Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Imma are 64 de ani și e pictoriță. Nu trăiește din asta, nu vinde niciun tablou, închiriază camere pe airbnb și este figurantă de profesie, când și când trecând prin spatele actriței principale dintr-o reclamă la suc de mere sau jumulind o găină de cauciuc într-un serial de epocă. Imma îmi spune că în seara asta de la 7 are yoga, zice joga, se duce la joga și se relaxează după o zi în care a avut curs de germană și a fost la shopping, că e sezonul reducerilor.
De ce înveți germană?
Pentru că la una din cele 3 case pe care le are, un apartament în Eixample, buricul modernist al Barcelonei, un altul pe malul mării, înspre Tarragona, și o casă cu grădină la 30 de minute de Barcelona, tot la mare, casa locuită în timpul săptămânii de 4 pisici portocalii, Baltasar, Mariela și încă 2 anonime, deci la casa cu grădină unde sunt Baltasar și Mariela și celelalte două pisici are vecini nemți, frau și her și copiii lui frau și her și verișoarele din Bohum sau de unde or fi și Imma vrea să converseze cu ei în germană, să îi întrebe was machst du? Așa că face curs de germană și dă și test la germană, e ușor panicată, repetă cu voce tare cuvintele și îmi spune că o sufocă articolele, nu știe ce e cu dativu și cu den sau der?
Dar las că merge la joga și își va reveni.
Și mâine are curs de ceramică și seara se duce la dans. Căci face dans modern și face ceramică. Pictează de 2 ori pe săptămână în atelierul ei de pictură, zice: clar trebuie să vii la mine să vezi cum pictez și eu spun sigur că da, sau naturlich.
Sau jawohl.
În dimineața asta am fost la palatul muzicii catalane și în cafenea erau trei doamne de aceeași vârstă cu Imma care pictau cu acuarelă în carnete moleskin, una desenase superb candelabrul, alta trandafirii de ceramică de pe tavan și m-am gândit la bătrânii noștri care sunt prinși de emisiunile de pe Antena 3 și Româniatv (apropo, Imma nu are televizor), sunt prinși în capcana medicamentelor și suplimentelor, antibioticelor și lipiciului de proteză, a reducerilor la hîrtie igienică și tigăi, sunt prinși între mașinile parcate pe trotuar, înțepeniți în trecut, când era mai bine și erau de toate.
Prinși.
Captivi.
Haliți de balenă.
Și îmi amintesc cum acum 15 ani, împreună cu 3 prieteni la Florența, eu 29 de ani, cel mai bătrân dintre ei 35, ne propuneam să ne pensionăm când om ajunge la 40 de ani, să fim isteți și să punem bani între prosoape și să avem milionu, să putem să ne retragem undeva într-o insulă în Grecia, eventual deschidem un băruleț, o cherhana. Și eu scriu, ăstălalt pictează, cu toții facem joga, că este relaxant să faci joga.
Eventual învățăm germană căci sunt mulți nemți care vin în Grecia să mănânce fisch și tzatziki.
Și unde am ajuns?
Unde mă văd peste 15 ani, când o să am vârsta Immei?
Făcând un curs de chineză și tai-chi, mergând seara la tango și dimineața la broderie?
Sau discutând acrobațiile Mirunei de la Românii au talent și costumele lui Rareș Bogdan?

În port sunt yachturi de milioane de euro. Enorme. Albe. Ca niște iceberguri pe care doar bogătașii se pot cățăra, doar ei au bocanci cu crampoane din aur sau din platină sau din diamant, care străpung gheața. Sloiurile sunt trase la mal și peste drum de ele, la 30 de centimetri de ele, întinse pe betonul cheiului portului sunt cearșafuri albe pe care sunt genți gucci false și ghete nike false și curele versace false.
Și nu e nimic adevărat decât sărăcia celor care vând și bucuria camuflării celui care cumpără, încântat că acum va părea bogat, cu ceasul ăsta fals la mână va părea că are un yacht ca ăsta de peste drum.
Și mă gândesc din nou la Imma care merge la cursul ei de ceramică și la cursul ei de germană și la cursul ei de joga și mă întreb ce înseamnă bogăția și dacă există un curs care să ne învețe și pe noi să o simțim.
Dar știu răspunsul. Și el este nu.
Nu există.
Trenul ăsta a plecat de mult din gară și noi o să rămânem săraci indiferent câți de mulți bani o să avem.

