Traian e Jeana. Și Jeana se transformă.
Jeana nu e moartă dar nu-i lasă pe alții să trăiască.
Mi-a spus o prietenă că Traian candidează la primărie. Prietena spune că nu are șanse. Eu cred că noi nu avem nicio șansă să nu ajungem cu Traian.
Într-o țară în care majoritatea cetățenilor, conform unui sondaj din 2018, au o părere foarte bună despre Ceaușescu, candidații nu se bat cu problemele capitalei ci cu nostalgia.
La 20 de ani de când a zis Vin la Primărie!, zâmbind ghiduș din postere cu fundal portocaliu, călărind târnul discursului politic eficient, bunicu Traian, pomenit de o grămadă de lume ca singurul om politic lucid în circul ultimelor luni în ciuda faimoasei lui propensități pentru consumul de tărie, iaca vrea să vie iar la primărie.

Acum 6 ani, în noiembrie, când jurnaliștii anunțau sfârșitul erei serviciilor și fulminante arestări în tabăra lui Traian, nimeni nu îi mai dădea vreo șansă.
Ce am uitat cu toții atunci este că lumea e condusă de legile lui Murphy și că, absolut întotdeauna, răul mai mic e urmat de răul mai mare și tot așa, până când binele dispare ca pasărea Dodo. Oricum era absurd binele, așa o pasăre mare și nătângă nu merită să trăiască.
Am scris în noiembrie 2014 textul ăsta pentru catchy.ro.
Este despre un bărbat care știe că vremea lui nu a trecut și că mișcările de revoluție înseamnă să te întorci mereu de unde ai plecat.

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Unii oameni fug în muncă, alții în alcool și iarbă, alții în trecut și cărți sau colecții de ceasuri, unii în grădinărit sau pe bursă sau la curve. Mie îmi plăcea să fug în călătorii. Te sui în avion și identitatea ta se schimbă, ești altcineva tocmai pentru că nu te știe nimeni. În 2017 am mers în Rusia și am luat Transsiberianul.
Acum 3 ani pe vremea asta eram în Krasnoyarsk, trecând tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm, fluvii enorme peste poduri făcute de extratereștri, doar că erau niște extratereștri ghinioniști care ocupaseră trupurile unor deținuți politici trimiși de Stalin în Siberia să construiască poduri și să moară pe planeta asta care nu este acasă.
Au furat, dar au și făcut.
Asta e mantra lumii post comuniste care se înclină în fața sarcofagelor tehnologiilor moarte: ce vremuri, universul era o vietnameză chircită să-ți facă pedichiura, o tu, Mamă Rusia!
Nostalgia e toxică. Și e gratis. Și a doua zi nu te doare capul. Te doare după 20 de ani. Când e prea târziu să iei un algocalmin.
Nostalgia e cea mai mare creatoare de statui. Cioplește ca nebuna în piatră chipuri ale unor oameni despre care nu știm nimic decât ceea ce vrea nostalgia actualului regim să ne spună.
Trec pe faleză și văd, deasupra unui bust, un liliac și creierul meu bolnav se sperie. Doamne, au făcut deja statuia Covid-19, cât de demenți pot să fie?
Nu sunt. E Facundo Bacardi, creatorul imperiului romului. Liliacul e logoul Bacardi.
Creierul, săracul, e supraîncălzit de tensiune și, în același timp, plictiseală. Vrea să găsească legături, să facă salturi, să descopere butoane ascunse.
Dacă nu mai poți să călătorești, te refugiezi în conspirații.
Pe vremuri totul era mai simplu. Lumea era condusă de evrei, lumea era condusă de bogați, lumea era condusă de ocultă.
Oculta era albă.
Acum totul e gri, bogații umblă-n teniși și tricouri de la H&M și nimeni nu mai face poduri peste fluvii decât pe hârtie.

Din iulie 2017, am scos postul ăsta

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine, alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici, pe dâmb, e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Oare cine a făcut statuia asta a fost un om liber?

Cocoșați sub prosoape și cearceafuri de plajă, trec negri svelți și pakistanezi cu ochii-nfundați în orbite, tălpile șlapilor aruncă-n urmă nisip și pietricele, ca invitații la nuntă în filmele americane pumni de orez peste miri.
Încep la 9 jumate și termină seara la 7. Picioarele croșetează kilometri. Uneori se așează, rupți, la marginea falezei, beau un gât de apă, privind în zare. Nu fac baie. Marea nu e pentru ei ceea ce este pentru mine sau pentru John din Londra sau pentru Jordi din Barcelona, distracție, relaxare, răcorire, sport, bucurie, confirmare a succesului.
Pentru Jalal și pentru Oladele, marea este un zid care îi ține departe de familii. Și care îi protejează de sistemele politice din țările în care au avut ghinionul să se nască și din care au fugit.
Marea e o paranteză care îi salvează și îi frustrează, ca atenția excesivă a unui părinte în fața prietenilor atunci când ai 15 ani.
Englezii trebuie să intre în izolare pentru 2 săptămâni după ce au fost în vacanță în Spania. Sunt mii de oameni în situația asta, prinși cu chiloții jos de decizia guvernului britanic, bieții oameni, vor trebui să se înțeleagă cu șefii, poate unii nu vor putea să muncească de acasă, poate vor fi concediați, poate vor fi penalizați.
Vaiere. Îngrijorare. Retorică plină de empatie. Se vorbește despre victime.
Se vorbesște despre lipsă de organizare.
Se vorbește despre măsuri absurde.
Se vorbește, pe de altă parte, despre planuri de a distruge omenirea. Despre intrigi sofisticate și organizații coerent structurate care crează haos.
Ori suntem golani, ori nu suntem?
Ori suntem organizați, ori suntem descreierați?
Ori suntem idioți, ori suntem geniali?

În 28 iunie 1914, un băiat cu un revolver punea în mișcare transformarea planetei. Noi superputeri, noi industrii, noi ideologii, noi tehnologii, noi moduri de a muri, noi moduri de a ne ține în viață.

