Cunosc un jurnalist pensionar care câștigă 5500 de lei pe lună. A lucrat la Scânteia, după `90 la ceva fițuicuțe de oraș, e în uniunea ziariștilor, a intrat în uniunea scriitorilor, are tot soiul de sporuri pentru merite deosebite, de handicap, de scriitor, de informator,  astfel încât în fiecare lună face niște mii de coco din care își cumpără vodci în parc la Moghioroș.
Pe de altă parte, cunosc o femeie care a hrănit băieții de pe șantierul naval din Giurgiu, a îmbătrânit învârtind în oale cu fasole și ciorbiță de văcuță și acum primește 600 de lei, 587 de lei ca să fim preciși. Cum să trăiesc Raluco din 587 de lei?
Pensionara din Giurgiu e îngrijorată pentru soarta fiică-sii, e speriată că a lucrat ani de zile fii-sa fără carte de muncă, nu o să primească nici măcar ăia 587 de lei pe care îi ia ea.
Pensionarul din București nu e defel îngrijorat. Îmi explică doct că am scris deja trei cărți, pot să mă înscriu la uniunea scriitorilor, asta îmi dublează automat pensia, bașca pot să aplic pentru pensie de handicap pentru că am un ochi mai mic decât celălalt și nici sânii nu-mi sunt egali. Și mai pot să spun că sunt și victimă a regimului comunist, că mi-am distrus stomacul de la parizer și maică-mea și cu neamul ei au fost deportați în Bărăgan de către sovietici, după 44, iau bani și de acolo. Poate ar fi cazul să pun mâna să fac un doctorat, că și ăla se adaugă la pensie, pot să fac și două, uite, dacă mă bag la agronomie primesc și bani de la îndrumătorul de proiect, câteva mii pe de lei pe lună, ce, îmi strică?
Nu-ți fă griji, îmi spune pensionarul din București. Totul este să fii informat și nu ai cum să nu îți obții drepturile.
Am 44 de ani, muncesc de la 18 ani. Băieții de la ziar din Brașov nu ne-au făcut cărți de muncă, la ce ne-ar fi folosit? Să facem vânt micilor de pe grătare?
Nici la Protv domnu Sârbu nu a stricat orzu pe gâște, ce tot atâtea cărți de muncă? Mai bine contracte de prestări servicii. Dacă trag linia, 10 ani din cei 26 sunt pierduți ca o telecomandă în faldurile canapelei. Mai rămân 16, majoritatea cu salariul minim pe economie, să nu încărcăm patronul să plătească taxe, oricum statul e hoț, oricum statul ia banii de pe tine și-i bagă în pensii speciale pentru jurnaliști-militari-securiști că doar nu i-o băga în autostrăzi, că doar nu i-o băga în spitale, că doar nu i-o băga în școli.
Decât să-i dăm statului hoț, nu mai bine te plătim pe tine la negru?
Ba da, că nu apuc pensia, mă omoară ăștia cu zile.
Naționalizarea pensiilor private este la fel de implacabilă ca achitarea lui Dragnea.
Violul se va întâmpla după modelul: dezbracă-te că nu-ți fac nimic.
Și ce pierd eu, pe bune, ce pierd eu și alți nșpe mii de români care au trecut pe cartea de muncă salariul minim pe economie?
Mai nimic.
Nimicul înmulțit cu 10 ani de acumulare face un nimic mai bucălat, plin cu aer ca un balon care se lipește de tavanul crăpat al economiei.
Că se va duce întreg la pilonul I, CAS-ul perceput din salariul minim pe economie este tot o lopățică de nisip cu care statul încearcă să astupe lacul Razelm.
Și atunci îmi pun întrebarea: în loc să naționalizeze pensiile private, nu mai bine ar verifica statul condițiile în care angajatul este plătit cu salariul minim pe economie și ar amenda agentul economic care fraudează astfel și CAS-ul și CFS-ul?
Dacă ar isprăvi cu salariile la negru, nu ar fi mai bine atât pentru pensiile de stat cât și pentru cele private cât și pentru consum, căci una este creditarea acoperită de un salariu minim care te împinge în brațele cămătarilor, alta e să ai un venit mai răsărit cu care să poți să mergi la o bancă unde ai dobânzi omenești?
Miliardele din pensiile private se vor sfârși rapid, așa cum s-au sfârșit miliardele înșfăcate de guvernul Orban în 2010.
Și atunci ce-o să mai naționalizeze statul?
Poate averile bisericești.
Eu până una alta mă duc să îmi iau certificat de handicap. E clar că am unul din moment ce aproape 16 ani am acceptat să fiu plătită cu salariul minim pe economie. Și mai aplic și pentru un doctorat în hidrocarburi, bașca mă înscriu în Uniunea Scriitorilor.
Încet, încet, cu ce-mi dă statul peste 20 de ani, ajung și eu să-mi permit o vodcă la kioșc în Moghioroș.

Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.
Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.
În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?
Mă uit la el trăznită.
-Nu.
Nu mi se pare.
E rândul lui să mă privească strâmb.
-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după câteva ore era liber.
Asta e Bucureștiul pentru mine.
Un plovăr împuțit dat cu parfum.
Un oraș verde 2 luni, după care praful câmpiei îl va acoperi.
Un oraș cu infrastructura înnodată, unde faci cu mașina 3 kilometri în 55 de minute.
Un oraș cu ruine vechi dar mai ales cu ruine noi, embrioni de clădiri lăsați să putrezească la marginea drumului.
Un oraș cu parcuri cu băncuțe murdare și coșuri de gunoi goale, căci nimeni nu-și aruncă petul de bere sau punga de chips în ele.
Un oraș plin de rahat de câine, cu lacuri acoperite de jeg și aer încărcat de zgomotul mașinilor tunate.
-Hai măă, uită-te în jur, uită-te ce frumos e, cum să…
Mircea lucrează la corporație, are un salariu foarte bun, stă în Floreasca, merge cu trotineta la serviciu, iese la restaurant de 2 ori pe săptămână și își face concediile în străinătate. Mircea s-a născut într-un orășel mic din Ardeal, a făcut foamea, a făcut școală, a făcut pe dracu-n patru să fugă și a venit la București.
Mircea a reușit în viață, e la capitală, bea un vin roșu pe o terasă care ar putea fi în Berlin, dar nu e, ar putea fi în Barcelona, dar nu e, ar putea fi în Viena, dar nu e. E în București, ce-a fost mai rău a trecut, ăștia 28 de ani rătăciți în sertarul veșnicei tranziții nu au fost pierduți, am ajuns să avem și noi un festival de chifle cu chiftele, am ajuns să avem și noi un teatru privat sau poate chiar două, am ajuns să avem și noi terase d-ăstea unde se servește aperol.
Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață?
Legănați de brațele calde ale suficienței ne scufundăm în cel mai crunt egoism.
Nu vedem sărăcia, mizeria, prostia, impostura, ticăloșia, hoția, violența.
Nu vedem bătrânii care cerșesc, aurolacii clătinându-se în intersecții, copiii cu mâna întinsă printre mesele teraselor elegante, câinii vagabonzi strecurându-se printre mașini, fațadele prăbușindu-se, claxoanele înecându-ne, șoferii înjurându-se.
Nouă ne e bine.
Hipnotizați de propriul succes, umblăm adormiți printre ororile prezentului.
-Cum poți să fii atât de nemulțumită? Imaginează-ți că te nășteai într-un sat din State. Nu ai fi ajuns cine ești acum. Zi mersi că te-ai născut în România.
Aceasta e elita țării noastre.
Aceștia sunt oamenii de succes.
Când nu există nicio urmă de spirit critic, când nu ai referințe și așteptările sunt mici, obții un popor mulțumit și somnolent care ar da orice să mai doarmă un pic în fața vitrinei cu jucării.
Căci atunci când dormi nu e frig și moartea venită în somn e cea mai plăcută.

