Taximetristul numărul 1 întreabă unde merg. În Tei. Nu vrea în Tei, vrea în Rahova, se retrage spre casă.
Taximetristul numărul 2 zice că el se retrage în Militari.
Taximetristul numărul 3 îmi este suflat din față de un domn grăscior cu privire mânioasă. Taximetristul numărul 3 are încă om înăuntru, grăsciorul zice că vrea la Rin Otopeni, șoferul zice că nu merge, că nu vrea să se întoarcă gol din Otopeni. Nu se merită.
Taximetristul numărul 4 are o căciulă neagră, trasă pe ochi. Urc, zic să oprească la Nic, trebuie să cumpăr ceva.
Păi și dacă e coadă?
Plătesc dacă e coadă și trebuie să așteptați. Nu se taxează staționarea?
Își trece mâna după tetiera scaunului de lângă, se întoarce abrupt, ca și cum ar fi simțit că este pipăit pe fund în troleibuz, capul i se repede spre mine, ca un pui de cobră țâșnind din coșulețul unde dormea până să-l trezesc.
Vă bateți joc de mine? Vă bateți joc de mine?, sâsâie și căciula neagră ajunge la 10 centimetri de fața mea.
Mă uit la el uimită, figura îi este deformată de ură, pupilele dilatate.
La 13 lei pe oră staționarea, ăia sunt bani, ăia sunt bani?
Înșfac bagajele, cobor din mașină, de sub căciulă continuă să iasă mormăieli ursuze, dar am noroc, taximetristul 3 nu a plecat și uite că vrea și în Tei și vrea să oprească și la Nic.
Dacă aveți nevoie doamnă, oprim, cum să nu oprim?
E perfect. E țigan, zice el. E taximetrist de 27 de ani, zice el. Este fostul pedichiurist al Danei Năstase, zice el. I-a făcut pedichiura, la Igiena, la Favorit, și lui Adiță pe vremea când nu era un om de seamă, doar un om înalt.
Acum Igiena nu mai are spații, le-au luat toți nemernicii, acum el e doar taximetrist, nu pedichiurist și oricum nu mai știe nimeni să lucreze pedichiură cum o făcea el, acum îți bagă flexu la unghii și polizoru la călcâie și te trimit acasă.
Dracu ne ia doamnă cu ăștia. Nu ați văzut ce au făcut, au furat tot! Tot au furat și după au ieșit jandarmii și polițiștii și au strigat hoții!!!! Eu zic că trebuia să ieșim toți, cu câte un ciomag, când au făcut polițiștii miting și au urlat hooooțiiiii!!!! și să îi batem și noi așa cum ne bat ei pe noi când ieșim și strigăm hoțiii!!!
Că ei, polițiștii, îi protejează pe ticăloșii ăștia, pe nemernicii ăștia care au furat toată țara că știți ce am făcut noi doamnă? Am înlocuit un comunist cu mai mulți comuniști. Am omorât unul și am pus în loc o sută.
Popor de cretini, conchide și apoi intră pe strada pe care stă Ștefan Bănică Junior și își aduce aminte că a fost la botezul lui sau al copilului lui sau al…
P.S. Și ziceți, doamna Dana avea piciorul fin?
Da. Dar și Adiță, așa îi zicea doamna Dana, atunci nu era mare doamnă, atunci stătea în Drumul Taberei, ca un om normal. Adiță avea piciorul fin, pe cuvânt de țigan vă zic, era domn față de ăștia. O seară splendidă ca dumneavoastră vă doresc, îmi spune.
Și seara e splendidă și eu mă gândesc la piciorul fin al lui Adrian Năstase pe care o nație întreagă l-a simțit 4 ani pe grumaz.
Era fin, dacă acum am ajuns să-l regretăm. Mirosea a piersicuțe și papuci de pâslă.

Am pană pe stânga, spate. Iar.

A treia oară. Mașina stă într-o rână, cauciucul e moale ca o mână întinsă de un boier plictisit. Ninge mărunt din cerul gri care a înghițit dealurile și pădurile și turlele de biserici, nu scapă nimic din cerul gri, nici măcar sunetul clopotelor trase de oameni cu mâinile înghețate. Creștinii bat covoare în ninsoare. Praful se așterne peste zăpadă, zăpada e luată pe picioare, cu tot cu praf, dusă pe holuri de blocuri până la preșuri pe care este scuturată, călcâiele se lovesc marțial, bocăne creștinul din picioare, se scutură de praf, zăpadă și păcate, le lasă la ușă.

