Archive

Monthly Archives: May 2018

Stai puțin, deci Curtea Constituțională a zis ce?
Că trebuie să o demită.
Păi și de ce nu o demite, dacă tot ziceai că îi expiră mandatul la anul?
Pentru că e o chestiune de principii și…
Dar cum ne afectează pe noi? Adică ce se schimbă?
Nu se schimbă nimic. Partea răului rămâne partea răului, nu are printre membri niciun zeu ticălos ca Loki care schimbă taberele pentru că așa îi cere narațiunea, să ofere surprize.
Răul e monoton, constant și nesfârșit rău doar noi uităm că el este așa atunci când alegem să nu mergem la vot sau când ni se pare că dibuim niște nuanțe de gri în remorca de cernoziom care se prăvale peste noi.
Suntem câteva mii de oameni, poate 100.000-deși nu cred că ăia 100.000 cu luminițe la telefon de anul trecut mai sunt cu toții anul ăsta în țară-care ne dăm cu fundul de pământ că Dragnea o să scape, că Iohannis o să fie suspendat, că x și y și z au fost grațiați, că procurorii nu mai au voie să, că judecătorii se tem să, că spitalele sunt niște cotețe pline de microbi, că școlile sunt praf, că autostrăzile nu sunt, că salariile deși cresc, scad, că pensiile private sunt palmate, că nu e gramatică și nici imunoglobulină și nici speranță că a fost mai bine, căci istoria, știm bine, ne spune un proverb rusesc, e aia care nu știi ce îți rezervă, căci viitorul e previzibil.
Știm tot ce se va întâmpla. Dragnea va fi grațiat, Iohannis suspendat, Tăriceanu împărat, legile justiției la traforat. Pensiile vor fi naționalizate și din banii ăia se vor cumpăra Iron Dome și alte sisteme israeliene și americane de apărare și spitale nu se vor face căci oricum românii au farmacii și sunt toți vraci, bașca suferim de boala sufletului.
Și nici școli nu vor face că școala vieții e importantă, și apoi biserica ne poate educa mai bine decât păgânii ăștia care vor să facă educație sexuală în școli de parcă am fi pe vremea lui Nietzche, când Dumnezeu era mort.
Dar acum nu suntem decât în secolul XXI și Dumnezeu trăiește și va avea grijă de noi, Doamne ajută.
Așa cum va avea grijă și de Kovesi, nu o mai plânge tu pe Kovesi, că și aia e tot cu ei.
Și uite așa, mergem mai departe, cum a zis Hagi după fiecare înfrângere.
Și mai departe am mers.
Doar că înapoi.

Înțeleg că domnu Ponta e singura noastră scăpare acum, când justiția i-a mai dat un răgaz lui Dragnea până pe 8 iunie, chiar înaintea marelui miting pesedist. Oare de ce i-a mai dat curtea un termen nou lui Dragnea? Cine poate să-mi spună și mie de ce amână de 782 de ori o decizie, cum uite, în cazul manechinului Adesgo, frumosul Tăriceanu, nu a făcut?
Cine ne împinge în brațele lui Ponta acum, la ceas de seară a minții, făcându-ne să credem că numai el ne poate scoate din rahat? Și de ce?
Imensa ineptitudine a opoziției face plauzibilă transformarea lui Ponta în acest Harap Alb, gata să gătească supă din salata ciordită din grădina ursului și să ardă cu țigara mustața Spânului.
Condamnați să trăim în loop, ca orice democrație sud-americană, greșelile trecutului, o să avem un nou Colectiv, un nou tehnocrat, o nouă victorie PSD la parlamentare, o nouă Ordonanță 13, un nou ciclu de demonstrații în piață, noi Grindeni, Tudorei, Tudosei, Dăncile și Olguțe și apoi timequakeul ne va întoarce din nou la 2012 și zâmbetul arogant al lui Ponrta.
Dar atunci vom fi mai bătrâni și mai puțini și mai săraci și mult mai proști și nici nu o să mai ne dăm seama că zarul ne-a întors iar la căsuța zero și trebuie să o luăm iar de la capăt, într-un  nesfârșit joc de Piticot pentru adulți cu deficiențe mintale.