Pe Viorica nu o ajută mintea. De fapt e mai mult decât atât, mintea o boicotează pe Viorica, îi pune pioneze pe scaun și magiun în ghete.
Viorica e cel mai prost om pe care îl știm, e mai rău decât Ceaușescu, ăla măcar avea o cinstită limbă de lemn, limba Vioricăi este o nară în care degetul premierului sapă și scoate biluțe după biluțe de muci-filozofici pe care îi lipește de microfoane.
Și noi râdem și hohotim și femeia asta continuă să facă biluțe și să ocupe funcția de prim-ministru în, probabil, cele mai crâncene momente prin care a trecut continentul nostru după căderea Cortinei de Fier. Rusia îl are pe Putin, SUA pe Trump,  Iranul își dă coate cu Israelul în Siria, Trump denunță acorduri, mută ambasade, a intrat cu pantofii lui de clovn, uriași, între borcanele cu gogonele diplomatice. Sparge, ciuntește, cârpește.
Și noi o avem pe Viorica și o mai avem pe Olguța care, ca și alți gropari ai bunului simț înaintea ei, sugerează că accidentul de la Colectiv a fost o făcătură pusă la cale de statul paralel ca să-l dea jos pe Ponta, vezi bine statul paralel e Iohannis, el a venit cu artificiile în club, el a dat autorizație ISU, el e cel care a pus tavanul ăla criminal.
Și acum, Iohannis, se știe, pune la cale altă ticăloșie împreună cu soroșiștii, au strâns cu grebla democrația la marginea câmpului și i-au dat foc. Arde democrația cu fum negru și aerul e înecăcios de nu pot să respire baronii și pitonii, și doamna Viorica tușește atât de tare încât și-a scuipat în batistă cei 8 neuroni. Vrea Iohannis să dea guvernul jos, un guvern bun care a dat terenul pe care se va face în 20 de ani spitalul metropolitan. Tocmai acum vrea să dea Iohannis guvernul jos când Viorica și Gabriela erau pe cale să treacă centura de la executiv la primăria generală și, astfel, să rezolve această problemă milenară a orașului.
Vrea Iohannis să distrugă cel mai bun guvern pe care l-am avut vreodată, ăla de îngroapă pilonul II de pensii, ăla de pleacă pe șustache în Israel și face dealuri cu arme, ăla de mută ambasade ca să scape de pârnaie, ăla care se ia la trântă cu Banca Națională pentru că vrea să pună mânuța pe tiparniță, să facă ploaie de bani, fără număr, să ne aprindem țigările cu șomoioage de sute de lei. O să miroasă puțin, că sunt din plastic.

Orice om îi este frică atunci când știe că e prost.
Viorica, Olguța, Gabriela, niciuna din ele nu știe că au fost ursite cu prostie. De aceea sunt neînfricate.
Dar nici noi nu suntem mai breji. Să fim conduși de-o mafie de proști ne descalifică total ca nație.
Dar ce glume bune face mafia, cât de mult râdem cu mafia.
În loc să fim înfricoșați și să încercăm să smulgem* volanul din mâna spălătoreselor cu IQ 26 care ne conduc, noi râdem, ne ținem cu mâinile de burtă, practic murim de râs privind și ascultând cât de proaste sunt.
Între timp autobuzul ăsta în care hohotim noi tocmai a ieșit de pe șosea, a spart parapetul și se prăbușește în prăpastie. Încă 2 secunde și vom izbi pământul. Iar filmul vieții noastre va fi o comedie pentru că se va termina cu doamna Viorica întrebând ingenuu: Make a photo?

*După râs, vine plâns.
Plângere penală.
Dacă am face toți, în nume propriu, plângeri penale împotriva oamenilor ăstora pentru că ne distrug viața (Liviu și Viorica, Olguța și Gabriela, Eugen și Șerban și Teodor Meleșcan, de ce nu, și Traian), poate am reuși să scăpăm de ei.

Am terminat de citit ieri cartea lui Ilan Pappe: 10 mituri despre Israel.
O carte abecedar pentru toți studenții conflictului israeliano-palestinian. O carte pe care, probabil, nimeni din Ministerul Afacerilor Externe nu o va citi. Ce rost are, când politica externă se face după cum comandă cetățeanul cu statura intelectuală de președinte de C.A.P.  care ne conduce țara?
Am ajuns ca în Melcul pe povârniș al fraților Strugatsky, într-o lume unde bucătarul e pus  să predea matematică, șoferul să opereze pe inimă și chirurgul să spele șosete.

Mai jos aveți recenzia cărții făcută de Middle East Monitor.

