Pentru 17 zile de greva foamei, asistenta Mariana Luceanu a fost concediatã de la Universitar. Mariana încerca să atragă atenția asupra grozăviilor din spitalul-feudă al familiei Oprescu.
Doctorița Camelia Roiu, cea cu nozocomialele de dupã Colectiv, a fost hãrțuitã pentru cã a vorbit cu presa și niciunul din colegii ei nu i-a sãrit în apãrare. Ba mai mult, a fost arãtatã cu degetul pentru cã a îndrãznit sã spele rufele în public.
De fiecare datã când cineva din sistem a anunțat cã puroiul îl îneacă, borgii în halate au reacționat fie cu parul fie cu o condescendentã solidaritate de breaslã, scuipând șobolanul din rândurile lor.
Apoi au venit mãririle de salarii. Ciordeala de materiale din spitale și mersu pe burtã, cã nu existã super-eroi în halate ci doar în costume de lycra.
Și acum fuga.
Demisii. Concedii. Crize de lumbago. Cei mai mulți au descoperit senini, abia acum, putrefacția sistemului sanitar. Cã nu-i de niciunele.
Că corupția ucide.
Că-Co.
Frate-miu mã întreabã dacã eu m-aș sacrifica dacã aș fi în locul medicilor români. Nu.
Dar asta nu înseamnã cã le accept lașitatea bolnavã cu care au supt beneficiile iar acum urlã, inocenți, cã sunt carne de tun.
Dacã ai lor se îmbolnãvesc, cine îi îngrijește? Dacã ei se îmbolnãvesc la cumpãrãturi la Mega, cine îi îngrijește?
Asta e societatea atomizatã a secolului VIII. Doar cã acum nu sunt invaziile barbare ci retragerile barbare.
Am scris asta acum 5 ani.
Suntem muci și principalii vinovați sunt îngerii în alb ai României.

Holul spitalului Colentina. Am venit, cu pile, să fac o ecografie pentru că medicul ecografist de la clinica unde plătesc un abonament baban s-a îmbolnăvit. Nu pot să îmi permit să aștept, ce mă fac, unde să mă duc? Hai că vorbesc eu cu doamna Georgescu și ea o știe pe doamna Pârvu și ea pe doamna Oancea și ea știe pe cineva la…, ghemul de pile se deșiră: poți la Colentina, la 9 dimineața?

