Archive

Monthly Archives: May 2015

Ușa e dată de perete și în pragul ei stă un muncitor cu pantalonii stropiți de vopsea. Fumează și trage din țigară ca și cum de partea cealaltă e filtrului atârnă întreaga lui viață, suspendată deasupra unei prăpăstii. Trage din țigară încercând să o salveze, să o aducă nădușită și speriată, deasupra pământului ferm. În spatele lui este statuia enormă a unui bărbat cu barbă, în togă. E o biserică, îmi dau seama, e intrarea laterală într-o biserică turtită, o clădire murdară și obidită ca un borcan de gogonele găsit după 6 ani în beci.
Muncitorul termină țigara și intrăm împreună în biserică. Coliba, ca într-o poveste neverosimilă spusă de un prieten mitoman, se deschide într-o uriașă încăpere și te gândești unde a încăput bolta și stâlpii și statuile cu sfinți, candelabrele princiare și altarul imens. Și cum de nu le vezi de afară.
Fresce acoperă cupola pe care sfântu Ioan Botezătorul își pierde a miliarda oară capul, într-un nesfârșit martiriu.
Iar pe podeaua de piatră lustruită trec în adidași cu crampoane două pantere negre strângând mingi de fotbal la subraț. Unul din băieți este chiar Klose, celălalt este Benzema.
Genova e plină de oameni care nu sunt ceea ce par.
Femeile care își strâng cărnurile în tricouri supraelastice și se așează, crăcănate, pe scările igrasioase de aici, sunt un grup de vindecătoare africane. Bărbații care vând droguri în fața prăvăliei cu internet și long distance calls, sunt învățători și profeți. Domnii în costume care se înghesuie absurd pe micul podium, înfășurându-se în drapelul cu Forza Italia al lui Berlusconi, sunt niște intruși.
Căciuli croșetate roșii se prind de creștetul capului măcelarilor arabi, turbane strâng părul femeilor negre cu palme albe care abia târăsc plase enorme pline de mâncare. Soții lor, togi și zâmbete decolorate, fumează narghilele sau vând portocale și peste tot e polizia, cămăși bleu și chipie bleumarin, vorbind în stații, congregați în mici buchețele de albăstrele pe fondul orașului vechi și putrezit de atâta sare și urină.
Românca lucrează de 8 ani în același restaurant, de când încă era minoră și pe când puricele se încălța cu 99 de ocale de oțel și tot reușea să sară până la ceruri. Adică de dinainte de criză, de când la Il Veliero se intra numai cu rezervare și nu orișicare rezervare ci una făcută cu 4-5 luni înainte. Ea a venit de prin părțile Iașiului dar cumnatul ei e din Vaslui. A descălecat în Genova acum 30 de ani și apoi a adus sat după sat, sat după sat, într-o uriașă operațiune de deșirare a Moldovei.
Acum se întorc. De ce? Pentru că își fac casă acasă. Mai stau în Italia cât se mai poate, apoi se întorc.
Bătrânul cârmaci al lui Il Veliero zice că mai bine ar rămâne aici pentru că războiul se apropie. Numai un război poate să mai dreagă maioneza tăiată a economiei mondiale.
Furculițe insensibile la probleme globale aleargă calamarul tăvălit în ulei de măsline. Fiecare masă e ocupată de un singur client. Se mănâncă în tăcere într-o lume fără familii și fără femei.
Putin, grecii, comunism, Germania imperialistă care a obligat națiunile europene să împrumute ca să creeze piață tot pentru BMW-uri și Mercedesuri și bere nemțească, Portugalia distrusă, Spania muribundă și Italia ruptă între sud și nord. Dar uite, zice bătrânul cârciumar, s-a oprit căderea. Poate că ăsta e primul an când nu o să ne mai ducem la vale.
Afară e întuneric și pe lângă pereții străvechi trece o mașină de curățat strada, ridicând praf și gunoi într-o mini tornadă înecăcioasă.
Stelele nu se văd, pereții caselor sunt strânși unii în alții, colonie de pinguini înfrigurată. Prin porțile unui palat imens duduie muzica și absolvenții de liceu veniți în fracuri și rochii de seară la banchet, au ocupat strada și trag importanți din țigări. Pe peretele de lângă ei scrie: Nu m-a omorât moartea ci un gardian bigot.”
La fine e vicina.