“Historical disinformation, even of the most recent past, can do tremendous harm.” Ilan Pappé’s latest publication, “Ten Myths About Israel” (Verso Books, 2017), opens with an overview of the intentional violence inflicted upon Palestinians through several forms of colonial violence. Applying a thorough analysis of the myths perpetuated by Israel to sustain its presence in Palestine, Pappé exposes the fabricated Zionist historical framework and explains its impact upon the Palestinian people and their land.

The historian identifies ten fundamental myths which are discussed in separate chapters. The analysis incorporates the historical framework, its absorption by the international community and its repercussions upon Palestinian memory and the scarce options available for anti-colonial struggle and autonomy. The approach chosen by Pappé enables the reader to embark upon a historical journey, while at the same time providing an opportunity to apply that knowledge to the present circumstances.

The intention to embark upon ethnic cleansing is evident from the earliest colonisation period in the late 1880s. Commencing with the myth of a barren, empty land — “a land without a people for a people without a land” as the early Zionist Jews claimed —Pappé shows that displacement of the indigenous population was already part of the earliest colonial ideology. He describes the preliminary thought as containing “all the ingredients that would turn these ideas into the future justification for erasing and denying the basic rights of the indigenous Palestinian population.”

Alongside the political persuasion occurring at an international level, the early settlers expressed abhorrence at finding the land already well-populated with Palestinians. With a growing assimilation of settlers to the political movement, the Zionist narrative was able to utilise two main premises, with one taking precedence over the other. The purported need to safeguard “persecuted Jews” was eclipsed, as Pappé states, “by the wish to take as much of Palestine as possible with as few [existing] inhabitants as was practical.”

Another myth promoted by Israel is the dissociation between Zionism and colonisation. In this chapter Pappé evokes two themes: the logic of dehumanisation attributed to Patrick Wolfe, and the author’s own observation of the logic of elimination. He provides an invaluable reference for the current colonisation process, as it shows the intent to colonise all of Palestine while affirming that the colonisation process is still incomplete. Hence the relevance of Pappé’s statement with reference to the colonisation process before 1948 regarding the settler ideology, that the only way to ensure “an exclusive demographic majority, was to remove the natives from their homeland.”

To consolidate this aim, the myth of voluntary abandonment of Palestine by the Palestinians was prioritised by Zionism and promoted internationally, to the point that the right of return also became a lost clause, buried beneath Israeli demands and manipulation. “For many years the refugee problem was expunged from the international agenda,” explains the author. In order for the international community to reach a silent consensus with Israel regarding its non-compliance with the Palestinians’ right of return, the atrocities of the Nakba were normalised in such a matter that promoted their dehumanisation. Pappé notes that despite there being no evidence of the Palestinian people leaving their land willingly, the myth was incorporated into the official narrative and disseminated as fact. Given the international community’s refusal to oppose Israel’s colonial agenda, it was easy for the state to implement a perpetual war narrative. The 1967 war, which was the next step in colonising yet more Palestinian territory, can be seen as a prelude to the current violence which has made it almost impossible for Palestinians to articulate their vision of freedom. “Talking about peace,” says Pappé, “does not mean they cannot establish on the ground irreversible facts that will defeat the very idea of peace.”

Adding the myth of Israel as a democracy also enabled Israel to enforce two restricting options on Palestinians: permanent incarceration or retribution. However, the democratic myth encouraged acceptance of Israel as a “benevolent occupier” and also contributed towards the failure of the Oslo Accords, which extended the enforced compromise imposed upon “a defeated, colonised people.” Oslo reinforced the concept of partition, thus eliminating any possibility of a proper implementation of the Palestinian right of return. Pappé refutes the peace process illusion, arguing that Oslo required the abandonment by the Palestinian leadership of the right of return.

At the helm of opposing Oslo was Hamas, which has also received its share of manipulation within the Israeli and international narratives. From distortion of Hamas as a terror organisation, the opportunistic withdrawal from Gaza in return for colonising the West Bank and the Israeli military aggressions against Gaza — which the author describes as “an incremental genocide” — Israel has incarcerated Palestinians in Gaza on account of “security concerns” and with scant opposition from the international community.

