Archive

Monthly Archives: March 2018

În decembrie 2000, Convenția Democrată crăpa înecată cu un candidat în plus la alegerile prezidențiale. Doi economiști, unul de bancă națională, unul de bancă mondială, doi tehnocrați, cum nu de puține ori ne sunt prezentați băieții care împing sicriul pe scara întunecoasă a blocului Puterii.
Moștenitorii Convenției s-au bătut pe cănile de cafea cu Boss și pe scrumierele Țigaretei 2 și apoi s-au împărțit la PD și PNL, și de ce nu pe la Alianța pentru România a lui Meleșcanu sau Uniunea Forțelor de Dreapta a lui Vosganian. Și, firește, la PSD, cel mai mare angajator, partidul-stat, partidul-viitor.
Când noi dormeam somnul vegheat de Iliescu, Meleșcanu și-a garat organizația-trotinetă la liberali, apoi Vosganian a venit și el cu micuța turmă de forțe de dreapta și le-a băgat în stâna liberală și uite așa, la alegerile din 2004 doar țărăniștii au rămas pe afară, căci cine să invite la dans un moș rupt de artrită care-ți umflă capul cu amintiri din pușcăriile comuniste.
Apoi nea Călin s-a certat cu nea Traian și apoi liberalii au dat mâna peste țară cu pesedeii lui Ponta, Dragnea, Hrebenciuc, Năstase și cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Ion Iliescu. Și apoi USL a câștigat alegerile și de atunci, de 10 ani, sunt la putere.
Mai puțin anul când 64 de tineri au ars la Colectiv iar cei care nu au murit pe loc au primit cadou de la sistemul sanitar o plăsuță cu nozocomiale flămânde. Și atunci a venit la putere Soroș prin fiul său Cioloș.
Doamne, există speranță, s-au băut șampanii, morcovii au început să iasă din fund, zâmbetele să se dezghețe, tinerii nu au murit în zadar. O știți pe asta cu tinerii nu au murit în zadar? E scoasă mereu din cutia cu trabuce de Che Guevara-ul de serviciu, arde cu fum iute căci e uscată complet.
Ajungem în noiembrie 2016 când, ce să vezi, aceeași poveste ca în 2000, strategiile nu-s multe și ăsteia i-a venit rândul. Cioloș apare ca imagine a USR, Cioloș apare ca imagine a liberalilor, cu cine ești bre, cu alb-albastru sau cu galben-albastru?, el nu răspunde, nu știe ce să zică și oricum nu se grăbește, e ardelean, ăștia se știe că mestecă bine înainte să înghită că nu-i bine să ai probleme cu stomăcelul. USR și liberalii intră în parlament, își pun poșeta pe un loc și zic că-l păstrează pentru Cioloș, s-a dus să-și cumpere țigări și portarul nu l-a mai lăsat înăuntru după începerea reprezentației. Și anul trece, lunile trec, Cioloș stă la tutungerie indecis, să ia țigări sau bomboane cubaneze, care îl ajută mai bine să scape de mirosul puturos care îi vine din gât?
Platformă, partid, mișcare, uniune, alianță.
La anul sunt alegeri europarlamentare, nu poate să-și permită să mai aștepte. Și apoi, după asasinatul de pe peronul USR al lui Nicușor, țara are nevoie de un personaj pozitiv de sex masculin. Pe sub plasturele Iohanis, partidul liberal a făcut puroi. Și ei așteaptă pe cineva să le schimbe pansamentul.
Cioloș ezită în fața dulapului cu ideologii.
Ce să fie, de stânga, de dreapta, de centru stânga, de centru dreapta? Să-și pună espadrilele Podemos, e sărăcie, corupție, nevoie de solidaritate. Dar nu-i place talpa, e din sfoară, ce fel de tehnocrat se încalță în espadrile?
Să-și ia cizmele de cauciuc ale popularilor pe sub costum și să iasă la astupat gropi în București? Ar fi o variantă, dar cauciucul ține umezeală și el are oricum picioarele mereu reci.
Să-și ia pantofii lui En Marche? Piele, vârf ascuțit, un pic de toc să-l facă mai înalt? Asta ar fi cea mai bună soluție. Cioloș se încalță și iese pe ușă, în bătaia blitzurilor și aplauzelor fanilor strânși afară.
Undeva, într-un birou din Banca Națională un fost ofițer DIE zâmbește încântat și-și sună colegul, fost ofițer DIE, la Bruxelles.
Dacă știi răspunsul la întrebarea: de ce au murit tinerii la Revoluție, dau un vin de la mine de la podgorie. Te pup.