Rodrigo și-a făcut un bar în fostul cuib al unor curve, ultimul loc din tot centrul Palmei unde se vindeau droguri pe măsuță, în fața porții, heroină și cocaină ca portocalele și lămâile, servite pe tăvițe. A lucrat 6 luni, a zugrăvit, a refăcut lemnăria, a reparat țevile și a decorat de capul lui, cine era să-l ajute aici, printre străini, la 11000 de kilometri de casa lui. Căci, desigur acasă, în Argentina, nu se poate trăi. 7 din 10 locuitori ai Palmei de Majorca sunt, zice Rodrigo, argentinieni plecați din praștia corupției din Buenos, se fură cu 6 mâini, ca zeitățile indiene, ca Shiva și Kali, și ultima mână este păstrată ca să stingă lumina.
E întuneric în Argentina, Rodrigo s-a lovit de mobile când a stat 2 ani acasă, a bâjbâit în bezna în care prietenii lui se descurcau perfect, căci orbii în țara văzătorilor sunt superdibaci, știu de exemplu unde poți să găsești un job la stat, să mergi 8 ore la serviciu, să nu miști un deget și să câștigi 2000 de dolari pe lună.
Parandărăt, contracte cu statul suprafacturate, criza nu mai bate la ușă, nu mai este nicio ușă care să reziste crizei atunci când statul te-a lăsat să dormi în câmp.
Rodrigo nu se mai întoarce. Mă întreabă de unde sunt, îi spun și îmi zice: we are both fucked. În România au reușit să vină cu bugetul pe 2019. El a fost făcut de Darius Vâlcov. Despre el, la un simplu search pe net am aflat chestiunile de mai jos. Dacă aș avea bani, aș cumpăra niște panouri pe care să scriu cine este Darius Vâlcov și de ce nu este singur și de ce nu o să scăpăm de Dariuși Vâlcov indiferent ce am face.
Dar nu am atâția bani. Așa că mai beau un vin cu Rodrigo, prinși în tristețea optimistă a omului cu insuficiență renală care mai are doar 49 de oameni în față pe lista de transplanturi de rinichi. Și niciunul nu este Arșinel.

Unu plus unu face 78.
Citesc CV-ul lui Darius Vâlcov. E cusut cu ață roz bombon. A făcut științe economice, ca mine. Dar eu sunt lucrător cu ziua în publicitate-cum zice Ciutacu, iar el este Richelieul PSD-ului.
La 23 de ani eu lucram la ProTv, câștigând 2 milioane de lei pe lună din care îmi plăteam chiria de 100 de dolari, țigările și îmi mai rămâneau bani de cremvuști și muștar Tecuci. La 23 de ani, Darius Vâlcov era uns director general al Băncii Populare pentru Dezvoltare Slatina. BPR a fost copilul unui giga-escroc, Emil Botea, și a dat faliment în 2001.
Zicea Ziarul de Iași pe 1 noiembrie 2001:
Datoriile catre deponenti se ridica la aproape 700 de miliarde lei, iar daca se adauga plata furnizorilor de servicii si datoriile catre stat se situeaza intre 700 si 800 miliarde lei. In acelasi timp, exista creante de 400 miliarde lei sub forma imprumuturilor acordate membrilor cooperatori si alte active a caror valoare contabila se ridica la aproximativ 80 de miliarde lei. BPR are in evidenta 50.000 de creditori.
Darius Vâlcov a stat cuminte în funcția de director general al unei cooperative de credit intrată în faliment până în 2004 când s-a mutat șerif la Octogon SRL, o fabrică de mobilă din Slatina care a făcut în ultimii 10 ani o singură dată un profit de aproape 3400 de lei (în 2008, după ce Vâlcov era deja primarul Slatinei), deși cifra de afaceri umblă la câteva sute bune de mii de lei.
Buuun. Dar să ne întoarcem un pic la epoca directoratului general la BPR, o cooperativă de tip SAFI, FNI, Caritas, care a ruinat zeci de mii de români gușteri, majoritatea votanți PSD, nu-i așa?
Aici scrie cu lux de amănunte genul de piraterie practicat de gașca de la conducerea BPR. Totul se înscrie în tipicul meschinăriilor ticăloase ale reptilienilor puiți de PSD. Mașini vândute cooperativei la prețuri astronomice. Imobile în care managerii locuiau dar care figurau în acte ca sedii ale băncilor. Împrumuturi pe șustache luate de Emil Botea, președintele BPR, cu aprobarea Consiliului de Adminsitrație, vezi bine.
