Archive

Monthly Archives: September 2021

Taică-miu m-a întrebat acum o săptămână de ce scriu atât de puțin pe blog.
M-am gândit mult la întrebarea lui, mai ales că imediat se fac 10 ani de când Petru Groza-da, așa îl cheamă-mi-a făcut blogul pe care ani de zile am postat aproape în fiecare zi.
De ce nu mai scriu?
Pentru că mă mișc mai puțin? Nu am mai fost de 2 ani și ceva plecată într-o destinație exotică.
Pentru că nu am timp? Muncesc mai mult, pierd timpul mai zdravăn pe net, mi-am luat pisică și am lungi conversații în miauneză despre somn și dopuri de plută cu ea.
Nu și nu.
Nu mai scriu pentru că nu mă mai uimește mare lucru.
Pentru că mi-am dat așteptările pe foc mic și fierb mai greu decât fasolea uscată 8 ani în pod.
Pentru că am obosit să-mping pietroiu conversațiilor printre jaloanele lui: toți sunt la fel, nu ne mai facem bine niciodată, suntem o cauză pierdută.
Dar uite că acum mi-am dat voie să mă-ncânt.
Mamă și fiică, mama la orgă electronică, fiica la voce, cântă duminică seara sub un candelabru de jamon serrano, la intrarea într-un restaurant, pe faleza de la Balcic. Bate vântul și răvășește șlagărele, le trimite printre macarale și cele două femei de sub jamon continuă să cânte nimănui și eu mă gândesc că ăsta e adevăratul curaj, nu Tibi Ușeriu, nu pompierii români din Grecia, nu președintele României atacând gaura numărul șaișpe.
Ci să cânți sub niște picioare de porc afumate, unor oameni care-și târșâie șlapii, confuzi, așteptând să ceva, să fie treziți, să li se dea un obiectiv. Înmulțiți-vă, fiți fericiți, doriți-vă mai tare victoria.
Majoritatea sunt români, spune domnișorul de la recepție care, desigur, vorbește românește, asta și pentru că are niște rude la noi, bulgari rătăciți prin secolul XIX și refugiați taman în Baia-Mare.
Când trec de suta de mașini de România, las baltă numărătoarea. Avem Gorj, Argeș, Constanța, Cluj, Arad, au mers sute de kilometri ca să mănânce icre și biban, calcan și chefal care nu există la ei acasă. Bulgarul de Nessebar, exact ca grecul de Neo Marmaras sau ca turcul de Istanbul știe să zică: ce faci, la revedere, are, n-are, asta e câștigătoare.
Este o neînduplecată bunăvoință, vreau să intri la mine, vreau să mănânci mâncarea mea, vreau să dormi în patul meu, care m-a scos din amorțeala ultimelor luni.
Ce au ei și n-avem noi, vorba cântecului Deliei. De ce băiatu cu trening de la lotul de box, sponsorizat de Pobeda, strânge farfurii și cară oliviere în loc s-o frece-n ciungă la bloc, cum poate Dina, cu rădăcinile ei negre izbucnind într-un bălai chimic, să știe să zâmbească la 11 noaptea, deși o rup încheieturile încinse în manșete de pluș, de la căratul tăvilor cu 7 farfurii și 8 halbe?
Vreți mujdei, facem mamaliga, hai să-ți arăt ceva.
Chelnerul scoate telefonul și mi-l arată pe Bănică, în pantaloni scurți, la microfon, cântând pe terasa lui.
E prietenul nostru, vine des aici și face șou, zice mulțumit.
Bănică, ăla de umple Sala Palatului mai ceva ca Congresu PSD, îmi e brusc simpatic. El, superstarul, cântă unei adunături strânse-n ecranul chelnerului, cântă și pare fericit.
Lumea aplaudă și-și suge degetele de zeamă de barbun.
Ce au ei și nu avem noi? Ei, bulgarii disprețuibili, au țigle pe case. Ați văzut asta? Că Lindab sau cum dracu îi cheamă pe ăștia de ne urâțesc satele și orașele, nu au reușit să intre aici. Aici sunt olane și mușcate, gardurile sunt joase, din 4 rânduri de piatră, e viță în curte, sunt dovleci și smochini și nu pute-a rahat.
O dronă se uită la mine când scriu de pe terasa hotelului Tyulenovo de unde văd coasta muncită de val unde, pe vremuri, se tupilau foci.
Am ajuns aici din întâmplare. Am trecut peste câmpuri semănate cu eoliene și porumb. Am văzut veverițe și popândăi. Am mâncat scoici și pește proaspăt, nu șalău de Metro ca la Vama Veche.
Ce au ei și nu avem noi?
Curaj.
Să cânte sub jamboane, să învețe o limbă străină, să nu creadă că totul e pierdut și că e musai să plece din țară.
Să tricoteze balauri cu trei capete și prințese cu țâțe enorme pe care le vând la capul Kaliakra, pe unde trecea granița dintre România și Bulgaria până în 1940.
Practic, acum 100 de ani, aș fi fost acasă aici, la Tyulenovo.
Dar nu mă simt, chiar dacă se vorbește românește și poți plăti cu lei.
Și sunt fericită că nu sunt acasă. Că aici nu e România. Pentru că astfel, o întreagă regiune a învățat nu numai să pună castraveți dar să-și țină țiglele pe casă și zâmbetul pe față.
Uite tată, am scris în sfârșit ceva.