Pot.
Doamna doctor are față de pisică, o fundă colorată la gât și o impolitețe acră. Ea îi face un serviciu femeii care m-a băgat cu pile. Nu mi se adresează, plimbă apăsat bastonașul de plastic înmuiat în gelul clisos așternut pe pielea mea de parcă am fost înghițită de un balaur cu gastrită și scuipată din nou afară. Îi dictează asistentei și o ia la rost pe asistentă, că nu pare să țină pasul cu dictarea, e proastă sau ce?
Nu doamna doctor, pot să scriu în ritmul dumneavoastră doar că a sunat doamna doctor Pârvulescu, să-i zic să vină în 5?
Să vină în 10.
Îmi dă să mă șterg fix 42 de centimetri de hârtie igienică cenușie, ca un obraz de miner ieșit din șut. Nu am cum să curăț balele gelului așa că femeia care m-a adus aleargă să cumpere 3 suluri de hârtie igienică, să doteze cabinetul. Și niște apă, “că are vezica goală, nu văd nimic dar nimic, în abdomen.”
Stăm pe hol și eu beau apă și culoarul s-a populat de femei cu ghetuțe de lac, picioare fine, taiorașe elegante și păr bricolat ca acoperișurile de pagode.
Doctorițe platinate se foiesc de colo-colo, troncănind pe culoare. Troc-troc-troc, halatele nu sunt închise, lasă să se vadă bluze cu arabescuri și șerpi de argint încolăciți la gât. Tip-top sunt doamnele doctor și după ele trec pe hol femei îmbrăcate în costume vișinii sau mov pe care scrie Cleaning Service, împingând un mop umejor pe podea. La doamna doctor pisică în fața cabinetului s-au strâns 5 bătrânele cu broboadă, unele cu ilice peste pijamale și cu șosete groase în șlapi chinezești verzi și roz vânăt.
Au venit de pe secție de la cardio, au dosare, trebuie să intre, să li se facă ecografiile. Nu durează mai mult de 3 minute. Doamna pisică e foarte expeditivă. Dar mai apar și doi infirmieri cu doi bolnavi în căruț care au prioritate. Băbuțele freamătă, una dintre ele se așează cu o bucă pe mine și zice: dă-te doamnă, mai încolo.
Mă enervez și îi zic că putea să mă roage, nu e nevoie să se suie pe mine dar îmi dau seama că de unde vine ea ăstea sunt niște subtilități, pierdere de vreme.
Una dintre mămăi are un mobil pe care joacă ceva cu păcănele, e absorbită în spartul pixelilor albaștri-verzi-portocalii și nu o vede pe doamna doctor cu păr permanent vopsit galben-pui de găină când se repede și o ceartă că ăsta-i spital nu cazino. Potoliți-vă odată cu telefonul ăsta că se aude pe tot holul!!!
Bătrâna invadatoare, aia care s-a suit pe mine, e acum în picioare, amușină ușa, clar va intra în cabinet, nu mai rabdă o secundă. Dar nu. Stai jos mamaie!, o culcă pe băncuță cu un upercut doctorița pisică.
A venit cineva important.
Femeia cu pila îmi spune că e doamna doctor Pătrașcu, fiica lui Proca. Cine e Proca? Fost ministru al sănătății, pe vremea lu nea Nicu. E înaltă, cu un păr lung și ondulat ca peruca de judecător, are o față albă și un palton verde care coboară până deasupra gleznelor fine. Uite-o și pe sora geamănă, și ea medic, căsătorită cu profesorul x. E un pic mai cocoșată sora geamănă, dar tot blondă, masivă, cu față rotundă albă și ruj roșu.
Femeile ăstea blonde toate se strâng ca un sabat de vrăjitoare în mijlocul holului și își fac complimente, chicotesc, discută despre copii, vreme, călătorii și, dacă tot veni vorba, despre sănătate.
Ele sunt adevăratele urgențe, intră peste rând în cămăruța pisicii și stau la povești în continuare. Probabil că se șterg de gel cu hârtia igienică cumpărată de femeia care m-a adus pe mine.
Bătrâna cu basma, probabil de aceeași vârstă cu fiicele ministrului Proca, rămâne să aștepte, învinsă în fiecare zi de un sistem rămas neschimbat din `46 încoa. Un sistem al castelor, încremenit în straturi imposibil de amestecat, ulei, apă.
Doamna doctor iese zâmbind și continuând conversația pe culoar și mamaia se ridică și dă să intre în cabinet dar femeia care m-a adus pe mine se luptă, nu mai are timp de pierdut și mă bagă în față, că vezi bine, îmi crapă vezica.
E drept că abia mă mai țin dar îmi crapă și obrazul așa că spun că ar trebui să intre bătrânica.
Pisica se enervează și îi spune femeii care m-a adus-cu mine nu vorbește-că să nu-i spună ei cineva pe cine să ia înainte, că ea are un program și o disciplină și, întorcîndu-se către mamaie: dumneata ce cauți aici? De ce ai venit de pe secție? Cine te-a trimis?

Caste.
Chiar și cu pile, suntem cel mult acceptați. Balaurul nu o să se șteargă cu noi la cur azi, că are mereu, la îndemână, cu cine să o facă. Mă uit la femeia cu pila, cea care tocmai și-a pierdut o viață, în acest joc dement, al trântei cu sistemul. E nezdruncinată, ca un îmblânzitor de tigri care e sigur că știe cum să îi ia și nu îi e frică nicio clipă să își bage capul în gura unuia.
Spune: dacă nu ai pile, nu rezolvi nimic. Și doctorița asta e nesimțită dar să știi că alții sunt de treabă.
Cum ți-o fi norocul. Și norocul și-l face omul cu mâna lui, cumpărându-l cu răbdare și trei suluri de hârtie igienică.

