu există.
”Nu e nicăieri locul 2, eu ce mă fac acum?” se muncește băbuța dar nașul bilingv, cel puțin billingv, o alină și îi explică plin de grijă că nu e locul 2 ci clasa a 2 a și locul e de fapt 104.
Femeia se năruie totuși pe locul 45, la invitația unei alte mătuși care îi ia urechea ostatică și îi povestește preț de 148 de kilometri despre întreprinderea de panificație la care a muncit ani de zile și a făcut pâine cu miez moale și cornulețe pufoase și despre vecina care și-a ucis pruncul nou născut în toaletă dar a avut noroc cu medicul de la întreprindere care i-a luat partea și nu a spus la examinarea procurorilor că și-a produs avortul și uite așa, deși femeia era clar criminală și era plină de sânge și a umplut casa de sânge și toaleta a înfundat-o cu copilașul, așa a scăpat nepedepsită și uite-o cum schimbă subit subiectul și ajunge la mititeii pe care îi face după o rețetă proprie, la grătar, că nu mai merge la restaurant și nici la mare că o bate soarele în cap la mare și nu suportă, mai bine stă acasă și face mititei și cârnați la grătar.
Lângă mine un bărbat dă gata 3 cutii de Ciucaș în 46 de minute. Le soarbe, le stâlcește în mâna mare și le înghesuie hotărât în coșul de gunoi. Nici el nu și-a găsit locul. Avea 81. Nașul bilingv a căutat locul și nici el nu l-a găsit. Pur și simplu nu este în garnitura asta un loc 81.
”Stați și dumneavoastră aici”, i-a spus și l-a așezat pe el și setea lui mai întâi pe același scaun, dar după vreo 45 de kilometri setea a vrut un scaun al ei și omul s-a lățit pe toată bancheta.
Femeia cu locul 104 care a ajuns pe locul 45 la invitația doamnei cu logoree observă o breșă în peretele de vorbe. Își bagă un picior, apoi juma de torso. Cred că vrea să fugă.

Dar nu.
Cu voce mică începe să zică din Corinteni. Cornulețele și sângeroasele avorturi sunt îngropate de viața lui Moise povestită mărunțel, în cuvinte de diacon de țară.
”Familia lui Moise era roabă la egipteni, iar el, Moise,  până la 40 de ani nu a făcut mai nimic, doar păcate, multe păcate dar iată că lui i se arătă un rug arzând și rugul ăsta care nu se mistuia era chiar Domnul Dumnezeul nostru care i-a spus să își scoată neamul din robie și să-l ducă acasă, pe pământul sfânt, la Damasc.”
”Damasc e în Siria”, intervine doamna cu cornulețele pufoase, ”știu că e în Siria pentru că m-a invitat fiica unei prietene d-a mele care e căsătorită cu un arab, foarte frumoasă e și umblă în fuste scurte și în bluze strâmte, nu are nicio treabă.”
”Dar unde stă?”
”La București. Că e căsătorită cu arabul ăsta.”
”Da, arabii sunt și ei pe pământul sfânt, erau și atunci când Moise a plecat cu poporul acasă, știți povestea cum a ajuns și apoi israeliții l-au trădat pe Isus, l-au omorât evreii pe Isus. Știți nu?”
”Știu că l-a trădat Iuda, dar cine l-a plătit pe Iuda? Asta e întrebarea. Cine? Că și atunci erau preoți cu hectare și țări întregi în stăpânire.”
Trenul intră în Brașov. Ortodocșii dezbat în continuare avariția preoților dar eu trebuie să plec spre ușă. Pe culoar, dop, este o doamnă care așteaptă și ea ca trenul să oprească. Mă așez în spatele ei dar în 2 secunde suntem măturate de un Moise cu valiză care ne despică pe mijloc.
”Coborâm și noi”, apucă să strecoare doamna.
”Și eu de unde să știu?”, răspunde Moise.
În siajul lui o bătrână mi se rostogolește, călcându-mă apăsat pe degetele de la picioare. Aleargă pe peron și privind-o mă gândesc că sigur fuge pentru că are în traistă locul 81.