Am scris de foarte multe ori aici despre Hrebenciuc, singurul pesedist simpatic, un oximoron.
Aproape că îmi pare rău că nu a fugit și el la Belgrad, dar îmi dau seama că sunt idioată, cum să fugă la Belgrad să aibă neviața lui Seby, când poate să stea un an ș-un pic la răcoare, taman acum când s-a scumpit gazul. Face o economie.
Căutându-i numele prin arhiva de postări, am dat în decembrie 2017, pe 30 decembrie 2017, de postul de mai jos. Guvernul cred că era al lui Tudose, robotul cu halenă de alcool care acum pare de-un bun simț desăvârșit față de actualul prim-ministru.
Citind postul de mai jos mi-am dat seama cu câtă ușurință poți să înlocuiești PSD cu PNL.
Minciunile, tupeul, aroganța sunt aceleași.
Singurul lucru pe care PNL nu-l are este un liberal simpatic. Ca domnu Hrebenciuc. Ceea ce face ca, din nou, PSD să fie preferabil.


Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o de-a berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi nu știam. Dar azi, 30 decembrie 2017, ochii mi-au fost deschiși. Exportăm creier, desigur, nu orice fel de creier ci creier de infractor economic de 8 stele Michelin. Avem Popoviciu, Ghiță și acum Mazăre.
Cei mai buni dintre ai noștri, exemplare extraordinare, dotate cu un simț al perfidiei și înșelăciunii ieșit din comun, atât de strașnice încât pot să păcălească serviciile care, în teorie, le țin sub observație. Puf, se risipesc de la chermeze, meciuri de golf, partide de canastă. Cine să le poată priponi? Cine să le ia urma?
Legende stimați cititori, basme.
Nu fuge nimeni fără știrea serviciilor, ei sunt băieți de la tarabă care vând kilu de creier de infractor cu milioane de euro. Vă zic, facem bani cu nemiluita de la sârbi și englezi, de la francezi, ruși și acum madagascarezi ca să aibă și ei la curtea regală un criminal economic din România. Uau, ce exotic, își dau coate curtenii și apasă interesați bicepsul lui Ghiță, acest Jon Snow al IT-ului românesc, jumate PSD-ul lui Stark, jumate securitatea targariană. Plătesc oricât să mângâie faraonul de Constanța, omul care trage pe o nară trecutul prăfos al lui Ion Iliescu și aruncă pe cealaltă pantofii piticului porno pe care l-a aspirat dimineață, la micul dejun.
Poate vi se pare că aceste mari minți ale României dispar sau se pierd sau sunt rătăcite de autorități dar nu. Vă înșelați. Totul este o mișcare economică a guvernului PSD gândită după chipul și asemănarea faimoaselor vânzări de sași sau evrei de către Ceaușescu. Pe fiecare cap de miliardar-fugar, puterea de la București înhață de la națiile cumpărătoare zeci de milioane de dolari din care ne va face nouă autostrăzi și poduri suspendate, grădinițe și spitale și chiar și ronduri cu panseluțe de 87000 de euro firul.
De curând, saudiții au făcut o ofertă pentru Oprescu și Bahrainul e interesat de Hrebenciuc. Cursul mic leu-euro face ca cererea să crească și mai mult la acest final de an, Udrea fiind cerută în Kazahstan și Sereș și Ridzi fiind cumpărați ca pereche în Columbia.

