Archive

Monthly Archives: June 2017

Prima ștampilă pe care am pus-o pe un candidat la preșidinție a fost pe Gyorgy Frunda. Părul alb, zâmbetul ușor ironic, ramele subțiri ale ochelarilor, cuvintele așternute monoton, ca o autostradă tăind valea Ruhrului, costumul elegant care îl scotea din plutonul ieftin al politicienilor cu mâinile murdare de vaselină și unghie lungă la degetul mic, foști șoferi, apviști sau ospătari. Dar mai ales accentul care îmbracă fiecare vorbă într-o coajă de gălușcă și o rostogolește afară pe gură, plină de pesmet și cu-o prună înfiptă-n mijloc. Gomboț.
Ăștia, ungurii, nu sunt hoți ca noi, fură altfel, cu eleganță, ca Peter O`Toole. Niște domni rătăciți între ciurdarii noștri, uite ce cravate au, ce butoni, ce maniere.
Ștaif.
Ungurii nu s-ar dezbrăca în șosete și budigăi ca Dumitru Zmău, deputat ALDE, ungurii nu ar amenința că ies cu mitraliera să puște demonstranții ca Rădulescu, deputat PSD. Ungurii au clasă.
Cum să nu-i votăm?, se întreabă populația de etnie maghiară privind la televizor târfele boite și peștii buhăiți certându-se în parlament. Cine să ne reprezinte pe noi, că doar nu Băsescu sau Nicușor Dan, nu vezi că sunt, cum ziceți voi la ei? Un co-caaa-laaar și-un ne-tot?
Și uite așa, la fiecare 4 ani, UDMR își trimite în parlament costumele croite mai bine, frizurile tăiate mai elegant, hoți distinși, care te fac sã fii mândru de ei, uite-l anya cât de bine taie pădurile, uite-l apa cât de încântător își angajează toată familia la biroul parlamentar. Cum să nu-i votezi ]n continuare?
Uite așa, UDMR, acești elfi de pădure intrați în instituțiile politice ale unor orci, obțin mereu acel 5%, atât de important în negocierile dintre perișoarele din marea ciorbă parlamentară.
Și ce să vezi? Sunt la guvernare de 21 de ani, de pe vremea fosilei Emil. La ei pe pagina de wikipedia scrie negru pe verde și negru pe roz, că au fost din 1996 fie în guvern fie în opoziție-partenerul guvernului. Hahahahahahahaaaaaaaaaa!!!!
Opoziție-partenerul guvernului.
Așa zice.
Pisica lui Schroedinger.
Pisica încălțată cu pantofi de lac a lui Scroedinger.
Ați auzit vreodată pe cineva să strige în piață împotriva pisicii lui Scroendinger?
Eu nu.
PSD e răul suprem. PMP e răul suprem la pătrat. PNL e mortăciune. USR e dezamăgire.
Dar nicio vorbă despre UDMR.
Niciodată.
Cele mai mari târfe, cele care de 21 de ani sunt la putere făcând podul, șpagatul și elicopterul în penisul guvernului, ei bine aceste femei ușoare au reușit să își păstreze imaginea de doamne distinse care chiar și atunci când te umplu de sifilis, o fac cu rafinament, mai dă-ne și niște șancru moale UDMR, nimeni nu o face atât de fin ca tine.
Ceea ce mă duce cu gândul la o inițiativă legislativă care ne-ar putea ajuta să ieșim din această capcană a percepției. Obligativitatea parlamentarilor ca, pe perioada mandatului dar și în campanie electorală, să se îmbrace în uniforme. Costumele le fac românii, cravatele și cămășile le alege soacra lui Dumitru Zmău, dânsul din linkul acesta http://www.b1.ro/stiri/eveniment/un-lider-alde-s-a-dezbracat-in-chiloti-in-fata-parlamentului-dorind-sa-isi-arate-sustinerea-pentru-tariceanu-foto-180509.html.

Și astfel, când vor veni alegerile, poate nu vom mai mușca la momeala marketingului unguresc și vom alege țărănoii noștri lacomi care au o singură calitate: aceea că nu ne dau nicio speranță.
Căci întotdeauna e mai bine să spui “știam eu că sunt niște ticăloși” decât să ți se spună  “ți-am spus eu că sunt niște ticăloși?”