Nimic nu poate să explice mai bine decât acest ultim studiu de ce suntem cum suntem, de ce Gabriel Oprea sau Miron Cozma, de ce Dragnea sau Șova sau de ce Mitrea, Vanghelie, Onțanu sau Videanu.
”Previous studies have shown that most people living outside sub-Saharan Africa today have about 1 to 3 percent Neanderthal DNA. But the latest study, published in the journal Nature, traced 6 to 9 percent of the Romanian man’s genome to a Neanderthal ancestor.”
Peșteră, frunte îngustă și maxilar proeminent.
Mai nou și facebook.
Popor condus pe rețele de socializare de un desen animat rusesc care a părăsit studioul antenelor ca să se mute online. Nu zaietz, nu pogodi.
Cea de-a șasea extincție globală a început și noi suntem cap de listă.

http://www.nbcnews.com/science/science-news/9-percent-neanderthal-ancient-romanians-dna-reveals-interbreeding-n379746

Pe Nicu nu l-am mai văzut din `99, se schimba în cort la Vama Veche, să nu îi vedem rușinea și încerca să înțeleagă de ce femeilor li se părea normal să mănânce supă din oala pe care Beach Boy o ținea în dreptul cariciului, mai-mai că îl înmuia în supa Maggie cu litere din paste făinoase. Să vie OPC-ul, să vie corpul de control al primului ministru. A rezistat două zile în putrefacta Vamă și s-a întors la Constanța unde oamenii aveau chiloți și chiar și 3 papuci pentru cele 3 picioare și apoi i-am pierdut urma, lui Nicu, undeva la muzeul de istorie din Mangalia. Muzeograf care va să zică, asta fost până în 2010 când a fost zburat că prea se opunea șustelor pe care le făceau băeții de la muzeu. O să ziceți: ce mama dracului poate să facă, doamne iartă-mă, un arheolog-istoric-muzeograf în Mangalia? Să înlocuiască ciobu grecesc cu un fragment de plastic chinezesc?
Ei bine muzeograful-istoriograful-aful-aful de Callatis face ceea ce se cheamă descărcare de sarcină arheologică a terenurilor pe care urmează să se facă vreo construcție, adică muzeul trebuie să zică: e ok, aici nu e niciun schelet de dac hiperborean sau vreun scrol mâzgălit de un împărat roman unde recunoaște, negru pe alb, că neamu lu Burebista, ăsta cu restaurantu de carne de pe Moșilor, a descălecat civilizația vestică.
Dacă muzeul de istorie și arheologul zic că nu-i nimic la 10 metri sub pământ, hap, ești liber să intri să torni fundație, să înalți mândră ctitorie.
Dar Nicu ăsta al nostru, opozantul, bețe-n-roate-băgăul, a făcut circ când Muzeul de Istorie a dat descărcare pe un teren unde era o fabrică grecească de opaițe din secolul III sau V, nu mai știu nici eu, de dinainte de Cristos. Dă o dracu de fabrică de opaițe, cui îi pasă de ele, las că facem hotel (frate-miu spune că, de fapt, s-a făcut noul sediu al Judecătoriei din Mangalia) și înarmați cu hârțoaga de la muzeu, șantieriștii au intrat cu excavatorul în situl arheologic, cu moartea pre moarte călcând iar Nicu a intrat la comisie disciplinară și a fost aruncat în stradă cu o înscenare de proces de tip stalinist, infierat de mânioșii colegi de institut.
Și acum Nicu aduce marfă din China și din Turcia și e arheolog freelancer, nu că aș ști ce înseamnă să fii arheolog freelancer. Sapă și dezgroapă. Iar la bere, acu trei seri, a scos la iveală o poveste îngropată de mult și apoi a mai curățat cu măturica scheletul unei alte istorii la fel de trecute. Și încet, încet a ieșit la lumină legenda supraviețuirii lui Nicu în ciuda infectării cu o bacterie adusă de un papagal bolnav din Africa, bacterie care îți pocnește plămânii cum taie o babă rea mingile sărite peste gardul ei, cu cuțitul. 1% avea șanse să trăiască, a stat în comă 6 zile dar uite-l, bând bere și râzând și vorbind despre China și Turcia și Italia și Portugalia unde merge să aducă marfă.
Cum a fost în comă? Ai văzut luminița, ai auzit vocile celor dragi?
Întuneric și nimic, totul compresat într-o secundă. Atât au durat 6 zile de comă.
Asta e eternitatea, care va să zică.
Nu. Că Nicu nu a murit. A fost în comă dar nu a murit.
Ăsta-i trucul.
Să atârni indecis între viața și moarte și până când te hotărăști de care parte ești, să îți înghesui zilele în sertarul încăpător al unei secunde eterne. Lui Nicu i-au fost luate 6 zile, ca să îi fie date înapoi 6000. Ce târg bun.
Cine poate știi dacă undeva, un patron de fabrică de opaițe din secolul III înainte de Cristos nu a alunecat într-o comă de 2300 de ani și când se va trezi după secunda lui de întuneric și nimic, își va găsi prăvălia din Callatis sub un hotel mangaliot cu prosoape verzi cu peștișori atârnate pe balcoane?
.