Emil Botea a ajuns în pușcărie, pentru altă escrocherie, nu pentru giga țeapa de la BPR.
Dar de ce e important Botea și BPR?
Pentru că anul trecut vuia presa: Senatorul PNL Florin Citu considera ca, dupa atacul la adresa sistemului bancar, premierul Mihai Tudose ar trebui sa isi piarda functia. Totodata, liberalul sustine ca seful Executivului ar fi comis fapte penale si ca Liviu Dragnea si Darius Valcov ar intentiona sa transforme EXIM Bank intr-o “banca de dezvoltare a PSD”.
Noua generatie de baieti destepti isi face banca, iar cu ajutorul FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare si Investitii, n.red.) isi pune in aplicare proiectele personale, nu pe cele de interes national. Nu mai conteaza ca EXIM Bank a fost creata sa sprijine exporturile romanesti”, sustine Florin Citu.
(ziare.com, 31 august 2017)
Eximbank este condus de Traian Halalai.
Despre acesta, national.ro scria în 2014 următoarele:
Pentru a ajunge presedinte al celei mai mari banci detinute de statul roman, EXIMBANK, postura din care este cel mai bine platit bugetar, cu venituri lunare de peste 30.000 euro, Sorin Halalai si-a ascuns in CV experienta aproape penala acumulata ca angajat al unui infractor de frunte al sistemului bancar romanesc. Caci, fapt mai putin stiut, Halalai a fost o buna perioada de timp angajat al bancherului Botea Ion Emil – condamnat in dosarul Banca Populara Romana. Colaborarea lui Sorin Halalai cu Botea Ion Emil  – fost presedinte al Bancii Populare- s-a derulat in perioada 1999-2007, cand actualul presedinte al EXIMBANK a detinut functia de cenzor la societatea Interbrok SA. Pe langa compania selecta a lui Botea, Halalai a mai colaborat in firma Interbrok SA si cu Popescu Dumitru, unul dintre partenerii lui Sorin Ovidiu Vantu in firmele Gelsor. (tot articolul aici.)
În scandalul numirii la Eximbank intră și Banca Românească și Vlad Stoica, șeful cancelariei primului ministru, pe vremea aceea Victor Ponta.
Traian Halalai a fost propus la șefia Eximbank de Victor Viorel Ponta.
Același Ponta l-a numit pe Vâlcov ministrul finanțelor după ce, în toamna lui 2013, Vâlcov a fost șeful comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru avizarea Proiectului de lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană și stimularea și facilitarea dezvoltării activităților miniere din România.
Adică RMCG. Aia de cere acum niște miliarde despăgubiri statului român care a blocat intrarea pe lista UNESCO a Roșiei Montane.
Anul acesta, Ponta a spus la Adevărul Live, că Darius Vâlcov, consilierul Vioricăi Dăncilă, i-a propus şi lui, pe vremea când era prim-ministru, să tranfere banii de la Pilonul II de pensii ( administrat privat) la Pilonul I (administrat de stat).
Unu și cu unu face 78.
Cum zicea Lauryn Hill, everything is everything.
Uneori vedem spatele balenei când iese la suprafață să ia aer. Apoi se scufundă și noi rămânem în bărcuța noastră de cauciuc dând la guvide cu o bucățică de mămăligă. Fără să știm de ce, în minte ni se învârt cuvintele ăstea citite acum 30 de ani într-un caiet de amintiri:
Când se lasă noaptea peste părul tău, să-ți aduci aminte de numele meu.
Darius.

Ieri am citit despre moartea adolescentului chinez îndrăgostit de Eminescu, student la Bacău. A sărit din tren crezând că a ratat stația, s-a lovit cu capul de o bornă de beton și asta a fost. So it goes, cum ar fi spus Kurt Vonnegut, omul la moartea căruia am plâns. La moartea chinezului de 16 ani, îndrăgostit de Eminescu, nu am plâns dar mi s-au umezit ochii. Cât de absurd, mi-am spus, să vii din China în căutare de poezie și să mori liric, strivindu-ți craniul de un cataroi care indică distanțele dar nu spune că acolo, fix acolo, e moartea ta, e kilometrul zero al vieții de apoi.