Adrian Sârbu e îmbrăcat în alb. Stă cu spatele la intrare în cârciumă, degajat.
Îmi amintesc de o poveste veche cu un alt Adrian. Copilul Minune, așa îl chema acum 17 ani. Se așeza mereu în colțul camerei, spatele la perete, să vadă intrarea. De nenumărate ori, înainte să învețe poziția strategică pentru orice haiduc în evul mediu timpuriu, micul cant-autor fusese săltat, vârât în portbagajul mașinii și dus pe post de maimuța cu talgere la o paranghelie de băieți din Bascov sau Craiova.
Adrian Sârbu stă cu spatele la intrarea în cârciumă.
Ce înseamnă asta, mă întreb atunci când trec pe lângă el. Că nu are de ce să se teamă pentru că nimeni din Bascov sau Craiova nu vrea să-l audă cântând sau că în spatele lui, deși eu nu văd, este un perete care îi protejează spatele?

Despre Adrian Sârbu se știu multe. Că a filmat la revoluție casetele cu știți voi cine, spunând știm noi ce, că așa a ajuns dintr-un operator la Buftea ditamai mogulul care a schimbat guverne și președinți cu televiziunea dumnealui.
Despre Adrian Sârbu se știe că este cel mai curat dintre securiștii ăștia de și-au deschis trusturi, că este un vizionar, doar el ne-a dat protevara și caniculaproteve, el a pus imnul pe manele (dar acum realizez, nu l-a găsit pe Adrian Minune cu spatele la ușă, să-l salte și să-l ducă în studio, să-l bage la înregistrare).
Despre Adrian Sârbu se știe că este un om rasat, care se pricepe la modă, marketing, publicitate și tenis, poate d-aia se îmbracă în alb. Uite, asta nu se știe, de ce se îmbracă în alb? Poate vrea să pară pur și igenuu. Poate a fost angajat de o firmă de detergenți să se ducă pe terase și să își arunce în poală porții întregi de spaghete bolognese și apoi, cu o pernuță de detergent minune, să își curețe în 2 minute petele de sos roșu.
Se știe doar că Adrian Sârbu putea să facă miracole. Să facă să dispară milioane de euro tot așa, cu o pernuță de detergent minune.
Ce nu se știa despre Adrian Sârbu este că este un animal care a cerut 20 de kilograme de trotil ca să arunce în aer demonstranții din Piața Universității în anul 1990.
Exact.
A vrut să creeze o mașină capcană care să explodeze în mijlocul manifestanților, așa zice dosarul mineriadelor.
Câți puteau să moară? Câteva zeci, răniți câteva sute. Pe lângă cei 1166 care au murit ca Iliescu să ajungă legitim la putere, câteva zeci care să-l ajute să o mențină erau o nimica toată.
Vizionar. Strateg. Mascota perfectă pentru detergentul minune care spală orice pată.
Baie de sânge?
Nicio problemă, curățăm totul în 2 timpi și 3 mișcări.
Îl și văd, îmbrăcat în alb, cu un mecanism de propulsie ca al lui Michael Jackson, coborând de pe clădirea Universității în aplauzele feseniștilor deciși să își ia țara înapoi, călcând în mijlocul carnagiului, murdărindu-și tenișii albi cu sânge negru, de legionar, și salvând o pisicuță care miaună confuz, captivă în peisajul vâscos, între cadavre, bocanci și fiare contorsionate.
Mulțumim Adrian că ne-ai salvat de noi înșine. Protv e al meu. Gândesc liber. Șa-mî-dî, șa-mî-dî…
Adrian stă cu spatele la intrare în restaurant și mă gândesc că ar trebui totuși să îl salte un comando de bunici, d-ăia bătuți de mineri, d-ăia care ar fi putut să fie pulverizați de trotilu lui Adrian. Să-l ia și să-l vândă unui circ uzbek, să le spună că este singurul om care poate să își țină respirația 4 minute scufundat într-o latrină plină. De fapt să nu ceară bani pe el, să-l doneze, că e păcat ca micii uzbeci să nu aibă și ei o bucurie. Și să le spună uzbecilor că Adrian mai știe să facă ceva: indiferent cu ce-l stropești, sânge, otravă, rahat, nu își murdărește niciodată costumul cel alb.
Nu-i așa că e un om special Adrian Sârbu? Nu ar fi fost frumos să avem doi ca el?