Toată lumea înțelege ce eu nu înțeleg: cine e în spatele lui Băsescu, de ce nu pleacă Ponta nici să vrea, cum e cu americanii și petrolul, DNA-ul și serviciile care se bat, se pălesc ca zeii în legendele Olimpului, cu fulgere și tunete și munți sfârtecați și-n oceane înecați. Toată lumea știe să descurce ițele în care e-nodată țărișoara.
Nemții vor federalizarea, americanii exploatarea, rușii ocuparea, Mihalache face, Iohannis tace, Ponta se preface. Se știe.
Taximetristul scoate de sub mustața evazată o poveste cu nașul lui care lucrează la guvern și știe foarte bine el, finul, știe de la nașul cum se acordă contractele și cum se iau bani și se fură de se stinge și uite în Cluj, ar fi putut să aibă tramvai până la Apahida dar nu s-a vrut, nu s-a vrut că nu ieșeau bani dar noroc că Uniunea Europeană i-a zis lui Boculeț: măi Boculeț măi, nu mai vezi un șfanț până nu repari străzile și nu faci lucrările pe care le-ai promis că le faci de hăăăt, 5 ani și mai mult.
Și acum face Boculeț.
Da` de unde are bani-întreb ca netoată de stârnesc furia mustății care smulge ochiul de pe drum și mi-l vâră în frunte.
Da` doamnă, cum de unde? Că plătim impozite aici de nu mai știm de noi. 15.000 de lei pe an, atât plătim pe căși și pe mașini. Dar știu eu de la nașu-miu care mi-a povestit cum fură ăștia. Furăăă doamnă, nu ați văzut cum fură…
Păi și de ce nu povestiți la presă, să aflăm și noi cât de mult fură
Da` ce, nu știți?
Nu.
Atunci poate o să spun la presă, poate o să spun.
Toată lumea are sacoșa plină de explicații: rușii au băgat blonda în schemă și Ulisele nostru nu s-a legat la timp de catarg și acum zace în cutiuță, deși ar fi putut să facă istorie. Și americanii îl țin pe Ponta, cu tot cu nesimțirea lui de 120 de kile, îl țin și îi plătesc și operația din Istanbul, care nu e o operație ci ditamai tratatul cu Turcia ca să protejăm Dardanelele de ruși. Și Iohannis e cu nemți, ceea ce e mai bine decât cu americanii, că vorba aia, suntem în Europa.
Suntem o țară de moși șahiști care își petrec bătrânețile în parc chibițând mutările jucătorilor.
Toată lumea disecă prezentul și explică trasee viitoare. De te uiți în spate, sângele de pe bocancii minerești cu care am pătat covorașul alb al Europei s-a uscat.
Bocancul e ruginiu, arată așa, de parcă am călcat în fecală de rottweiler.
Ce noroc pe noi să călcăm în caca. Eu zic să cumpărăm bilete la Loto.
Să-mi amintesc să-l sun pe Ogică să-mi spună ce numere să pun. Căci desigur, toată lumea știe ce numere o să iasă la Loto. Dar nu le pune, doar așa, ca să o enerveze pe Fortuna.