Deci haideți să terminăm cu toată scâncelile, blestemele și ranchiunile și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Mulțumim PSD că ai belit cursul, doar orbii nu văd că lupți pentru propășirea economiei românești și, în același timp, ne ajuți să ne exportăm în lume acești oameni cu care ne mândrim pentru că sunt chintesența sufletului românesc. Drum bun Radu, simt că o să deschizi un Fratelli în Madagascar. Noi rămânem plânși în statul paralel dar îți mulțumim pentru sacrificiul tău excepțional. Și nu, nu vrem înapoi ăia 142 de milioane de euro. Trebuie să ai și tu un leu de un cico atunci când îți reîncepi viața în țări străine.

Principala cauză a morților în România sunt boala cardiacă ischiemică și avc-urile.
Fierbe sângele-n noi. Ne bubuie capu și inima.
Mecanicul aruncă lopeți de cărbuni în cuptoraș, dar aburul nu are pe unde să iasă, se strânge și se umflă și se mai strânge un pic și se mai umflă un pic până când va spulbera cuptorașul, locomotiva, calea ferată, podul peste care trece calea ferată, tu-ți Anghel Salignyul mă-tii să-ți fut.
Așa, la prima mână, boala cardiacă și avc-ul sunt legate de furie.
Suntem furioși. Pe noi, că suntem proști sau că ne lăsăm luați de proști și călcați în picioare.
Pe ei că se folosesc de putere ca să ne ia de proști și că le iese.
Furia e boala neputinței. A vinovăției că sunt slab și că nu pot să schimb nimic.
Furia e boala mea. Furia e boala ta. Furia ne omoară.
Ai zice că furia este opusul resemnării. Resemnarea sună a pace, a somn de după-amiază, închis în celulă, așteptând să-ți strecoare gardianul cina și o revistă porno. Nu te mai zbați, ești resemnat.
Dar nu, furia e primul semn al resemnării, este un soi de durere de burtă care vestește ciclul, îmi dau seama că sunt furat, încolțit, că am pierdut și mă înfurii, ard un picior în zid și-mi rup tarsienele, și șchiop și prost, măcar dacă-i futeam un șut lu șefu, nu că aș fi avut curaj, mă rog, furia e un chiștoc de claritate-sunt înfrânt- care se stinge în băltoaca generalizării-bine că nu sunt singurul prost, sunt mulți ca mine și poate că eu nu sunt atât de prost ca ei.
M-am resemnat deci că sunt prost. Și mă pregătesc să mă înfurii când statutul meu de prost mai puțin prost ca ceilalți îmi este atacat de ceilalți, claxoane, te-n gură de prost, cară-te de pe linia mea de tramvai, oi fi eu prost dar sigur sunt mai deștept decât tine.
Și apoi avc și apoi infarct.
Nu ne mai vorbim. Orice cuvânt e un ciocan care stâlcește coaja de ou a egoului nostru.
Mă iei de prost?
Nu, nicio clipă voiam să-ți spun doar că aș vrea să semnalizezi dacă o iei la stânga.
Da ce, sunt prost să semnalizez că o iau la stânga? Deci mă iei de prost.
Nu mai există dialog ci doar faulturi violente, fiecare intrând cu crampoanele în conversație doar ca să rupă picioare. Și în tot acest timp, dăștepții continuă să fie dăștepți și noi continuăm să fim proști și să crăpăm uciși de furie.
Acum 6 ani scriam.