Mă uit la Digi. Jurnaliștii vorbesc despre mazilirea lui Grindeanu. Omul care a condus guvernul care a scos sute de mii de oameni în stradă este victima partidului. Ticăloșenia lui ineptă este prezentată ca dizidență.
Am avut deja o criză de fiere azi, simt că se mai apropie una.
Firea zice că Grindeanu e omul lui Iohannis. Și pentru că ea este echivalentul uman al gonoreei, da, tind și eu să simpatizez cu șmecherașul bănățean care uite că a ieșit din ședință, își poartă semeț ceafa frizată. Fuge la guvern, și-a adus aminte că a lăsat oala pe foc.
Dar nu trebuie să uităm. Guvernul Grindeanu este cel care a produs episodul din ianuarie-februarie. Un guvern pe care l-am vrut afară din palatul Victoria.
Pentru că e plin de nemernici. Plin. Plin. Plin.
Acum un an scriam postul de mai jos. Se potrivește perfect situației de acum.

Învățămintele regelui Shang, regatul Qin, secol IV înaintea erei noastre:
“Un stat care folosește oameni de treabă ca să guverneze ticăloși se va îmbolnăvi ușor de dezordine și va fi distrus. Un stat care folosește ticăloși ca să guverneze oameni buni, se va bucura de pace și va prospera.”
Deci asta era. Ce nu facem noi pentru pace și pentru propășirea patriei?
Cu învățăturile regelui Shang pe noptieră, poporul și-a tras pătura peste cap, bucurându-se de flatulațiile de ciorbiță de fasole care parfumează pacea nopții eterne.
În Polonia, 240.000 de oameni au ieșit săptămâna trecută să protesteze împotriva puterii. La Brașov, 4 manifestanți și niscaiva presă s-au făcut că admiră panseluțele din fața prefecturii, așteptându-i pe ceilalți. Ceilalți. Oamenii cu protestul.
Unde-i domle manifestația împotriva Hexi? La Modarom sau la fântână?
Ce-i drept, la fântână, în Piața Sfatului, erau strânși așa, la vreo 200 de oameni. Zilele Brașovului-scria pe pânza întinsă în spatele unei dizeuze fugită de la cercul de preparat sărățele condus de Marina Voica.
Mai lăsați-ne domle în pace cu protestele ăstea, vrem hituri din `88 și vată de zahăr, vrem să închidem ochii și să nu luăm nicio decizie. Hexi și Achimaș, doctorate, plagiate, Ponta se întoarce și Iliescu nu a plecat niciodată. Cui îi pasă?

Nu vreau decât să scap cu viață din viața asta, pare să își zică omul cel bun care și-a lăsat destinul în mâinile omului cel rău. Dar asta nu prea se poate, că Valar Morgulis. Cu-o moarte toți suntem datori.
Păi tocmai, și atunci de ce să mă agit atât, când rezultatul este același?
Cred că pe scenă e Silvia Dumitrescu despre care tabloidele spun că are un corp superb la 54 de ani. Tot tabloidele spun că băiețelul lovit de Traian Băsescu când avea 10 ani, acum are 22 și nu o să-mi vină să cred ce s-a ales de viața lui. Vreau să văd. Dă-i dracu pe Hexi, vreau să văd ce a crescut unde a dat Băsescu.
Ce-mi pasă de Achimaș când Istrătoiu a făcut o carieră în modeling și cinema? Cine?
Istrătoiu. Băiatul bătut de Băsescu acum 12 ani. Băsescu, ăsta care a furat flota și a distrus țara. Care acum e cu Turcescu. Chiar, iartă-mi șpagatul conversațional, dar ai văzut ce pantofi sidefați are Firea?
Hrănit cu furaje, omul mult și bun trăiește la firul ierbii admirând copleșitoarele drame din lumea râmelor, furnicilor și puricilor de plante.
E pace.

Undeva sus, în birourile lor de stăpâni, regi, împărați, mari-preoți, ticăloșii fac ticăloșii ca noi să trăim liniștiți.
E și ăsta un sacrificiu.