Pierdut între târguri și orășele unde pe vremuri se fabricau perdele și pogromuri, chinezul, produs al unei societăți a numerelor mari, s-a panicat în zecimalele drumurilor românești. Un escape room din care nu a putut să iasă decât crăpând, la propriu, și părăsind labirintul pe verticală.
Povestea chinezului ucis de frica de a fi greșit drumul mi se pare povestea ultimilor 30 de ani de Românie. Ne învârtim pe aleiuțele ăstea ale tranziției, confuzi, nu este niciun indicator, nimeni nu știe pe unde e ieșirea. Poate pentru că nu e o ieșire. Bâjbâim, călcându-ne în picioare când unul strigă: pe aici fraților! Ne aruncăm cu sutele de mii în firida îngustă prin care unii reușesc să se strecoare, cei mai mulți crăpând asfixiați sub greutatea corpurilor celor din spate.
Unii din noi sar din tren și supraviețuiesc. Știu să cadă, au avut frați mai mari, cum am eu, care i-au învățat să își bage capul între umeri, să se înconvoaie ducând genunchii spre gură, să pună mâinile înainte și să se rostogolească.
Sau poate dacă nu știu să cadă, unii dintre noi au noroc că sătenii au ciordit borna kilometrică așa cum au furat plăcile de beton de pe malul Argeșului de aici, din comuna 1 decembrie, le-au luat și le-au pus la morminte, că era scump să-ți faci cavou și oricum, ce nevoie are Argeșu de plăci de beton pe margine?
Cărăm cu noi fricile de acasă, frica de a nu avea ce să mâncăm, frica de întuneric, frica de singurătate, frica să nu murim ca proștii.
Chinezului student i-a fost frică să se rătăceasă.
Lui Liviu îi e frică de pușcărie. Va veni o gară prin care trenul lui Liviu va trece și el nu va apuca să coboare și, panicat, va sări.
Sper ca țăranii să nu fi furat borna aia care îl așteaptă.
Borna e albă, ca o cămașă de pesedist adus în iunie la miting la București.
Betonul e tare.
Un ceferist îl va găsi și se va întreba de ce ne era atât de frică de un om atât de mic, care zace în zăpadă, cu mustața acoperită de brumă.
Nimeni nu o să știe ce să-i răspundă.
So it goes, ar fi spus Kurt Vonnegut.

 

 

E rotofei, clar est-european după asortarea culorii hainei cu cea a pantofilor.
Dar nu, I`m British, zice și trage din trabucul cu aromă de miere.
Deci, ce părere ai despre May și despre balamuc, deal-nodeal-referendum? Și el spune că nu e nimic grav, că vor ieși pe 29 cu sau fără acord dar totul va fi bine, poporul a vorbit. Dacă poporul a vorbit la fel de prost engleză ca omul meu, nu e prea excelent, poate nici nu a înțeles întrebarea.
Și totuși, ești cetățean britanic de naționalitate…, insist.
Bărbatul scoate, ușor stânjenit, naționalitatea pe care o ascunsese în pantof, călcase pe ea ca pe-o pietricică, îl deranja la mers, dar măcar lumea credea că este șchiop nu că este bulgar. Căci da, a fost într-o altă viață bulgar dar acum este britanic și a votat, alături de toți prietenii lui, pentru Brexit pentru că nu se poate să plătești miliarde la birocrații de la Bruxelles, banii lui și ai mei să nu se ducă în autostrăzi și nici în NHS, știu eu oare că el făcea acum 20 de ani cu mașina pe M-25 40 de minute până la muncă și acum face 1 oră și 20? Știu eu că nu e personal în spitale și aștepți cu lunile ca să fii tratat pentru că banii se duc la Bruxelles? Știu eu că e plin de polonezi și români și ucrainieni care nu au nicio șansă la ei în țară, nu au nicio calificare și vin și se angajează pe juma de preț?
Dacă ar fi existat un Brexit acum 20 de ani când a ajuns el în Londra, nu am fi avut conversația asta, îi spun și el ripostează că el era medic, el era cel mai bun în domeniul lui, era calificat și oricum nici nu vroia să rămână în Londra, vroia în Canada și avea chiar și 88 de puncte dar a trebuit să renunțe pentru că s-a schimbat legea și el, ca european, trebuia să meargă cu actele la biroul din București, că acolo se mutase locul de depunere al actelor pentru europeni. .
I did not want to go in to the desert. Sorry about that.