La 5.30 dimineața, România și-a pus fâșu, gumarii, și-a tras șapca pe ochi și a plecat să ia rata de Londra, Eindhoven sau Milano. Se așteaptă îmbarcarea claie peste grămadă, cu ochi cârpiți, cu păr ciufulit, cu cearcăne vinete și picioare umflate. Bucuria călătoriei a rămas în tăvița de plastic la domnii vameși care te întreabă dacă ai ceva de declarat.
-Declar că sunt bucuros că plec în vacanță.
-Ho-paaa, deci dețineți bucurie? Câtă aveți? Nu știți că nu aveți voie să călătoriți cu bucurie la dumneavoastră, este inflamabilă și poate să pună în pericol viața echipajului și starea de sănătate a restului pasagerilor. Scoateți bucuria și lăsați-o aici, pe toată.
În avion sunt numai muncitori. Și asta mă face să mă gândesc la textul lui Dragoș Pătraru pe care l-am citit ieri.
“M-am săturat de acești neoliberali, care se plâng de noi, de români, că vai, suntem proști și hoți. Să ne pupați în cur, mă! Suntem cum ne-au făcut vremurile, după 50 de ani de întuneric comunist și încă 30 de furt coordonat de securiști, prin politicieni idioți, care au distrus sistemul educațional, și, odată cu el, toate reperele acestei nații.
Propuneți acolo, ca subiecte, ”absența angajaților calificați, exodul de personal”. Angajații calificați există. Calificații din Germania sunt în Germania. Calificații din Anglia sunt în Anglia. Calificații din România sunt răspândiți în toată lumea. Sunt vreo 5 milioane. Își plâng, în fiecare seară, în pumni, că nu pot să vină acasă. Ei au, ca toți calificații buni, un preț pe care voi nu sunteți dispuși să-l plătiți în România. Unde, atenție, marjele voastre de profit sunt mult mai mari decât în Germania, decât în Anglia și așa mai departe. Vă sfătuiesc să publicați următorul anunț: firmă angajează (aici puneți orice aveți nevoie), salariu 1300 de euro lunar net, plus bonusuri în funcție de performanță. Se oferă angajare, asigurare medicală, taxe plătite la zi, zile libere pentru orele suplimentare, respectarea programului trecut în contract, condiții de lucru excelente, respect, patroni care nu se bagă că știu ei mai bine, posibilitate avansare, cursuri de perfecționare periodice, posibilitate dobândire de acțiuni în cadrul firmei, în funcție de rezultate. Dacă nu vine nimeni, atunci putem vorbi despre cum este resursa umană de aici o piedică în calea dezvoltării. ” (tot postul aici)
Anul ăsta împlinesc 25 de ani de muncă. Pe cartea de muncă probabil că am maxim 15. Și nu corporațiile occidentale neoliberale mi-au furat 10 ani din viață, nu au plătit taxe și m-au lăsat goală, în pădure, pe întuneric, cu un prezervativ fluorescent, să mă ghideze și să-mi țină de cald. Nu.
Corporațiile ăstea de le știu eu dau bonusuri pentru performanță, fac asigurări medicale pentru toată familia, dau mașină bengoasă de firmă și, pentru manageri, dau card de protocol, să iasă manageru și să se cinstească pe banii corporației. D-aia corporatiștii se luptă să rămână în birourile lor de sticlă, cu parcări supragalomerate și 2 toalete pe un etaj unde muncesc 80 de oameni, pentru că primesc o poală de bani, vacanțe plătite de instituție, cursuri de perfecționare și un vagon de alte beneficii pe care românul Sârbu, românul Florescu, românul Țiriac, românii Dumitrescu, Popescu și Ionescu sau alți români care se joacă de-a capitalismul nu le dau angajaților lor.
Nu e mai simplu, dacă ești patron român, să îl plătești pe angajatul tău cu salariul minim pe economie și restu îi dai tu cumva, la plic, pe drepturi de autor, pe donație, în natură, în canapele, așa cum plătea pe vremuri un politician român echipa de campanie?
Cel mai al dracului abuzator de sclavi era negrul din satul vecin cu tine. Cel mai hain gardian în lagăr era evreul de pe strada ta.