The book’s concluding chapters are an important resource. Pappé deems the two-state paradigm “an Israeli invention” and, throughout the book, with his meticulous narration of facts which shatter the colonial myths, he gives evidence of a cycle that has its origins in the earlier partition plan for Palestine. Exacerbating the conditions on the ground benefits Israel when it comes to the two-state implementation. Colonisation has already rendered it impossible, despite the international community preferring to tether Palestinians to terminology that offers no solution.

The other overlooked but intrinsically important distinction is Pappé’s insistence upon differentiating between colonisation and occupation. “Although they themselves will still call it occupation, what they are living through is rooted in something else much harder to defeat or change – colonisation.” While this reference omission is not only limited to Palestinians, the failure to articulate settler-colonialism can only contribute to Israel’s process of elimination with regard to the indigenous population.

Pappé’s book is methodical, presenting facts with precision and yet easy to follow due to clarity in the historical timeline. It manages to dissolve the Israeli narratives through facts which Israel and the international community have striven to obliterate and manipulate. The truth, however, as the book shows, is always accessible. Moving beyond that accessibility towards an avenue for assertion would expose Israel’s colonial violence and in return, the legitimacy of Palestinian rights.

Mi-e foarte rușine cu noi, un nemușor care râde la înmormântări și plânge la botezuri, care ciordește mireasa și o violează sălbatic apoi îi zice mirelui că s-a însurat cu-o curvă.
Mi-e foarte milă de miopia noastră hapsână, de graba de a băga în noi cât mai mult, de a ne bucura la chilipiruri și de a linge mâna ăluia care ne-a scăpat un bănuț în poală.
Mi-e foarte frică de noi, nu de dușmanii noștri. Noi nu avem așa ceva, toată lumea s-a prins că suntem atât de proști încât o să găsim groapa aia adâncă în care o să călcăm hotărâți și-o să ne frângem gâtul. E doar o chestiune de timp.
Mi-e foarte silă de clovnii ieftini care se dau magicieni și de vitejia pe care o regăsim atunci când inamicul a fost culcat la pământ de pumnul fratelui mai mare și ne înghesuim și noi iute să-i ardem înfrântului un picior în rinichi.
La ceremonia de la Ierusalim de deschidere a ambasadei SUA nu au fost rușii și nici chinezii, nu au fost francezii și nici nemții, nu japonezi, nici mexicani, canadieni sau argentinieni, nu suedezi, nu englezi, nu spanioli sau italieni, nu greci, nu coreeni, australieni sau neo zeelandezi.
Marea Pax Americană a produs în câteva ore 2000 de răniți și peste 40 de morți la granița celei mai mari închisori din lume: Gaza.
Undeva, în cohorta marelui blond oxigenat cu mâini minione, un grup de diplomați români asistă la deschiderea ambasadei SUA. E un moment mare, ca la Olimpiada din 84, de la Los Angeles, când boicotul statelor din blocul estic ne-a dat ocazia unică să luăm o roabă de medalii. Ce mândri am fost atunci. Acum nu mai suntem atât de mândri căci nu mai suntem atât de singuri. E și Cehia aici, și Ungaria și amândouă, și Cehia, și Ungaria au câte un plan.
Care e planul nostru? De ce ne-am ridicat de la masa unde serveam o ciorbiță de văcuță cu smântânică, pâinică și ardeiaș alături de restul cetățenilor din uniune și am plecat cu americanii?
Pentru căăăăă…, pentru căăăăă, da, gata, mi-am amintit, pentru că așa a zis domnu Dragnea că domnu Dragnea are o tamjă cu niște băieți din Israel și băieții i-au promis că dacă mută ambasada îl scapă de pușcărie și, mai mult, îl dau jos pe Iohannis și îl pun pe Tăriceanu o lună și atunci trec legile justiției și scapă toată lumea de pușcărie și o să vină și niște investitori israelieni care o să bage bani în economie și domnu Dragnea și cu domnii primari PSD o să ia și ei comisioane și o să mănânce și gura lor ceva și nu o să mai plângă după fondurile europene pe care nu o să le mai primim că nici nu mai avem nevoie de Europa asta care ne-a transformat în colonie și ne-a furat iile și creierele și ni l-a stricat și pe Mutu cu drogurile că el era băiat bun până să ajungă la Europa.
Dar acum gata, oricum nu ne dau afară din uniune, că nici pe Orban nu l-au dat și el e mult mai rău decât domnu Dragnea care ce vrea domnule? Vrea și el ca orice om: libertate. Că uite și palestinienii tot asta vor, libertate. Vă spun sincer că eu îi înțeleg pe palestinieni că vor libertate dar ar trebui să se gândească mai bine la asta: ce-o să facă domle cu libertatea asta? Că așa cum zicea domnul Iliescu, libertatea trebuie să știi să o folosești, e ca o katană, doar luptătorii experimentați știu să taie cu ea.
Dar palestinienii nu știu ce înseamnă libertatea, nu știu să o folosească, sunt exact ca noi în 1990 dar noi am avut noroc cu domnu Iliescu, mare samurai, el știa să folosească elegant katana dar palestinienii nu au un domn Iliescu și atunci e foarte periculos că se vor tăia la degețele și o să le curgă sângele și o să moară și tot pe Israel o să dea vina că a ascuțit katana prea tare.
De aia e mai bine să rămână ei sub ocupație, că știți că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în mediul lor natural, a zis cineva înțelept asta, închisoarea face bine, prelungește viața, faci sport, mănânci regulat, nu trebuie să-ți bați capul cu ziua de mâine.
Deci ar face bine palestinienii să înțeleagă că domnu Dragnea le vrea binele lor, că ei nu știu să folosească libertatea așa cum o face domnul Dragnea și d-aia am venit noi aici, la Ierusalim, așa să ne ajute Dumnezeu.
Așa o să spună diplomatul numărul 4 din delegația trimisă de România la deschiderea ambasadei SUA din Ierusalim, dar o să spună în gând, nu cu voce tare. Că nu poți să spui cu voce tare chestia asta pentru că propozițiile ar urca în cer și elicopterele s-ar ciocni de cuvintele ăstea tari și s-ar prăbuși peste orașul sfânt. Carnagiu ar fi dacă lași să scape vorbele ăstea pe gură.