Nu știu cum a fost vremea pe 28 iunie 1914 când Gavrilo Princip l-a împușcat pe Franz Ferdinand și nici cum era pe 28 iulie 1914 când imperiul Austro-Ungar a trimis o telegramă Serbiei, declarându-i război. Dar sunt sigură că pe coasta Mediteranei, undeva trebuie să fi fost soare și câțiva turiști care au fost nevoiți să-mpacheteze umbreluța și șezlongul și să arunce la pescăruși sandvișurile cu viețile lor vechi. Unii au plecat pe front, alții au murit de gripă spaniolă, alții și-au pierdut un ochi sau o mână sau mințile, alții au ajuns președinți și generali.
Dar nimic nu a mai fost ca înainte.
Hărți, nume de țări, nume de monarhi sau președinți, alianțe.

Spre deosebire de acum când totul, dar absolut totul, a rămas neschimbat.
Nu avem revoluții, nici războaie, nici măcar episoade noi din Curb your enthusiasm pe HBO.
Prețurile sunt neschimbate, berea e rece și 2 săptămâni de carantină trec într-o clipită. Singurele victime sunt Jalal și Oladele care vând mai puține prosoape și colace tip flamingo. Marea e mare și nu-i niciun Moise să o despice pentru ei.

Nimeni nu vrea să se bată cu Negoiță de la sectorul 3. Doar o fată de la USR care și-a pus mănușile de box și cum stătea ea cu fața către actualul primar, jaaaap, a fost sucker punched de chiar șefu ei de partid, omul care crede că a îți da demisia din partid după o categorică înfrângere la președinție este semn de lașitate.
Ana a fost zidită de Barna în peretele alianței PNL-USR, hahahahaha, uluitor monument de ipocrizie, de fapt curajosul domn Dan din fruntea partidului ar vrea și el un partid ca nea Traian sau nea Marian, fără aripa X și piciorușul Y, un partid târâtor și degrabă ascultător.
Și mă gândeam eu când citeam de domnu Dan care nu o lasă pe doamna Ana să candideze pentru că nu vrea el, că de fapt e o chestiune de bani. A scris în februarie ziare.com că:

“In ceea ce priveste sumele referitoare la alegerile locale din anul 2020, se estimeaza ca acestea vor fi de patru ori mai mari comparativ cu sumele din 2016, tinand cont de faptul ca se estimeaza un numar aproape dublu al partidelor politice care vor participa la alegerile locale din 2020 si de faptul ca salariul minim pe economie de la 1 ianuarie 2020 a fost majorat cu 212% comparativ cu 1 ianuarie 2016 (…)

Tinand cont ca in anul 2016 au fost rambursate 92% din sumele solicitate prin cererea de rambursare, respectiv 46.000.000 lei, pentru alegerile locale din 2020 se estimeaza ca suma ce urmeaza a fi rambursata va fi in cuantum de 190.000.000 lei“, prevede raportul.

https://ziare.com/alegeri/alegeri-locale-2020/cati-bani-vor-lua-partidele-de-la-stat-pentru-campaniile-electorale-din-2020-aep-estimeaza-costuri-colosale-1596505

40.000.000 de euro, nu e mă Ano despre tine, ci despre banii lor care sunt, de fapt, banii noștri, cum mama dracului să crezi că are vreo legătură cu tine.

Anul trecut, după turul 1 am scris despre bani și am pus postul în capul unui alt post din februarie 2017. Recitind mi-am dat seama că 3 ani de zile au ucis complet orice speranță și că România stă pe cele mai mari zăcăminte din lume de cinism.
Dacă am putea să îl exportăm, am fi bogați.

Eu vreau să scriu despre bani.
Căci despre bani e vorba azi. Bugetul paralel făcut pentru statul paralel unde nu există moarte și întristare și nici DNA să vină să te ia. Câțu a vorbit azi de miliardele lui Vâlcov, puse deoparte pentru primari și prefecți, șefi de agenții și consilieri, consultanți și premianți, unde e Vâlcov acum? Procesul în care fusese condamnat la 8 ani pentru trafic de influență a fost suspendat pe 17 octombrie pe motiv de CCR și ilegalitatea completelor.
PSD a învins și asta cu tanti Viorica trecută la butoane, în timp ce Dragnea e la pușcărie și noi dormim liniștiți după ce am scos portofelul de sub pernă, cine să-l mai fure, doar Liviu e la pârnaie.
PSD e mai periculos decât a fost vreodată pentru că noi suntem mai neatenți decât am fost în ultimii ani. Și mai aroganți. Ca Barna, credem că suntem mai înalți și de aici de sus vedem mai bine.
Băieții ne-au ciordit șosetele din picioare, ne-au pus magiun în ghete și ne-au desenat mustăți cu markeru în timp ce noi visam că suntem treji și învingători.
De ce să ne trezim?
Să vedem că legea electorală permite candidaților la prezidențiale care au depășit 3% să își deconteze cheltuieli până în 10 milioane de dolari? Bani pe care o să-i dea autoritatea electorală, adică io. Și voi.
Pentru a primi banii înapoi de la stat, candidații trebuie să aibă acte doveditoare pentru cheltuielile efectuate în campanie, potrivit legii.
Hahahahahahahahaahhaaaaaaaaaaa!!!!
Avem deci 6 candidați care o să vină cu sacoșa de chitanțe să-și recupereze de la stat bănuții cheltuiți în campanie. Parandărături mii și stele făclii.
A scris europaliberă despre asta
aici
În timp ce noi așteptăm încremeniți pe marginea autostrăzii să se facă verde și să trecem dracului pe trotuarul civilizației, băieții ăștia ne-au dat găuri și ne-au scos 4 litri de sânge, lăsându-ne palizi și obosiți să murim în picioare. Și fără lumânare.
Am scris asta în februarie 2017, la câteva zile după OUG 13, născătoarea de Dăncile.