10 ani din acești 15 cu carte de muncă au fost petrecuți într-o firmă unde patronul, ca să-și maximizeze profitul, a făcut toate manțocăriile posibile să scadă costurile, deci salariile, că în domeniul meu, ălea sunt singurele costuri în afară de cafea, apă, curent și hârtie igienică. Și noi, angajații, am tăcut ca boii pentru că eram fericiți că muncim și că ni se permite să arătăm lumii întregi că suntem creativi. Și uite ce drăguț e patronul, face petreceri. Și uite ce atent e el cu noi, ne cumpără cadouri de Crăciun din Germa. Și uite ce frumos arată birourile noastre, ce mobilă frumoasă și tablouri frumoase avem. Doar că nu este a noastră mobila și nici tablourile nu sunt ale noastre. Ci ale patronului. Iar noi nu ne putem permite să luăm un credit, că avem salariul minim pe cartea de muncă. Cât despre pensie, hahahahahahaha, cine se gândește la pensie drăguță? Ești morbidă.
Patronul era român. Din Berceni. Nu corporatist-capitalist sălbatic, nu un nene cu MBA-uri care l-au învățat să stoarcă și ultima picătură de muncă entuziastă din angajat.
Nu.
Patronul era un băiat oarecare, cu ambiții modeste, cu obsesii comune: mașină, casă, copil. Nu am fost făcuți de vreun geniu antreprenorial psihotic, nu am fost hipnotizați să muncim pe 3 parale de un personaj diabolic-fermecător al cărui șarm mefistofelic ne-a făcut să ne vindem viitorul în schimbul șansei de a-i sta în preajmă.
Nu putem să ne lăudăm că am fost supți de raza tractoare a personalității magnetice a unui personaj larger than life.
Un om obișnit ne-a transformat în minionii lui și asta nu spune mare lucru despre el, cât spune despre noi. Am fost, eu si generația mea, decimate de îndoială și, în același timp, pline de speranța că prin muncă vom reuși. Am reușit să-i îmbogățim pe alții, toți ignoranții ăștia de umplu parlamentul, toți trepădușii care populează administrațiile locale, oamenii de afaceri-deschideți numai Forbes, top 300 sau 500 sau cât e acum-să vedeți ce mutre de lombrozieni au majoritatea miliardarilor români construiți din lut, bețe și rahat de generația mea.
Da, știu, Securitatea nu a pierit niciodată, Securitatea avea banii, Securitatea avea puterea. Dar noi am muncit pe 3 lulele la firmele securiștilor și verișorilor și nepoților de securiști, nu ne-a păsat că nu ne dau banii pe contract, nu am ieșit de 1 mai în stradă să cerem să ni se plătească asigurări de sănătate, nu am făcut decât să ne bucurăm de laxitatea sistemului pe care noi l-am întreținut prin apatia, comoditatea și indolența noastră.
Și asta ne-a adus aici, în acest terminal de aeroport, la 5 jumate dimineața. Împingem toți limba mare a ceasului spre stânga, ne suim cu picioarele pe ea și sărim cu toții, 5 milioane de oameni plecați din țară la muncă în străinătate, deodată sărim pe limba mare a ceasului, sperând să putem să dăm timpul înapoi. Dar limba mare a ceasului nu se clintește și secundarul continuă să alerge în dreapta.
Zece ani de muncă pe care i-am pierdut pentru că m-am născut umilă și credulă. Când stai atât de prost cu timpul, cum să mai ai vreme de vacanță?

