Archive

Monthly Archives: September 2020

Pământul România este prea cald ca zăpada justiției să se depună vreodată. Pe dedesubt trec țevi care cară rahat fierbinte, mutându-l din mațele statului în gurile flămânde ale poporului, nu-i chip să se răcească pământul.
Nu există consecințe, trăim într-un nesfârșit purge day. Ieși cu furca și fă-ți dreptate, dacă asta vrei. Dacă vrei liniște, stai acasă și dă pe Antena 3.
Dosarele Revoluției, Mineriadelor, Colectiv, 10 august sunt la fel de moarte ca dosarele potentaților locali, folosite doar ca instrument de șantaj sau ca pârghii electorale.
Acuzațiile dispar la fel de repede ca cicatricile, morții ies la numărătoare doar când se schimbă guverne, nimic nu există.
Pot, de exemplu, să vin să spun că Băsescu, Ciolacu și Orban m-au violat sălbatic când aveam 17 ani și că mi-au dat 10 milioane de euro ca să-mi țin gura, bani cu care am înființat USR filiala insulele Cayman.
Nimeni nu îmi va cere să dovedesc nimic.
Nu e nevoie.
Citesc acum cum unul din băeții baronului local de Brașov spune că i-a fost cerut de către candidatul USRPLUS la primăria Brașov 200.000 de euro ca să oprească lucrările la un șantier pentru care nu avea PUD.
Mai sunt 6 zile până la alegeri și baronului i s-a cam terminat ața. Dacă nu câștigă pe 27 al 5 lea mandat, îl așteaptă 3 dosare penale pentru abuz în serviciu, luare de mită, un pomelnic uriaș de infracțiuni.
E disperat.
Și prietenii lui sunt disperați. Dacă îl pierd, trebuie să-și reclădească rețele de influență. Durează ani de zile, zeci de ani.
Coliban a cerut 200.000 de euro în 2017.
De ce nu a zis dezvoltatorul imobiliar nimic până acum?
De ce nu s-a plâns în 2017 procuraturii?
De ce nu spune și cum Coliban i-a furat hamsterul și i l-a amenințat cu moartea dacă nu primește măcar 50.000 de euro? Ar fi fost la fel de absurd.
Mă uit la semnătura articolului din newsbrasov. Sebastian Dan.
Cine sunt oamenii ăștia?
Au familie? Ce citesc? Ce mănâncă? Simt că în Brașov pute a căcat? Oare cât au luat părinții lor pe ei când i-au vândut la târgul de sclavi?
Dorm bine?
Nu cred că o să ajung să votez la locale. Trebuie să merg în Valencia, să zbor de acolo ca să evit carantina când ajung acasă. Sunt 4 ore dus, 4 ore întors. Pentru că nu e chip să rămân în țara unde Sebastian Dan poate să scrie despre mine că i-am cerut un rinichi ca să nu spun lumii că este târfa lui Scripcaru.
Mai jos un text din 2019.



Doamna de la pâine spune că noi, românii, primim ceea ce merităm.
Eu primesc o ciabatta, pesemne că asta merit.
Am vorbit ieri cu Nelu. E profesor, nu putea să trăiască din salariul de profesor, el nu credea că primea ceea ce merită așa că s-a făcut agent imobiliar. Așa a aflat Nelu că primarul Brașovului ar fi zis că până nu pune 200 de milioane de euro deoparte nu pleacă din primărie.
E la al 4-lea mandat. Scripcaru. Primaru. Oamenii îl votează pentru că, deși fură, dă și orașului înapoi ceva.
Le dă pe dracu, suspină Nelu.
Le dă ceea ce merită, zic eu.
Primarul Scripcaru vorbește ca un porc, zice Nelu.
Porcii nu vorbesc, îi atrag atenția dar el dă din mână sastisit de filologi d-ăștia de garsonieră și zice “știți ce vreau să zic, eu am un prieten director de firmă, a mers la o  licitație publică la primărie și Scripcaru a ieșit pe hol și a zis:  ce penisul meu căutați aici săracilor?”
A zis penisul?
“Nu, a zis celălalt cuvânt, știți și dumneavoastră, nu vreau să-l spun. Dar omul ăla venise să aplice pentru o licitație publică, nu era angajatul lui Scripcaru.”
Și dacă era angajatul lui Scripcaru, vorbești așa, cu penisul, cu varianta populară a penisului, cu săracule?
“Nuuu, haideți că știți ce vreau să spun. Nu erau sclavii lui Scripcaru. Un nesimțit. Un porc. Un terchea berchea.”
Nelu are capul roșu de furie. Zice că toată lumea știe că toți dezvoltatorii imobiliari trebuie să îi dea 10% cotă lui Scripcaru dacă vor avize de la primărie ca să-și facă proiectele. Punct.
Mai zice că toată lumea știe că hotelul Kronwell, ăla care s-a construit pe locul pe care era înainte bazarul de la gară, e al lui Udrea și Scripcaru. Fațadă e familia Popescu, unii care aveau niște magazine cu piese auto. Hotelul a fost ridicat pe vatra unui moluleț provincial care a ars cu flacără grozavă dar pompierii nu s-au grăbit, au venit după 20 de minute după ce clădirea fusese înghițită de foc. Molulețu se chema MyPlace și era tot al Popeștilor. Nelu spune că trecea cu mașina pe lângă, a văzut flacără și fum gros ieșind din clădire și un băiat tacticos care, la 10 metri de incendiu, spăla geamurile magazinului.
“Umblă vorba că au golit toate tarabele dinăuntru înainte, că proprietarii au fost anunțați că se pune foc”, îmi comunică Nelu ridicând sprâncenele și degetul arătător de la mâna dreaptă.
Toată lumea știe, continuă să-mi răsune în urechi.
Toată lumea știe și nu face nimic.
Toată lumea știe și merge pe burtă.
Toată lumea știe și așteaptă ca justiția să-și facă treaba.
Câte dosare penale are Scripcaru? 3 sau 4.
Doarme bine Scripcaru?
Eu cred că da.
Cred eu oare că justiția își face treaba?
Încep să am îndoieli.
Nelu mă întreabă dacă știu ce a pățit Gonțea, un alt potentat brașovean băgat în mangealâcuri. Nu știu.
A mers pe burtă 10 ani, amânări, revocări, permutări, strămutări, s-au prescris dosarele și omu a rămas cu milioanele.
Happy end sau cum zicea bunicu: s-a fiert fasolea.
Noi românii primim ceea ce merităm.
Ce merităm doamnă?, întreb înșfăcând ciabatta.
Să fim călcați în picioare, zice vânzătoarea.
Avem parte de cea mai lungă ședință de masaj din lume. Și cea mai costisitoare. După 30 de ani de călcâie între omoplați, nu mai știm cum e să stai drept.
Pentru că ni s-au atrofiat mușchii picioarelor.
Toată lumea știe.