Am pană pe stânga și mă gândesc că un alt creștin, cu un cui sau cu o lamă, îmi dă găuri în cauciuc, poate îi iau locul de parcare, se știe că nu există crimă mai mare decât să îi iei locul de parcare unui cetățean onest al orașului. Scrie și în biblie, al șaselea păcat capital, dacă nu mă înșel: nu te așeza pe locul marcat de altul cu un scăunel sau cu un stâlpișor sau cu o bucată de bordură.

Pe ninsoarea asta, nu poți să ții un scăunel afară. Poate doar o bucată de bordură, că aia rezistă. Stâlpișorul e firav, cine ar lăsa un stâlpișor în parcare pe o vreme ca asta?

Ninge și nu ai unde să parchezi sau parchezi pe locurile altor oameni care își pun șuba pe ei și ies cu un cui sau cu o lamă să-și facă dreptate, până când să te lase pe tine, venetic, să le iei drepturile strămoșești la parcarea de sub geam?

În parcare la magazinul Star un polițist îngheață păzind cele 22 de locuri ale poliției locale. O să le păzească și mâine și poimâine, deși sâmbăta și duminica polițiștii locali nu vin la serviciu ci se odihnesc după o săptămână plină de acțiuni de păstrare a ordinii publice. Sau poate bat covoare mâine polițiștii locali, o să iasă toți cu bătătorul și ligheanul cu apă și oțet, să spele covoarele persane. Mâine deci nu o să fie țipenie de polițist în oraș, puteți parca pe trecerea de pietoni, în mijlocul ei chiar, puteți parca la intrarea în biserica Neagră, puteți parca în mijlocul rondului cu panseluțe de la Rectorat, ș-așa au înghețat.

De fapt puteți parca de astăzi acolo.

Nimeni nu amendează pe nimeni, creștini suntem. Cum să îi iei omului banii că s-a așezat pe trecerea de pietoni sau pentru că a blocat intrarea într-o clădire?

Dacă nu-ți convine, scoate cuiul, scoate lama și taie-i domle cauciucul. Nu o să trimitem noi forțe polițienești să îți facă treaba ta, de cetățean.
La covrigăria Gigi e coadă, batem mărunt din picioare în fața geamului ușor aburit, ca o privire de bețiv după a doua sticlă de vin. Mașina poliției oprește, copilotul coboară și se plasează decis în fața cozii, vânzătoarea cu fața roșie, dospită de căldură, îi face semn să intre și o bunică apare din spate, umilă: ce să vă dau băieți?
Băieții de la poliție nu trebuie lăsați să aștepte. Ei patrulează străzile, se asigură că fulgii cad de sus în jos, că gravitație ne ține tuturor bocancii lipiți de sol și că mucii nu se desprind și levitează în biluțe verzi în aerul rece.
Băieții primesc covrigi înaintea noastră, băieții ignoră coada, poate că suntem invizibili. Asta explică o grămadă de lucruri. Asta explică de ce nimeni nu primește amendă pentru că a parcat pe trecerea de pietoni, în vârful turlei muzeului de istorie sau pe biroul lui Scripcaru.
Pentru că atât noi cât și mașinile noastre suntem invizibili.
O țară pierdută în ninsoare care trebuie să se ciupească din 5 în 5 minute ca să știe dacă e există.
Sau să își bage un cui în cauciuc.

La începutul lui martie, un fost jurnalist, 54 de ani, tată, soț, frate, motorist, umorist, documentarist a devenit nimic. Pe facebook au curs condoleanțele, mirările, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, urările de asfalt uscat în rai, promisiunile că în cealaltă viață prietenii se vor reîntâlni, ș-altă dată, ș-altă dată, o s-o facem și mai și mai lată.
În timpul vieții, jurnalistul de 54 de ani se străduia să facă rost de bani care să-i finanțeze documentarul despre istoria alegerilor generale din România din 1946 până în 1989. Niciunul dintre prietenii care s-au înghesuit la catafalcul virtual nu a mișcat un deget. Ba nu, mint. Au mișcat degetul dar de la stânga la dreapta, ca un ștergător care întinde găinațul refuzului pe parbriz. L-au lăsat pe mort să aștepte undeva, numărul 197, în capătul cozii la ghișeul cu speranță. Habar nu am din ce trăia. Probabil din salariul soției.