feher

5 ani cu Ponta ne vor face bine-scrie un votant al doamnei Macovei, în ton cu alți votanți ai doamnei Macovei, dezamăgiți de scorul mic înregistrat la alegeri, uimiți de apatia sau, mai rău, lipsa de viziune a coleguților de nație care au decis că toată clasa politică-chiar și doamna Macovei sau domnul William Brânză-nu merită un scuipat, așa că nu au ieșit la vot. Votantul lui M! zice că 5 ani cu Ponta o să ducă țărișoara într-un asemenea hal încât, citez, ”toți trântorii vor ieși la vot și blablabla…”. Viitorul e luminos peste 5 ani. Așteaptă tu 5 ani și o să vezi că morții din Teleorman o să se întoarcă împotriva lui Ponta și turistul electoral de Giurgiu va pune ștampila pe Macovei care, până atunci, va avea ditamai partidul. Partidul Pipăruș Petru, va crește într-o zi cât alții într-un an. În 2019, nu va avea 5…

View original post 575 more words

În ianuarie aveam bădărănie, azi avem prostie crasă.
Ce preferăm?
Îmi aduc aminte de campania din 2004 și de lacrima lui Băsescu însoțind întrebarea: Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?
Ce blestem o fi pe poporul ăsta ca să alegem între un mitocan și-o paparudă?
În ianurie am scris asta, neștiind ce va urma.
Mă duc la vrăjitoare să îmi dea o dezlegare de blestem a poporului român.

feher

Premierul vorbește la televizor. Este decis și dur, nu te joci cu premierul. Confundă bădărănia cu onestitatea, se exprimă cu o grosolănie de autobază, “băi”, “sculă”, vocabularul scos pe tarabă are un miros acru, de picior transpirat.
Orice chelner, șofer de taxi, cameristă din Africa de sud se exprimă mai demn, mai elegant, mai puțin triumfător în agresivitatea de cățel care îți coțează piciorul.
Deîndată jurnaliștii adulmecă în discursul premierului zorii unei noi epoci în PSD. O zboară pe Carmen ceea ce înseamnă că îl zboară pe Liviu ceea ce înseamnă libertate, democrație, demnitate.
Demnitate.
Ăsta e cuvântul pe care televiziunea liberă și independentă l-a cățărat pe soclul gol al anilor `90, cel de pe care statuii comunismului i se făcuse vânt cu 3 ore înainte.
Unde a dispărut demnitatea?
O să spuneți că țara arde și baba se piaptănă, că îmi pasă de retorică, semantică, topică, lexic mai mult…