“M-am certat si cu Mitica Dragomir, dar fara jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am facut zdreanta, dar nu ne-am insultat”
Gigi Becali a reușit într-o frază să exprime ethosul național.
Trăim murați într-un borcan de bălăcăreli, nu ne mai dăm seama că obrazul s-a îngroșat atât de tare încât doar cu un baros îl poți sparge.
Urlăm unul la altul, pizde și bale și puli, glumeam dragă, copiilor noștri le cresc colți și cozi pe care nu le vedem în aburul relațiilor noastre sulfuroase.
Credem că suntem victime.
Că atunci când ajungem la tejghea, se schimbă butoiul cu noroc și trebuie să așteptăm ani de zile ca să nu mai facă spumă.
Merităm mai mult și obținem, mereu, atât de puțin.
Frate-miu a fost cu copilul de 12 ani în Spania. 11 zile de concediu, într-una din ele a plouat. Futu-i pizdele mamii mă-sii, ăsta e norocul meu, a spus el.
Plăjile nu erau ca în Grecia. Prețurile nu erau ca în Grecia. În Grecia nu plouă, nu sunt vălurele, în Grecia nu se vorbește spaniolă.
Cine pizda mă-sii m-a pus să vin, am cheltuit o grămadă de bani.
Îmi pare rău.
Mă simt vinovată că nu-mi pasă de vălurele și apa turcoaz, că nu număr zilele cu ploaie. Că observ când o agenție de PR din România își face PR sieși, folosind poetese și actrițe care îndeamnă copiii să meargă la școală într-un spot adresat clar părinților. Curaj, zice spotul, în care apare copilul unei prietene.
Ce mârșăvie odioasă să ceri curaj unor copii să meargă la școală ca pe front, urlu și mi se răspunde cu: Vino acasă că ai luat-o razna. Arunci cu rahat în noi care am rămas, care ne luptăm pentru drepturile tale.

El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am jignit.
Plecații sunt dușmani. Simpla lor existență este o trădare și o insultă.
Tu ești aici în vacanță, îmi spune frate-miu și aș vrea să-l contrazic, să vorbesc despre muncă, despre panici, coșmaruri, despre frică, dar nimeni nu mă ascultă. Doar cei care au rămas, să lupte, să ne apere drepturile, pot să se plângă.
Noi, ăștilalți, lașii, fugiții, evadații, ar trebui să ne ținem gura. Vaierele se aud doar din iad, iar eu sunt în rai. În rai e muzică de lift și reclame la lipici de proteză dentară.
Șiii, când te întorci?
Nimănui nu-i e dor de mine, toți însă vor să vadă un ratat, un întors, căruia să-i spună: ai crezut că ești mai cu moț decât noi? Te-n pizda mă-tii de vacă.
Desigur, asta fără să mă jignească.