Ieri, un alt fost jurnalist, 56 de ani, tată, fost soț, vedetă de televiziune, consumator de maricica, om de radio, rus, român, șomer, pop-idol a devenit nimic. Pe facebook au explodat condoleanțele, uimirile, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, un pic de înjurături, considerațiuni de tipul: era cel mai liber dintre noi, dar fenomenul cel mai interesant este selfie-ul cu mortul, o avalanșă de instantanee în care diverși cetățeni intră în cadru, scot mobilul și-și fac o poză cu vata din nasul decedatului susținînd că ei l-au cunoscut, că ei l-au înțeles, că ei sunt, de fapt, exact ca mortul căci uite, ca și el, ei fac glumele într-un fel, stau cu degetul mic de la mâna dreaptă ridicat când țin ceașca de cafea ca și el, și ei dau cu tifla sistemului și, la fel ca el, sunt liberi deși, dacă e să o iei pe cinstitelea, ei sunt și mai liberi decât mortul care acum e ocupat cu eternitatea. Bașca ei sunt mai modești, d-aia nici nu ai auzit de ei, ci doar de mort, pentru că ăstuia îi plăcea publicitatea, asta cred că l-a și omorât, publicitatea, îi plăcea să fie în centrul atenției și atunci când a rămas șomer, a crăpat de inimă rea. Dar ei sunt vii, liberi și extrem de talentați, pe ei mortul i-a trecut în testament, sunt continuatorii operei lui, uite, ăsta e numărul meu de telefon și mailul, nu pregetați să mă sunați să vă povestesc cum am fost cu mortu și am băut arak și cum am fost cu mortu prinși în mijlocul unor bătălii de stradă și …Cum? Gratis? Păi cum să vă povestesc cele mai frumoase amintiri ale mele cu mortul așa, adică mie nu-mi iese nimic? Măcar de-un like?
Mortul era bădăran. Mortul era arogant. Mortul era nesuferit și impulsiv. Mortul nu era un interlocutor politicos, te băga urgent în pizda mă-tii, așa că oamenii ăștia care șterg ACUM praful de pe sicriu sperând să îi vadă vreun impresar care să sesizeze că din profil, dacă țin gura deschisă și privesc la unghi de 70 de grade, parcă, parcă aduc un pic cu mortu, oamenii ăștia care lucrează prin redacții, pe la televiziuni, radiouri, ziare sau edituri, au încetat să-l cheme ATUNCI pe mort la emisiuni, au întors spatele mortului când era viu, mai dă-l dracu de nebun, că ăsta zice ce-i trece prin cap, ce-i în gușă și-n căpușă, ne distruge imaginea. Așa că mortu a murit șomer, singur și șomer, cu inima crăpată.
Bocitoarele se bat să-nhațe o buclă de păr, ah, era chel, o unghie, un degețel, poate o bătăturică sau o măsea-dar avusese probleme cu dantura, toată-i viplă, vipla nu dă bine la expoziția de moaște, mai bine niște păr de pe piept sau o bucățică de piele de pe gambă
Vomit.
Mortul-soclu. E tare, e rece, de marmoră e mortul-soclu.
Îl găsești ieftin la Hornbachul refuzaților, rătăciților și uitaților, în mormanul celor care nu au fost buni în timpul vieții dar sunt atât de folositori în moarte.
Nici nu crăpi bine și viermii te mănâncă așa, călduț.
Vomit.