La pavilionul Azerbaijanului este coadă de 80 de persoane. Un bodyguard îndesat, cu fața vânătă, de primar bețiv, supraveghează intrarea. Pe pereții de lemn sunt rame care strâng ecrane împodobite cu fluturi și flori de alamă. Aur de trompetă de 18 karate, cum ar zice taică-miu. Cordonul se ridică și o felie de 50 de persoane e tăiată din plăcinta umană și mânată pe scări. Treptele sunt călcate iute în picioare și norodul se năpustește spre lanurile de lalele hi-tech peste al căror pistil electronic dacă îți treci mâna, lasă să scape ciripit de păsărele sau zumzet de albine, iar luminile din potire pulsează ca sute de funduri de licurici puși pe făcut dragoste. Sunt lalele albe aici și lalele roșii colea, dincolo albastre și un pic mai încolo sunt galbene. Alt paznic, tot vânăt la față dar, de data asta, deșirat, supraveghează intrarea în serele circulare unde Azerbaijan a înșirat plantele care îi cresc pe pământul său sfânt. E coadă și aici, dar numai de 25-30 de persoane.
Copiii urlă în cărucioare, paznicul deșirat transpiră violet și un bucătar virtual te învață să gătești humus și shishkebab. Aruncă roșiile în aer și apoi le trece prin fierul alb al frigăruii și audiența oftează zemos. Alte ecrane-căci iată, Azerbaijan este maestrul interacțiunii-te invită să descoperi rețetele locale. Tarhon și linte și coaste de miel sunt împinse cu degetele de ciutani radioși, sub privirea îngrijorată a lunganului transpirat care nu mai știe unde să-și arunce puținii ochi, încolțit ca o mătușă maniacă, disperată de invazia nepoților și colosalele distrugeri pe care le pot face în sufrageria plină de porțelanuri.
Nici urmă de președintele Aliyev, playmate-ul de nevastă-sa sau cele două bucăți de fiice. Numele familiei apare doar pe clădirile ctitorii ale regimului. Nicăieri altundeva.
Turkmenistan.
Palatul sultanului Berdimuhamedow crește, bibelou kitchos, undeva la marginea lui Expo 2015. Marmură și sticlă albastră și decorațiuni otoman-orientale pe dinafară, dulăpioare de dispensar de țară în care sunt îngrămădite de-a valma realizările poporului turkmen, pe dinăuntru. Avem plante medicinale și bucăți cilindrice de marmură, avem goblenuri cu tigrii pixelați dar și ceaiuri și țevi de fontă. Sultanul-președinte Berdimuhamedow, tatăl, mama, unchiul și cel mai bun prieten al națiunii, alfa, omega și gama, delta, teta pentru poporul său zâmbește brunet de sub bretonul decupat pătrat în portretul de aici, privește optimist viitorul dintr-o pictură colea. În tabloul ăsta e înfățișat, obraz lângă obraz, alături de calul său.
Mă simt ca-n Mogoșoaia, în casa fiicei mamei Omida. Ghici, ghicitoarea mea ce-i țigănia asta?
Covoare uriașe coboară rumene pe obrajii pavilionului, unul pe stânga și unul pe dreapta. Au 30 de metri pătrați fiecare și italienii care intră în clădire neștiind semnificația cuvântului ”grandoman” sunt cuprinși de încântare: frumos, ce frumos, e foarte frumos-se aud șoapte repezi scuipate grăbit ca să umple tăcerea copleșitoare.
Undeva la 15 stații de metrou, partidul comunist italian transformat în partidul democrat se pregătește de alegeri regionale. Sindicatele sunt nervoase, secera și ciocanul învie pe garduri.
Zidul Berlinului și imperiul sovietic au căzut de 25 de ani dar Vestul nu reușește să curețe de praf oglinda în care ar putea să se vadă așa cum e: singurul și propriul dușman.
PS. Julian Assange a zis acum 2 săptămâni la Frontline Club Bucharest un lucru deștept: e preferabil să ai la putere partidul răilor (în cazul în discuție republicani americani) pentru că opoziția democrată le-ar supraveghea mișcările și ar amenda derapajele. Dacă însă vin la putere democrații, opoziția republicană ar închide ochii la orice greșeală, căci abuzurile urmează agenda lor politică. Fiind amorală, opoziția republicană nu ar fi un câine de pază al democrației.
Felice povestește că frica de comuniști a produs în Italia din `45 până în `89 ceea ce se cheamă ”efectul C”. Preț de 40 de ani, creștin democrații au guvernat ca o bandă de hoți inepți și ineficienți dar efectul C asupra paranoiei naționale, a oprit pedepsirea actelor ratate de guvernare și pierderea alegerilor. În 1989 comuniștii italieni au fost decapitați de căderea cortinei de fier dar Jeana nu e moartă, Jeana se transformă și Jeana comunistă a devenit democrată. Democrată și infiltrată, spune Felice, de chiar cristian-democrații care nu își puteau pemite să lase dușmanul comunist-transformat în democrat să ajungă cu adevărat la putere. La standul Italiei de la Expo 2015, organizatorii se întreabă ce ar fi fost Mediterana fără cizmă și designeri sau bucătari se grăbesc să anunțe profetic că lipsa mozzarellei și a Fiat-ului 500 ar fi băgat lumea în marșarier și ar fi dat-o cu 400 de ani înapoi.
Nu mă pot opri să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc de cristian democrație, Italia, Grecia, Portugalia, Spania ar fi alunecat în `45 în găunosul comunism de rit sovietic. Ce țevi, covoare și tablouri cu cai pixelați am fi văzut la Expo la pavilionul Italiei și al cui portret ar fi împodobit intrarea?