Ieri am văzut filmulețul ăsta, pus de GDS. https://www.youtube.com/watch?v=yz-oFZDDlgI. Imaginea e proastă, hipsterii o să geamă când o să vadă fonturile și o să se hlizească fetele care beau ceai când o să audă vocea de fontă a naratorului. Dar este un film important căci surprinde momentele și oamenii esențiali în geneza baronetului cu mustăți ferme, a cumințeniei pământului ascunsă în biroul Avocatului Poporului, a veșnicului ginerică de la conducerea Senatului. Filmul arată că nimic nu este la voia întâmplării, că grădina Maicii Domnului a fost semănată de un Prometheus sovieticus cu ani de zile înainte de sosirea revoluției. Scena din CC pune unul lângă altul cefe de generali, mâini tremurânde de strategi și talia fină a unui Iliescu iritat de încălcarea idealurilor socialiste, cu toții știu bine coregrafia, fiecare își face atent și precis numărul, nu improvizează ca neisprăviții ăia de la TVR care se făceau că lucrează.
Uitați-vă la film, are vreo juma de oră și, înainte să plecați la miting, gândiți-vă la oamenii care au fost în stradă în decembrie 1989, la oamenii care l-au aplaudat în ianuarie 1990 pe un Dumitru Mazilu care denunța deturnarea puterii, la oamenii care au fost spulberați în aprilie 1990 de trupele de la interne ale lui Chițac, apărat de paratruperul Gelu Voican în ședința CADA.
Gândiți-vă că întotdeauna, mereu, sunt cu un pas înaintea noastră pentru că ei primesc scriptul cu luni sau ani înaintea noastră. Gândiți-vă că suntem într-un Truman Show din care nu putem evada decât înfruntând valurile de 12 metri iscate de mașinăriile de partid, că trebuie să ajungem la zidul de carton care înconjoară platoul unde ei ne filmează dormind, muncind, crezând ca boii că suntem vii.
Priviți în jur, totul e fals. Televiziuni, ziare, guvern, parlament, partide.
Vreți politică, faceți-vă partid, au zis ei.
Trebuie să vă murdăriți, trebuie să învățați, trebuie să începeți de undeva.
Și noi i-am crezut, dar cât ai zice hemoroeasy, partidele au fost penetrate de oamenii lor. Cu bărbi ca ale noastre, cu ghete cu ținte ca ale noastre, cu fuste plisate ca ale noastre.  Dar oamenii lor. Căci lecția pe care trebuia să o învățăm este că nu putem părăsi scenariul scris de ei de luni sau poate chiar de ani.
Totul este fals. Și victoria e falsă.
Căci e o victorie pe care ei au pregătit-o și din care ei au de câștigat.
Și atunci ce e de făcut?
Să nu le dăm timp. Să punem mâna pe dramaturgul din umbră, să înțelegem ce urmăresc. Să hackerim sistemul, să obținem documentele partidelor.
Și să schimbăm scenariul. Nu cu noi securiști, nu cu servicii, că or fi ălea bune, nu ălea rele. Să ieșim din Matrix. Dar pentru asta ne trebuie un Neo.
Eu zic să-l căutăm. Și din piață să nu plecăm.

Am văzut la un prieten pe facebook această poveste: Piata de outdoor comercial e in jur de 50 milioane euro anual. Pe toata tara.
PMB face contract de 19 milioane euro cu firma controlata de viceprimarul PNL Popescu de la sectorul 2 in tovarasie cu penalul si fugarul Sebastian Ghita.
Adica cam cat costa sa faci 10 scoli. Sau sa dai dai o masa calda scolara in mod gratuit tuturor copiilor din sector. Pe patru ani. Sau sa amenajezi vreo patru baze sportive pentru ei de la zero.
Prima parte a contractului s-a platit deja.

Un alt cunoscut a scris asta: Medici din spital bucureştean (Elias) sunt autoizolaţi acasă şi aşteaptă rezultatul testelor după un caz in echipă – aşteaptă 4 zile! Deoarece laboratoarele sunt supra-aglomerate cu testele la cerere pentru vacanţă Grecia, inclusiv cele decontate de Gabriela Firea, pe voucherul electoral de ţaţiki. Aicea suntem, atâta putem noi coordona: o secţie din spital major şi suport Covid e scoasă din circuit deoarece medicii nu sunt o prioritate, pot să stea acasă. Concediile în Grecia, sunt.

Îmi doresc să nu ne mai prefacem că We, the People, însemnăm ceva pentru ăștia care ne conduc. Noi nu i-am ales. Noi am fost păliți newtonian nu de un măr ci de un container cu rahat desprins din copacul care în loc de fructe, coace containere cu rahat.
Ne-am scuturat, am ridicat din umeri și am continuat să mergem gândindu-ne că așa arată pesemne democrația, îți cade în cap din când în când un container cu rahat.
Noi nu avem voie să ne jucăm de-a alegerile libere.
Nu e nicio libertate în a pretinde că viitorul tău depinde de un nume sau altul. Dedesubtul fiecărei țațe blonde sau marinar machitor sunt sisteme care nu au nimic de-a face cu democrația și totul cu autocrația.

Am scris asta în decembrie.
Niciodată nu mi s-a părut Bucureștiul mai căzut.
Am intrat ieri într-o clădire pe Calea Victoriei gândindu-mă cu teamă să nu care cumva să dea Mniezău chiar atunci cu pumnu în masă, să vie cutremuru ăla pe care îl așteptăm fără să fim pregătiți să-l primim, ca Mircea Badea întâlnirea cu motociclistul.
Am ajuns la clădirea asta unde este sediul industriei de publicitate din România, jde miliarde pe an. Ei și ce, asta nu înseamnă că reabilităm clădirea.
Ducă-se.

Din Dorobanți până acolo sunt 2 kilometri. I-am făcut în 46 de minute. Am coborât pe un Magheru presărat cu oameni ai străzii dormind sub plăpumi puturoase, ca o partiturã cu fetițe cu chibrituri doborâte de frig. Niciodată nu am văzut atâția homeleși în București. Poate că înainte ningea mai mult și îi acoperea zăpada.
Am scris textul ăsta anul trecut și mă gândesc că ieri s-au făcut 3 ani de când PSD a câșltigat alegerile pentru că noi am fost lași în feluri mici cu justificări mari.
Totdeauna justificările sunt evidente.
Nu am făcut pentru că, ne gândim și la, avem responsabilități pentru.

Mi-e siluță. Și nu, nu sunt gravidă. Speranța moare ultima, ziceam eu la finalul articolului. Eeee, de data asta a crăpat. RIP, deși nu e pace și nici rest pe care să ți-l dea cineva după ce ai plătit cu viața.

Televiziunile care au fost acuzate de promovarea unui discurs al urii, propagandă și difuzarea de știri mincinoase, își continuă triumfător marșul. Campania Frontline Club Bucharest care a cerut marilor companii să renunțe la publicitatea făcută pe aceste stații a funcționat doar câteva luni. Consiliul Național al Audiovizualului a făcut pe mortul, a dat câteva amenzi, de ochii lumii, și apoi s-a culcat la loc.