În 1998 veneam cu mașina de la Brașov, ne grăbeam că întârziam la redacție, Geo o călca zdravăn, era un Peugeot d-ăla, vapor, care părea că înghite șoseaua, o bagă în burtă ca un hamster un stix. La Ciolpani, un moșulică a așteptat cu Dacia lui pe marginea din stânga, a așteptaaaat, ne-am apropiat, ne-am apropiaaaat, și el s-a băgat pe banda noastră, de viteză, taman atunci când nicio frână din lume nu mai putea opri impactul. Geo a tras de volan, vaporul a intrat pe contrasens și de pe contrasens s-a întors cu piruetă pe banda unu de mers a noastră și apoi, de acolo, din nou, pe contrasens, despicând valurile de mașini care treceau razant, ca victoria pe lângă Geoană.
Pisica Boris zbura în Peugeotul din care gravitația dispăruse. Eu eram în spate, fără centură, urmărind cu încetinitorul, ca un arbitru de finală Champions League, cum murim.
Mașina a plecat cu laterala către câmp, a trecut improbabil printre doi stâlpi de beton, de curent, și s-a înfipt în pământul reavăn, s-a ridicat pe partea stângă, a dat să se răstoarne dar ogorul a tras-o de glezne și a așezat-o ușor jos. Era primăvară, soare, și eu nu îmi puteam găsi răsuflarea fugită din corp de la lovitura în spate, din mânerul portierei în care m-am izbit în momentul în care mașina s-a oprit.
Moșulică din Dacie, care ar putea să fie foarte bine un tinerel, în definitiv îmi amintesc vag doar că șoferul avea o bască, și-a văzut de drum. Habar nu are că era să omoare 3 oameni și o pisică.
Nu ar fi fost vina lui ci ceasul rău.
Izolați în lipsa de răspundere, ne ducem viețile fără să ne gândim la consecințele alegerilor noastre pentru ceilalți.
Tragem pătura de pe ei, pe noi, și apoi o strângem la piept și când cei dezgoliți smucesc de pătură, o ținem încrâncenați, preferând să o sfâșiem, să ne batem pe fâșii și petice.
Nu ne punem problema că nu e normal să avem o singură pătură la 19 milioane, în timp ce ăștia de au dat pătura, au plăpumioare calde pentru ei și neamurile lor.
Nu vrem să ajungă pătura la toți. Ne doare-n cur de Toți.
Vrem să ne fie nouă bine. Doar nouă bine.
De aceea am ajuns aici.
Împărțiți pe secte, găști, familii, un organism în care ficatul lucrează împotriva plămânului și vezica împotriva creierului.
Unguru votează cu udemeristu, că-i de-al lui, neamțu cu federegistu, că-i de-al lui, kioșcaru cu pesedistu, că-i e frică de ANAF, patriotu cu Băsescu, că a ars-o pe Leni, intelectualu-spoit cu liberalii, că le place batista lui Rareș, nu știm cine votează cu Tăriceanu, probabil manechinele Adesgo.
Prinși sub dărâmăturile identității naționale, nu ieșim la lumină pentru că nu suntem capabili să colaborăm.
Suntem toți niște moși cu bască, intrând nepăsători pe banda de viteză cu Dacia noastră căzută. Chiar dacă am omorât 3 oameni și-o pisică, nu e treaba mea, nu am făcut nimic ilegal.
Ce dacă îmi bat joc de viitorii 4 ani ai ăstora mai mici, e dreptul meu să aleg pe ăla care-mi zice, de 16 ani, că-mi face sală polivalentă.
Și uite așa, cu un singur tur la alegerile locale, Bucureștiul va fi luat de Firea, Iașiul de Chirica, Brașovul de Scripcaru.
Așa a fost să fie, o să spunem, păcălindu-ne că merge și așa, se putea și mai rău.
Dar niciodată mai bine.

Am început să fac curat în lista de prieteni.
M-am săturat de imbecili care văd prin pantalonii de stofă că ai un floc alb.
Ei știu mai bine că toți sunt murdari, că toți sunt plătiți, că toți sunt securiști și dacă nu sunt încă, sigur vor fi la 4 minute după ce ocupă funcția în care tu, boul-naiv, îi vei vota.
Mai bine nu votezi.
Mai bine îi lași pe ăștia care sunt deja parlamentari, primari să fie parlamentari și primari. Măcar ăștia nu mai fură. Măcar ăștia nu mai au nevoie să fure pentru că au instituționalizat furtul, e legal să furi.
Ilegal este să nu furi.
Nehoțule.
La pârnaie cu tine pentru nehoție. Vrei să ne distrugi ratingul de țară?
Nu mai suport cretinul care explică, sfătos, că vrea să fie condus de un hoț, nu de un prost, care nu se prinde că este luat de prost de către hoț care îi dă ulei și bere la 4 ani, votează-mă, și apoi îi pune pastă de dinți sub nas și-i fură ghetele din picioare.
Desculț stai la locul tău, desculț nu te riști să calci pe cărbuni încinși.
Ce se întâmplă cu dumneavoastră?, mă întreba o doamnă care îmi citește blogul de mult timp și acum mi-a transmis că vede în ultimele posturi cum din mine țâșnește o amăreală cumplită.
Se întâmplă că nu mai suport cocleala asta tristă, inteligența de Vourvourou a precupeților care formează clasa medie a României, ăia care au avut bani de teste și au ars-o cu 187 la oră prin Bulgaria ca să se spargă la Sithonia, băi, deci dacă candida Rareș Bogdan o rupea pe Firea, așa, eu nu votez cu Nicușor, sunt dezamăgit că nu-i hoț dovedit.
Nu votez cu Coliban, că n-are dosar penal, ce fel de politician ești dacă nu sari cu dosarul penal? Trebuie că ești un ratat, începi cu stângul un mandat.