Mă uit la știri. Mi-e foarte rău când mă gândesc cum repetăm trucul întoarcerii armelor dar suntem atât de proști încât îndreptăm gura de foc către propria tâmplă și apăsăm veseli pe trăgaci.

Mi-e frică să deschid televizorul sau computerul sau telefonul. Fiecare zi aduce o nouă oroare, poate chiar două. Uneori trei. Greco e ignorat, Iohannis e baipasat, Dăncilă pleacă pe șustache în Israel, minte, uită, se bâlbâie, nu-și dă demisia, Greblă, Ponta, Șova sunt achitați, Firea nu dă mâna cu președintele, CCR pregătește ceva, DNA e praf, CNCD dă amenzi pe bandă. Și acum, Meleșcanu blochează o declarație comună a UE.
Mii de oameni au ieșit în stradă să ceară demisia Vioricăi.
E inutil. E inutil. E inutil.
Cu PSD nu te bați așa. PSD e un cancer. Cancerul poate fi învins prin chimoterapie, chirurgie, radiologie.
Asta trebuie să facem.
O să ne fie rău înainte să ne fie bine.
Sau o să continuăm în același fel și o să fim morți.
Nu mai pot să scriu. Totul e inutil.
Mai jos e un text din 2016.

Taximetristul nu a fost la mitingul transportatorilor împotriva taxei RCA. Ce rost are? Oricum nu se rezolvă nimic. Speteaza scaunului stă în unghi de 120 de grade, strivindu-mi genunchii, el e imens, un Jabba The Hut sfătos la numai 29 de ani.
Nu-i gras ci doar prea plin de teorii, povețe, informații care îi umplu burta, ceafa și fălcile. Știe tot. De pildă povestea cu RCA e cioaca serviceurilor auto care umflă monstruos prețurile.

-Ce să vă zic doamnă, cazanul meu de Logan a fost lovit în aripă, nimic foarte grav, și toată reparația a fost estimată de service la 5100 de euro, 1400 piesele și 3700 de euro manopera. Am văzut nota de plată de la asigurare. Cum să coste atât manopera, frățioare? Și ăștia de la asigurări sunt pe tamjă cu serviceurile, își iau parandărăt și peste toți e Mișu Negrițoiu care și-a luat și el parte, că nu e prost. Niciunul care a ajuns atât de sus nu este prost.