Boicotul brandurilor care continuă să își facă reclamă pe televiziunile mincinoase a fost la rândul lui boicotat de cei care au considerat că nu e cazul să condiționezi publicitatea de conținutul editorial al televiziunilor și că există instituții care se vor ocupa de amendarea derapajelor media (există CNA, să își facă treaba, nu e treaba noastră să punem presiune pe advertizeri).

Reclamele curg pe posturile care continuă să calomnieze, înjure, mintă. Csf, ncsf.

După ce am văzut filmul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri mi-am dat seama că outdoorul este mediul de comunicare de care avem nevoie. Unul, două sau trei panouri bine plasate în locuri foarte circulate, cu mesaje simple și clare care arată poporului cine sunt conducătorii lor.

Sub motto-ul: aici sunt banii dumneavoastră am avea o serie de panouri care prezintă CV-ul infracțional al personajelor care ne conduc.

Dragnea, trei dosare penale, avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, constituire de grup infracțional organizat, abuz în serviciu, fraudare fonduri europene.
Sebastian Ghiță, 5 dosare penale,  avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, fugit din țară în decembrie 2016.
Și tot așa cu Dan Voiculescu, Tăriceanu, Șova, baroni locali, moguli, oameni de afaceri.

Televiziunea trimite un potop de informație dirijat de moderatori către urechile audienței. La final rămâi cu concluziile trase de aceștia din urmă, iar televiziunile care s-au remarcat prin discurs mincinos au o agendă clară de spălat cadavre și spălat creiere.

Panourile nu pleacă nicăieri. Stau acolo niște săptămâni enunțând adevăruri.
Așa m-am gândit eu și am purces în a căuta să cumpăr un panou.
Nu mică mi-a fost uimirea să constat că nu am nici cea mai mică șansă să cumpăr unul.
De ce?

Agențiile de media au spus că proprietarul panoului trebuie să își manifeste acordul cu conținutul acestuia, chiar dacă acest conținut nu este injurios, calomnios, nu incită la ură sau la distrugerea statului de drept.
Și proprietarii de panouri nu vor să vândă un panou pe care să scriu ce avere are Dragnea și câte dosare penale are și că OLAF însuși zice că a făcut șmecherii cu bani europeni.

De ce nu vrea proprietarul de panou să îmi dea un panou?
Citez din mesajul trimis de unul din posesorii de panouri din București:

Dacă vrei să vedem live cum îmi dă primăria amenda aia de 40,000 ron și pe urmă îl demolează tot ei, sigur, putem face și asta:).
Da’ parcă nu m-aș băga acum, cât primăria e tot la ei.

Dar de ce ai primi amenda de 40.000 de lei?

Din cauza legii outdoorului, aia nouă, fostă a lui Udrea care voia să se asigure că nu mișcă nimeni în front, și după Udrea, trecută de PSD. Practic, cum e scrisă legea, orice faci e potențial greșit și poți fi amendat baban+demolat on-spot. Nu mai contează nici autorizații, nici nimic. Direct amendă la os și demolare.

Și ce se poate face? E adevărat că pot interveni pe conținutul panoului?

Da. Dar dar stai liniștită că nu pe conținut vin ei. Bagă comisia aia de reaprobare în față. 

Sursa mea spune că 70% din outdoor este deținut pe mână politică.
Cenzura și autocenzura și-a făcut loc aici odată cu legea 185/2013 modificată prin 157/2017.

A mișcat cineva în front când s-a întâmplat asta?
Nu.

Violul s-a produs în fața noastră și noi nu am intervenit, bucuroși că a crăpat capra nemernicilor care urâțesc orașul cu mashuri și panouri.

1 an mai târziu, suntem înapoi la căsuța zero. Și mai obosiți.
Statul paralel este slab, apatic și neputincios.
Nu putem să ne organizăm nici măcar cât să facem rost pe bani, PE BANI, un panou pe care să scriem adevărul.

Ebbing, Missouri este foarte departe, într-un univers în care un om simplu își poate totuși purta războiul cu incompetența și ticăloșia sistemului care l-a neîndreptățit.

Nu și în România.

Accesul la televiziuni nu ne este permis, accesul la outdoor nu ne este permis. Puterea a blocat orice mijloc de exprimare.
Trăim pe facebook, închiși în bulele noastre, orbi dar optimiști.
Sau?

Poate există totuși cineva care vrea și poate să se ia la trântă cu sistemul (nu că nu înțeleg rezervele celor care au credite, copii și nu vor să își asume riscuri).
P.S. Industria de publicitate își dă premii de excelență în fiecare an.
Pentru responsabilitate, curaj, blablablabla.

Oamenii cu bani, care stau pe bugete de sute de milioane de euro, își pasează statuete și țin spiciuri înălțătoare despre cât de buni sunt ei și cum s-au raliat unor cauze nobile pentru că ei înșiși sunt nobili.
Poate că acum este momentul să vedem cât adevăr și câtă ipocrizie este în discursul lor.

Există oare între voi, domnilor CEO și CFO, CD și MD, cineva care să vrea să ofere un panou, hai trei, pe care să scriem adevărul despre cine ne conduce țara?

Există între voi, oameni care vă petreceți concediile cu potentații României, unul care să riște amenda de 40.000 de lei și demolarea unui panou de către Primăria Generală pentru că ați scris pe el care sunt averile lui Dragnea, Tăriceanu sau Voiculescu și cât ar pierde ei dacă legile justiției și legile penale nu ar fi modificate?

Eu sper că da, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima.