Expo 2015, Milano. Sâmbătă, 23 mai, ora 17.45. Tema expoziției este ”feeding the planet, energy for life”

Cerul e vânăt ca un genunchi de prostituată și miile de oameni caută adăpost în pavilioanele expoziționale. Estonia, design scandinav, leagăne pe care dacă îți faci vânt, creezi energie, bicicleta pe care te cocoți și pedalezi angrenând astfel plasma din față care te plimbă prin Tallinn, pianul la care bagă din Chopin omul invizibil, hi-tech și lemn și ordine nordică. 27 de broșuri în italiană și engleză care te invită să dai mâna cu vulpea, să te împrietenești cu ursul sau să bei o bere cu vidra estonă. Pleci și-ți spui că sigur o să ajungi cândva, vara asta poate, în Tallinn, că uite ce frumos e și ce pâslari eleganți poți să cumperi.
Slovenia. O blondă de 2 metri plimbă un zâmbet luminos ca un far, sunt o musculiță suptă de lucșii din gura ei, ca o vită prinsă în raza tractoare de un OZN. Înăuntru se vorbește despre sare, apă, munți, albine, un avion propulsat cu bio-fuel, design-design-design și uite un alt căluț bălai sloven care oferă ochelari care te lasă să pășești 3D în realitatea țării cu femei blonde de 2 metri. Copii se împiedică urlând, bâjbâind cu mâinile înainte prin străzile din Ljubljana sau pe cheiurile din Piran.
Mirosul de prăjiturele te apucă hotărât cu două degete de nas și ești scos și aruncat în fața tarabei, stors de puteri ca după o călătorie prin urechea lui John Malkovitch.