Am scris asta acum 4 ani. Nu mai sunt prietenă cu domnița despre care am scris. În ritmul ăsta, o să rămân cu 3 oameni pe lângă mine. Sau 2.
Măcar pot să dorm liniștită lângă ei, sigur nu trebuie să-mi pun pantofii sub pernă.


Prietena mea l-a votat în silă pe Nicușor. Știe că e un găinar, știe că cere șpagă de la dezvoltatori imobiliari, “dacă nu vrei să mă leg cu lanțuri de casă și să fac circ, mai bine marcă banul”, a auzit de la niște voluntari care au lucrat pentru campania lui în 2012 că sediul era jegos, cum să vrei să fii ales edil și să fii împuțit?Eu am fost la toaletă la Salvați Bucureștiul, era curat, îi spun.

Poate și-a luat femeie de serviciu dar acum 4 ani era mizerabil, insistă ea.

O întreb de oamenii de afaceri care au fost șantajați, întreb de ce nu i-au făcut plângere penală lui Nicușor, îmi exprim părerea că poate și aceste iluzorii victime ale ticăloșiei candidatului cu sediul murdărel nu învârt biznisuri curate și d-aia nu au mers la mama DNA să ceară să îi apere.

Prietena mea nu crede, spune că prima impresie contează, că totuși l-a votat chiar dacă e un pitic puchinos. Eu ridic tonul, mă enervez, îmi joacă venele pe gât.

Ca de fiecare dată, ajungem să ne ciomăgim pentru Rațiu sau Regele Mihai, pentru Constantinescu sau Băsescu, pentru Nicușor sau Iohannis. Oamenii ăștia cu zâmbetele lor pătrate și mâinile umede, cu părul lor rar sau des, cu amantlâcurile lor oxigenate și mariajele cu genunchii pe afară, cu gesturi smucite și ticuri verbale obosite, oamenii ăștia imperfecți intră în viața noastră, se pun la noi la masă, își bagă mâinile în castronul cu salată de castraveți, lasă păr pe săpun.

Feher, tu ai lăsat robinetul deschis?

Nu dragă, Nicușor Dan, el a fost ultimul la baie.

Un împuțit, uite nu a șters toaleta, are perie de budă și nu a curățat. Ți-am zis că e un împuțit.

Raționamentul e simplu: Politica e curvă. Toți politicienii sunt ticăloși.

Doar naivii mai cred că vreunul din ei e curat. Doar pentru naivi există speranță. Cei care nu au speranțe, nu suferă. Iar prietenii nu vor să suferi chiar dacă ești naiv, ca să nu zic prost de naiv. Ești prietenul lor.

În câțiva ani, stickerul “ți-am zis eu” îți va fi lipit pe frunte, pe frigider, pe oglinda din baie, pe periuța de dinți.

Ți-am zis eu că este un jegos? Ți-am zis eu că e șpăgar? Ți-am zis eu că e găinar? Ți-am zis eu că te va dezamăgi?

Data viitoare să nu te mai îndrăgostești de oameni. Data viitoare ascultă-mă pe mine.

Toți sunt la fel. Și dacă stai să te gândești, Ion Iliescu e un bătrânel simpatic. Uite azi, se fac 26 de ani de când a plantat panseluțe la Universitate.

Nicușor Dan nu a pus o floare.

D. are 12 ani și pe 14 începe școala. Are teme de făcut care se cheamă portofoliu. Ce mama dracului e un portofoliu?
Nu știu, dar are de făcut 4.
La matematică.
Se uită la ele cu gura ușor întredeschisă, cu uimirea pasagerului unei mașini care trece pe lângă Tunguska.
Ce semn e ăsta mă întreabă și mă uit la fel de uluită la exercițiile care nu-l vor ajuta să nimic, niciodată, niciunde. De ce le facem asta copiilor noștri? Noi nu aveam de ales, înțeleg. Am băgat în noi fracții, asimptote, limite.
Fără limită.
Formule insipide, mănuși pentru ciungi.
Copiii noștri se întorc la școala care, într-o lume mai bună, ar fi trebuit să facă după ăstea 6 luni curat în dulăpiorul programei. Să arunce sticluțele cu materii fetide. Să le înlocuiască grabnic cu literatură, sociologie, cultură civică, istorie, artă și muzică.
Copiii noștri sunt înghesuiți, exact ca noi, în borcane pătrate.
E vremea gogonelelor.
Nu contează că nu le mâncăm, trebuie să le punem.
Așa s-a cerut, așa se vrea, asta se cere.
Impersonala lipsă de responsabilitate. Nimeni nu pune întrebările cheie: cui servește, cui folosește? DE CEEEEE?
Copiii noștri sunt niște vite trimise la abator ca statul român să pară implicat, îngrijorat.
Singurul lucru pe care D l-a învățat de la școală este să mimeze că îi pasă. D-aia nu mergem mai departe. Pentru că suntem cu toții prinși într-un ștau imens, suflând către mașinile din față, prefăcându-ne că putem să le mișcăm.
Am scris postul de mai jos în 2014. Septembrie.