Pe vremuri, când Ea vroia să îl jignească pe El îi spunea așa: lăbarule. Sau curvarule. Sau impotentule. Știa bine Ea că El se uită la porno, noaptea ca hoții, pe Prosieben sau poate chiar pe telefon de când fiică-sa, altă stricată, i-a cumpărat telefon d-ăsta cu internet unde fiecare 1 și 0 din codul care încarcă informație pe ecran ascunde o pasăre epilată și-un coș pe o bucă sau un mădular învârtoșat.
Nu ți-e rușine lăbarule, om bătrân să te uiți la mizeriile ălea?
Ura îi umplea craniul ca un gaz voinic și îi împingea ochii afară din orbite: curvarule, impotentule, lăbarule!
Dar acum, când Ea vrea să îl jignească pe El, îi spune așa: ateule!!!
E mai grav decât porno-ul privit noaptea pe canale nemțești sau ungurești, e mai grav decât pofta sau onania manifestate la senectute. Nu crezi în nimic, n-ai niciun Dumnezeu, ateule!!!
-Ești cu Coaliția pentru Familie, am întrebat-o pe Ea deunăzi când am văzut-o.
-Da.
-Vrei deci să schimbi constituția, ai o problemă cu homosexualii? Câți homosexuali știi?
Ea tace. Eu plec. Mă grăbesc acasă să termin de citit The Lemon Tree, o carte despre arabi, evrei și definiții clădite din cuvinte, aer cu miros de gură, care în ciuda faptului că sunt invizibile și inefabile, umplu trenuri cu evrei și le trimit la Treblinka sau lasă sute de mii de arabi fără case.
Și cartea asta mă luminează, căci habar nu aveam că bulgarii sunt singurul aliat al naziștilor care și-a protejat evreii, nu i-a trimis la cuptor. Un manifest din 1943 semnat de partidul comunist bulgar spunea așa:

Poor Bulgaria! We are seven million people, yet we so fear the treachery of 45000 Jews who hold no positions of responsibility at the national level that we need to pass exceptional laws to protect ourselves from them. And then what? Gentlemen. Decide now! Will you stand behind the Constitution and the Bulgarian people in defence of freedom, or will you march in step with the political mercenaries and bring shame on yourselves as you undermine our country|s life and future along the way.

Schimbați Jew cu homosexual. Schimbați Bulgaria cu Romania. Schimbați 7 cu 19 milioane și schimbați 45.000 cu ….Cu cât?
Câți homosexuali cunoașteți?
Și de ce vă e frică de ei?
-Pentru că sunt focare de boli, de ce crezi că au murit atâția? George Michael și Freddie Mercury și David Bowie, mor pentru că se îmbolnăvesc pentru că au organismele slăbite de boli luate unul de la altul, spune Ea.
Trebuie opriți.

For us, it is a problem of whether our nation can ever recover its health, whether the Jewish spirit can ever really be eradicated.  Don’t be misled into thinking you can fight a disease without killing the carrier, without destroying the bacillus.  Don’t think you can fight racial tuberculosis without taking care to rid the nation of the carrier of that racial tuberculosis.  This Jewish contamination will not subside, this poisoning of the nation will not end, until the carrier himself, the Jew, has been banished from our midst.
Acesta este o bucățică dintr-un discurs al lui Hitler în 1920, cu 22 de ani înainte să o ia razna, cum ar zice domnul Gheorghe Iancu, apărător al Coaliției pentru Familie.

Să înlocuim din nou cuvântul evreu cu un alt cuvânt: homosexual.
Să înlocuim racial cu orientare sexuală. Luptăm cu tuberculoza orientării sexuale. Această contaminare homosexuală nu va scădea în intensitate, otrăvirea acestei națiuni nu va lua sfârșit.

Homosexualul, întocmai ca evreul, este viclean, pervers, putred, infectat și infestant.
Ce faci, îi lași să-ți intre în casă, să se scarpine după ureche cu piciorul drept din spate, să te umple de căpușe rinocer, să-ți mănânce covorașul de baie și să se aplece după săpun de atâtea ori încât unul mai slab, poate chiar El, lăbarul, impotentul, curvarul, să cedeze și să se împreuneze cu homosexualul ăsta pe platoul cu salată de beouf proaspăt făcută?
Nu poți să permiți una ca asta.
Homosexualul trebuie să dispară.
El și milionul de homosexuali români care rod sequoia națiunii întemeiată de Decebal și Traian, îi halesc trunchiul ca un cârd de castori hămesiți. El și celălalt milion de atei români care spun: ai înebunit femeie, ce-ți pasă ție ce face milionul de homosexuali români? Lor crezi că le pasă de tine?
Și apropo, cunoști vreun homosexual?
Eu cunosc 3. Cunosc și 3 lesbiene.
Miros bine, gătesc superb, au mâini frumoase și unul din ei chiar zice Doamne Ajută! când termină conversația.
Doamne-Doamne al lui, nu Doamne-Doamne al Ei.
Căci dacă Ea e făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oricare dintre noi este ateu.