Taximetristul numărul 1 întreabă unde merg. În Tei. Nu vrea în Tei, vrea în Rahova, se retrage spre casă.
Taximetristul numărul 2 zice că el se retrage în Militari.
Taximetristul numărul 3 îmi este suflat din față de un domn grăscior cu privire mânioasă. Taximetristul numărul 3 are încă om înăuntru, grăsciorul zice că vrea la Rin Otopeni, șoferul zice că nu merge, că nu vrea să se întoarcă gol din Otopeni. Nu se merită.
Taximetristul numărul 4 are o căciulă neagră, trasă pe ochi. Urc, zic să oprească la Nic, trebuie să cumpăr ceva.
Păi și dacă e coadă?
Plătesc dacă e coadă și trebuie să așteptați. Nu se taxează staționarea?
Își trece mâna după tetiera scaunului de lângă, se întoarce abrupt, ca și cum ar fi simțit că este pipăit pe fund în troleibuz, capul i se repede spre mine, ca un pui de cobră țâșnind din coșulețul unde dormea până să-l trezesc.
Vă bateți joc de mine? Vă bateți joc de mine?, sâsâie și căciula neagră ajunge la 10 centimetri de fața mea.
Mă uit la el uimită, figura îi este deformată de ură, pupilele dilatate.
La 13 lei pe oră staționarea, ăia sunt bani, ăia sunt bani?
Înșfac bagajele, cobor din mașină, de sub căciulă continuă să iasă mormăieli ursuze, dar am noroc, taximetristul 3 nu a plecat și uite că vrea și în Tei și vrea să oprească și la Nic.
Dacă aveți nevoie doamnă, oprim, cum să nu oprim?
E perfect. E țigan, zice el. E taximetrist de 27 de ani, zice el. Este fostul pedichiurist al Danei Năstase, zice el. I-a făcut pedichiura, la Igiena, la Favorit, și lui Adiță pe vremea când nu era un om de seamă, doar un om înalt.
Acum Igiena nu mai are spații, le-au luat toți nemernicii, acum el e doar taximetrist, nu pedichiurist și oricum nu mai știe nimeni să lucreze pedichiură cum o făcea el, acum îți bagă flexu la unghii și polizoru la călcâie și te trimit acasă.
Dracu ne ia doamnă cu ăștia. Nu ați văzut ce au făcut, au furat tot! Tot au furat și după au ieșit jandarmii și polițiștii și au strigat hoții!!!! Eu zic că trebuia să ieșim toți, cu câte un ciomag, când au făcut polițiștii miting și au urlat hooooțiiiii!!!! și să îi batem și noi așa cum ne bat ei pe noi când ieșim și strigăm hoțiii!!!
Că ei, polițiștii, îi protejează pe ticăloșii ăștia, pe nemernicii ăștia care au furat toată țara că știți ce am făcut noi doamnă? Am înlocuit un comunist cu mai mulți comuniști. Am omorât unul și am pus în loc o sută.
Popor de cretini, conchide și apoi intră pe strada pe care stă Ștefan Bănică Junior și își aduce aminte că a fost la botezul lui sau al copilului lui sau al…
P.S. Și ziceți, doamna Dana avea piciorul fin?
Da. Dar și Adiță, așa îi zicea doamna Dana, atunci nu era mare doamnă, atunci stătea în Drumul Taberei, ca un om normal. Adiță avea piciorul fin, pe cuvânt de țigan vă zic, era domn față de ăștia. O seară splendidă ca dumneavoastră vă doresc, îmi spune.
Și seara e splendidă și eu mă gândesc la piciorul fin al lui Adrian Năstase pe care o nație întreagă l-a simțit 4 ani pe grumaz.
Era fin, dacă acum am ajuns să-l regretăm. Mirosea a piersicuțe și papuci de pâslă.