Propun acest text pentru publicarea în manualul de română, în locul textului cu lamele. Despre ce vorbesc? Despre acest superb delir tăios publicat în manualul auxiliar pentru clasa I denumit jucăuș ”Să dezlegăm tainele abecedarului”. Zice textul:

“Maria ia o lamă nouă.

-Maria, aruncă lama!

-Nu, Ileana, e lama mea!

Acum Maria are o rană mare.”

După ce vă reintroduceți cepșoarele ochilor înapoi, în găvane, vă supun atenției următorul text pe care aș dori din tot sufletul să-l publice o editură isteață în manualul auxiliar de la anul.

E un pic mai lung dar, sper eu, copiii nu se vor plictisi citindu-l.

”Victor are o minciună nouă.

A primit-o în dar de la strategul campaniei electorale. A zis ”mulțumesc” și a așezat-o alături de cele 4539 de minciuni cu care s-a jucat de când este prim ministru încoace. Victor se uită cu mândrie la colecția lui de minciuni. E cea mai mare din lume. Nimeni, nici chiar Pinocchio, nu îl poate bate la minciuni. Oricine ar spune că este un mai mare mincinos ca el, ar minți. Și el nu suportă minciuna. Hahaha! Asta-i cea mai tare minciună.

Minciuna asta, cea mai tare, o va spune azi, la lansarea candidaturii la preșidinție.

Victor va fi președintele țării și, în palatul Cotroceni, va avea patru camere mari în care își va depozita minciunile.

Între timp, România își ia o lamă nouă.

-România, aruncă lama!

-Nu Germania, e lama mea!

Acum România are o rană mare. Se cheamă Victor. Și nu trece niciodată.”

Ce ziceți? Care are pile la editura cu manualul auxiliar?

Îl cheamă Dorin și e administratorul unui hotel în Javea.
Are ochi vii și zâmbește blând, orice se poate, totul se rezolvă.
Cunoaște un mecanic auto, Cristian, negru ca un duh persan, se mișcă tăcut între ferrariuri și decapotabile, rezolvă în jumătate de oră o problemă la roată care a blocat pentru 3 ore alte 3 service-uri.
Pentru Cristian, imposibilul este o coajă de roșie rămasă pe dinți. O aduni cu limba și o scuipi. Se ocupă și de faruri, se ocupă și de ITP, știe ce vrei dinainte de a știi tu.
E ca-n bancul cu Nostradamus care-și dojenește pisica: cine s-a căcat aici peste 3 ore?
Dorin e aici de 16 ani, Cristian de 20. Nu și-au luat cetățenie, nu vor să renunțe la cea română. Ai crede că sunt patrioți. Nu, e doar mai mare daraua decât ocaua.
Nici Cristian, nici Dorin nu vor să se întoarcă în țară, nu mai au la ce, nu au de ce. Copiii sunt născuți aici, fac școli aici, zăpada spaniolă a căzut grea și a ascuns grămăjoara murdară a trecutului românesc.
Ei știu cine sunt și mai știu cine au fost. Sunt sparomi, sunt altfel decât noi și altfel decât ei.
E o graniță pe care au trecut-o cândva, în somn, când au ieșit la lumină dintr-un lung coșmar și și-au promis să nu mai adoarmă niciodată.
Stau treji, sunt vigilenți, și refuză politicos să redevină români.
Politețea, realizez, este ce îi desparte pe ei de cei rămași acasă. Nu suntem neamuri, nu suntem prieteni, suntem doar niște oameni care ne-am întâmplat în aceeași teacă lingvistică și acum, după ce am fost împrăștiați prin lume, ne ajutăm dintr-o solidaritate de vocabular.
Dorin e din Buzău.
Cristian e din Alba-Iulia.
De fapt sunt dintr-un județ care există doar în viitor, unde oamenii sunt blânzi și știu ce vrei înainte să spui, normal, căci ei sunt în viitor și tu ești trecutul lor unde miroase a tocăniță și igrasie.
Acum 3 ani, eram la Ema, în Mexic, și soțul ei Vicente ne-a atras atenția asupra puținătății noastre ca nație. Privindu-i pe Cristian și Dorin, îmi dau seama că nu putem să fim mai buni, decât evadând, ca leprosul, deget cu deget, din pârnaia România.