DSC01315
Pavilionul României. Pe farfuriile albe de ceramică din față sunt așezate ghivece cu floarea soarelui, toate într-o rână. Trântite de vânt sau așa e designul? Și dacă toate ghivecele sunt răsturnate, ce-o fi vrut să zică artistul? La intrare un băiat rotofei zice benvenuti. Treci pe lângă o recepție de plastic pe care sunt împrăștiate evantai niște cărți de vizită plastifiate pe care scrie repatriot, în 3 culori. Pute a conferință de presă din anii `90 și uite și fetele în ii, cocoșate, părul umflat, ochi mijiți a neîncredere. Zic benvenuti din vârful buzelor dar subtitrarea traduce: mișcă-te mai iute.
Pereții sunt acoperiți cu plasme pe care rulează un film despre frumusețile patriei, lunci și văi, căpițe și orchestra satului x doinind. Pe scăunele, se odihnesc un grup de vreo 20 de persoane. Nu se uită la film, moțăie, bărbia în piept. S-au refugiat de ploaie la români. Peretele din spatele plasmelor este un grilaj din lemn. În pătrățelele dintre șipci apar, din când în când ghivece cu flori roșii. Vreo trei ghivece. Nu înțelegi unde e legătura cu tema expoziției: mâncare și energie.

DSC01313

Dar îți zici că o să vezi la etaj despre ce e vorba. Pentru că pavilionul are un etaj, o casă de lemn tradițională, acoperită cu stuf unde, în teorie, este restaurantul. O bandă roșie barează calea la lift. Alta oprește accesul pe scări. Te întorci către domnițele în ie. Nu se poate pe aici, nu se poate nici pe acolo, îți comunică bilingv-trist-resemnat și parcă simți și un ușor arțag. Doamna cu părul blond e epuizată de atâtea refuzuri.
Ieși și realizezi că nu ai înțeles nimic din România asta. Cacofonia muzicală vărsată de plasmele care au costat o tonă-probabil-te-a acoperit ca o pulbere de cenușă, ai ieși în stradă, ai scuturat-o, ai ridicat din umeri și ai plecat.
Nu și dacă ești român.
Dacă ești român te simți umilit de nesimțirea organizatorilor pavilionului ”nu se poate”. Țara care a fost dusă ca mârțoga la târg de țăran, nu ca să o vândă, ci ca să o facă de rușine. Țara care se laudă că a fost grânarul Europei, aia de te primește cu pâine și sare, incapabilă să-ți arate ce știe și ce are și să-ți dea să guste.
Țara care nu are niciun material de promovare, frunză sau nefrunză, ceva pe care să pui mâna și să duci acasă. Doar cărțile de vizită țiplate, care invită oamenii de afaceri români să se întoarcă acasă pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Păi d-aia au plecat. Căci nicăieri nu-i ca în România, țara care la 20.30 închide pavilionul, în timp ce, la 23.00, cehii încă mai dau de băut și urcă pe scenă a nșpea trupă de muzicanți puși pe chef.
E sâmbătă seara la Expo 2015 și românii sunt pe nicăieri. Au pavilion, au bifat acțiunea, rudele și prietenii și oficialii au cheltuit banii mei și ai tăi pe vizite la Milano. Asta contează.
”Feeding the planet, energy for life” în românește înseamnă ”să ne hrănim neamul, energie pentru ciordeală”
Aici suntem cei mai buni.
PS. Poate totuși este o altă explicație pentru rușinea românească: noi nu vrem să arătăm lumii ce știm despre noile energii și culturi agricole ca să nu fim furați. Se știe doar că ăștia de ne urăsc pentru că suntem urmașii dacilor și practic am fondat civilizația modernă europeană, nu ar pregeta nicio clipă să ne fure realizările mărețe, așa cum au făcut cu sarmaua, mămăliga sau caloriferul.

Mai jos aveți un extras dintr-un comunicat al Agenției pentru Turism despre ce este și cu ce se mănâncă EXPO 2015 și un link la ce a vrut arhitectul să fie pavilionul României (în locul domniei sale aș face superscandal):

Pavilionul va fi structurat, la parter, pe 5 arii tematice (biodiversitate, agricultura şi energia verde, fructe şi legume, cultură şi tradiţie, gastronomie) şi va oferi vizitatorilor informaţii prin intermediul unor tehnologii multimedia. Etajul va reflecta elementul tradițional – aici va fi creat un restaurant, în scopul promovării bucătăriei românești, precum și o grădină care va fi menținută vie pe toată durata expoziției, acoperișul fiind din stuf. Pe parcursul celor şase luni ale Expo Milano 2015, la pavilionul României vor fi organizate mai multe evenimente culturale şi sociale, dar şi misiuni economice.