Pe 14 februarie am fost pentru prima dată în viața mea la pedichiură. O domnișoară blondă a îngenuncheat la picioarele mele și m-a pictat roșu, etern, ca o promisiune de luptă proletară internațională. Până acum 2 zile a ținut oja, probabil s-ar mai fi încăpățânat să atârne ca un bețiv pe ringul de dans la 6 dimineața, dar am îndepărtat-o și acum am degetele întoarse la nuditatea inocentă a lui 13 februarie.
Niciun astrolog nu a prezis nimănui că va sta închis în casă până când oja cea roșie va crăpa ca o cupolă de biserică sub pumnul unui cutremur de 7,2 grade. Asta îmi spun privindu-mi unghiile de la picioare. Nu prea am multe gânduri rămase în cap. În liniștea grădinii traversată de dansul porumbeilor puși pe întemeiat familii, realizez că sunt atât de puține lucruri importante, mai mult de două, mai puțin de șase, și viitorul nu este unul din ele.
Unde sunt astrologii, cititorii în cafea, vracii, șamanii, mama Omida, unde au fost ei toți, de ce nu ne-au spus că unii din noi nu prindem Paștele sau, mă rog, îl prindem pe partea aia fără durere și întristare, de ce nu ne-au spus să nu cumpărăm atâta mâncare, nu avem când să o mâncăm, să nu dăm banii pe rochița asta, nu o să avem când s-o purtăm. Și să nu luăm mușchiul spaniol de la Bakker că va crăpa că nimeni nu va veni să-l ude.
Trăiesc de aproape o lună dintr-un bagaj de 4 kile-m-am chitroșit, am plecat cu low-costul-și nu-mi lipsește nimic. Viețile noastre sunt umplute cu cârpe care să ne sufoce dorințele, cu zgomote care să zdrobească orice gând, cu rugăciuni care să amuțească dubiile.
Dumnezeu câștigă prin încredințare directă sufletele noastre.
Nu pregetăm să ne așezăm în mâinile lui, ce-o fi o fi, cu-o moarte toți suntem datori. Așa spun toți și apoi cumpără 87 de kile de făină și 438 de suluri de hârtie igienică să aștepte moartea cu mațul plin și șterși la cur.

Sună telefonul, e groasă la voi în Spania, sunt anunțată de voci anxioase.
Singura șansă pentru cei de acasă este să își facă griji pentru cei ca mine, idioții, credeai că e mai bine ca în România, uite, la voi sunt pline morgile și plâng medicii că trebuie să aleagă între bolnavi, cui dau o șansă.
Dacă nu și-ar face griji pentru mine, dacă s-ar uita la ce se întâmplă în țară, la vârfurile picioarelor bălăngănindu-se pe marginea trapei deschise a bătrânului Antonov în picaj care este România, ar crăpa de frică.
Și cine să mai folosească hârtia igienică pentru care s-au bătut cu vecinu de la 4?
Singura șansă a românului din România este să-și facă griji pentru românul din Italia. E jale, să-și spună, nu ca la noi unde uite, sunt doar 46 de morți și cântă imnul pe stradă la 5 după-amiază și la 9 seara.
Deșteaptă-te române, la 5 după-masa și la 9 seara.
Ciudate ore de trezit poporul din somnul cel de moarte.
Picotesc și mă uit la unghiile albe.
Artificii izbucnesc și petarde și aplauze însoțite de chiuituiri. E ora 8 și, în fiecare seară, spaniolii aplaudă la geamuri și în grădină, pe terase și balcoane, efortul personalului medical. Nu imn. Nu megafoane.
Gloria, gloria, corona de la Patria,
soberana luz
que es oro en tu Pendón.
Vida, vida, futuro de la Patria,
que en tus ojos es
abierto corazón…!

E groasă în Spania, aveți grijă, nu ieșiți din casă. Oare pedichiurista mea ce crede?