Sunt 6 soldați în uniforme verzi. Le e somn. Doar țigările par să fie vii, jarul respiră, acum e incandescent, o secundă mai târziu cenușiu. Scrumul cade la picioarele lor unde e plin de porumbei, sunt vreo sută, umblând de nebuni în pustiul de piatră bej. E liniște și pace, ca într-un sat de Bărăgan în luna iulie, la 3 la amiază.
Toate străzile care duc la Place d`Etoile sunt blocate de cataroaie imense, de beton. Unele au și bariere, lângă bariere sunt alți soldați. La unul din pichetele ăstea este și un câine lup plictisit de moarte.

Pe cine păzesc?

Parlamentul. Și mai sunt câteva clădiri guvernamentale. Tot aici e soukul modernizat al Beirutului, cartierul designerilor și Saifi Village, o zonă unde duhnește a miliarde de dolari de îți rupe nasul.

Soldații păzesc bogătașii.

Asta trebuie că fac. Pe străzile centrului Beirutului, zig-zagând printre Mertzuri și BMW-uri, Ferrari și Rolls-uri, doar turiștii sunt pietoni. Turiștii și servitoarele filipineze, îmbrăcate în uniforme ca să nu care cumva să crezi că sunt altceva, scoțând la plimbare chow-chow și akita rupți de căldură. Și mai sunt și paznicii cu livrea ai blocurilor construite de Norman Foster, Zaha Hadid și Renzo Piano unde cel mai umil apartament poate fi cumpărat cu 4 milioane de dolari. Aici locuiește un trib de vânători-culegători, saudiți și iranieni, ruși și brazilieni, chinezi și iordanieni, palestinieni și evrei, francezi și englezi și australieni, strânși cu toții în această supă internaționalistă a alchimiștilor care au reușit să producă aur din piatră seacă.

Aici nu mai are cum să fie vreun război, îți spui coborând printre turnurile de 30 de etaje de bani. E prea mult de pierdut, sunt prea mulți care ar pierde și prea importanți. Beirutul este o Mecca a banilor, un Monaco al Orientului și cine ar vrea să bombardeze Monaco-ul?

În spatele clădirii dantelate a hotelului Phoenicia este cadavrul erect al lui Holiday Inn.

Distrus complet în timpul bătăliei hotelurilor din 1975, Holiday Inn este un monument accidental care refuză să dispară. Prin găvanele negre ale geamurilor privește direct spre St. George Hotel, o altă victimă a aceleiași bătălii, și el o pată pe obrazul glamuros al golfului Zaitunay.

Pe clădire e agățat un cearceaf imens pe care scrie Stop Solidere.

Solidere este copilul lui Rafik Hariri, vizionarul, iluministul, napoleonul care a propulsat Libanul într-o epocă a prosperității. Dar totuși, ce este Solidere? Este Compania Libaneză pentru Dezvoltarea și Reconstrucția Cartierului Central al Beirutului.

Cei 15 ani de război civil au mutilat orașul, atât de cumplit încât nici acum, după sute de operații estetice, nu și-a revenit. Imense cratere, clădiri care se susțin, improbabil, într-o grindă, blocuri ciuruite de mortiere, case părăsite, pereți surpați. Toate acestea sunt țesute organic în textura orașului nou pe care Solidere și-a propus să îl construiască pe malul Mediteranei. Zis și făcut. 

Solidere a primit puteri speciale, de expropiere și de evaluare a terenurilor pe care urma să construiască. Toți taximetriștii, toți chelnerii, toate vânzătoarele și toți recepționerii știu că Solidere a abuzat, că proprietarii au fost păcăliți, că Hariri a făcut munți de bani, Everesturi de dolari din acest imperiu imobiliar și în 2005 pooooooc, a fost aruncat în aer chiar aici, lângă hotelul pe care scrie Stop Solidere.

Și s-a terminat pentru o vreme cu investițiile, banii nu au mai curs din Arabia Saudită și nici sirienii nu au mai venit și acum, deși vin, deși sunt 2 milioane în Liban, sunt doar săraci care muncesc pe jumate din ce muncește un libanez obișnuit.

Dar cârciumile sunt pline, o bere este 5 dolari, un pahar de vin tot așa. Un pahar de arak e 7 dolari, ce contează, setea e mare. Se bea pe bani grei dar nu și dacă ești pe La Corniche, esplanada de la malul mării. Acolo nu găsești alcool, acolo sunt fete îmbrobodite și pescari care sunt alimentați cu narghilele de băieți în șalvari. Acolo se bea ceai și jelab și cafea și peste sutele de bărbați în lycra, ieșiți să alerge câte 3 și câte 7, în cete transpirate, curge din boxele atașate micului minaret cântarea melancolică a muezinului.