Îi respectă pe Mișu și pe Ghiță și pe Cocoș și pe Ponta, sunt oameni luminați, nu degeaba a ieșit Ponta cel mai mare intelectual al României în sondaje.
-Noi suntem prea mici, vocea taximetristului părăsește modestă corpul de 152 de kilograme. Noi nu putem să schimbăm nimic. Chiar așa, ați auzit de planul Kalergi?

Nu am auzit.
-Păi intrați pe gugăl și căutați chiar așa, Kalergi, cum se aude decât cu k de la kilogram. E un evreu-austriac care a pus la cale Uniunea Europeană și distrugerea națiunilor prin emigrație. Să aducă ciori și chinezi care să ne, cum se zice, să ne facă mai puțin români.
-Să dilueze?
-Așa, să dilueze. Da, să nu mai fim noi români, francezii să nu mai fie francezi și nemții, nemți. Să iasă un amestec d-ăsta care să ne facă mai ușor manipulabili, să ne conducă cei puternici mai simplu, să nu ne mai revoltăm. Și Merkel acum face treaba asta. Citiți dumneavoastră pe gugăl planul Kalergi. Cum se aude.

Taximetristul e informat. Nu e scăpare, dacii botezați cu apă de chinez și negru și-au pierdut tăria lor genetică. Poate doar Mișu și Ponta, Ghiță și Cocoș să-și fi păstrat adn-ul neînfricat și inteligent spre care, cu toții, ar trebui să tindem.

În parcarea de taxiuri, Jabba salută trei șugubeți care o freacă, n-au chef de muncă, e zi de miting, ia mai duceți-vă domle cu metroul.
-Coae, ai fost la demonstrație? îl întreabă unul din ei.
-Nu coițe, că era pe centură. Băgăm o tablă?

Nu poți să lupți cu evreii și planul lor diabolic de a conduce lumea prin mărirea RCA-ului, așa că mai bine bagi o poartă-n casă, un cinci-trei, hai cu tata. Auziți băi, voi știți de Kalergi? Căutați pe gugăl, se scrie cu k de la kilogram.