Un melc lasă în urmă o potecă băloasă pe gresia fierbinte, nu știu unde se grăbește. Aș putea să-l iau și să desenez un șotron aici, pe terasă, la care să concurez cu pasărea sughiț care nu contenește să sughită, e clar că o pomenește cineva.  Nu știu cine, nu prea văd oameni și nici păsări nu prea văd, doar melci și furnici. Furnicile catalane sunt mai mici decât furnicile noastre, îmi spun, și le urmăresc entropica fugă peste balele melcului. E cald și vinul e roșu și cald și un vecin scoate o drujbă și taie ceva. Homo faber.
Acum 7 zile, un echipaj de domni cu gurile zidite sub fulare au spart asfaltul și au dat la cazma și apoi au dat baroase și apoi au fumat și apoi au pus alte țevi, le-au îngropat și au presărat pietriș peste, nicio cruce, țevile de apă nu sunt creștine aici. Au mai fumat un pic și s-au uitat pe cer și pe cer nu erau decât nori. Și soare sub nori.
Ieri am văzut un avion și m-am uitat la el cu mirarea unui turist australian trezit din coma unei săptămâni în Bali. Cât am dormit, unde sunt?
I-am sunat pe ai mei.
Ce făceau ei în plină stare de urgență?
Băteau covoare.
Curățenia de Paști. E implacabilă ca moartea. Taxele sunt mai puțin implacabile ca implacabila curățenie de Paști.
Mi-am făcut cruce. Ar fi trebuit să fac o cruce pe jos, cu melcul cel bălos, să aibă și furnicile la ce să se închine și barbarii ăștia de la compania de apă care nu știu să îngroape creștinește țevile de apă.
Nu-ți mai fă griji pentru noi, nu era nimeni la bătător, suntem bine, am terminat curățenia de Paști.
Înfrântă, epidemia se târăște schelălăind sub scara blocului.
Adamant, ăștia sunt oamenii care nu pot să piară cu tot cu tradițiile, obiceiurile, credințele lor pentru că o bucată de ARN e razna.
Nu pot să-i opresc. Nu știu ce aș putea să pun în locul cârjelor care le susțin existența. Curățenia de iarnă, curățenia de primăvară, piață, parc, știrile Protv, românii au talent.
Părinții noștri sunt prea bătrâni să fie speriați de ceva atât de tânăr. Și pier.

Am scris acum text în 2012.

Curățenia de sărbători la Feheri.
Dimineața la 8 se trage mobila pentru a fi scos persanul, mândria maică-mii, ochii invidioși ai vecinelor măsurau 4 pe 5 mp de culori robuste, bătute, periate, clătite cu oțet ca să-i redea strălucirea.
Sub cei 7 metri rulați de mochetă de pe hol, taică-miu se clătina în drum spre bătătorul unde, surpriză: Năstase sau Moraru sau Păcală se-nfipseseră înainte, “dragă, ce faci dragă, îi lași să se bage?”
Lady Macbeth tuna de la fereastra bucătăriei.
Ce vrei dragă să fac? Vino tu și descurcă-te dacă ești așa isteață.
“Un pămpălău, cine m-a pus să-l iau pe ăstaaa!!!” și taca-taca-taca-taca, începea circul, la 10 dimineața nici la Tesla-n prăvălie nu aveai atâta energie statică, puteam să ținem pe curent 3 cartiere și uzina Steagu Rosu.

Eu trebuia să șterg bibelourile: pescarul, doi dragoni, cerșetorul, balerina, serviciul de porțelan pentru ceai, paharele de cristal, nu era praf, da’ eu trebuia să le mângâi și să le gâdil în camera bocnă, că geamurile erau deschise să se aerisească, maică-mea-și frângea mijlocul în salturi de trapezist, cățărată pe pervaz, scârț-scârț, ziarele sugeau apa de pe ferestre, frate-miu o freca prin bucătărie, el trebuia să curețe dulapul și să schimbe hârtiile de pe rafturi.
Păi futu-ți Dumnezeu mă-tii!!!!!!, de afară izbucneau înjurături violente, lu taică-miu îi căzuse covoru de pe bătător în băltoaca scămoasă de dedesubt, trebuia să o ia de la capăt.
“Cine m-o fi pus să-l iau pe neîndemânaticul ăsta, la nimic nu se pricepe!!”, gemea oropsită maică-mea.
Ora 2 după-masă și coșmarul nu părea să se sfârșească.
“Ce caști gura, spală-ți păpușile”, păi nu sunt murdare, “nu sunt pe dracu, semănați toți cu tac’tu, dacă n-aș fi eu v-ar mânca ploșnițele”.

Lângă bătător, 3 vecini în șube jertfesc un porc, grohăie și se zbate, ei rag și-l priponesc, zăpada-i plină de sânge, maică-mea de lacrimi și spume, noroc cu măcelarii că altfel baia de sudalme continua.
Din rugul înjghebat afară se-nalță miros de șorici și pacea coboară în familia Feher. Vin sărbătorile, vin sărbătorileee!!!