Vicente zice așa: țara voastră e futută. Nu va fi futută cândva în viitor și voi mai aveți o șansă acum să o salvați. Este și va rămâne așa, futută, încă cel puțin 40 de ani de acum dacă nu sunteți dispuși să faceți misionarism. Să vă duceți la țară, să umblați prin sate și să educați oamenii. Nu să faceți cum a făcut Castro, să îi alfabetizați și apoi să le dați cărțile voastre, ălea care vă servesc pe voi. Să trăiți cu ei, să mâncați și să dormiți cu ei și să le deschideți mințile. Să îi învățați să citească de toate, și Capitalul, și Așa grăit-a Zarathustra, și piesele lui Ibsen, și Biblia.
Voi credeți că Uniunii Europene îi pasă de voi? O doare în cur. Vă trimite bani ca să aibă politicienii voștri de unde să fure, să nu le vină alte idei să meargă la ruși. Nu vrea Uniunea să vă fie mai bine. Cine sunteți voi? Ce ați dat voi umanității?
Vicente se oprește și ia o gură de apă.
Sunteți naivi, sunteți proști. Sunteți leneși. Trebuie educație, sunteți…
Băsescu, Ponta, Udrea, Dragnea, fețele unui zar care pică mereu șase-șase, poartă-n casă. La ei. Ăia care s-au prins cu ce trebuie să boteze țuica pe care o dau alegătorului cu o zi înainte de vot. Ăia care știu că biserica ortodoxă este cel mai bun vehicul care îți duce mesajele fix până în stația din centrul istoric al sufletului țăranului. Chiar așa, ce face biserica? E ea în piață așa cum erau preoții la Maidanul ucrainian?
Ați văzut vreu părințel cu o pancardă pe care să scrie Punctul 8 de la Sinai: să nu furi? Biserica și-a scuipat în sân, a făcut pasul în spate și așteaptă să vază dacă e cap sau pajură. Ce îi pică ei de aici, dacă e împotriva guvernului, dacă se opune hoției, ticăloșiei, domniei criminalilor? Preafericiții sunt preafericiți și când noi suntem prea-triști, mult prea-triști. Totul va fi bineeee, mâinile în aer și cântă cu mine!!!
Unde sunt preoții bunei dispoziții? Unde sunt Brenciu, Bănică, Delia și Hi-Q? Unde sunt ăștia de iau bani de la partide să cânte pe la mitinguri electorale? Unde sunt vedetele care adună zeci de mii de fani la Sala Polivalentă? Unde e Leo de la Strehaia și Guță și unde sunt Măruță, Ina, Bitman, Smiley, Despot, Paraziții, BUG Mafia, Puya, Suie Paparude, unde sunt Andra, Loredana, Andreea Bălan?
Connect-R hibernează, CRBL butează? Marcel Pavel, Monica Anghel? Unde e Florin Piersic, mai are inimioara aia roșie, de plastic, pe care a adus-o în 23 decembrie în studioul 4 al TVR să o arate telespectatorilor?
Lăcomia ne va pierde. Nu pot să îmi risc contractul cu televiziunea x dacă ies în stradă. Nu pot să ratez purcoiul de bani pe care îi fac în campania electorală. Tac mâlc. Tac și o să treacă și lumea o să uite.
România e o țară pierdută pentru că în România idealul este reprezentat de viclenia hoțească a primarului și de tupeul consilierului local, de șiretenia lui Ponta și de țățismul blond al lui Udrea.
Vicente are dreptate. Într-o țară cu 75 de ani de cleptocrație mascată în comunism și apoi capitalism, hoția e normalitate și doar biserica are forța de a schimba lucrurile. Biserica ortodoxă sau biserica lui Tudor Chirilă.
Mai degrabă cred în ultimul.

Ieri a fost ziua maică-mii.
Mi-a căzut telefonul de atâtea ori din mână, încât cuvintele ei ajung sparte, ca încărcătura unui vas chinezesc scufundat, șlapi și umbrele și saltele aduse de valuri la mal.
Ce f.ci, ..nd vii acas., bucăți din cuvinte se rătăcesc în mare, sunt înghițite de pești, mă gândesc că dorada asta pe care o mănânc e plină nu de mercur ci de silabe de mame strigând de departe: vinoooo acasă!!!
Ieri a fost ziua maică-mii și 6 luni de când am plecat pentru o săptămână din România. Am plănuit să fiu în martie cu ai mei, la aniversarea a 50 de ani de căsătorie, am plănuit să fiu de ziua lui taică-miu, în aprilie, nici nu m-am gândit că nu voi ajunge acasă de ziua mea, cu atât mai puțin că nu aș putea fi de ziua maică-mii.
Planurile sunt piaptăne de gânduri. Le aranjezi, cărare pe dreapta, o pală de vânt ți le răvășește la loc. Aș putea să..asta și aș putea să …și astălaltă și aș putea să…
Nu. Nu poți nimic. Ți se dă voie să …ceva sau altceva.
Maică-mii i s-a dat voie să creadă că poate să facă planuri, să îmblânzească entropia. A plecat de la țară, și-a făcut o familie, a avut ce să pună pe masă, a schimbat mobila în bucătărie, are covor persan nou și Netflix.
E simplu.
Dorește-ți lucruri mărunte. Dezamăgirile sunt pentru cei care ignoră gravitația și se aruncă de la etajul 4 cu aripi făcute din hârtie cerată.
Cu cât stau mai mult aici cu atât mai tare îmi dau seama de futilitatea planurilor. Ce-o fi, o fi, zicea bunică-mea.
Și acum, pentru prima oară, văd în mâinile ridicate deasupra capului nu o predare ci stăvilirea sângelui care pocnește pe ambele nări de la atâta organizare și îngrijorare.
Am scris în 2017 textul de mai jos. Ziceam acolo că plănuiesc să plec din țară. Nu am plănuit nimic, și bine am făcut.
Ajungem unde trebuie să ajungem, când trebuie să ajungem.
Ce-o fi, o fi.