Expozițiile universale sunt evenimente de amploare organizate o dată la 5 ani, pe durata a până la șase luni. Scopul acestora este educarea și informarea publicului, promovarea colaborării între țările, organizațiile internaționale, ceilalți actori participanți, precum și împărtășirea celor mai inovative elemente pe o anumită tematică, inclusiv în scopul dezvoltării de soluții în domeniu.

http://raduteaca.ro/en/rt_proiecte/pavilionul-romaniei-la-expo-milano-2015/

Pe 21 a fost ziua mea de nume. Costel mi se mai spune, desigur, numai în intimitate.
Ei bine da, mă cheamă Elena, ca pe mama și ca pe blonda care l-a îngropat pe Băse și ca pe sinistra academiciană și ca pe milioanele de coafeze sau vânzătoare, Nuți, Nușa, Lenuș, Nuțica, Lenuța.
Doamne ce nume urât, îi spun maică-mii care îl flutură mândru, ditamai cearșaful prins în băț, această Marianne conducându-și oștirea opiniilor la atac, înfigându-mi-le-n coaste.
”Ce nu-ți place la numele tău? Elena din Troia, cea mai frumoasă femeie din lume pentru care toți bărbații..”
Cunoașterea superficială a mitologiei te face fericit.
Niciodată nu mi-a plăcut numele Elena iar cu Raluca m-am împăcat destul de greu. Cândva însă, cred că prin școala generală, colegii au început să lege tinichele de Feher și așa a apărut Feherița-veverița și, mai târziu, la vârsta consumului de alcool și rock&roll, Feher Dreher.
Feher a ajuns prenumele meu. Numele de scenă.
Cuvântul care mă definește. Care începe ca mine, într-o particulă voluntară, continuă într-un salt de minge de ping pong al vocalei ”e” peste fileul ridicat de ”h” și se termină tot ca mine, într-un răspicat punct. 1-0 pentru mine.
Feher.

Pentru mine Feher înseamnă amprenta pe care o lasă interacțiunea cu mine în carnea interlocutorilor mei.
Căci numele este ștampila unei conversații dar și buzduganul care o anunță.
Dacă ți s-ar spune că te vei vedea cu Nuți ar fi una. Dacă ți se spune că te vei vedea cu Maria este alta. Dacă ți se spune că te așteaptă Dana este cu totul alt lucru decât dacă știi că te așteaptă Feher.
Te frămânți. Un Feher, ce-o fi aia, ce nume e ăsta, din ce țară, te străduiești să recreezi interlocutorul și atunci când îl ai în față, când vorbești cu el, când îi simți vorbele căzând pe piele, te gândești: deci așa arată un Feher. Sunt rari ăștia, ca zăganul sau ursul panda. Să încerc să-l țin minte.
Numele îți manipulează conștiința.
Este o salopetă pe care o primești când te naști, dintr-un model și material pe care nu l-ai ales și cu care, poate, nu ești de acord. Crești și salopeta asta se întinde, ca chiloții lui Hulk, se face mare și mai mare ca să te poată încape, dar nu totdeauna e elastică și te ține la subțiori și te taie la inghinală.
Astfel bebelușul Brăduț crește în adultul Brăduț, un băiat care și-a pierdut obrajii roșii de la 3 ani, când era jucăria cartierului și acum este domn cefos, cu șosete în sandale, care se prezintă stânjenit de diminutivul din nume care i se bălăngăne ca o bavețică de gât.
Și devine frustrat, rău, ironic, un crocodil pitit într-o piele de ursuleț, Brăduț și Codruț, Ionuț și Mugurel.
Numele îți manipulează conștiința.
De aceea indienii Sioux își schimbau numele de mai multe ori în timpul vieții, realizând că fiecare etapă cere o nouă haină în care să-ți îngrămădești spiritul. Iar Navajo aveau un sistem care presupunea un nume la naștere, de obicei o virtute pe care părinții sperau ca cel mic să o posede apoi, la adolescență, numele era schimbat de șeful de trib cu cel al unei calități pe care tânărul o poseda. Ca la maturitate, o nouă schimbare, de data aceasta numele fiind cel al unui ideal pentru care persoana respectivă trăiește și își dedică existența.
Numele îți manipulează conștiința.
E semnătura ta, e marca ta, e tu. Degeaba o chema așa pe cea mai frumoasă femeie din lume din pricina căreia s-a pornit un război. Dacă pe mine mă înțeapă lâna din care a fost croșetat, o să-l arunc undeva, în dulapul cu cârpe pe care nu le port și o să-mi găsesc un trening comod în care să mă plimb prin lume. Feher.