Din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai puternici.

feher

E tânăr, a stat în Anglia ani buni, face graffitiuri și bunicul lui a fost șeful Securității dintr-un oraș mare. Și taică-su, tot la Securitate. Dar el e artist.
Mâine are vernisaj. Spune că face artă de dragul artei, că nu muncește pentru bani.
-De ce?
-Cum adică de ce?
-De ce nu muncești pentru bani?

Pentru că am avut noroc, surâde dar ochii îi rămân serioși ca ai unui motan care evaluează mișcările unui porumbel bolnav.
Norocosul declară că nu se pricepe la politică și nu îi pasă defel de tot talmeș-balmeșul ăsta cu oug-urile pe care oricum nu l-a înțeles. Dezinteresul pentru politică vine la family bucket cu soliditatea financiară și meseriile tatălui și bunicului. Chestiile ăstea, revoluțiile, sunt trecătoare. Banu și puterea se transmit din generație în generație.
După 4 ore îmbobocește în el o nevoie albă și ascuțită de a-și da cu părerea. Se demonstrează că se…

View original post 463 more words

Am pană pe stânga, spate. Iar.

A treia oară. Mașina stă într-o rână, cauciucul e moale ca o mână întinsă de un boier plictisit. Ninge mărunt din cerul gri care a înghițit dealurile și pădurile și turlele de biserici, nu scapă nimic din cerul gri, nici măcar sunetul clopotelor trase de oameni cu mâinile înghețate. Creștinii bat covoare în ninsoare. Praful se așterne peste zăpadă, zăpada e luată pe picioare, cu tot cu praf, dusă pe holuri de blocuri până la preșuri pe care este scuturată, călcâiele se lovesc marțial, bocăne creștinul din picioare, se scutură de praf, zăpadă și păcate, le lasă la ușă.

Am pană pe stânga și mă gândesc că un alt creștin, cu un cui sau cu o lamă, îmi dă găuri în cauciuc, poate îi iau locul de parcare, se știe că nu există crimă mai mare decât să îi iei locul de parcare unui cetățean onest al orașului. Scrie și în biblie, al șaselea păcat capital, dacă nu mă înșel: nu te așeza pe locul marcat de altul cu un scăunel sau cu un stâlpișor sau cu o bucată de bordură.

Pe ninsoarea asta, nu poți să ții un scăunel afară. Poate doar o bucată de bordură, că aia rezistă. Stâlpișorul e firav, cine ar lăsa un stâlpișor în parcare pe o vreme ca asta?

Ninge și nu ai unde să parchezi sau parchezi pe locurile altor oameni care își pun șuba pe ei și ies cu un cui sau cu o lamă să-și facă dreptate, până când să te lase pe tine, venetic, să le iei drepturile strămoșești la parcarea de sub geam?

În parcare la magazinul Star un polițist îngheață păzind cele 22 de locuri ale poliției locale. O să le păzească și mâine și poimâine, deși sâmbăta și duminica polițiștii locali nu vin la serviciu ci se odihnesc după o săptămână plină de acțiuni de păstrare a ordinii publice. Sau poate bat covoare mâine polițiștii locali, o să iasă toți cu bătătorul și ligheanul cu apă și oțet, să spele covoarele persane. Mâine deci nu o să fie țipenie de polițist în oraș, puteți parca pe trecerea de pietoni, în mijlocul ei chiar, puteți parca la intrarea în biserica Neagră, puteți parca în mijlocul rondului cu panseluțe de la Rectorat, ș-așa au înghețat.

De fapt puteți parca de astăzi acolo.