Pe peronul 1 sunt șase băieți și-o fată care bagă pase cu o minge de fotbal. Cel mai înalt dintre ei trimite câte-o lumânare, balonul se înalță sus, sus, virează la dreapta, apoi cade între șine și unul dintre ăia mai scunzi sare înjurând de pe platformă, culege mingea, culege un chiștoc de țigară și se întoarce în joc, între timp cei cinci băieți și fata rămași pe peron cocoșându-se simultan deasupra pungii de aurolac. Fiecare are una. Când mingea face poc, poc, săltând pe platformă, o urmăresc cu ochi de câine vârât într-o carcasă de carne care totuși ar alerga și după bățul care îi este fluturat în față. Dar toate lucrurile la timpul lor, mingea trebuie să aștepte și ea știe asta. Se oprește din săltat, acum e ținută sub talpă de un băiat mai mărunțel înghițit pân la umeri de o uriașă căciulă rusească flămândă.
Am mai văzut la Universitate trei aurolaci. Unul din ei era rezemat de volanul de piatră al clădirii, pe lângă el curgând un pârâiaș maroniu dintr-o sticlă de plastic răsturnată. Era pământiu la față, cu nasul jupuit și ochi întorși spre înăuntru. Acolo unde era el, nu era frig și foame. Ceilalți doi plonjaseră în pungile cu aurolac, doar picioarele le mai rămăseseră afară. La 3 metri de ei, pe sub cireșii de plastic ai primăriței, strânși într-o livadă mizeră, treceau 2 câini bej, strecurând priviri speriate spre trecători.
Am mai văzut câini vagabonzi și în parcul Verdi. M-am bucurat să îi văd, erau singurele ființe vii cu moartea pe moarte călcând printre copacii negri, otrăviți de tribul gunoaielor refugiat aici, în parcul Verdi, zonă bună, sectorul 1, printre blocuri de corporatiști și case de vechi securiști. Peturi și conserve, scutece și pungi, o roată de bicicletă și 2 anvelope, pahare și o chiuvetă de porțelan. Cineva și-a adus chiuveta de porțelan și-a aruncat-o la vale, în parcul Verdi. Nu a durut-o pe chiuvetă, căci a căzut pe un pat de coji de banană, arcuri de pat, câlți și cârpe.
O chiuvetă părăsită de stăpânul ei sub un copac mort, într-un parc neiubit, acum îngropat sub gunoaie. Sunt pe locul unei imense catastrofe aviatice și chiuveta lucește alb, arată ca o cutie care conține toate informațiile despre accidentul care a dus la prăbușirea civilizației aici, în parcul Verdi.
Mizerie, sărăcie, sălbăticeală, oameni care fac pui și câini care fac pui și puii unora și-ai altora bat străzile orașului murdar, unii trăgând din punga de aurolac, alții trăgând de-o pungă de gunoi și noi nu știm cum am ajuns iar la anul 1990, singura care știe este o chiuvetă albă aruncată sub copacul mort din parcul Verdi. Dar nimeni nu știe limba chiuvetelor, așa că nu o să aflăm niciodată ce-am făcut greșit.
P.S. Am mai văzut la Timișul de Sus, imediat după Predeal, o altă chiuvetă albă, de data asta sub un brad fălos, înalt de 8 metri. Nu erau decât ei doi, copacul și fructul de faianță, restul jalei lăsate de om după ce mănâncă, bea și se îmbracă era aruncat la 20 de metri distanță. Chiuveta părea că a încercat să fugă de gunoi, să se retragă undeva de unde se văd trenurile mai bine. Totdeauna a vrut chiuveta să meargă cu trenul, dar asta e o altă poveste, pe care o să v-o spun altă dată.