”Băăi, dă băăăi boule pasăăă, băăăi!!!! Scoate-l băăi afarăăă, nu vezi că nu știe cu mingeaa!!!!!”
Stadionul urlă. Mama antrenorului e penetrată de zeci de mii de penisuri născute din guri pline de flegme. Oricare dintre spectatorii din tribune ar ști mai bine decât el să facă echipa. E notoriu că idiotul de Vlădoiu e o brută, se știe că Gâlcă e un împiedicat, e cunoscut că Mutică e un puturos.
Doar antrenorul nu pare să știe. Antrenorul e un imbecil.
O țară de Gigi Becali neîmpliniți.
Asta suntem. Niște ciobani cu pretenții, semidocți sfătoși care totdeauna știu mai bine decât tine, antrenoru, să facă echipa numai că, spre deosebire de Gigi, restului de 18 milioane de români nu li s-a oferit ocazia să arate ce pot.
”Dacă eram eu în locul ăstuia câștigam fără discuții.”
Când o ții în pantaloni, ascunsă în faldurile nădragilor, poți să susții cu ușurință că o ai mai mare.
Poporului de Gigi neîmpliniți nimeni și nimic nu îi este pe plac. Ar face orice mai bine: asfaltare, desfatare, antrenare, dezmierdare, moderare.
Căci iată-ne ajunși la subiectul care mă frământă.
Trăim în singura țară din lume unde aduci daruri și ți se spune să îți ceri scuze și să îți recunoști vina îngrozitoare de a nu fi nimerit culoarea preferată a celui care primește cadoul.
Ok.
Deci ați obținut 1 oră de interviu cu Assange.
Și ce dacă.
A fost degeaba.
A fost un eveniment de căcat și faptul că Assange a spus o grămadă de lucruri extrem de interesante este neimportant atunci când compari cu frustrarea că nu au fost luate întrebări din sală și că moderatorii nu au pus întrebările relevante (relevant este un termen subiectiv, ei și ce?).
Oamenii care se plâng că au luat parte la evenimentul de rahat tratează organizatorii ca pe niște lăutari. Nici măcar. Lăutarilor le lipești pe frunte o bancnotă și le ceri să bage ”gropare, deschide mormântu”.
Dar evenimentul cu Assange, ca toate evenimentele Frontline Club Bucharest sunt gratuite. Iar noi, ăștia de ne dăm cu curu de pământ să aducem filme, vorbitori, Assangi, care plătim săli, drepturi, țuici la invitați, facturi de telefon și internet, nu suntem plătiți de publicul nostru, ăla care dă 11 lei pe o bere și 0 lei pe un film sau o dezbatere.
”Recunoașteți-vă vina de a face un eveniment de rahat”, cere imperios un cetățean nervos care a fost până acum la vreo 16 interviuri cu Assange și, desigur, este dezamăgit de prestația Frontline Club și gândul.info comparativ cu restul de evenimente cu Assange la care a luat parte și care s-au desfășurat net superior.
”De ce nu a fost respectată libertatea de exprimare?”-se oțărăște un puber nevrotic care nu a fost capabil să citească anunțul ubicuu al organizării interviului: nu vor fi luate întrebări din sală pentru că nu este timp. Întrebările au fost strânse pe pagina evenimentului, au fost selectate câteva și vor fi adresate în funcție de timpul rămas, de către moderatori.