O gaură neagră curbează spațiul și timpul. O gaură neagră are masă și gravitație atât de mari încât aspiră tot și nu mai lasă nimic să iasă. Nici măcar lumina.
Antena 3 este o gaură neagră. Îndoaie timpul și spațiul, înghite adevărul ca pe-o aspirină, hap, s-a dus, adevărul nu mai poate fi văzut vreodată.
În studioul televiziunii pușcăriașului Voiculescu, cel care dă 700 de lei pe lună din pensie ca să returneze statului o furăciune de milioane de euro, un mic grup de maneliști politici bagă la țambal o poveste despre Soroș, Iohannis, antisemitism și interesul României. Au cercetat, au calculat, au adunat un calorifer, două pungi de semințe, un motostivuitor și orchestra Filarmonicii din Berlin și le-a dat, normal, că România este victima unei conspirații care vrea să o distrugă și singurul om care poate înfrânge caracatița imperialist-antisionistă este domnul Dragnea, duce de Zimnicea.
Nu miră pe nimeni că Antena 3 -un post ticălos care are ca proprietar un infractor-nu are niciun interes să prezinte adevărul așa cum este el. Nu miră pe nimeni că Antena 3 face afirmații mincinoase spunând că Norman Finkelstein vine în România pentru că este un pion în bătălia dintre președintele Iohannis și Dragnea, că este adus de Soroș, că este antisemit, negaționist al Holocaustului și alte cretinisme de acest tip.
Ce este însă uimitor-înspăimântător este numărul mare de indivizi mici gata să amenințe, să șantajeze, să pârască, să-njure, să te zică lu tovarășa, să fluture jumătăți de citate scoase din context, să pună ștampila, să facă predicții, să-ți ceară să taci în numele libertății de expresie.
Un cor cacofonic care se vrea divers dar care recită aceeași strofă: Finkelstein e cu teroriștii, Finkelstein e cu Hamasul, Finkelstein a zis că jurnaliștii de la Charlie Hebdo și-au meritat soarta, Finkelstein neagă Holocaustul, v-ați gândit bine dacă faceți acest eveniment, poate ar trebui să vă gândiți și mai bine pentru că Israel se supără dacă faceți acest eveniment, lui Israel nu-i place de Finkelstein și noi suntem prieteni cu Israel și ce nume e ăsta Feher, pariu că bunică-tu a fost pe la Treblinka, zi, ce nume e ăsta? Ești rudă cu Soroș, nu trebuie să recunoști, e clar că ești neomarxistă, antisemită și propalestiniană.
Cuvinte. Nu au importanță. Nu există consecințe pentru că trăim într-o societate unde cuvintele nu contează. Protestatarii au primit 100 de lei de om ca să iasă în stradă și 50 de lei ca să-și aducă și câinele. Am o înregistrare cu mama dumneavoastră făcând sex anal. Soroș îl aduce pe Finkelstein în România și Finkelstein neagă Holocaustul.
În studioul Antena 3, în ciuda reflectoarelor, e întuneric. Bogdan Chirieac, jurnalist, aplică doct o tangentă la realitate. Îmi amintesc de faimosul dosar de șantaj în care a fost implicat la grămadă cu Sorin Roșca Stănescu și fostul șef de la ANI, Cătălin Macovei.
SRS: Dacă-l cunoaştem împreună pe Bogdan, n-apari nicăieri.
CM: E, n-am ştiut asta…
SRS: Dacă tot am făcut cunoştinţă, eu sunt foarte corect.
CM: La fel şi eu.
SRS: Iar atunci, degeaba spui c-am dat tot ce-am avut. La televizor, cu aia era călare pe mine. Câştigase procesul cu tine.
CM: Păi da, l-a câştigat, dar mai e recursul.
SRS: Eu puteam să mă duc la două televiziuni – Realitatea TV şi Antena 3, n.red -, tu-ţi dai seama ce emisiuni făceam. Ce audienţă!
BC: Ce emisiune?
CM: Nu e Bogdane, n-ai pierdut nimic. Trebuie să fim cinstiţi.
BC: Sunt disperat. Iară m-a abandonat amanta… Sunt pielea pulii.
CM: Uite, pe tine nu te prinde Cancan-ul, numai pe mine mă prinde.
CB: Ce, bă, sunt demnitar?
SRS: Suntem oameni obişnuiţi. Cum zice el: cetăţean.
BC: Standard mediu suntem!
SRS râde cu poftă
BC: Standard mediu suntem, în pula mea!
SRS: Şomer, mă!
BC: Eu sunt şef de ONG, director de ONG.
CM: OK, vedem ce este, şi mâine mă văd cu maestrul (BC).

Ce contează ce a spus, ce a făcut? Oameni suntem. Nu toți. Soroș, Iohannis, Feher și, mai ales, Finkelstein, ei nu sunt oameni. Sunt personaje toxice. Sunt monștri. Nu contează că ultimul nu a zis niciodată că Holocaustul este o făcătură, nu contează că ambii părinți au fost în lagăre naziste, nu contează că nu susține boicotul împotriva Israelului și crede în soluția celor 2 state, nu contează că nu e finanțat de Soroș și că noi, Frontline, nu mai luăm de aproape 3 ani niciun leuț de la OSF.
Gaura neagră curbează realitatea și înghite lumina adevărului.
E mai bine pe întuneric, poți să ciordești portofele și să pipăi gagici fără să te vadă nimeni și apoi poți să spui că nu ai fost tu, ci Soroș.
PS. La cât de mari sunt presiunile venite chiar de la domnul Bibi, cel apărut ieri la dreapta lui Putin, e posibil să trebuiască să ne găsim o altă sală pentru această dezbatere. Sperăm să nu fie cazul, dar, trebuie să știți, toată ambasada israeliană e pe telefoane și butoane, apăsând, ademenind sau certând Centrul Ceh pentru curajul pe care l-a arătat atunci când ni s-a alăturat în organizarea acestui eveniment. O desfășurare de forțe incredibilă, demnă de o cauză mai bună. Dar ce să-i faci, Israel a rezolvat toate problemele, a mai rămas doar această ultimă bătălie, cu un om.