Așa zice, trage din trabuc și apoi se simte prost că mi-a jignit capitala și mă asigură că va urma un Roexit și un Frexit și un Germaxit și se va duce dracului turnul lui Sauron-birocratul și țările își vor recăpăta independența și voia bună și Corbyn va arde, alături de Jivkov și Ceaușescu în iadul comuniștilor și noi ne vom încălzi mânuțele la foc.
Și eu îl întreb ce se mai întâmplă în Bulgaria și el spune că habar nu are, când a tras ușa după el, a aruncat și o grenadă prin horn, trecutul lui nu e nici măcar o umbră lipită de radiații pe treptele unei biblioteci. Nu vrea să știe nimic pentru că trecutul și Bulgaria l-ar trage înapoi, nici copiii lui nu vor să știe nimic despre țara în care s-au născut, nu știu nici măcar limba. Spune asta ca un Edmont Dantes care a săpat 7 ani cu lingurița peretele lingvistic care îl ținea captiv. Îl ține captiv în consoane moi, în î-uri leneșe, e și puțin abțiguit acum și îmi spune că nu mai este medic, nu făcea bani ca medic că NHS nu plătea bine și atunci, așa cum a renunțat la limbă și țară a renunțat și la meserie și a devenit restaurator. Și îmi arată o casă pe care a făcut-o singur, un ditamai conacul cu grinzile lustruite, cu feronerie, uși și tocuri de geamuri vopsite, medicul transformat în zugrav și tâmplar, fierar, lăcătuș și zidar care acum face bani frumoși-îmi zice, din restaurat case și lucrează singur, nu a avut decât 2 asistenți români când a avut o clădire de birouri undeva lângă Cockfosters. Băieți buni, spune și trage din trabuc și împrăștie un fum al păcii, băieți buni dar să se ducă în țara lor căci uite, voi nu aveți forță de muncă, noi avem prea mulți d-ăștia de nu ai încredere în ei să bată un cui.
Dar las că vine Brexitul și se termină tot și o luăm de la capăt în această grădină a paradisului unde bufnițele nu sunt ceea ce par și bulgarii emigranți luptă să oprească sosirea altor bulgari emigranți care să le lungească orice călătorie pe autostrada M-25 cu 2 minute. Și apoi, mulțumit, înainte să-mi spună că-l cheamă Victor Petrov, îmi zice că este foarte fericit că m-a întâlnit pentru că 2 săptămâni a venit seară de seară aici, la Casona din Soller, și a stat singur, o vorbă nu a scos cu nimeni două săptămâni pentru că nimeni nu vorbește engleză.
Nimeni nu vorbește engleză.
Nici bulgărește.
Oamenii intră cu zecile în biserică, tot orășelul s-a strâns la slujba de înmormântare a patroanei barului Nadal, a făcut infarct vineri, 56 de ani, îmi șoptește chelnerița, a supraviețuit la 2 cancere și apoi a căzut pur și simplu. Nah, asta e viața, concluzioneză și mă bate milos pe umăr.
1000 de oameni își fac cruce când popa spune: el senior, al mieu păstor, exact așa zice preotul și eu mă gândesc că ce bine că dacii nu au făcut un Dacexit din imperiul roman și uite cum înțeleg maiorcheză și stau acolo în biserica imensă, înghițită de sentimentul că lui Victor i s-au închis atâtea uși în nas încât a hotărât să le vopsească.
Le face albastre, ca pe niște ferestre, pe care ar putea să le spargă cu karata dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că e britanic și britanicii sunt niște domni calmi care carry on.
Nu ca bulgarii.

Am văzut o scară într-o catedrală, o scară de amvon, sculptată în mahon, cu trepte acoperite cu pernuțe verzi și balustradă din metal stors ca o pastă de dinți pe periuță. Și scara asta de amvon era așezată deasupra unei oglinzi ca să putem vedea că pe talpa ei cambrată, Gaudi desenase o stemă heraldică. Și mi-a adus aminte scara asta de măsuța de cafea din apartamentului nostru de pe Barițiu sub care, atunci când veneau prietenele maică-mii la cafele, frate-miu se așeza ca să se uite la picioare și când se plictisea de picioare desena pe fundul mesei, pe tavanul mesei de fapt căci el era întins ca Michelangelo în Sixtină, câini și fete, flori și case și stele.
Și astfel, în timp ce orbi, noi ceilalți nu vedeam decât o măsuța de cafea, aceasta era, de fapt, o capelă și un fort.