Nimeni nu amendează pe nimeni, creștini suntem. Cum să îi iei omului banii că s-a așezat pe trecerea de pietoni sau pentru că a blocat intrarea într-o clădire?

Dacă nu-ți convine, scoate cuiul, scoate lama și taie-i domle cauciucul. Nu o să trimitem noi forțe polițienești să îți facă treaba ta, de cetățean.
La covrigăria Gigi e coadă, batem mărunt din picioare în fața geamului ușor aburit, ca o privire de bețiv după a doua sticlă de vin. Mașina poliției oprește, copilotul coboară și se plasează decis în fața cozii, vânzătoarea cu fața roșie, dospită de căldură, îi face semn să intre și o bunică apare din spate, umilă: ce să vă dau băieți?
Băieții de la poliție nu trebuie lăsați să aștepte. Ei patrulează străzile, se asigură că fulgii cad de sus în jos, că gravitație ne ține tuturor bocancii lipiți de sol și că mucii nu se desprind și levitează în biluțe verzi în aerul rece.
Băieții primesc covrigi înaintea noastră, băieții ignoră coada, poate că suntem invizibili. Asta explică o grămadă de lucruri. Asta explică de ce nimeni nu primește amendă pentru că a parcat pe trecerea de pietoni, în vârful turlei muzeului de istorie sau pe biroul lui Scripcaru.
Pentru că atât noi cât și mașinile noastre suntem invizibili.
O țară pierdută în ninsoare care trebuie să se ciupească din 5 în 5 minute ca să știe dacă e există.
Sau să își bage un cui în cauciuc.

La începutul lui martie, un fost jurnalist, 54 de ani, tată, soț, frate, motorist, umorist, documentarist a devenit nimic. Pe facebook au curs condoleanțele, mirările, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, urările de asfalt uscat în rai, promisiunile că în cealaltă viață prietenii se vor reîntâlni, ș-altă dată, ș-altă dată, o s-o facem și mai și mai lată.
În timpul vieții, jurnalistul de 54 de ani se străduia să facă rost de bani care să-i finanțeze documentarul despre istoria alegerilor generale din România din 1946 până în 1989. Niciunul dintre prietenii care s-au înghesuit la catafalcul virtual nu a mișcat un deget. Ba nu, mint. Au mișcat degetul dar de la stânga la dreapta, ca un ștergător care întinde găinațul refuzului pe parbriz. L-au lăsat pe mort să aștepte undeva, numărul 197, în capătul cozii la ghișeul cu speranță. Habar nu am din ce trăia. Probabil din salariul soției.