Instalația de aer condiționat nu merge și nu mai sunt 70% apă ci doar 30%. Aș vrea să condensez, să mă așez pe un obiect rece și să-mi recapăt forma dar nu am niciun obiect rece în compartimentul vagonului de dormit. Trenul pleacă. 5 kilometri la oră, se târăște ca un slujbaș rămas fără slujbă, trăgând după el servieta veche în care are un măr și un sandviș cu parizer.
10 kilometri la oră, 15 kilometri la oră, ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam, șinele trosnesc sub greutatea garniturii și pe geamul căscat ca să se facă un pic de curent se repede o adiere și pe ea călare, ca într-o poveste arăbească, intră o lăcustă gigantică. Verde cu pulpe groase, de spadasin, se învârte pe lângă mânerul ferestrei. Apoi adoarme sau se uită pe geam, nu știu. Cert e că nu mai mișcă.

Afară se înșiră țara. Amărâtă țară, roasă, spartă și tocită, cu smocuri de verde răsărind din subsuoara caselor cu acoperișuri fracturate după meciuri de wrestling cu sărăcia. Țipenie. Trenul are acum poate chiar 40 la oră. De ferestre se șterg copacii și când iese din pădurice, pe câmpul semănat cu porumb, văd iepuri care aleargă mai repede decât noi. Ce bine ar fi să vândă bilete…
Ruină.
O țară jumate moartă, jumate vie, cățărată pe masa de autopsie, drogată și tăiată, cu mațele pe afară.
Cum dracu am ajuns atât de rău? Cum dracu am ajuns atât de răi?
Gabi din Timișoara are restaurant. Unul frumos, foarte frumos, într-o casă veche, pe o stradă cu duzi și asfalt plesnit sub presiunea rădăcinilor duzilor care dau să iasă la soare. Casa e închiriată și spațiului trebuia să i se dea în acte destinație comercială. Pentru asta trebuie acordul vecinilor. Nu e decât un vecin, un domn în vârstă care a zis ”Nu”. Nu vrea vecinul să se facă cârciumă în casa de lângă.
”Dar este deja restaurant, trebuie doar încadrat spațiul în acte.”
Nu.
”De ce? V-am deranjat în acești trei ani de când e restaurant aici?”
Nu. Dar nu vreau eu.

Vecinul meu, de la parter, din partea cealaltă a blocului este supărat că am vizitatori. I-a interogat, i-a tras la răspundere când au dus gunoiul și apoi a sunat proprietara să ne reclame pentru că primim oaspeți.
”Care este problema dumneavoastră?”
Nu mă simt în siguranță în blocul meu.
”Sunt prietenii mei. Sunt oameni cu copii.”
Sunt oameni străini care intră în bloc…
”Care vin la mine”
Dar nu sunteți proprietar.
”Dacă eram era vreo diferență?”
Da. Sunteți chiriașă, nu aveți voie să aduceți oameni în bloc. Ne este frică pentru siguranța noastră.
”V-a fost furat ceva?”
Nu.
”V-au deranjat prietenii mei cu ceva?”
Nu. Dar nu ne simțim în siguranță.
Conjurația imbecililor.
Declară-ți prietenii care vin în vizită, ca la pension, ca la Miliție în `88.
Nu îți dau autorizație pentru că nu vreau.
Răutate crescută buruiană peste conștiință. De ce să îi fie ăluia bine când ar putea să îi fie rău?
25 de ani de non-modele, de Iliescu, Gigi, Gâdea, Năstase și Voiculescu, de Udrea și de Banciu, de Mihaela Rădulescu și de Ponta, au violat cu ură, bătut crunt și desfigurat spiritul românesc. Ospitalitate, omenie, concepte la fel de părăsite ca IAS-urile ăstea înfundate pân la țâțișoare în propria ruină.
Trenul trece în noaptea care coboară peste ceea ce a fost odată o țară.