View original post 487 more words

Cunosc un jurnalist pensionar care câștigă 5500 de lei pe lună. A lucrat la Scânteia, după `90 la ceva fițuicuțe de oraș, e în uniunea ziariștilor, a intrat în uniunea scriitorilor, are tot soiul de sporuri pentru merite deosebite, de handicap, de scriitor, de informator,  astfel încât în fiecare lună face niște mii de coco din care își cumpără vodci în parc la Moghioroș.
Pe de altă parte, cunosc o femeie care a hrănit băieții de pe șantierul naval din Giurgiu, a îmbătrânit învârtind în oale cu fasole și ciorbiță de văcuță și acum primește 600 de lei, 587 de lei ca să fim preciși. Cum să trăiesc Raluco din 587 de lei?
Pensionara din Giurgiu e îngrijorată pentru soarta fiică-sii, e speriată că a lucrat ani de zile fii-sa fără carte de muncă, nu o să primească nici măcar ăia 587 de lei pe care îi ia ea.
Pensionarul din București nu e defel îngrijorat. Îmi explică doct că am scris deja trei cărți, pot să mă înscriu la uniunea scriitorilor, asta îmi dublează automat pensia, bașca pot să aplic pentru pensie de handicap pentru că am un ochi mai mic decât celălalt și nici sânii nu-mi sunt egali. Și mai pot să spun că sunt și victimă a regimului comunist, că mi-am distrus stomacul de la parizer și maică-mea și cu neamul ei au fost deportați în Bărăgan de către sovietici, după 44, iau bani și de acolo. Poate ar fi cazul să pun mâna să fac un doctorat, că și ăla se adaugă la pensie, pot să fac și două, uite, dacă mă bag la agronomie primesc și bani de la îndrumătorul de proiect, câteva mii pe de lei pe lună, ce, îmi strică?
Nu-ți fă griji, îmi spune pensionarul din București. Totul este să fii informat și nu ai cum să nu îți obții drepturile.
Am 44 de ani, muncesc de la 18 ani. Băieții de la ziar din Brașov nu ne-au făcut cărți de muncă, la ce ne-ar fi folosit? Să facem vânt micilor de pe grătare?
Nici la Protv domnu Sârbu nu a stricat orzu pe gâște, ce tot atâtea cărți de muncă? Mai bine contracte de prestări servicii. Dacă trag linia, 10 ani din cei 26 sunt pierduți ca o telecomandă în faldurile canapelei. Mai rămân 16, majoritatea cu salariul minim pe economie, să nu încărcăm patronul să plătească taxe, oricum statul e hoț, oricum statul ia banii de pe tine și-i bagă în pensii speciale pentru jurnaliști-militari-securiști că doar nu i-o băga în autostrăzi, că doar nu i-o băga în spitale, că doar nu i-o băga în școli.
Decât să-i dăm statului hoț, nu mai bine te plătim pe tine la negru?
Ba da, că nu apuc pensia, mă omoară ăștia cu zile.
Naționalizarea pensiilor private este la fel de implacabilă ca achitarea lui Dragnea.
Violul se va întâmpla după modelul: dezbracă-te că nu-ți fac nimic.
Și ce pierd eu, pe bune, ce pierd eu și alți nșpe mii de români care au trecut pe cartea de muncă salariul minim pe economie?
Mai nimic.
Nimicul înmulțit cu 10 ani de acumulare face un nimic mai bucălat, plin cu aer ca un balon care se lipește de tavanul crăpat al economiei.
Că se va duce întreg la pilonul I, CAS-ul perceput din salariul minim pe economie este tot o lopățică de nisip cu care statul încearcă să astupe lacul Razelm.
Și atunci îmi pun întrebarea: în loc să naționalizeze pensiile private, nu mai bine ar verifica statul condițiile în care angajatul este plătit cu salariul minim pe economie și ar amenda agentul economic care fraudează astfel și CAS-ul și CFS-ul?
Dacă ar isprăvi cu salariile la negru, nu ar fi mai bine atât pentru pensiile de stat cât și pentru cele private cât și pentru consum, căci una este creditarea acoperită de un salariu minim care te împinge în brațele cămătarilor, alta e să ai un venit mai răsărit cu care să poți să mergi la o bancă unde ai dobânzi omenești?
Miliardele din pensiile private se vor sfârși rapid, așa cum s-au sfârșit miliardele înșfăcate de guvernul Orban în 2010.
Și atunci ce-o să mai naționalizeze statul?
Poate averile bisericești.
Eu până una alta mă duc să îmi iau certificat de handicap. E clar că am unul din moment ce aproape 16 ani am acceptat să fiu plătită cu salariul minim pe economie. Și mai aplic și pentru un doctorat în hidrocarburi, bașca mă înscriu în Uniunea Scriitorilor.
Încet, încet, cu ce-mi dă statul peste 20 de ani, ajung și eu să-mi permit o vodcă la kioșc în Moghioroș.

Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.
Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.
În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?
Mă uit la el trăznită.
-Nu.
Nu mi se pare.
E rândul lui să mă privească strâmb.
-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după câteva ore era liber.
Asta e Bucureștiul pentru mine.
Un plovăr împuțit dat cu parfum.
Un oraș verde 2 luni, după care praful câmpiei îl va acoperi.
Un oraș cu infrastructura înnodată, unde faci cu mașina 3 kilometri în 55 de minute.
Un oraș cu ruine vechi dar mai ales cu ruine noi, embrioni de clădiri lăsați să putrezească la marginea drumului.
Un oraș cu parcuri cu băncuțe murdare și coșuri de gunoi goale, căci nimeni nu-și aruncă petul de bere sau punga de chips în ele.
Un oraș plin de rahat de câine, cu lacuri acoperite de jeg și aer încărcat de zgomotul mașinilor tunate.
-Hai măă, uită-te în jur, uită-te ce frumos e, cum să…
Mircea lucrează la corporație, are un salariu foarte bun, stă în Floreasca, merge cu trotineta la serviciu, iese la restaurant de 2 ori pe săptămână și își face concediile în străinătate. Mircea s-a născut într-un orășel mic din Ardeal, a făcut foamea, a făcut școală, a făcut pe dracu-n patru să fugă și a venit la București.
Mircea a reușit în viață, e la capitală, bea un vin roșu pe o terasă care ar putea fi în Berlin, dar nu e, ar putea fi în Barcelona, dar nu e, ar putea fi în Viena, dar nu e. E în București, ce-a fost mai rău a trecut, ăștia 28 de ani rătăciți în sertarul veșnicei tranziții nu au fost pierduți, am ajuns să avem și noi un festival de chifle cu chiftele, am ajuns să avem și noi un teatru privat sau poate chiar două, am ajuns să avem și noi terase d-ăstea unde se servește aperol.
Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață?
Legănați de brațele calde ale suficienței ne scufundăm în cel mai crunt egoism.
Nu vedem sărăcia, mizeria, prostia, impostura, ticăloșia, hoția, violența.
Nu vedem bătrânii care cerșesc, aurolacii clătinându-se în intersecții, copiii cu mâna întinsă printre mesele teraselor elegante, câinii vagabonzi strecurându-se printre mașini, fațadele prăbușindu-se, claxoanele înecându-ne, șoferii înjurându-se.
Nouă ne e bine.
Hipnotizați de propriul succes, umblăm adormiți printre ororile prezentului.
-Cum poți să fii atât de nemulțumită? Imaginează-ți că te nășteai într-un sat din State. Nu ai fi ajuns cine ești acum. Zi mersi că te-ai născut în România.
Aceasta e elita țării noastre.
Aceștia sunt oamenii de succes.
Când nu există nicio urmă de spirit critic, când nu ai referințe și așteptările sunt mici, obții un popor mulțumit și somnolent care ar da orice să mai doarmă un pic în fața vitrinei cu jucării.
Căci atunci când dormi nu e frig și moartea venită în somn e cea mai plăcută.

Pe Viorica nu o ajută mintea. De fapt e mai mult decât atât, mintea o boicotează pe Viorica, îi pune pioneze pe scaun și magiun în ghete.
Viorica e cel mai prost om pe care îl știm, e mai rău decât Ceaușescu, ăla măcar avea o cinstită limbă de lemn, limba Vioricăi este o nară în care degetul premierului sapă și scoate biluțe după biluțe de muci-filozofici pe care îi lipește de microfoane.
Și noi râdem și hohotim și femeia asta continuă să facă biluțe și să ocupe funcția de prim-ministru în, probabil, cele mai crâncene momente prin care a trecut continentul nostru după căderea Cortinei de Fier. Rusia îl are pe Putin, SUA pe Trump,  Iranul își dă coate cu Israelul în Siria, Trump denunță acorduri, mută ambasade, a intrat cu pantofii lui de clovn, uriași, între borcanele cu gogonele diplomatice. Sparge, ciuntește, cârpește.
Și noi o avem pe Viorica și o mai avem pe Olguța care, ca și alți gropari ai bunului simț înaintea ei, sugerează că accidentul de la Colectiv a fost o făcătură pusă la cale de statul paralel ca să-l dea jos pe Ponta, vezi bine statul paralel e Iohannis, el a venit cu artificiile în club, el a dat autorizație ISU, el e cel care a pus tavanul ăla criminal.
Și acum, Iohannis, se știe, pune la cale altă ticăloșie împreună cu soroșiștii, au strâns cu grebla democrația la marginea câmpului și i-au dat foc. Arde democrația cu fum negru și aerul e înecăcios de nu pot să respire baronii și pitonii, și doamna Viorica tușește atât de tare încât și-a scuipat în batistă cei 8 neuroni. Vrea Iohannis să dea guvernul jos, un guvern bun care a dat terenul pe care se va face în 20 de ani spitalul metropolitan. Tocmai acum vrea să dea Iohannis guvernul jos când Viorica și Gabriela erau pe cale să treacă centura de la executiv la primăria generală și, astfel, să rezolve această problemă milenară a orașului.
Vrea Iohannis să distrugă cel mai bun guvern pe care l-am avut vreodată, ăla de îngroapă pilonul II de pensii, ăla de pleacă pe șustache în Israel și face dealuri cu arme, ăla de mută ambasade ca să scape de pârnaie, ăla care se ia la trântă cu Banca Națională pentru că vrea să pună mânuța pe tiparniță, să facă ploaie de bani, fără număr, să ne aprindem țigările cu șomoioage de sute de lei. O să miroasă puțin, că sunt din plastic.