Unii oameni sunt și ei ca măsuțele de cafea și ca scările de amvon, trebuie puse oglinzi dedesubt ca să le dibuiești ascunsele utilizări, semnături pitite sub zeci de straturi de vopsea.
Dar oamenii nu vor să stea să le pui oglindă, eeee, vrei să-mi vezi chiloții, se rușinează ei ferindu-se cochet. Se tem de ce ai putea descoperi, nici ei nu mai știu bine cine sunt sub culorile și mâzgălelile celor care i-au pictat, trecând din partid în partid, din asociație în fundație, din serviciu în servicii.
Ca un om care mi-a fost prieten acum 20 de ani care acum ne povestește nouă, foștilor lui prieteni, o viață complet diferită de ceea ce am trăit împreună. Omul uită pilele cu care a ajuns să cumpere jumate de oraș, uită mozolurile cu autoritățile, demnitatea pusă muscă la pișoar. E plin de pioșenie, face cruci cu dreapta și cu stânga îți ciordește portofelul, strigă MuiePSD dar se bate pe spate cu pesedeaua locală, ca nah, oameni suntem.
Și dacă încerci să îi pui oglinda sub scară, să vezi al cui e țipă: aaaaaaaaaaaaaaaaa, cum să faci asta între prieteni, în ce lume trăim!!!!!
Și apoi continuă să clefăie ciorba în care și-a aruncat pâine și te invită să guști și tu, îți dă chiar și lingura lui, ce Dumnezeu, să știi că nu am făcut sex oral cu vreo bagaboandă, am limba curată.
Dar tu știi că nu de la sex oral cu bagaboande se încarcă limba de ciumă, virusul vine dinăuntru, din locul ăla ascuns cu 78 de vopsele care se cheamă suflet.
Acum câteva zile, Ștefan mi-a scris că s-a întâlnit cu o cunoștință comună, un individ care lucrează la A3. I-a spus lui Ștefan că nu avea nicio putere să schimbe lucrurile acolo, că el e nimeni, apoi i-a spus că e un demizeu, că mânuțele lui cele două au făcut televiziuni. Pe vremuri mie îmi spunea că face rachete. Acum a făcut o rachetă cu modă și lifestyle. L-a întrebat pe Ștefan dacă îl urâm cu toții?
Ștefan i-a zis că da.
Ștefan are dreptate.
Ura e un sentiment bun ca un câine de orbi. Te ajută să nu intri în peretele indiferenței sau, mai rău, să pici de pe podul conformisului. A făcut și el ce-ar fi făcut oricine, a pupat cururi, a servit interese, cu toții facem asta. Cu toții, dacă ne pui oglinda dedesubt, suntem mâzgăliți de mâna unui patron.
Așa spun sfioșii și-și strâng nădragii bine, ca să nu le vezi chiloții.
Tare mi-ar fi plăcut să fiu azi la primul congres PLUS.
Tare.

Petru Popescu a scris după multe cărți minunate o carte minunat de urâtă despre dragostea neîmpărtășită a Zoiei Ceaușescu pentru el și cum amorul acesta a însemnat altoirea lui pe o listă de demnitari care ar fi trebuit să viziteze Chileul lui Allende dar haț, Pinochet nu și-a aranjat lovitura de stat în funcție de vizita lui Ceaușescu și astfel traiectoria lui nea Caisă a fost schimbată și delegația trimisă în Venezuela despre care Petru Popescu ne spune că era minunată în 1974 și o perfectă poartă către America unde a și fugit și a devenit un american adevărat așa cum o să devină și Pacepa după el.
Dar cine nu era minunat în 1974, o să întrebați, până și la noi se găseau conserve chinezești de carne, măsline grecești și coniac albanez.
Între anii `​60 și până al criza petrolului din `80, Venezuela a crescut ca tupeul lui Iordache, oceanul de petrol de sub țară și bumul economic făcând ca muncitorii venezueleni să fie plătiți cel mai bine din toată America Latina (uneori asta înseamnă și sudul SUA :)) și să ne gândim ce praf era în perioada respectivă Italia, Grecia, Portugalia și Spania lui Franco).
Cu banii din petrol, Caracasul a finanțat nu numai construcția de spitale, școli, drumuri, ci și programe de dezvoltare a agriculturii, programe sociale, pensii, alfabetizarea națiunii.