E cald în Timișoara și gunoiul face plajă, tăvălit în iarba mare care izbucnește isteric pe marginea trotuarelor. Bulevardele sunt largi și goale și ața de plastic roșu-alb de care atârnă semnul ”interzis circulația cu mașini” închide o stradă pustie. Aici ar trebui să fie festivalul Street Delivery. Uite și cortul și pianistul și Institutul Francez în curtea căruia se petrec evenimentele.

Sunt cu totul vreo 50 de oameni, mai mulți organizatori care mută mese, cară europaleți, taie stinghii. Timișoreanul muncește, îți spui dar apoi îți amintești de terasele de la Operă ocupate la prânz de triburi de transpirați.

De ce nu e lume la Street Delivery?
Că nu au știut.
Că nu s-a făcut reclamă destulă.
Că au mutat festivalul pe strada cu țigani, că..

Hop, hop, hop. Ia mai ziceți-o p-aia cu țiganii.

Mantra locală: țiganii au ocupat centrul istoric al Timișoarei. Stoluri de corbi care se hrănesc din stârvurile art-deco, părăsite în fugă de foștii proprietari care nu pot conviețui cu Elvis, Spartacus și Santinela. Sistemul preluării e cunoscut de tot orașul. O familie de țigani cumpără un apartament într-o casă veche apoi își torturează prin metode medievale infailbile vecinii până aceștia fug mâncând pământul.
Ce metode?
Zgomot- manele turbate îți sfredelesc seară de seară creierul.
Amenințări-cu bătaia, cu blestemul.
Fecale-se dă o gaură în podea, respectiv tavanul vecinului de dedesubt și se face pipilică și căcuță în ea.
Poliția? Mână în mână cu mafia țigănească.
Primăria? Nu-nteresează pe nimeni.
Institutul Francez e pe cale și el să își piardă conacul care îl adăpostește. Un nepot după un verișor din spița a 17 a a cumnatei fostului proprietar a obținut casa în instanță. Probabil o va vinde unui țigan, desăvârșind ocupația străzii.
Real Street Delivery.
Orașul e fierbinte și eu am călcat într-un caca mare de câine. Bicicliștii se lipesc de ghidoane ca să poată să treacă pe sub sălciile lăiețe, cu bărbi neîngrijite de cerșetori afumați, care barează calea.
Locul în care s-a născut punctul 8 e lăsat la punctul mort.
Trec pe străzi cu nume nemaiîntâlnite în România. 20 decembrie, 16 decembrie.
Timișoara e un oraș închis, ocupat, a cărui conștiință bea o bere la pet, la umbra unui tei înflorit de pe malul cu asfalt pocnit al Begăi.
Taximetristul povestește că a fost de curând la un chef în Iugoslavia. Îi spun că nu mai e Iugoslavia și el zice că n-are a face. ”Sunt cu 20 de ani în fața noastră, și nu la Belgrad, aici, la țară, lângă noi.
Și știți de ce? Pentru că la ei nu au distrus familiile, pentru că ei au putut mereu să circule, pentru că, deși se zice cal verde și sârb deștept, sunt mai bine organizați.
Căci la ei nu au dezvoltat în anii `60-`70 doar țara, ci și oamenii i-au dezvoltat. D-aia”

Timișoara are semafoare noi și tabele electronice care îți spun care sunt indicii de calitate a aerului. Aerul e bun-așa zic tăblițele.
Și atunci de ce e irespirabil?