Reporterul trimite informația în plasa ecranului, înscriind un gol în poarta neapărată de bietul telespectator, luat prin surprindere de cuvintele șutate de acest Lăcătuș grăbit. Zice reporterul: Oprescu nu își va da demisia. Avocatul primarului infractor spune chiar să avem `puțintică răbdare`.
Avem.
Suntem cel mai răbdător popor din lume. Atât de răbdător încât din când în când trebuie să mai spargi o pungă lângă urechea noastră, să ne trezești din torpoare. Ham, adormisem, cât e ceasu? Ce zi e? Au trecut deja 26 de ani? Hm, pesemne că eram obosiți.
Am avut atâta treabă secolul trecut și nici secolul ăsta nu ne-a lăsat în pace, să ne odihnim pe prispă cu o coajă de sămânță umedă lipită pe buza de jos.

Suntem răbdători. Nu-i nicio grabă.
Suntem siguri că 20 de ani sunt îndeajuns pentru Sorin Oprescu să-și demonstreze nevinovăția. Avem răbdare și cu el și cu Ion Iliescu și cu Stănculescu, Iulian Vlad, Hrebenciuc, Vântu, Patriciu, Voiculescu, Năstase. Nu ne agităm nici în privința lui Ponta, nu suntem mânați de nicio urgență. Graba strică treaba, nu?
Unde dracului alergăm așa?

Vă dați demisia?
Victor Viorel zice că nu. De ce să își dea demisia? Doar e nevinovat și are 30 de ani în față să demonstreze că e pur și inocent și șacalii care îl atacă acum pe Oprescu sunt cei care îl ciupesc și pe el de fund. Dar aveți răbdare, mâine-poimâine e 2017 și între timp Antena 3 va veni cu peria de sârmă și va curăța cratița arsă a imaginii premierului care nu se poate opri din mințit.
Dar aveți puțintică răbdare și o să vedeți că minciunile ăstea nu erau minciuni, erau doar neadevăruri și neadevărurile sunt ce? Adevăruri cu ne în față iar prefixu ăsta se poate pierde în câteva luni, îl rătăcești ca pe-o telecomandă și iaca, ai rămas cu adevăruri și premierul e curat și parfumat la vorbă.

Taximetristul 1 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul ăstora de la DNA, i-aș lua averea la puricat lui Oprescu, aș vedea care a fost salariul, aș calcula cheltuielile lunare și tot ce e în plus, aș confisca.
Taximetristul 2 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul justiției, aș verifica averea primarului și aș confisca tot ce înseamnă bani și bunuri care nu pot fi justificate. Dar nu se va întâmpla, pentru că toți sunt nenorociți. Sunt șoferul unui deputat și merg săptămânal la Casa Poporului. Știți cât plătesc pe o masă cu ciorbă, felul doi, friptură de două degete, două sucuri și o savarină? 11 lei. Atât plătesc la restaurantul parlamentului. Și îi aud plângându-se că e scump. Niște nemernici. Niște hoți. Ar trebui să fie toți băgați la pârnaie, toți. Și acum își măresc iar salariile.
Ultima soluție, înc-o revoluție.
Dar nu chiar acum. Acum trebuie să acționăm calm, să avem răbdare. Să mai aștepăm un pic să recuperăm banii ciordiți de Voiculescu, Năstase, Udrea, Hrebenciuc, Patriciu. Să mai lăsăm timpul să treacă să se așeze lucrurile. Somn ușor România.