Putem spune că Venezuela era Norvegia Americii Latine. Condusă de un guvern democratic, drăguța Statelor Unite de pe un continent rupt între junte și carteluri de traficanți, nimeni nu a văzut venind inflația de 84% din 1989 și nici Caracazo.
Hei, dar hai să ne oprim puțin.
Pun pariu că nu ați auzit de Caracazo, aveam altă treabă în februarie 1989, eu, de pildă, stăteam la coadă la parizer. Deci, în 1988, Venezuela își schimbă președintele și alegerea lui Carlos Perez vine cu El Gran Viraje, adică Marea Curbă.
Perez, în ciuda promisiunilor electorale cunoscute: nu creștem taxe, introducem politici sociale, luptăm cu sărăcia, creștem pensiile, blabla, implementează exact politicile neoliberale dictate de FMI, cam cum o să facă și papa Teodorovici acuși, că am ajuns la fundul sacului și trebuie să dăm banii înapoi.
De remarcat că înainte de a fi ales, Perez spunea despre FMI că este: a neutron bomb that killed people, but left buildings standing (ceea ce Teodorovici nu o să poată să spună pentru că pentru el bombele sunt blonde și nu cunoaște nuanța neutron)

La numai câteva zile de la inaugurare, Perez a ordonat o căruță de reforme fiscale dar, cel mai grozav, vezi Vestele Galbene din Franța, a cerut eliminarea subvențiilor la benzină și astfel, peste noapte, prețul combustibilului s-a dublat și costul transportului în comun a crescut cu o treime. Pe 27 februarie, primele răscoale au început lângă Caracas și s-au întins urgent în toată țara. Pe 28 februarie, președintele a impus legea marțială și starea de urgență, suspendînd dreptul la proteste pașnice, inviolabilitatea domiciliului, dreptul individului la libertate și securitate și libertatea de expresie.
Haosul a durat o lună, sute de morți, împușcați în confruntările dintre protestatari și armată. Amnesty spune că statul a răpit demonstranți și a folosit tortura și executarea fără judecată. Aparent, viitorul președinte de stânga, Hugo Chavez, membru al trupelor guvernamentale, a participat la reprimarea lui Caracazo (el a spus că avea atunci pojar, acest ghips al săracului )
Guvernul a spus că au murit 276 de oameni, estimatele organizațiilor neguvernamentale umflă cifrele la 2000. Pagubele au fost estimate la 120 de milioane de dolari și cum țara era deja în rahat până la subțiori, președintele Perez s-a gândit că nu există o cale mai călduță decât să o îngroape de tot și a cerut SUA, președintelui Bush personal, ajutor.
Astfel, în buzunarele nu știm cui dar putem bănui, au ajuns 450 de milioane de dolari, împrumut de urgență și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți care adânci bătrâneți au venit în numai 5 ani odată cu uriașa prăbușire a pieței bancare care a presupus bailoutul întregii industrii financiare a Venezuelei.
Adică statul a naționalizat băncile, cam cum au făcut americanii în 2008 cu Goldman Sachs și restul lupilor în costumașe de pe Wall-Street.
Astfel, deși în urmă cu, să spunem, 20 de ani era Elveția și Norvegia la un loc, Venezuela a ajuns o combinație de Românie comunistă și Irak post-ocupație, țara cu cea mai rapidă prăbușire economică și socială care nu a fost victima unui război, în 2013 plasîndu-se pe locul 1 în topul global al mizeriei  (da, așa se cheamă).
Petru Popescu, cu tot talentul dumisale de a vedea umbrele lucrurilor chiar și cu soarele în ochi, nu a văzut incompetența, ticăloșia și, de ce nu, jocul geopoliticii a cărui victimă este bietul popor venezuelean.
Când însă ai ocazia să te urci pe delușorul istoriei, să privești înapoi cu relaxarea ăluia care se crede departe de incendiul din zare, nu ai cum să nu constați că toate semnele prăbușirii erau acolo așa cum toate semnele prăbușirii sunt și la noi.
Iar ce-i mai grav nu este că nu recunoaștem că suntem complici la plantarea acestor lăstari ai distrugerii, că ne-am jucat cu chibriturile pe lângă butelie, ci că, atunci când trecem pe lângă hăul care a înghițit și continuă să înghită ceea ce a fost o casă, un câmp, o rafinărie, un lac, o țară, închidem ochii și ne facem că hăul nu există.
Deja mergem desculți pe fundul lui.