A murit Goma.
Coronavirus, zic medicii.
Eu zic că a murit pentru că era bătrân și trebuia să moară și, cum stătea el pe peronul ăsta, cu alți bătrâni apatrizi, sătui să aștepte recunoștință de la turmele de gladiole geto-dacice, a decis să se suie în trenul cu pneumonie. Să moară sufocat cu flegmele lui nu cu flegmele lui Voican Voiculescu și Ion Iliescu și Petre Roman și Adrian Năstase.
Goma a murit apatrid pentru că jegurile de la București nu au fost în stare- a se citi NU AU VRUT-să îi dea cetățenia pe care comuniștii i-au luat-o în anii 70. Goma a fost nu numai ignorat de statul român ci și insultat, caricaturizat, desfințat.
Antisemit, barbar intelectual, inadaptat, autist ideologic.
Soarele care bate statul român în cap nu lasă loc de umbre.
Suntem atât de mici încât uriașii nu trăiesc decât în visele noastre.

Noi suntem buni și calzi, inimoși și generoși și mai cu seamă suntem creativi și inteligenți, suntem cel mai inteligent popor de pe planetă. Și pentru că toate acestea nu erau îndeajuns am făcut cel mai mare steag din lume, mă rog, recordul nu a durat mult, că uite Tunisia, o țară săracă dar totuși bogată în gherghefuri și războaie de țesut, a ouat ditamai drapelul, cât 19 terenuri de fotbal. Niște complexați. Nu ca noi, care, chiar dacă nu mai deținem recordul mondial la cel mai mare steag, le avem totuși pe cele la cea mai mare salată, cea mai mare instalație de brad, cea mai mare lingură de lemn din lume, cea mai mare ciorbă de burtă, cel mai mare coș de nuiele, cel mai mare balmoș din lume și chiar și cea mai mare cunună de cepe din lume.
Avem cel mai lung șir de prezervative și cea mai mare omletă țărănească și, am aflat ieri, mâine-poimâine, la zilele Clujului, se pregătește cel mai mare cheesecake din lume.
Iritați de sărăcia reperelor reale, scriitori, filozofi, strategi militari, pictori, compozitori, arhitecți, ne-am aruncat, noi ăștia, urmașii dacilor, descălecătorii Europei, nepoții reptilienilor și cumetrii șerpilienilor, să umplem dosarul cu eroice întreprinderi ale omenirii, de la rujat la căsătorit în masă.
Nu ne-am descurcat rău. Dar parcă simțeam nevoia unui Neil Armstrong, unui Gagarin, unei epopeice creații care să ne scoată din anonimatul nostru balcanic. Și am reușit.
Am reușit!!!
Căci stimați concetățeni și dragi concetățence, frați români deștepți, frumoși și onești, mica dar viguroasa noastră națiune a născut, fără epidurală, cel mai nesimțit om din lume. Am intrat în cartea recordurilor cu monumentul nesimțirii și al tupeului.
Nicolae Breban.
81 de ani care nu au reușit să îi sclerozeze buhăita obrăznicie dospită la ospețele comuniste.
Om care și-a turnat colegii. http://www.romanialibera.ro/aldine/delasarea-secului/nicolae-breban–de-la-cc-al-pcr-la-cc-al-icr–si-cum-ii-turna-scriitorul–direct-la-plesita–pe-paul-goma–monica-lovinescu-si-dumitru-tepeneag-377408
Om care, înarmat cu dreapta nonșalanță a strâmbei conștiințe, a terfelit tot ce înseamnă cultură modernă în România. http://m.adevarul.ro/cultura/arte/breban-despre-patapievici–i-s-a-parut-e-fel-guru-culturii-injurat-haimana-ordinara-istoria-acestui-popor-1_5548c90bcfbe376e35df8e4d/index.html

Să ne bucurăm. România a intrat din nou în cartea recordurilor. Ne vedem la cel mai mare cheesecake.