Ieri, un alt fost jurnalist, 56 de ani, tată, fost soț, vedetă de televiziune, consumator de maricica, om de radio, rus, român, șomer, pop-idol a devenit nimic. Pe facebook au explodat condoleanțele, uimirile, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, un pic de înjurături, considerațiuni de tipul: era cel mai liber dintre noi, dar fenomenul cel mai interesant este selfie-ul cu mortul, o avalanșă de instantanee în care diverși cetățeni intră în cadru, scot mobilul și-și fac o poză cu vata din nasul decedatului susținînd că ei l-au cunoscut, că ei l-au înțeles, că ei sunt, de fapt, exact ca mortul căci uite, ca și el, ei fac glumele într-un fel, stau cu degetul mic de la mâna dreaptă ridicat când țin ceașca de cafea ca și el, și ei dau cu tifla sistemului și, la fel ca el, sunt liberi deși, dacă e să o iei pe cinstitelea, ei sunt și mai liberi decât mortul care acum e ocupat cu eternitatea. Bașca ei sunt mai modești, d-aia nici nu ai auzit de ei, ci doar de mort, pentru că ăstuia îi plăcea publicitatea, asta cred că l-a și omorât, publicitatea, îi plăcea să fie în centrul atenției și atunci când a rămas șomer, a crăpat de inimă rea. Dar ei sunt vii, liberi și extrem de talentați, pe ei mortul i-a trecut în testament, sunt continuatorii operei lui, uite, ăsta e numărul meu de telefon și mailul, nu pregetați să mă sunați să vă povestesc cum am fost cu mortu și am băut arak și cum am fost cu mortu prinși în mijlocul unor bătălii de stradă și …Cum? Gratis? Păi cum să vă povestesc cele mai frumoase amintiri ale mele cu mortul așa, adică mie nu-mi iese nimic? Măcar de-un like?
Mortul era bădăran. Mortul era arogant. Mortul era nesuferit și impulsiv. Mortul nu era un interlocutor politicos, te băga urgent în pizda mă-tii, așa că oamenii ăștia care șterg ACUM praful de pe sicriu sperând să îi vadă vreun impresar care să sesizeze că din profil, dacă țin gura deschisă și privesc la unghi de 70 de grade, parcă, parcă aduc un pic cu mortu, oamenii ăștia care lucrează prin redacții, pe la televiziuni, radiouri, ziare sau edituri, au încetat să-l cheme ATUNCI pe mort la emisiuni, au întors spatele mortului când era viu, mai dă-l dracu de nebun, că ăsta zice ce-i trece prin cap, ce-i în gușă și-n căpușă, ne distruge imaginea. Așa că mortu a murit șomer, singur și șomer, cu inima crăpată.
Bocitoarele se bat să-nhațe o buclă de păr, ah, era chel, o unghie, un degețel, poate o bătăturică sau o măsea-dar avusese probleme cu dantura, toată-i viplă, vipla nu dă bine la expoziția de moaște, mai bine niște păr de pe piept sau o bucățică de piele de pe gambă
Vomit.
Mortul-soclu. E tare, e rece, de marmoră e mortul-soclu.
Îl găsești ieftin la Hornbachul refuzaților, rătăciților și uitaților, în mormanul celor care nu au fost buni în timpul vieții dar sunt atât de folositori în moarte.
Nici nu crăpi bine și viermii te mănâncă așa, călduț.
Vomit.

Azi, Vladimir Putin este reales președinte al Rusiei. Dupã punct nu mai poate sã vinã nimic decât tãcerea înțelegerii că mortu nu se mai întoarce de la groapă.
Putin rãmâne cu noi atâta timp cât democrațiile occidentale au nevoie de un baubau care sã le amenințe și, astfel, legitimeze fragilele construcții ideologic-antitetice.
Lumina Occidentului nu ar fi vizibilã fãrã bezna Rusiei.
Și celor 893 de nuanțe de gri rezultate din haosul post 1991, Vestul îi preferă una singură, de negru intens.
Putin va rămâne președinte, un rus de 1,68 care, ca un șoricel, sperie, urcând în vârful scaunului elefantul-planetă. Ajutoooor!!!

feher

Larisa are 47 de ani, o fată la studii în Bruxelles (nu se mai întoarce, și-a pierdut actele și oricum, dacă s-ar întoarce aici ar muri) și l-a descoperit acum câțiva ani pe Suvorov. Victor Suvorov adică spionul care a ouat teoria că Stalin era pregătit în `41 să se arunce asupra Europei și că Barbarossa lui Hitler a fost doar o acțiune care să prevină cazaciocul băgat de oastea rusească în bătătura nemțească.
-Cum, știi de Spărgătorul de gheață?
-Da. Am citit și Ziua M, Sinuciderea și Acvarium.
-Oh! Larisa îmi așează sub pași covorul roșu al acestui oftat respectuos.
E agitată. Câteva minute tace nervos și apoi zice:
-Matei Vișniec e român? Îmi pare rău, nu știu nimic despre România.
Incredibil, nu Hagi, Nadia sau Dracula. Sunt întrebată de Matei Vișniec undeva în buricul Siberiei.

Plouă în buricul Siberiei, trage la oase. Acum că am demonstrat că merit, știu…

View original post 519 more words