Se claxonează sălbatic dar fără nervozitate. Sunt taximetriștii pro-activi care te văd, îți dau semnal, fluturi degetul, nu mulțumesc. Un bătrânel zice milos când mă vede pe jos, încercând să mă strecor printre mașini: stai prost cu banii, nu-i așa?

Nu au mai văzut plimbându-se decât familii de refugiați sirieni. Aici nu îți folosești picioarele decât ca să ajungi din parcare în cârciumă. De fapt nici asta căci cele mai multe restaurante și baruri au valet parking, ca în America. Și apoi taxiurile sunt atât de ieftine, de ce ai vrea să te rătăcești la Hezbollah în cartier?

Ca să văd hipsterii de aici, au altfel de sandale, își piaptănă altfel barba? 

Nu poți să zâmbești. Lumea își pierde aici hazul. Femeile arată ca niște matrioști, au mijlocul rotund și capete de popică, se leagănă în drumul dintre aprozar și casă. Blocurile sunt mai dese, privirile mai încruntate, peste tot flutură steagul galben-verde, pe care o mână ridică o mitralieră, ca pe un unic răspuns la orice întrebare.

Copii nu sunt aici și toți bărbații au bărbi și cei tineri au bărbi mai scurte care totuși flutură atunci când scuterele țâșnesc dintre mașini, era să fac de 7 ori infarct de groază că o să fiu strivită.

Cartierul nu e mare dar mi se pare lung căci e greu să treci printr-un culoar de oameni care nu îți zâmbesc, care te turtesc cu reproșuri nerostite.

Și imediat după, izbucnești în Achrafieh. Bătrâne cochete în balcoane cu feronerie dantelată și imediat în spate blocuri făcute de designeri suedezi, cu lemn și piatră mată și copaci crescând perpendicular pe gravitație. Librării-cafenea cu sucuri și reviste care te învață rezistența prin cultură și magazine elegante unde consumul de obiecte de cel puțin 5000 de dolari este singurul tratament împotriva psihozelor de care suferă tot beirutianul. Căci toți, chiar și ăștia născuți acum 3 ani, sunt traumatizați de războiul care s-a sfârșit în `90. Nu vor să vorbească despre el, nu vor să și-l amintească. 

Nu există niciun muzeu, niciun memorial al războiului, doar Holiday Inn-ul crăpat și lovit, între zgârie norii glamuroși. Sunt doar amintiri de dinainte, când Libanul era Elveția Orientului Apropiat și Beirutul era Micul Paris al Orientului Apropiat. Când irakieni bogați veneau să schieze la 20 de minute de Beirut. Când vapoare descărcau în port sute de turiști britanici și francezi, americani și germani, îi cazau la St. George și din 1974 la Holiday Inn. Un an a apucat să funcționeze săracul, înainte să devină platforma de pe care au fost aruncați zeci de luptători creștini în timpul bătăliilor din 1975.

De ce ai vrea să vorbești despre asta și despre moartea primului ministru Rafik Hariri care a fost corupt-toată lumea știe asta, dar nu a fost omorât de sirieni-toată lumea știe asta-ci de Israel, care a trimis un proiectil, nici vorbă să fie mașină capcană, doar am trăit războiul, am văzut cum se propagă explozia în cazul unei mașini capcană-toată lumea știe că Hariri a fost ucis de israelieni și de ce să vorbim despre asta căci oricum nu face bine nimănui?

Antoine nu vrea nimic altceva decât să facă bani. Are un restaurant, a avut unul și în România de unde a plecat prea devreme, înainte să intrăm în Uniunea Europeană, înainte să fie atât de bine cum este acum, căci de aici pare că în România este foarte bine. Spune că singura șansă este să se întoarcă banii saudiților, să se redeschidă casinourile, să se facă trafic de droguri, ca pe vremuri, căci banii nu îi faci decât din droguri și casinouri.

D-aia o fi bine în România?

Clar de aceea, zice Antoine.

Și acum sunt șanse mari ca saudiții să vină pentru că ai văzut că Trump a făcut afaceri grozave cu ei, să curgă șampaniile, să se scoată tacâmurile de aur, belșugul se întoarce.

Un cocktail de optimism și pesimism plutește, reușind să nu se anuleze unul pe altul, peste ceața de claxoane din oraș.