Am sunat acum 4 zile la BCR, acum niște ani am investit în fondurile Erste. O doamnă mi-a explicat că nu mă pot atinge de bani dacă nu am lăsat procură cuiva din țară, adică dacă nu sunt în țară eu nu pot trimite un ordin de vânzare și apoi banii să îi mut în alt cont, în plină molimă când toată lumea îți spune stai acasă, BCR mă pune să vin de la capătul pământului să semnez o hârtiuță sau măcar să scot din casă un preten, un contabil, un șef de asociație de locatari care, înarmat cu procura de la mine, să meargă la bancă să semneze, în numele meu, vânzarea obligațiunilor.
Infinite sunt căile prin care băncile te țin sechestrat în beci, în borcanul cu gogonele în care te-ai vârât de bună voie, clientul nostru, prizonierul nostru. Și acum 13 minute primesc mesajul: accesul la tranzacțiile derulate prin conturile deschise la BCR a fost restricționat temporar, până la actualizarea datelor, conform clauzei 9 din CSB.
Cine e clauza 9?
Cum s-a nimerit ea, clauza 9 din lumea veche să lovească exact acuși când aveam nevoie să-mi scot banii din bancă pentru că banca, la adăpostul A4-urilor lipite pe geamurile ș-așa murdărite de legislația ultimilor 20 de ani, poate să îmi facă pierduți banii, e criză, doar ce te așteptai, să pierdem noi, băncile, sau tu, boul care a cumpărat fonduri?
Nu tu procură, nu tu date actualizate.
La revedere bănuți.
Unicredit îmi cere imperios să mă asigur că am fonduri ca să-mi acopăr rata la cardul de credit. Unicredit a fost pe vremuri Unicredit Țiriac. Țiriac și-a vândut părțile în 2015, lui îi place hoțul, nu prostul. Oare ce face acum Țiriac? Construiește spitale? Cumpără ventilatoare? Măști chirurgicale? Sau trimite pe uațap filmulețe cu el citind James Joyce?
Mi-a mai venit un mail, de la Asrecover.
Ar mai trebui un s băgat pe coloșa.

În jur se moare.
Oamenii își pierd slujbele și mințile. Popii bat la uși, babele pupă moaște.
Băncile te fură pe față.
Și recuperatorii își suflecă mânecile.
ANAF-ul a fost decapitat și simt cum zilele ăstea, de Paște cel mai bine, harnici funcționari o să ne blocheze la toți conturile.
Statul Palmă peste Bot.

Acum 7 ani, am participat cu agenția la care lucrez la o licitație pentru servicii de creație făcută de cea mai mare bancă din acel moment din România. Unde mare înseamnă mărinimos, am zis eu, strategul, și am propus ca, în mărinimia celei mai mari bănci din România, aceasta să scutească de la plata unui an de rate 100 de români amărâți.

Nu am fost la prezentare, mi-a povestit colegul meu cum bordul încrăvățit, încămeșat, îmbutonat, exclusiv masculin, a aprobat reținut semnul de egalitate între mare și mărinimie și apoi, când s-a ajuns la cei 100 de săraci care vor fi scutiți un an de la plata ratelor, bărbiile bărbierite au înțepenit întoarse spre claviculă și ochii s-au ridicat încet din telefoane și din hârtiile care camuflau nimicul gândurilor și apoi buzele s-au deschis în zâmbete mici și apoi sugativele fețelor au supt râsetele dar nu de tot și colegul meu s-a întrerupt și vicepreședintele, unul dintre ei, a zis: pardon, serios, ați propus să scutim 100 de oameni de la plata pe un an a ratelor? Dar ce suntem noi, caritate? Hai că sunteți simpatici, adică, pe bune, ce așteptări să am eu de la unii ca voi să îmi facă strategia de comunicare când voi nu înțelegeți businessul în sine?
Și colegul meu s-a gândit că cine dracu l-a pus să mă asculte pe mine, fiica ceferistului, să facă așa ceva, să se ducă la niște bancheri mari de la cea mai mare bancă din țară care a avut mărinimia să cheme agenția noastră mică să prezinte modesta noastră propunere și noi am făcut rahatu praf, demonstrând că nu înțelegem nimic din businessul ăsta al băncilor de la care mereu se așteaptă să îți dea ție, ruptul în cur, băncile care își pierd timpul cu tine, nimeniul în șanț, și te păsuiesc cât te păsuiesc dar până când să înregistreze bietele bănci pierderi pentru că tu ți-ai pierdut serviciul sau muncești la negru sau ți-a intrat copilul în spital și-ți trebuie 20.000 de euro să-l operezi?
Desigur, am pierdut pitchul.
Dar eu nu m-am lăsat și peste 2 ani, la o licitație la a doua bancă cea mai mare din România care voia să spună că ea crede în oameni și că oamenii sunt importanți, bancă solidă, cu acționariat dintr-o țară cu tradiție socialistă, am introdus din nou generozitatea și iertarea, I forgive you, din Lista ui Schindler, 50 de săraci să fie iertați de plata pe un an a ratelor către bancă. De data asta am fost la prezentare, de data asta erau 92,3 % femei și 7,7% bărbați, adică un cetățean și 12 lebede și ele s-au emoționat și au zis ce frumos dar absolut imposibil, adică nu poți să scutești niște oameni de plata datoriilor către bancă, ce semnal ai da?
Că îți vrei banii înapoi. Și pentru asta colaborezi.
Nu scuturi copacul în care e bietul datornic, sperând să cadă și să fie halit de urs. Gonești cu pietre ursul sau arunci o frânghie și, recunoscător, omul salvat va face orice să îți răsplătească generozitatea.
Am pierdut și licitația asta.
Anii au trecut. A venit coronavirusul.
Spania și Germania, Marea Britanie și Argentina, Franța și Canada îngheață plata dărilor către bănci, chirii, rate, taxe, facturi. Se acordă bonusuri la pensii, se interzic concedierile, se oferă ajutor pentru liber profesioniști.
În România doar angajatorii, nu toți, sunt protejați.
Câteva bănci anunță amânarea cu până la 3 luni a plății ratelor dar nu scutirea. Nu.
Amânarea.
Cu. Până. La. 3 luni.
Între timp mailul îmi este bombardat cu oferte de credite de nevoi personale care îmi vor îndeplini visurile copilului. Se vorbește despre vacanțe și renovare.
În primă fază mă gândesc că oamenii de la marketing sunt idioți. Cum e posibil să te uiți în jur și să nu fi capabil să absorbi dimensiunea ororii prin care trecem? Apoi îmi dau seama că nu sunt oameni ci niște algoritmi născuți într-un sweatshop indian, incapabili să se adapteze la umanitate. Programați să funcționeze pe traiectorii simpliste, se izbesc de mobile, imposibil să le ocolească, ca niște aspiratoare-disc cu senzorii distruși.
Renovare.
Vacanțe.
Visele copiilor.
Coșmarurile adulților.
Oare de ce nu dă nimeni credite pentru achiționarea de teste pentru coronavirus pe care să le cheltuiești la Sanador?
Haideți băncilor, sunt bani de făcut aici. Intrați, crocodilii sunt legați.