Urmașii lui Gigi ar fi făcut mai bine echipa, ar fi pasat mai bine, ar fi câștigat cupa și campionatu.
Orice ai face tu, ăstălalt, antrenoru-moderatoru-organizatoru, nu ai bască.
Vorbești despre Azerbaijan. Ești plătit de americani care vor să pună laba pe petrolul caspic. Huo.
Vorbești despre wikileaks, ești plătit de ruși care vor să pună laba pe fostele state de după cortina de fier. Huo, huo.
Indiferent de subiect, ești plătit de cineva, instrumentul cuiva, că știi sau nu. Și nici măcar nu ești un instrument bun, nu-ți faci treaba cum trebuie și ești prost și produci chestii de căcat și ei, copiii lui Gigi, nu o să mai vină niciodată la Frontline pentru că ești un neisprăvit.
De fapt, suntem o gașcă de neisprăviți care ar trebui să stăm în genunchi și să ne cerem scuze publicului și să le dăm banii înapoi, ăia pe care ar fi putut să îi dea dar ce bine că nu i-au dat că oricum nu merita, că a fost un eveniment de rahat unde libertatea de exprimare a fost stâlcită și unde întrebările puse de ei nu au fost citite.
Huo, huo, huo.
Asta primești în România când faci daruri.
Moș Crăciun știe și d-aia își pune armură pe sub pijamaua lui roșie când trece pe aici.
Dar chiar și așa, tot mai primește câte o flegmă în ochi.

”Tu ești deșteaptă ca mine. Ai vorbit la 10 luni. Ziceai mama, ziceai tata, ziceai Nabucodonosor.”
De ce spuneam Nabucodonosor? Cui îi spuneam Nabucodonosor? De ce era regele asirian un subiect de discuție în familia mea?
N-are a face.
Maică-mea, născătoare a doi copii și a unei uriașe mitologii care aleargă transpirând paralel cu realitatea, continuă să procreeze, cu timp de gestație extrem de scurt, sute și mii de povestioare.
Homer, marș la culcare.
Obiecte familiare, ai crescut cu ele, ți-ai rupt gleznele toată copilăria lovindu-le prin casă, capătă brusc genealogii nobiliare. Sunt moșteniri de la unchiul din Budapesta sau primite de la neamul lui cutărică, oameni cu stare sau…
Haine luate din târg sunt scuturate și măritate cu o istorie mai bună și acum ba sunt aduse din Belgia, ba din America, ba au fost făcute cu măiestrie chiar de maică-mea la mașina asta de cusut pe care ”o am de când eram tânără, am cumpărat-o în `70, înainte să-l am pe frate-tu.”
Clipesc tâmp privind mașina de cusut care a ajuns la noi în casă în `87-`88, aruncată din nacela prea plină a balonului unei familii de sași puși pe fugă de comunism.
Prin repetiție, minciunile devin realitate. Vopseaua cuvintelor noi se așterne peste inscripția veche, un rând și încă un rând și încă unul, uiți că sub lozinca mirosind proaspăt a existat vreodată un mural in culori tihnite.
Cum a fost copilăria mea până la 2 ani și 7 luni?
Ce te faci dacă singura ta sursă de informații-în lipsa rudelor, vecinilor, fotografiilor-este mama ta, mamă dotată cu un puternic câmp electro-magnetic care distorsionează spațiu-timp și manipulează realitatea?
De ce minte? m-am întrebat adeseori uitându-mă la ea cum intră cu hârlețul în câmpul realității mele, cum desprinde cataroaie și le reașează în structuri noi-zic eu, vechi-zice ea.
Nu minte.
Redecorează.
Când realitatea este o monotonă încercare de a evada, săpând cu lingurița în peretele celulei triste care ți-a fost repartizată de ăl de sus, ce faci atunci când mâinile îți sunt pline de bătături, când nu mai ai unghii și lingurița s-a tocit?
Redecorezi.
Nabucodonosor, Belgia, mașini de cusut cumpărate în `70, bărbați jucați pe degete, femei invidioase.
Nimic nu e așa cum crezi tu, nimic nu a fost așa cum a fost.
-Și ia spune, chiar ziceam la 10 luni Nabucodonosor?
-Ziceai, normal. Ce crezi că te mint?