Și din nou mă împiedic de un cataroi imens, o altă stradă blocată, aici e și gheretă cu steag. Înainte inamicul era afară, sub zidurile orașului. Acum e înăuntru, pe strada ta, bea și mănâncă în apartamentul vecin și când va primi ordinul te va ataca. Și de aceea e bine să punem pietre în capul străzilor, bariere și ostași, să fim mereu pregătiți căci calul troian e în grajd, nu știm care e, dar știm că sigur e înăuntru.

Orașele sunt niște păduri, și-au pierdut funcția medievală de a-și apăra locuitorii.

Acum suntem omul și copacul. Fiecare pentru el și rupt de realitatea imediată, plasat într-un globalism virtual.

Pe bulevardul Weygand se strâng tineri cu steaguri întinse pe umeri ca o pelerină care i-ar feri de ploaie. Sunt fanii clubului de fotbal Manchester, e finala cu Ajax. Cântă, aplaudă, susțin echipa aflată la 4850 de kilometri depărtare. 

Nu sunt în Beirut. 

Nici eu. 

Sunt pe hârtiile mâzgălite de marele arhitect al matrixului, prinsă în această arcadie imobiliară, între lumi care cresc și lumi care se destramă, la 100 de kilometri de Damasc, la 20 de centimetri de Marea Meditarenă atât de dorită de toți strategii lumii.

Iar șoferul care mă duce la aeroport, fost ofițer, îmi spune în timp ce mă ajută cu bagajul: Hezbollah=Israel.

Paranoia. În lumea asta este un dar.

Soldații picotesc în fața aeroportului, obosiți de atâta pace.

E soare, cafeaua costă 3 lire și mister John Cleese e încălțat în papuci de casă negri cu blăniță albă. Stă de vorbă cu Peter, unul dintre organizatorii Byline, primul festival de jurnalism din lume. Se vorbește despre atacurile asupra presei, cât de independentă e mass-media, nu sunt soluții la lipsa de bani, la lăcomia patronilor, la atacurile rușilor, la imbecilizarea mondială.
Sunt jurnaliști germani, francezi, olandezi, sunt profesori bulgari și americani, câteva sute de oameni care credeau despre ei că nimic și nimeni nu le poate lua cârma din mână, că drumul nu poate fi decât acela pe care îl stabilesc ei și hap, Spânul a pus un cuțit lângă busolă și restul piraților au atacat pe la 4, când era somnul mai lin și acum sunt închiși în burta corabiei, cu lanțuri la picioare.
Ce e de făcut? Intelighenția e captivă ca un gând în mintea unui copil autist.
Nu reușește să se exprime coerent, se sparge în mii de gesturi complexe pe care restul lumii nu le înțelege.
Ce înseamnă Brexit, de ce e important să câștige Labour, de ce May este diavolul care va distruge țara, ce se va întâmpla în 2 ani, cine negociază ce. Lucrurile ăstea nu se discută. Se vorbește despre islam și Manchester, despre imami și ISIS, despre covfefe și…
Mâine, 8 iunie, se votează în Marea Britanie.
Salariile au început să scadă. Băncile au valizele făcute. Cameron, această Olguța englezească,  este invitat de onoare la conferințe corporate de unde pleacă mai bogat cu jde mii de euro.
Din burta vasului unde este închisă, intelighenția face planuri.
Votează tactic, gândește strategii.
Anthony Barnett explică, se aplaudă. Ian Dunt adaugă, se aplaudă din nou. Entuziasm. Victoria nu pare imposibilă. Privindu-i îmi amintesc cuvintele lui Yuval Noah Harari:
puterea supremă a omului este fantezia.
Cu toții suntem magicieni care creăm iluzii.
Aici, în cortul de la Byline, o congregație măruntă pune la cale răsturnarea unui imperiu. Nimic neobișnuit. Decât prin optimismul cumva naiv pe care îl exhibă vorbitorii.
De unde ești?
România.
Ohhh, am fost în 1987 pe vremea lui Ceaucescu. Acolo și nicăieri altundeva am simțit mirosul fricii. În Ungaria nu era așa, nici în Polonia sau Cehoslovacia.
Anthony Barnett este fondatorul lui OpenDemocracy. Scrie cărți, e om deștept dar vine dintr-o altă eră în care laptele venea dintr-o țâță, nu muls în laborator dintr-o plantă de soia.
Deși știe cum miroase frica, a uitat.
La 17 kilometri depărtare, în timp ce aici se fac planuri, 3 băieți cu un van și cuțite bagă spaima într-un oraș de 9 milioane de oameni.
Primul ministru cere întărirea controlului asupra internetului. Se pune la cale masacrul libertăților civile în numele protecției populației de inamicul care vrea să îngenuncheze Marea Britanie.
Pe prima pagină a ziarului gratuit pe care poți să îl culegi în orice stație de metrou este poza românului Florin care a lovit cu o lădiță un terorist. Pentru curajul lui, sute de britanici au propus pe rețelele de socializare ca Florin să primească pe loc cetățenia pentru că a arătat True Brit Spirit.
Cum adică?
Dacă e român, nu are cetățenie, cum a arătat el ceva ce nu putea să aibă decât dacă …și mă rog, de ce vorbim noi despre naționalism, de când brandăm cu Union Jack aruncatul unei lădițe în capul unui individ cu cuțit?