Azi e ziua maică-mii. De fiecare dată când mă întorc acasă de pe unde umblu, sun de lângă banda de bagaje de la Otopeni și ea îmi spune: bine ai revenit în cea mai frumoasă țară din lume.
Nu o zice la mișto deși de fiecare dată, după “…din lume” bagă un râs drăcesc, știind că ceea ce a spus mă enervează.
Sunt lângă banda de bagaje ceea ce înseamnă că am parcurs deja câteva sute de metri în România, am intrat prin uși absurd ascunse la subțioara vreunei scări rulante pe care se îmbulzesc 300 de români nervoși, care și-au lăsat zâmbetele și decența în avion, printre șervețele și pahare de plastic goale. Am trecut de toaletele murdare și aglomerate, vegheate de femei în alb care sprijină acre un teu, epuizate indiferent de ora la care le găsești. Am trecut de poliția de frontieră care niciodată, dar absolut niciodată, nu spune bună ziua, mulțumesc, la revedere. Și am ajuns la banda de bagaje împresurată ca Jon Snow de trupele lui Ramsay Bolton, câțiva bărbați veghiind ieșirea geamantanelor și împingându-le ca să nu cadă de pe bandă în timp ce personalul aeroportului, cel plătit să facă asta, stă pe scaune și-și suge măselele. Ia mai dă-i dreacu, să se descurce, ce-s prost să muncesc?
Cea mai frumoasă țară din lume mă face să vomit.
Taximetriști gherțoi transpirând puturos și claxonând vârtos, vânzătoare iritate, chelneri obraznici cu fețe de pârnăiași. Și apoi știrile: tudorei și tudosei și burnei cu ciocane, flexuri și sule distrug tot ce s-a făcut bun până acum și mai cu seamă distrug speranța că se mai poate face bun de acum încolo.
Oamenii se închid în ei, ca în casele lor cu termopane și gresie, răcesc în casele ăstea friguroase pe care le-au construit cu gândul la o vară eternă dar uite că a venit toamna și vine iarna și agentul termic s-a scumpit. Nu veți fi afectați, spune primăreasa și poporul sărac, cu mucii pe bărbie, o crede. 46% din populație-zice sondajul, ar vota cu PSD dacă mâine ar fi alegeri.
Cea mai frumoasă țară din lume e locuită de cel mai prost popor din lume.
Care nu vrea să fie operat pe creier, pentru că nu are unul.
Așa că scapă de puținii români care gândesc.
La ce v-a folosit băi că gândiți? Păi nu sunteți voi proști să veniți în România să faceți secție de neurochirurgie?
De asta avem noi nevoie?
Nu. Noi avem nevoie de catedrale și familii tradiționale, de referendumuri care costă milioane și milioane, de unde să avem 15 lei să vă luăm vouă ața de sutură pentru operații?
Azi e ziua maică-mii care trăiește în cea mai frumoasă țară din lume. Ce cadou mai frumos decât plecarea unor neurochirurgi ar putea să primească?
Poate plecarea mea. Că tot îmi pute totul și stric cu vorbele mele fengshuiul național.
http://recorder.ro/video-neurochirurgii-de-la-colentina-vorbesc-despre-motivele-demisiei-meseria-asta-e-despre-creier-si-coloana-vertebrala-noi-vrem-sa-ni-le-pastram/

 

 

Pe malul mării este un spital ca un gând de fizician constipat.
Dreptunghiular, fără geamuri.
Pentru un popor latin, spaniolii sunt dezamăgitori în entropie.
Autostrăzi și parcări, fabrici corect desenate și parcări supraetajate.
Vino acasă, îmi spune mama. Acolo e doar moarte, uite, cresc infectările, e nenorocire.
În mine e liniște de galerie de mină prăbușită peste oameni cu lămpașe și târnăcoape.
Mi-e frică să vin în România.
Mi-e frică de oamenii ei. Răi.
Mi-e frică de instituțiile ei. Goale.
Mi-e frică de dezumanizare.
Mă simt ca un astronaut întors pe planeta maimuțelor.


Acum 2 ani taică-miu a ajuns la spital. Am scris asta atunci.