Orice om îi este frică atunci când știe că e prost.
Viorica, Olguța, Gabriela, niciuna din ele nu știe că au fost ursite cu prostie. De aceea sunt neînfricate.
Dar nici noi nu suntem mai breji. Să fim conduși de-o mafie de proști ne descalifică total ca nație.
Dar ce glume bune face mafia, cât de mult râdem cu mafia.
În loc să fim înfricoșați și să încercăm să smulgem* volanul din mâna spălătoreselor cu IQ 26 care ne conduc, noi râdem, ne ținem cu mâinile de burtă, practic murim de râs privind și ascultând cât de proaste sunt.
Între timp autobuzul ăsta în care hohotim noi tocmai a ieșit de pe șosea, a spart parapetul și se prăbușește în prăpastie. Încă 2 secunde și vom izbi pământul. Iar filmul vieții noastre va fi o comedie pentru că se va termina cu doamna Viorica întrebând ingenuu: Make a photo?

*După râs, vine plâns.
Plângere penală.
Dacă am face toți, în nume propriu, plângeri penale împotriva oamenilor ăstora pentru că ne distrug viața (Liviu și Viorica, Olguța și Gabriela, Eugen și Șerban și Teodor Meleșcan, de ce nu, și Traian), poate am reuși să scăpăm de ei.

Am terminat de citit ieri cartea lui Ilan Pappe: 10 mituri despre Israel.
O carte abecedar pentru toți studenții conflictului israeliano-palestinian. O carte pe care, probabil, nimeni din Ministerul Afacerilor Externe nu o va citi. Ce rost are, când politica externă se face după cum comandă cetățeanul cu statura intelectuală de președinte de C.A.P.  care ne conduce țara?
Am ajuns ca în Melcul pe povârniș al fraților Strugatsky, într-o lume unde bucătarul e pus  să predea matematică, șoferul să opereze pe inimă și chirurgul să spele șosete.

Mai jos aveți recenzia cărții făcută de Middle East Monitor.

“Historical disinformation, even of the most recent past, can do tremendous harm.” Ilan Pappé’s latest publication, “Ten Myths About Israel” (Verso Books, 2017), opens with an overview of the intentional violence inflicted upon Palestinians through several forms of colonial violence. Applying a thorough analysis of the myths perpetuated by Israel to sustain its presence in Palestine, Pappé exposes the fabricated Zionist historical framework and explains its impact upon the Palestinian people and their land.

The historian identifies ten fundamental myths which are discussed in separate chapters. The analysis incorporates the historical framework, its absorption by the international community and its repercussions upon Palestinian memory and the scarce options available for anti-colonial struggle and autonomy. The approach chosen by Pappé enables the reader to embark upon a historical journey, while at the same time providing an opportunity to apply that knowledge to the present circumstances.

The intention to embark upon ethnic cleansing is evident from the earliest colonisation period in the late 1880s. Commencing with the myth of a barren, empty land — “a land without a people for a people without a land” as the early Zionist Jews claimed —Pappé shows that displacement of the indigenous population was already part of the earliest colonial ideology. He describes the preliminary thought as containing “all the ingredients that would turn these ideas into the future justification for erasing and denying the basic rights of the indigenous Palestinian population.”