Cerul pare o bețivă plânsă, cu rimelul curs.
Mașinile se-nșiră într-un uriaș convoi, șoferii orfani de soare privesc hipnotizați farurile celor din față. Nimic nu mișcă. Bucureștiul pare că a vrut să fugă din fața unei invazii extraterestre, dar întreg orașul a paralizat în ploaie. Atac cerebral urmat de stop cardio-respirator.
630.000 de mașini au fost înmatriculate anul trecut în capitală. Așa zice taximetristul, un băiat tânăr neatins de epidemia de ceafă, burtă și țâțe care afectează populația masculină a țării.
A stat la coadă la Ilfov pentru înmatriculări de la ora 3 dimineață până la ora 5 seara. A venit dimineața că așa i-a zis doamna de la casă, se dau 200 de bonuri pe zi, trebuie să fiți aici la 3-4 ca să fiți sigur că prindeți. Când am ajuns eu la 3, am luat locul 97. Erau niște fete care au ajuns la 9 cu o seară înainte, au dormit în mașină și ele au deschis lista.
Ați văzut ce fac în Pipera?
Ce mai fac și în Pipera?
Păi în loc să se-ngrijească să lărgească șoseaua aia gâtuită care dă-n autostradă, au vândut loturile de teren de pe margine și s-au apucat să construiască blocuri. Vă dați seama ce înseamnă când o să dea drumul la autostradă?
Nu o să dea drumul la autostradă.
Nu o să dea drumul la metroul din Drumul Taberei.
Nu o să bage mai multe autobuze și nici nu o să aducă mai multe tramvaie.
Nu o să facă parcări.
O să dea programe cu muzică populară la televizor, o să crească salariile la bugetari, o să   construiască troițe și biserici-kioșc de unde poți să-ți cumperi la pet iertarea păcatelor și binecuvântări cu numai 673 de calorii. Și oamenii o să fie mulțumiți că au de toate. Au casă? Au. Au masă? Au. Au mașină? Au. Ce contează că nu pot să meargă nicăieri, că viața lor e un ștau uriaș? Ce contează că stau în case cu pereți de hârtie, colegi de apartament cu flexul vecinului de la 4 și cu mirosul de ciorbă al vecinei de la 2? Ce contează că mănâncă prost, că mâncarea e mai scumpă decât la Londra și atunci trebuie să-ți iei mâncare ieftină și aia e făcută din muci de formaldehidă și din genunchi de polimer?
Avem de toate și nu mai vorbi urât de țară că asta înseamnă că nu ești un bun cetățean, tu cu bețiva aia de Macovei, nu vedeți că suntem în Grădina Maicii Domnului?
Poporul se uită cu reproș la picioarele mele care calcă printre straturile cu ceapă din Grădina Maicii Domnului și apoi poporul termină de mâncat eugenia și o aruncă între firele de ceapă. Dar ce are domle, că e hârtie, în 172 de ani nu va mai fi nicio urmă de ambalaj de eugenie și oricum, dacă mai rămân urme asta ar demonstra că noi, poporul român, suntem aici de sute de ani, de mii, de zeci de mii de ani suntem aici. Pe veci stăpâni. Și mângând eugenii.
Nu trebuie să stau să mă gândesc care dintre cele două religii e mai toxică. Naționalismul bate oricând la fund ortodoxia căci învățăturile naționaliste, superioritatea, unicitatea, tradițiile din strămoși, teritoriul și limba ca elemente diferențiatoare, toate uzurpă umanitatea din noi, cresc mușchiul nepăsării și buruiana urii.
Poporul român e curajos, vrednic, harnic, onest și lipsit de noroc. Am fost ba sub bulgari, tătari și turci, ba sub austrieci, ba sub unguri și polonezi, ba sub ruși, sub evrei și nemți, sub americani și acum sub europenii cei haini. Rătăcind în mâlul depus de fluviile de cotropitori peste noi, am ieșit la lumină dar, după secole și secole și secole de beznă, nu mai avem ochi să vedem.
Pipăind cu mânuțele noastre bătucite de săpăturile pe sub țărâna istoriei, suntem incapabili să spunem dacă ce ne-a pus domnu din Teleorman în palmă este o Cohiba bine rulată sau un rahat de rotweiler. Și oricum, dacă am zice că-i rahat, nu înseamnă oare că ne denigrăm țara?

Împăratul e în cucul gol și toată lumea îi admiră slugarnic goliciunea.
Afară plouă, coloane uriașe de mașini sunt suspendate în pulbere de claxoane. Dar numai un român rău, un român cu termenul de garanție expirat, nu se bucură de bunăstarea conaționalilor care așteaptă culoarea verde în mașini.
Și dacă o să continue să plouă, dacă se umflă apele, un român bun ar zice bogdaproste căci doar așa vor reuși șoferii să iasă din ambuteiaj. A aranjat primărița să li se dea niște pânze ca să poată să navigheze pe străzile orașului.
Trăiască Dragnea, trăiască partidul, trăiască România!!!