Betoniera cocoșată e hrănită de cel mai bătrân zidar din lume. E mai scund decât coada lopeții, nu trece de 1,50, are o vestuță de lână peste șale și șapcă de ilegalist comunist. Îți rupe inima când îl vezi mutând nisip în gura betonierei în loc să stea pe o băncuță la Bușteni, să respire aer de munte, la cei 109 ani pe care îi arată.
Nu mai sunt muncitori. Nu ai de unde să angajezi.
Medicul de gardă stă picior peste picior la masă cu alți 3 colegi, la Urgențe Majore. În jurul lui, pe fiecare pat, sunt corpuri cablate, legate, însăilate, împunse, peticite. La unii ochii sunt vii, la alții măruntaiele sunt vii. Din ele ies gemete cuminți, ca o eșarfă înodată scoasă de un scamator pe gură.
Doctorul este plictisit. Nu prea ar vrea să spună cât trebuie să stea taică-miu în spital. Nu îi plac pronosticurile, așa spune doctorul și apoi, cu greu, se învoiește să îmi facă o favoare: poate o să-l ținem trei, poate șapte zile, lăsați-l aici, stă sub observație.
De la 17.30 până la 12 noaptea taică-miu a fost ținut sub observație de către omul invizibil. Omul invizibil a stat pe patul gol de lângă cel ocupat de taică-miu și de acolo l-a ținut sub observație. Taică-miu nu a știut, dar de ce ar trebui să știe el ce face omul invizibil? Important este că a fost ținut sub observație. Apoi, la 12 noaptea, a venit o asistentă și i-a pus o perfuzie cu glucoză. De ce la 12 noaptea?
Pentru că este o singură asistentă medicală pe mai multe secții. Asta îmi spune un medic de la Județean care îmi sugerează să stau calmă, ăsta e sistemul.
Nu sunt oameni.
Și chiar și atunci când sunt oameni, ei nu sunt neapărat oameni. Nu știu ce sunt, dar cred că au inimă de bauxită. De la bauxita asta sunt mereu iritați.
De ce ți pe dulăpior telefonul și cana? Totul trebuie să intre în dulăpior.
De ce?
Haide, nu stau la discuții.
Așa îi spune lui taică-miu, om de 72 de ani, asistenta-șefă. Fiind șefă, nu are voie să folosească pronumele de politețe. Dacă o prinde controlul că e politicoasă, va fi zburată instant și nu poate să riște așa ceva.
Nu puteți să intrați toți trei, așteptați aici, ne spune aceeași asistentă șefă. În secție, prin geamurile ușii, vedem o foială veselă de uniforme colorate. Cine or fi cetățenii ăștia? Cu o seară înainte, când asistenta șefă era acasă și își ungea cu antigel inima de bauxită, 3 indivizi în uniforme medicale, una în roz, alta în galben și un el în verde-castan, spărgeau semințe pe un ziar într-un birouaș vis-a-vis de salonul unde a fost instalat întru supraveghere taică-miu. Ei mi-au zis să îi iau apă, șervețele umede, 2-3 scutece iar eu i-am ascultat. Dacă mă puneau să aduc un arbore cotit, 4 coceni de porumb și un borcan de năut i-aș fi ascultat. Căci nu-i așa, erau în uniforme medicale, sunt cadre medicale, ei știu ce fac, te fac bine pe tine, idiotul care s-a stricat special ca să nu-i lase pe ei să spargă semințe și să stea pe chat cu iubi.
Iritare.
Medicul Apătăchioaie e ocupat. Iese într-un târziu cu analizele lui taică-miu, trebuie să o facă și pe asta, își înfrânge sictirul. Of. Dă să ne bage în birou dar e comisia-îi șoptește asistenta șef, nu pot să intre toți trei.
De ce?, întreb senină.
Doctorul Apătăchioaie mă fulgeră cu privirea și ne întoarce din ușă, poftindu-ne, iritat, cum îi șade bine oricărui profesionist, pe hol.
Îl întreb dacă pot să îl scot pe taică-miu și să-l mut la alt spital.
I se face rău de la bauxită domnului doctor Apătăchioaie, se încordează jignit, respiră greu, nu mai este treaba lui ce fac cu taică-miu, odată ce am pus întrebarea practic am și semnat externarea, el nu mai poate să spună nici măcar dacă îi pun în pericol viața scoțându-l din spital. Corzile-i vocale sunt împietrite.
Este statuia ofensei. Fără soclu. Doar statuia.
Se refugiază, insultat, după ușa termopan și cu asta basta, primesc fișa de externare de la o infirmieră posomorâtă și pe fișă nu e niciun tratament, nimic. Trebuie reinternat, atât a scris doctorul Apătăchioaie, monosilabic. Mai bine ar fi scris: Huo! Mori! Marș!
Nu sunt oameni.
Car lucrurile lui taică-miu într-un sac de gunoi, negru, printre BMW-urile din curtea spitalului. Mașinile medicilor, pacienții nu pot parca aici.
Sunt obosiți, muncesc mult, nu sunt destui doctori, îmi explică un coleg de la o clinică privată.
O să fie și congresul acum, într-o săptămână, nu mai pot fi făcute internări pentru că toți medicii sunt la congres și nu are cine să supravegheze pacienții.
Omul invizibil ar putea, nu?
Are și el un Volvo aici în curtea spitalului. Volvo-ul e vizibil, e singurul mod în care colegii medici și colegele asistente știu că omul invizibil a venit la serviciu și ține sub observație bolnavii, așa cum îi cere fișa postului.
Nici oameni invizibili nu prea mai găsești însă să angajezi la noi.
Au plecat din țară, se câștigă mai bine în Germania.
Ăștia de au rămas s-au băgat toți la Jandarmerie. Au fost bătuți de forțele lui Soroș pe 10 august și au și băgat, 32 dintre ei, plângeri penale la Parchet.
Taximetristul îi spune lui taică-miu că ulcerul gastric trece mai bine cu o cură de-o săptămână de lapte bătut. Exclusiv. Un unchi de-al lui a băut o săptămână numai lapte bătut și ulcerul s-a vindecat miraculos.
Haide domnule, nu fiți trist, dă-i în pizda mă-sii de doctori nesătui, o să vă faceți bine!!!, râde gros și mie-mi vine inima la loc.
Mai există oameni.
Dar umblă în mașini albe colantate cu taxi și nu știi cum ai norocul să-i găsești.