Mâine, 8 iunie se votează în Marea Britanie.
Nu există învingători, doar niște băieți care fac mai mulți bani decât alții. Iar Anthony ar face bine să își aducă aminte cum miroase frica. Sunt sigură că e dată cu parfum, dar asta nu îi poate acoperi duhoarea sulfuroasă.

Acum 10 minute cineva se întreba ce a citit, referindu-se, ironic-sardonic la postul meu anterior despre distrugerea lui Nicusor. Asa cã simt nevoia sã-l ajut sã descifreze mai bine textul, publicând un alt post vechi de fix un an.

Prietena mea l-a votat în silă pe Nicușor. Știe că e un găinar, știe că cere șpagă de la dezvoltatori imobiliari, “dacă nu vrei să mă leg cu lanțuri de casă și să fac circ, mai bine marcă banul”, a auzit de la niște voluntari care au lucrat pentru campania lui în 2012 că sediul era jegos, cum să vrei să fii ales edil și să fii împuțit?Eu am fost la toaletă la Salvați Bucureștiul, era curat, îi spun.

Poate și-a luat femeie de serviciu dar acum 4 ani era mizerabil, insistă ea.

O întreb de oamenii de afaceri care au fost șantajați, întreb de ce nu i-au făcut plângere penală lui Nicușor, îmi exprim părerea că poate și aceste iluzorii victime ale ticăloșiei candidatului cu sediul murdărel nu învârt biznisuri curate și d-aia nu au mers la mama DNA să ceară să îi apere.

Prietena mea nu crede, spune că prima impresie contează, că totuși l-a votat chiar dacă e un pitic puchinos. Eu ridic tonul, mă enervez, îmi joacă venele pe gât.

Ca de fiecare dată, ajungem să ne ciomăgim pentru Rațiu sau Regele Mihai, pentru Constantinescu sau Băsescu, pentru Nicușor sau Iohannis. Oamenii ăștia cu zâmbetele lor pătrate și mâinile umede, cu părul lor rar sau des, cu amantlâcurile lor oxigenate și mariajele cu genunchii pe afară, cu gesturi smucite și ticuri verbale obosite, oamenii ăștia imperfecți intră în viața noastră, se pun la noi la masă, își bagă mâinile în castronul cu salată de castraveți, lasă păr pe săpun.

Feher, tu ai lăsat robinetul deschis?

Nu dragă, Nicușor Dan, el a fost ultimul la baie.

Un împuțit, uite nu a șters toaleta, are perie de budă și nu a curățat. Ți-am zis că e un împuțit.

Raționamentul e simplu: Politica e curvă. Toți politicienii sunt ticăloși.

Doar naivii mai cred că vreunul din ei e curat. Doar pentru naivi există speranță. Cei care nu au speranțe, nu suferă. Iar prietenii nu vor să suferi chiar dacă ești naiv, ca să nu zic prost de naiv. Ești prietenul lor.

În câțiva ani, stickerul “ți-am zis eu” îți va fi lipit pe frunte, pe frigider, pe oglinda din baie, pe periuța de dinți.

Ți-am zis eu că este un jegos? Ți-am zis eu că e șpăgar? Ți-am zis eu că e găinar? Ți-am zis eu că te va dezamăgi?

Data viitoare să nu te mai îndrăgostești de oameni. Data viitoare ascultă-mă pe mine.

Toți sunt la fel. Și dacă stai să te gândești, Ion Iliescu e un bătrânel simpatic. Uite azi, se fac 26 de ani de când a plantat panseluțe la Universitate.

Nicușor Dan nu a pus o floare.