În Pardaillan și Fausta, cred, era o scenă în care cavaleru și cu tătică-su erau băgați într-o cameră cu pereți mobili de fier care se strângeau în jurul lor, implacabil, urmând să-i strivească și cred că asta simte poporul român, că e Pardaillan (și tac-su) și e de partea binelui și d-aia fuge, se zbate, nu poartă mască și vrea libertate pentru nas.
Mă uit la știrile din România și mă gândesc că Sisif nu împingea ca fraieru un bolovan la deal. Ar fi fost prea ușor. Sisif trebuia să facă zilnic un dulăpior de baie IKEA din care lipsesc 8 șuruburi și patru piulițe. Nimic nu stă și nici nu poți alege opțiunea Manole, să zidești o Ană mică în peretele dulăpiorului de baie. E din carton presat.
Poporul vrea să se distreze.
Poporul a suferit 2 luni jumate de carantină, de Deșteaptă-te române în boxele miliției, de amenzi pe care nu le-a plătit.
De ce au murit tinerii la Revoluție? Ca să meargă ei în Grecia, la all-inclusive. D-aia au murit. Poate nu au murit de la bătăi și de la gloanțe ci pentru că oricum ar fi murit că aveau diabet și sufereau de boli de inimă și unii din morții de la Revoluție aveau și cancer când au murit. Deci să li se retragă certrificatele de revoluționar. Totul e o făcătură, știm cu toții că nici măcar nu au fost atâția, că au fost și unii declarați împușcați ca familiile să ia bani, că doctorii au fost mituiți să scrie în certificate că au fost uciși de glonț când, de fapt, ei au murit de pneumonie, i-a tras curentu prin gaura făcută de pistol în plămân, dar pneumonie a fost, vă zic.
Poporul vrea dreptate.
În 89 a stat în casă, înfricoșat și apoi a spus că ăia de au ieșit în stradă erau oamenii securității, și unii erau, și că erau plătiți de ruși, și unii erau, și că erau plătiți de unguri, și unii erau, și că erau plătiți de americani, și unii erau. Dar cum ei nu erau plătiți de nimeni, au stat în casă și au chibițat pe la ferestre.
Și apoi când a avut de ales între Ion Iliescu și Ion Iliescu și Ion Iliescu și un pic de Ion Iliescu, cu voia dumneavoastră ultimul pe lista de Ion Iliescu, poporul l-a ales pe Ion Iliescu, cel care le-a spus că nu trebuie să-și vândă țara. Normal, trebuie să i-o dea lui gratis. Și nimeni nu a văzut nicio conspirație, totul era atât de clar, primești o mărgea colorată, o dai pe fii-ta aia mare de soție lu domnu conchistador.
Logic.
S-a furat tot.
S-a băut tot.
S-a stricat tot.
S-a este impersonal, este an act of God. Noi nu avem nimic de-a face cu S-a.
S-a dat drumul la carantină.
Mi-am adus aminte de prietenul meu Yuval care mi-a povestit de missile partiurile de pe acoperișurile blocurilor din Tel Aviv de la începutul lui 2003, când se spunea că Irakul o să le trimită niște bombițe peste gard.
În loc să intre în bunkere, petrecăreții urcau pe clădiri, sperând să se facă praf până când vor fi pulverizați de Saddam.
România a intrat în zodia missile party.
Face bomba în bazine, leagă hore în vămi, protestează cu Garcea în fața unui guvern de Garcea și urlă pe facebook că dosarul 10 august a fost clasat.
S-a clasat.
Ei și ce? Unde e surpriza?
Sisif de România își suflecă mânecile și se reapucă de construit dulăpiorul de baie IKEA.
Tu-vă-n gură cu modelul vostru suedez.

Știți cât de sătul ești după trei ore de mâncat supă cu bețișoare?
Exact atât cât ești când citești răspunsul DIICOT la dosarul  10 august.
Sătul cu burta goală.
Conceptul românesc care va revoluționa dietele cu Justiție, Nu Corupție!!! pe care le-am înghițit cu un pic de apă cu sare, cât să nu ne gheorțăie mațele prea zgomotos, să deranjeze vecinul care dă gaură cu bormașina în viitorul nostru.
Un prieten mi-a spus așa ieri: ești extraordinar de proastă, tot fluturi condamnarea comunismului pe care a făcut-o Băsescu. Dar securiștii și bătrânii politruci își iau în continuare pensiile de mii de euro.
Fenta este viața mea.
Mai serviți, ne întreabă chelnerul uitându-se milos la bețișoarele din mâna noastră.
Nu mulțumim. Ne-am săturat.
Scriam în decembrie asta.

Azi sunt 16 luni de la 10 august. De pe site-ul Jandarmeriei punct eu ne zâmbește frontal ospitaliera față a colonelului Sebastian Cucoș, director general al Jandarmeriei punct eu și mai jos, ușor întors în profil, ne încălzește surâsul maiorului Laurențiu Cazan, adjunct al directorului general pentru ordine publică din cadrul Jandarmeriei București punct eu, omul care a dirijat în cămășuță albă gazarea a 100.000 de cetățeni.
Cât or câștiga pe lună colonelul și maiorul? Tocmai citeam ieri că un director de penitenciar de pe vremea lui Piticu ia 15.000 de euro în mână. Mă gândesc că dacă la pensie o să facă banii ăia, acum Cazan și Cucoș trebe că bagă în buzunar cu sporuri și scutiri cât, vreo 16? Sau 20.000 de euro?
Dar jandarmerița Ștefania, cea a cărei coloană a fost ruptă de manifestanți, ea ce mai face? Oare ce salariu are jandarmerița Ștefania?
Hopaaa, acum 3 zile a apărut această știre pe wowbiz: Ștefania Nistor, jandarmerița rănită la protestele din 10 august 2018, a deschis un proces împotriva Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București. Tânăra s-a alăturat altor peste 200 de colegi care își cer drepturile bănești pentru o perioadă în care, spun ei, nu au primit salariul cuvenit.

Bun. Deci știm cum o cheamă și mai știm din Cancan că până le va crește salariul plătit de noi, oamenii pe care i-a bătut și gazat în piață, Ștefania și colegul ei Cristian solicită despăgubiri de 200.000 euro (100.000 euro fiecare) de la cei care i-au lovit. „Având în vedere duritatea cu care am fost lovită, intensitatea loviturilor primite, modalitatea de îndreptare a loviturilor către zona capului (ulterior deposedării mele de casca de protecție), precum și sustragerea armei din dosare, mi-am dat seama că viața mea este în pericol. Ferocitatea, cruzimea și numărul mare al persoanelor ce mă loveau, mi-au creat sentimentul că scopul acestora îl reprezenta suprimarea vieții mele și, probabil, și a colegului meu. Consider că rezultatul suprimării vieții sau a producerii de vătămari grave și permanente nu s-a produs prin diligența unor persoane din rândul manifestanților care au dat dovadă de umanitate și au depus eforturi pentru a mă conduce către alți colegi jandarmi care m-au preluat și m-au îndepartat de pericol”, se arată în chemarea în judecată semnată de jandarmerița Ștefania.

Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, cel care a lansat povestea paraliziei Ștefaniei, a fost mătrășit. Probabil va scoate capul în câteva luni printr-un post călduț, plătit cu câteva mii de euro. Sau poate deja a scos capul dar e atât de sus încât noi de aici de jos, de la piciorul patului, nu vedem cine stă în vârful piramidei de perne.

Citesc textul scris de avocatul Ștefaniei Nistor și mă gândesc la buzele botoxate ale fostului ministru de interne Carmen Dan. Aș vrea să le lipească de o bară metalică înghețată la -27 de grade. Să pupe fierul ăla rece care îi frige gura, să nu poată să se desprindă așa cum nu a făcut-o de scaunul puterii pe care a instalat-o mustața cojudețeanului ei.

“Incidentul suferit mi-a subrezit increderea in semenii mei si m-a facut constienta de usurinta cu care unele persoane pot aplica lovituri ce au potentialul de a fi cauzatoare de moarte. Consider ca manifestari de o asemenea violenta, savarsite impotriva si in dispretul unui reprezentant al autoritatii publice, trebuie descurajate si printr-o sanctionare ferma.” explica Stefania Nistor (http://www.ziare.com/stiri/jandarmi/cei-doi-jandarmi-batuti-de-huligani-la-protestul-din-10-august-cer-daune-morale-de-200-000-de-euro-1567311)

Au trecut 16 luni de la jandarmeriadă. Și 30 de ani de la iliesciadă.
În ultimii ani încrederea în trezirea semenilor mei a crescut iar lipsa de încredere în structurile statului s-a consolidat. Nu am depășit feudalismul, doar PR-ul statului a devenit mai bun. Minciunile sunt mai elaborate, glazura de ciocolată e mai dulce.
S-au băgat portocale și bere la chioșc.
Faceți mațul parizer și don`t mind us, culcați-vă, că oți fi și voi obosiți de împins bolovanul ăsta la deal. La 30 de ani de la căderea comunismului încă trag cu urechea așteptând ca ecoul să-mi trimită înapoi bufnitura ideologiei când atinge fundul prăpastiei.
Geaba ciulesc urechea.
Nu se aude nimic, decât claxonul coloanei oficiale care o duce pe Carmen la Videle, între prieteni.

Nu mi-au plăcut nachoșii. Nici pastă de brânză. Nici guacamolele nu erau prea excelente. Chelnerița vine cu nota, vede bolul plin, nu ți-au plăcut?, Nu, Pot să întreb de ce?, Pentru că nu erau proaspete, aveau un gust prăfos, de șantier, Îmi pare foarte rău, mă întorc într-o secundă.
De pe notă dispare nachosul. Sunt stupefiată.
Eu mâncasem din el, o cincime, nu mi-a plăcut, ce-i drept, dar era evident că mâncasem din el.
Învățată să fiu certată de chelneri care înfig degete în farfurii și plantează scuipați în ciorbe, mă hiperventilez rușinată, confuzând profesionalismul ospătăriței cu tradiționala cumetrie. Acum sunt obligată să îi las șpagă mai mare, că mi-a micșorat nota. Acum sunt obligată să îi dau un rinichi copilului ei. Acum sunt obligată să o pictez pe peretele bisericii din sat.
Doamne, ce femeie drăguță. Cum să fac să-i mulțumesc?
Creierul meu aleargă, transpirat, la kioșcul de flori. Sau e prea puțin? Să-i cumpăr un pachet de cafea, să-i tai o găină sau poate să-i iau un parfum d-ăla bunul?
Mă opresc, epuizată, în mijlocul unei intersecții de gânduri.
Cum am ajuns aici?
Pentru că nu știu ce e aia bunătate.
Sunt cetățeanul unei țări de orfani, crescută în veșnice târguieli, dă-mi ca să-ți dau.
O țară care-și zidește femeile în pereții catedralelor, ca să le țină în picioare.
O țară lipsită de iubire, cu gust de praf, ca nachoșii mei.
Am reușit să plec din țara asta, dar creierul meu e tot acolo, închis într-o sufragerie cu masă în mijloc și mileu pe televizor.
Degeaba îl momesc, degeaba îi spun să vină la mine. Creierul meu ascultă romanțe și dimineața îi place să dea o gaură cu bormașina în perete.
Am scris asta acum 3 ani.