Kamikadze conduce mașina înspre răsărit. Sunt 10 grade și amintirile stau ca ceața în mașină. A lucrat și el pentru PROTV, a cunoscut actori, a cunoscut actrițe, a dansat cu ele sub Arcul de Triumf la 12 noaptea. Pe bune.
O lume în care el, Kamikadze-care are numărul la mașină KMZ-era important nu numai pentru că te ducea din A în B cu dublul vitezei cu care ai fi fost dus de o mașină normală din A în B, ci pentru că te simțea dacă ești ogărât, rupt de oboseală sau pus pe frenezie și știa cum să te ia, ca un popă de țară ajutat de o sticlă de vișinată.
Kamikadze oftează, privind în retrovizoarea minții.
Prietenii, doamnă, am crezut că am. Trăgeam de ei să vină la mine la grătar, haidi fratele meu, nu poți să ajungi, mă sui în mașină și vin după tine. Până când mi-a arătat nevastă-mea, cu ea nu te joci, are așa, ca laseru înțelegerea, dacă știți ce zic, taie domle în carne vie. Și ea mi-a arătat într-o zi când am trecut pe lângă curtea unui prieten care făcea un grătar și pe mine nu mă chemase, eu i-am făcut cu mâna, el m-a salutat și atât, și nevastă-mea a zis atunci: ăsta nu e prietenu tău, tu crezi asta, pe el îl doare-n cur de tine, ești disperat să vezi prieteni în oameni care nu au nicio treabă cu tine. Și de atunci am închis taraba.
NU am prieteni. Nu aveam oricum.
E o amărăciune în mașină cu gust de fum.
Ne-am ars. Noi înșine. Nu ceilalți. Optimismul nostru a fost o roată de cauciuc și nici măcar nu am pornit o revoluție.

Oamenii intră în viețile noastre, azi X, mâine Y, ne îndrăgostim de coincidențe, de proiectele comune, de viitoruri văzute în aceleași nuanțe, ne imaginăm importanți, ne vrem aproape, ne considerăm esențiali, axiomatici, fără noi soarele răsare doar joia, la ora 11.27.

Și apoi, o femeie laser ne arată că suntem piulițe. Am un sertar plin de piulițe. Nici măcar nu știu dacă sunt piulițe sau alt cerculeț metalic, teșit.

Ce este prietenia?
Să împărtășim aceleași idealuri de viață? Să mă chemi la grătar și eu să vin chiar dacă sunt la masă cu Elon Musk și discut despre salata boeuf cibernetică? Să îmi fi alături fără să îmi ceri nimic? Să ne displacă Trump și să îl urâm pe Rareș Bogdan?

Ce e prietenia?
Pentru mine prietenia este anti-oboseală. Nu energie. Nu, nu. Anti-oboseala este dozajul perfect între curiozitate și calm, fereastra pe care o închid când e prea mult trafic. Fereastra pe care o las deschisă să intre mirosul de iarbă cosită.
Un geam.
Transparent.
Altfel spus, când sunt praf, vreau ca tu, prietenul meu, să înțelegi fragilitatea mea și să nu mă potopești cu problemele tale.
Când sunt cu chef, vreau ca tu, prietenul meu, să alergi cu mine pe câmpiile conversațiilor, savante sau demente.

Nu avem prieteni.
Kamikadze nu are, eu nu am. Am crezut atunci, când lucram amândoi în corporația starurilor, că ajunge să fii aproape de un om, să-l duci cu viteză din A în B, să dansezi cu actrițe sub Arcul de Triumf, să crezi că faci parte dintr-o avangardă a progresului, că oamenii din jur ne sunt prieteni.

Canci.
Am îmbătrânit, Kamikadze și eu, sperând că emblema de pe mânecă ne va aduce oameni la grătarul din curte, că voim bea țuici și vom depăna amintiri.

Țțțțțțț.
Suntem o societate atomizată, incapabilă de prietenie dacă nu presupune favoruri. Unde CV-ul îți este evaluat, unde potențialul pilei este cotat. Merg la el la grătar pentru că îmi iese ceva. Mă văd cu ea pentru că altfel o să se supere Z și atunci nu mai obțin promovarea.

Ne invităm la nunți, la mese, la petreceri, din calcul. Eliminăm riscuri, învârtim statistici, construim bilanțuri, însumăm beneficii.

Prietenia, empatia, recunoștința, încrederea nu există.

Totul a ajuns o reclamă la bere, carton ud care chiuie în baruri, trei băieți și-o fată, în curând un negru și un transgender. Ne adaptăm nimicului și devenim nimic.

În tot acest timp, Kamikadze face cel mai bun grătar din Europa. Ce proști suntem.