Marți la ora 17.30 la Frontline Club Bucharest avem o oră de discuții online cu Julian Assange, unul dintre fondatorii Wikileaks. Assange este și acum în ambasada Ecuadorului din Londra unde a intrat și nu a mai ieșit de acum 3 ani.
Dacă totuși o va face, hap, îl vor lua pe sus băieții. Băieții ăia cărora Wikileaks le-a stricat frizura cu cărare pe dreapta și le-a boțit cămeșile cu guler tare.
Cum?
Cu fluierașul lui.
Căci Julian e ceea ce se cheamă un whistleblower. O persoană care din rațiuni morale dezvăluie ilegalități petrecute în sectorul privat sau în organizații de stat, punându-și pielea la bătaie, riscându-ți libertatea ca să atragă atenția majorității bovine, incapabile să-și smulgă privirea din pământ, asupra celor care mânuiesc biciul.
Și pentru ce mămică îți pui matale pielea la bătaie? Pentru ce, că nimeni nu o să-ți ridice ție vreo statuie și nici nu vei schimba nimic în lumea asta meschină?
Noi nu avem o cultură a ruperii rândurilor.
Mă rog, nu există pădure fără uscături, vezi bine că și noi am avut accidente, un Constantin Pârvulescu sau Paul Goma.
Dar gata.
Ce noroc pe noi că suntem săraci în pârâcioși.
Ce nevoie avem noi de șobolani care ne vorbesc de rău țara, care să ne verse suc de roșii pe cămașa scrobită a mândriei naționale?
Nu avem.
Noi vrem să fie liniște, să moară Băsescu, să-i înfigem un țăruș în inimă dictatorului, să cânte Julio Jr. la coșciugul lui.
Am încercat să obținem o sală mai mare pentru evenimentul cu Assange. Nu am reușit. E plin orașul București de manifestări culturale, seminarii comerciale, lecții de pr și machiaj, preselecții la concursuri de gătit și grădinărit.
Și dacă găsești vreun hotel cu o sală mai răsărită nu te poți atinge de ea că te costă pe oră cât echipa de avocați angajați de Copos și Voiculescu la un loc și noi avem bani ioc. Așa că ar fi trebuit să facem rost de sponsori.
”Ei:-Unde e Assange asta?
Noi:-Nu e o asta e un..
Ei:-Aaaaa, las că știm, e un fel de mâncare.
Noi:-Nu, e un whistleb…
Ei:-Stai dragă că acum știm, că și-a luat și bărbate-miu alaltăieri un Assange că era megaofertă la Media Galaxy.”
Așa că evenimentul îl ținem la noi, la Frontline Club Bucharest, la etajul -2. Pe Știrbei Vodă 104-106, vis a vis de DNA. Eu zic că e loc de 80-90 de oameni.
Nu am avut bani de altă sală. Dar dacă vreți să avem pentru alte evenimente, puteți să ne donați. O să pregătim o cutie, cum am văzut la biserică. Și o să scriem pe ea Doamne Ajută!, un call to action cum se face în publicitate, care să vă producă erecție la dărnicie. Sau Jos Băsescu! Sau Puie Monta! Sau Privește Cerul! Sau Scoate banul!
Deci marți, ora 17.30, vă așteptăm cu mărunt, cu restul de la pâine. Noi vă arătăm whistlebloweru, voi ne arătați că sunteți generoși. De acord?