Alongside the political persuasion occurring at an international level, the early settlers expressed abhorrence at finding the land already well-populated with Palestinians. With a growing assimilation of settlers to the political movement, the Zionist narrative was able to utilise two main premises, with one taking precedence over the other. The purported need to safeguard “persecuted Jews” was eclipsed, as Pappé states, “by the wish to take as much of Palestine as possible with as few [existing] inhabitants as was practical.”

Another myth promoted by Israel is the dissociation between Zionism and colonisation. In this chapter Pappé evokes two themes: the logic of dehumanisation attributed to Patrick Wolfe, and the author’s own observation of the logic of elimination. He provides an invaluable reference for the current colonisation process, as it shows the intent to colonise all of Palestine while affirming that the colonisation process is still incomplete. Hence the relevance of Pappé’s statement with reference to the colonisation process before 1948 regarding the settler ideology, that the only way to ensure “an exclusive demographic majority, was to remove the natives from their homeland.”

To consolidate this aim, the myth of voluntary abandonment of Palestine by the Palestinians was prioritised by Zionism and promoted internationally, to the point that the right of return also became a lost clause, buried beneath Israeli demands and manipulation. “For many years the refugee problem was expunged from the international agenda,” explains the author. In order for the international community to reach a silent consensus with Israel regarding its non-compliance with the Palestinians’ right of return, the atrocities of the Nakba were normalised in such a matter that promoted their dehumanisation. Pappé notes that despite there being no evidence of the Palestinian people leaving their land willingly, the myth was incorporated into the official narrative and disseminated as fact. Given the international community’s refusal to oppose Israel’s colonial agenda, it was easy for the state to implement a perpetual war narrative. The 1967 war, which was the next step in colonising yet more Palestinian territory, can be seen as a prelude to the current violence which has made it almost impossible for Palestinians to articulate their vision of freedom. “Talking about peace,” says Pappé, “does not mean they cannot establish on the ground irreversible facts that will defeat the very idea of peace.”

Adding the myth of Israel as a democracy also enabled Israel to enforce two restricting options on Palestinians: permanent incarceration or retribution. However, the democratic myth encouraged acceptance of Israel as a “benevolent occupier” and also contributed towards the failure of the Oslo Accords, which extended the enforced compromise imposed upon “a defeated, colonised people.” Oslo reinforced the concept of partition, thus eliminating any possibility of a proper implementation of the Palestinian right of return. Pappé refutes the peace process illusion, arguing that Oslo required the abandonment by the Palestinian leadership of the right of return.

At the helm of opposing Oslo was Hamas, which has also received its share of manipulation within the Israeli and international narratives. From distortion of Hamas as a terror organisation, the opportunistic withdrawal from Gaza in return for colonising the West Bank and the Israeli military aggressions against Gaza — which the author describes as “an incremental genocide” — Israel has incarcerated Palestinians in Gaza on account of “security concerns” and with scant opposition from the international community.

The book’s concluding chapters are an important resource. Pappé deems the two-state paradigm “an Israeli invention” and, throughout the book, with his meticulous narration of facts which shatter the colonial myths, he gives evidence of a cycle that has its origins in the earlier partition plan for Palestine. Exacerbating the conditions on the ground benefits Israel when it comes to the two-state implementation. Colonisation has already rendered it impossible, despite the international community preferring to tether Palestinians to terminology that offers no solution.

The other overlooked but intrinsically important distinction is Pappé’s insistence upon differentiating between colonisation and occupation. “Although they themselves will still call it occupation, what they are living through is rooted in something else much harder to defeat or change – colonisation.” While this reference omission is not only limited to Palestinians, the failure to articulate settler-colonialism can only contribute to Israel’s process of elimination with regard to the indigenous population.

Pappé’s book is methodical, presenting facts with precision and yet easy to follow due to clarity in the historical timeline. It manages to dissolve the Israeli narratives through facts which Israel and the international community have striven to obliterate and manipulate. The truth, however, as the book shows, is always accessible. Moving beyond that accessibility towards an avenue for assertion would expose Israel’s colonial violence and in return, the legitimacy of Palestinian rights.