*unde Northcliffe, Lord Northcliffe-era proprietarul ziarului Daily Mail.

În vară se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea marelui război, primul război mondial. În cartea sa. “The Pity of War”, Niall Ferguson trece prin decadele premergătoare, prin literatura, filozofia, economia și, mai cu seamă, starea mass mediei de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Literatura de doi bani, serializată în publicațiile vremii, prevestea invazia Marii Britanii de către trupele germane. Ca să câștige mai mulți bani, lord Northcliffe a discutat cu autorul de romane de război Le Queux, să schimbe ficționala linie a invaziei teutone a Angliei astfel încât aceasta să treacă prin orașele unde Daily Mail avea audiența mai mare.

Rezultatul? O națiune paranoizată, ale cărei politici, externă și militară, au fost influențate de scriitorași de duzină, un soi de Gâzi și Diaconești ai vremii. Istoricul Ferguson spune că nu ai cum să nu simpatizezi cu funcționarul german care a refuzat să elibereze pașaport unui angajat Daily Mail, în Berlin în 1914, pentru că “he believed he had been largely instrumental in bringing about the war”.

Cartea e doldora de informație, cu o bibliografie grasă pe care bietul Ponta nu ar fi putut să o ciordească, d-apăi să o citească, ușor greoaie dar cu atât mai satisfăcătoare în concluziile ei, deloc simpliste, despre natura umană și marele război mondial.

Așa cum vizionarul bancher polonez Bloch a scris în 1899 în cartea sa “Is War Now Impossible?”, războiul modern înseamnă: “entire dislocation of all industry and severing of all the sources of supply, the future of war is not fighting, but famine, not the slaying of men, but the bankruptcy of nations and the break-up of the whole social organisation”.

Dar, spunea Block, tocmai de aceea războiul este imposibil și orice încercare de a-l porni, este o sinucidere.

Și cu toate astea..avem 100 de ani de la primul război mondial. 37 de milioane de morți, Revoluția din Rusia, comunism, fascism, al doilea război mondial, războiul rece, Coreea, Vietnam, Afganistan, Iugoslavia, Irak, Pakistan, Siria, Ucraina și Crimeea. Toate își au originea în asasinatul din Sarajevo de acum 100 de ani și isteria mediatică care l-a precedat.