În 2010 am fost ultima oară într-un spital de stat. Trimisă de urgență de la o clinică privată, suspectă de sarcină extra-uterină, cu dureri atroce de abdomen, am rezemat pereții vreo 3 ore până o doamnă pleșuvă mi-a croncănit un ordin și m-a trimis jos la urgențe, unde toată mizeria umană, buboasă, băloasă, puturoasă, aștepta să fie verificată, ștampilată și distribuită pe secții. Se lucra la două paturi, aveau perdele ca să nu-ți arăți rușinea supurândă mulțimii de rătăciți care umplea holul, presând ca o rădăcină de stejar asfaltul subțire, gata să izbucnească în sală. Asistente isterice, brancardieri voaiori, medici sictiriți, perdeaua aia nu stătea o clipă, ba se mai uita de după câte un țigănuș înjunghiat, ba o babă pocnită de cal. M-au trimis pe salon, eram 5 femei, una din ele pierduse sarcina la 5 luni, se svârcolea în pat de durere, asistentele erau niște temniceri cu empatia extirpată: haide dragă, nu mai fă atâta pe nebuna, că nu ai pățit nimic.
Nu am dat un leu șpagă, a doua zi dimineață, sâmbătă, m-am îmbrăcat și le-am zis că nu mai stau defel în mizeria asta de spital unde niciun medic nu a venit să mă vadă în 16 ore de internare. Și am plecat, jurându-mi că niciodată nu o să mai ajung la stat, futu-ți statu mă-tii.
Vineri am ajuns pentru o intervenție neînsemnată la o rețea privată de sănătate. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face. Am fost chemată cu 3 ore jumate mai devreme, doamna de la recepție era la toaletă, s-a spălat pe mâini, a venit și mi-a luat banii iute. La mine a fost de pe un singur card, un domn a plătit sărăcuțu de pe 3 carduri, “luați 5000 de aici și 3000 de aici și …”. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face.
Apoi am completat 37 de tone de întrebări, “doamnă nu știu aici…”, “lăsați, o să vă spună asistenta sau domnu doctor”. Și apoi am făcut analize și ekg și apoi am stat pe hol printre viitori tați cu nervozități ținute la picior, ca pe câini lup căpitani în Afganistan.
Și apoi gata, “veniți cu mine la salon”, mai aveam 2 ore până la intervenție, dar m-au dus să mă liniștesc și să mă pregătesc într-un salon cu o altă doamnă, doamnă doctor, venită cu prietena dânseia, tot doamnă doctor, și prietena doamnă doctor i-a spus asistentei înainte să intrăm în salon că este ocupat, că nu e loc dar asistenta, adamant, i-a spus că așa i s-a spus, să mă ducă aici. Așa că cele două doctorițe, pacienta și prietena m-au ignorat indispuse la început, vezi bine că ele veniseră cu pile la spitalul privat și nu vroiau să împartă salonul cu cineva care să le asculte discuțiile despre pârtiile de ski din Austria.
Dar stai așa, și eu am pile la spitalul privat, s-au pus deja în mișcare când am întrebat o prietenă dacă a auzit de medicul X care urma să mă așa și pe dincolo. Ale cui pile or fi mai șmechere, ale mele sau ale doamnei doctor care stă întinsă cu branula în braț și telefonu vârât în ureche?
După o oră jumate rămân singură, vine medicul X, mă asigură că nu o să crăp la anestezie și o să fie totul perfect, vine asistenta care mă duce în antecamera sălii de operație, vine medicul anestezist care strigă “Fener, Feher, nu-nțeleg ce scrie pe tabel!”, se vântură prin odaie și apoi când îmi vede mâna ridicată spune că nu avea cum să mă vadă prin perete, de după colț. Continuă să mă certe, de ce nu am completat aici și aici, “păi mi-au zis fetele de la recepție că asta o să-mi spună medicul sau asistenta”. Asta nu-i scuză bună, uite acum stă tot blocu operator după noi, “scrieți aici numele meu și data și semnați, și aici numele medicului X și data de azi și semnați și…”
“Nu pot să scriu bine, am branula.”
“Cine v-a pus să nu completați mai repede?”
Acreala se apropie de cea de la stat. Simt cum furia face ochi, se-ntinde și scoate un picior de sub plapumă. Nu am timp să …adorm, mă trezesc, sunt mutată de pe un pat pe altul și pe pleoape am doi bolovani pe care nu reușesc să îi clintesc. Asistenta, alta, e blândă, zice că mă ține până la 11 jumate aici, să îmi revin.
Apoi pe un scaun cu rotile sunt dusă înapoi în salonul de unde cele două doctorițe au plecat de tot, au lăsat în urmă doar un halat culoarea toporașului, ofilit pe marginea patului.
Zac 3 ore jumate fără ca cineva să se aventureze în salon.
Au uitat de mine.
Chem asistenta, apăs isterică pe buton, femeia spune că nu a venit foaia de externare la recepție, că de la recepție trebuie să o sune pe ea ca să o anunțe să vină sã îmi scoată branula și să mă ajute să mă îmbrac. La telefon, doctorul spune că a trimis externarea de acum 2 ore. La recepție nu e nimic, unde e foaia de externare, uite-o că vine, pe ea este capsată și o rețetă, hai la revedere.
Pilele mele au fost anemice. Nu s-au comparat cu pilele doamnelor doctorițe care au plecat cu 4 ore înaintea mea.
Pile la privat?
Da, căci medicii care lucrează la privat au normă și la stat. De acolo au adus nozocomialele care au infectat totul cu pile și relații. Știi pe cineva?, îl cunoști pe cutărică?, poți să pui o vorbă bună la Y?, spune-i că vii din partea mea!
Rețele gigantice de cumetrioare cresc ca iedera pe structura pură și onestă a contractului dintre furnizorul de servicii și beneficiarul acestora, îngropând-o într-un desiș de nepătruns.
Procedurile sunt acoperite cu schele pe care meșterii români se odihnesc, mai fumează o țigară, mai dau o mână de vopsea, mai bagă un fluierat când trece o damă bine pe lângă. Sub ochii mei, nenea de la poarta spitalului, un gardian vigilent, a înhățat niscaiva bacnote de 10 lei ca să lase soțul să intre cu turma de rude în afara orelor de vizită. Haide domle, nu-mi spuneți că nu se poate, orice se poate dacă vrei.
La privat ai candelabre de plastic și tapet cu arabescuri, kit de spălat dinții și halat pufos,  dar mecanismul este același. Dacă pile nu ai, nimic nu ești.
“Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face”, e o minciună. “Spune-mi pe cine știi, ca să-ți spun cât de bine vom conviețui” rămâne mantra națională.

P.S. Lucru valabil la bănci, oricare dintre ele. De 14 ani am probleme uriașe la fiecare deplasare în străinătate. Mi se iau banii de două ori, nu funcționează cardul, sunt blocate aiurea sume. În 89% din cazuri, call centerul este incapabil să rezolve ceva și trebuie să apăs alte butoane, să dau telefoane ca lucrurile să fie descâlcite. În același timp, toate băncile se laudă cu simplitatea, onestitatea, transparența și decența serviciilor lor..

Încă din 1929, Stalin era obsedat de medici care complotează să ucidă proletariatul și, deci, Revoluția. Poliția secretă a descoperit uimitoarea conspirație pusă la cale de veterinarii și bacteriologii din Ucraina.
În 1953, obsesia lui cu doctori ticăloși care complotează să ucidă lideri de partid și mareșali, fiind plătiți de americani și englezi, a explodat în presă. 9 doctori au fost arestați.
Ar fi fost executați dacă nu crăpa Stalin.
Dar Stalin nu s-a terminat.
Particule de Stalin au fost luate de vânt și purtate la mii de kilometri distanță și au fost spălate de ploaie și s-au infiltrat în pământ și au hrănit ridichile pe care le-au mâncat Ozana și Cataramă, Cheloo și Puric, Rareș Bogdan și Varujan și acum Stalin trăiește în fiecare din ei, privind suspicios combinezoanele albe, ce fac ei pe sub combinezoane și pe sub măști, nu le văd gura, de ce să nu le văd gura, ce au în gură?, limbă, gingii și dinți, dinți au numai contra-revoluționarii ca să muște revoluția de cur. Jos măștile, sus inimile.
Cât de sus?
Acolo unde nu se avântă virusul.
Dar virusul trăiește pe munte.
Muntele prostiei omenești.
A fost ridicat cu lama excavatorului din cadavrele victimelor prostiei. E foarte înalt. Mă mir că nu-l vede Cheloo. Poate ar trebui să-și schimbe numele în Chioroo.

Am scris asta în 2018.

Pe înregistrarea asta de la BBC, vezi cu urechile cum Dumnezeu pune peste întreaga orchestră a primului război mondial un clopot mare, de sticlă. După câteva secunde de tăcere, la ora 11 pe 11/11 1918, o păsărică sparge liniștea cu un ciripit mărunt ca un rest primit în palmă la magazinul de pâine.
În Europa, în India și Australia, lumea a sărbătorit azi ziua Armistițiului.
Sfârșitul primului război mondial, cel care a născut comunismul, fascismul, nazismul, consumismul și a dus, câțiva ani mai târziu, la prăbușirea imperiilor coloniale, bomba atomică și războiul rece.
România dormea la ora 11, mâncase aseară 128 de mici, 4 franzele și băuse 22 de beri. Cele 3 pastile de triferment nu-și făcuseră efectul.
Premierul-feminitate s-a trezit la 9, și-a uns o tartină cu neologisme pe care și-a pus-o pe bluză, a tras paltonașul deasupra să nu se vadă, a pășit delicat până la tribună de unde a trimis întreaga recunoștință eroilor care au clădit România mare. Eroii, foarte morți, nu au auzit-o.
Premierul-modestie și feminitate, PMF să-i spunem, a plecat apoi acăsică, felicitându-se că nu a mers la Paris, ce vreme de căcat era la Paris, ai văzut-o pe amărâta aia de Carmen a lui Iohannis că era albastră de frig?

Ora 11 pe 11/11 1918 a trecut neobservată în România.
Țara care și-a trimis la moarte, pe front, 8% din populație. Țara a cărei capitală a fost ocupată la câteva luni de la intrarea în război, țara aproape ștearsă de pe hartă de trupele Puterilor Centrale, țara care a semnat în mai 1918 o pace separată cu Puterile Centrale și pe care doar prăbușirea acestora consemnată în 11/11 la ora 11 a ferit-o de efectele tratatului de la București.
Care prevedea, zice wiki, printre altele că:
România trebuia să retrocedeze Cadrilaterul și o parte din Dobrogea de Nord Bulgariei, restul provinciei fiind controlat de Germania și Bulgaria;
România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor din Carpați;
România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Și șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;
Germania și Austro-Ungaria aveau dreptul de control al navigației pe Dunăre.
Parlamentul a ratificat tratatul dar regele Ferdinand I nu l-a promulgat.

Ora 11, pe 11/11 a adus Transilvania lângă România. Cu prețul a 600.000 de morți. Recunoștință veșnică eroilor noștri. Ia bagă tu Găbiță niște artificii, niște ii, țuică și  fasolică, să fie de sufletele eroilor care au făcut Unirea de uite acuși pot să merg la Electric Castle fără pașaport.
Ignoranța nu poate fi o binefacere. Ignoranța e doar surzenie.
Proștii sunt prinși sub clopotul de sticlă, exact ca bateriile închise de Dumnezeu la ora 11 pe 11/11 1918. Și de acolo, de dedesubt, nu aud ciripitul mierlei și nici nu îi pot citi pe cioc ce spune.
Ea zice: nu poți câștiga războiul cu ignoranța.
E un virus împotriva căruia nu există vaccin.

E foarte cald și nu e nimeni în orașul morților. Doar cicadele pârâie în pini și patru pescăruși patrulează, se așează pe vârful miniaturalei catedrale care este mausoleul Leandre Albareda. Dinspre port, se aud zgomote de mașini grele. Containerele de marfă se înalță în blocuri tăcute, fără geamuri, la fel ca cele ale morților de aici.
Dealul e înconjurat de centuri de ziduri decupate în sertare pentru cei plecați. O familie pe sertar, 4000 sunt morți doar în războiul civil. Piatra e maro, dealul e maro, cerul e albastru. Lipsește un pic de verde. Poate ar trebui să pună viță.
Via morților.
Vin de Mort.
Sunt foarte mulți bani aici.
Băgați în pietre, în sculpturi, în vitralii, în arhitectura modernistă a capelelor mortuare, în statuile tinerelor înmărmurite în doliu care plâng pe marginea mormintelor unor oameni cu cel puțin trei nume.
Și e și segregare.
Sărăcia vieții te trimite în blocul de garsoniere înghesuite dinspre capătul cimitirului, unde nu poți să ajungi decât cu autobuzul. Azi e duminică. Autobuzul nu circulă. Sau dacă o face, trece o dată pe oră.
Oricum nu e nimeni.
Viii sunt pe plajă. Plaja a dispărut sub prosoape, șezloange, umbrele și chiștoace.
Viii sunt în apă. Apa e caldă și plină de plastic mărunt și de pipi și de sare.
Viii sunt pe terase. Terasele au chelneri transpirați, cu masca coborâtă sub nas, mese cu sangria și scaune care-ți lasă pe fund dungi roșii.
Viii sunt vii și nu le pasă de moarte.
Ascultă reggaetone. Se dau cu bicicleta. Se uită la țâțele femeilor de 50 de ani care, în loc să dea bani pe-o statuie pe mormântul de la Montjuic, au preferat să-și pună silicoane, uite-i cum stau, drepți în fața lui Dumnezeu și a privirilor invidioaselor care nu s-au operat încă.
Viii plătesc amenzi. Viii dorm la umbra unui palmier și visează că o babardesc pe Angelina Jolie. Viii își fac probleme că nu mai au decât 4 țigări și nu e nicio tabacherie deschisă.
Moartea așteaptă la marginea portului, întrebându-se ce cară viii în cutiile ălea colorate pe care macarale le așează cu scârț și trosc pe platformele de descărcare.
Moartea nu are toate răspunsurile.
Dar sigur are toate întrebările.
Cine e mai bine? Săracul din apă sau bogatul din catedrală?
Cui îi pasă dacă ești ars acum sau când mori?
De ce ne grăbim să ajungem unde nu ne așteaptă nimeni?
De ce proștii obosesc mai greu?