Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Americanii au făcut un pact cu rușii și cu evreii, îmi spune șoferul. Mi-a mai povestit înainte că îi plac manelele, s-a definit ca fiind Cioară, adică știți dumneavoastră ce, și că îl înebunesc fetele ăstea de umblă cu fundul gol, pe vremea lui nu se îmbrăcau femeile așa, cum să te miri că te ia unul la ciocane?
Revenind, americanii le-au zis evreilor să-l lase dracu din brațe pe Dragnea, că se știe doamnă că era omul lor, nu ați văzut că noi cumpăram niște sărăcii de armament de la evrei pe o căruță de bani dar americanii voiau și ei să ne bage pe gât rahaturile ălea de tomăhoucuri, așa că le-au zis lu Israel că gata, s-a terminat și s-au înțeles să-i readucă la putere pe Ponta împreună cu hoții ăștia de la liberali, că tot hoți sunt, dar hoți mai mici, ei nu au avut atâta timp să fure ca ăștia de la PSD.
Păi și cu rușii?
Moldova doamnă, își înfige mâna în claxon ca și cum ar îndrepta țeava unui tun sonic care ar trebui să atomizeze mașina din față, cretinuuuule, adaugă în timp ce trecem pe lângă mașina condusă de o duduie cu buze enorme ca paginile zdrențuite ale unei biblii muncite de mâinile credinciosului, uite-o pe proastă, ce să-i mai ceri?, se întreabă. Cum să-ți faci botul ăla, cine te vrea așa, eu sunt cioară doamnă, îmi plac manelele dar așa ceva, buze d-ăstea siliconate, cioc, cum să vrei să pupi așa ceva?
Ce spuneam? Moldova doamnă, nu ați văzut că acolo au bătut palma americanii cu rușii și cu evreii, vă spun că mi-a zis mie la un moment dat un bărbat pe care l-am dus de pe la un minister ceva, mi-a zis că Israelu, dacă se întâmplă ceva cu arabii din jur, se va muta în Moldova, e cam aceeași suprafață, Moldova va fi noul Israel. Mă rog, acum au făcut americanii pact cu rușii ca să-l scoată pe Plahotniuc ăla, adică ce credeți că nu este nicio legătură între închiderea lui Dragnea și fuga lui Plahotniuc? Și evreii, care erau și ei băgați acolo, tot cu Plahotniuc și cu masoneria, au cedat, că au nevoie de americani că acum vine războiul cu Iranul, că ați văzut cu minele ălea.
Eu sunt vulpe bătrână, e clar că iar se întâmplă ceva mare, vă spun doamnă. Se întâmplă ceva mare.
Dacă îmi mai spune că nu e întâmplătoare extrădarea lui Assange în State și că pe Khashoggi l-au căsăpit Mossad, CIA și FSB, poate cu puțin MSS, io cred.
Manelele fac bine la creier.
Să am un metru cub de bani,
Ca să moară ai mei dușmani.

Nu știu de ce am scris cartea asta.
Este despre familii ca a mea și despre mame ca a mea și despre tați și frați ca tatăl și fratele meu. Doar că nu este despre ai mei ci despre ai noștri. Este despre ambițiile noastre și despre inadecvări și despre presiunea care ne-a turtit la pământ, presiunea pe care noi o numim comunism sau Ceaușescu sau ghinion, în loc să o privim ca pe exact ceea ce este: gravitația morală a societății noastre căreia nu îi putem scăpa, indiferent câte Saturn V am construi.
La 30 de ani de la căderea comunismului suntem unde suntem pentru că mamele noastre au fost unde au fost și pentru că mamele lor și tații lor au fost cine au fost.
Genetica e nemiloasă.
Dar mai rea decât genetica nu-i decât genetica socială.
Joi, 13 iunie, la 29 de ani de la mineriada lui Ion Iliescu, lansez și eu o golaniadă a fiicelor. La Seneca Anticafe. De la ora 19.

 

Ce voiam să mă fac când o să fiu mare? Ceva care să îi facă pe plac mamei. Balerină poate.

Când aveam patru ani, m‐a dat la balet. Cum sună! Am dat copilul la germană, la balet, la muzică.
Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani.
Eşti al părintelui şi el te dă ca pe‐un măr. Ca pe‐o linguriţă de zahăr. Ţiganii, se ştie, te iau, îţi rup un picior, ceva şi te pun să cerşeşti. Daţi‐mi şi mie 25 de bani să‐mi iau ceva de 25 de bani.

Frica de ţigani tăia sila de balet.

Am mers cam şase ani, de trei ori pe săptămână la balet. Şi atunci, şi acum am elasticitatea unei plăci de călcat rufe. Cu cine‐oi semăna?

— Cu taică‐tu, clar. Eu, la vârsta ta, făceam podul, făceam şpagatul, puteam să‐mi pun piciorul după cap.

De ce ai vrea să‐ţi pui piciorul după cap?
Pentru că poţi. Nu ai pic de ambiţie, unde o să ajungi? Probabil într‐un şanţ. De ce? Pentru că îmi plăcea berea.

Ca să fiu precisă: îmi plăcea spuma de bere. Taică‐miu, persoana căreia îi semănam prin lipsa de flexibilitate, îmi dădea mereu paharul de bere în care scufundam degetul, luam bulbucii de bere care se spărgeau, pulverizând atomi lipicioşi prin aer.

Ce voiam să mă fac când voi fi mare?
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu. Îţi susură lucruri în ureche: nu‐i aşa că nu vrei să o dezamăgeşti pe mama? nu‐i aşa că nu vrei să o superi pe mama? Nu vrei să o superi şi nici să o dezamăgeşti. Şi atunci dansezi ca un urs nătâng pe răpăiala de tobe a ego‐ului părintesc.
Doamnă, nu e talentată. Asta cred că i‐a zis doamna Gutt. Mai bine o daţi la tenis sau la lupte libere. Sau poate o daţi la ţigani, pentru că nu mănâncă ardei umpluţi.

Ce fel de copil urlă, plânge şi fuge afară din bucătărie cu mucii ţâşnind în cascade verzi, cu bale la gură: nuuuuuu vreaaaaaaau aaaaaaardeeeeei!!!

— Nu am altceva ce să‐ţi dau. Mănânci asta sau nimic.
Nimicul este foarte gustos.
Poate voiam să mă fac ascet.
Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu, pentru că părinţii gândesc ca nişte imperii. Ei nu au nevoie de justificări. Au fost înaintea ta, te‐au conceput, te cresc, le eşti mereu satelit, vasal, chiar şi când crezi că ai reuşit să te rupi, când ai pus‐o de‐o mişcare de eliberare naţională.

Te lasă să crezi că eşti liber.

Dar tu, copilul lor, ar trebui să ştii că vechile imperii nu pier. Ele îţi permit autonomia, îţi dau iluzia parteneriatului, te lasă să te bucuri zănatic când semnează o pace, un acord, un pact.

Părinţii noştri sunt Sovietele. De iure nu mai au nicio putere asupra noastră. De facto ne ocupă. Politic, social, cultural.

Nu-mi iese din cap povestea Mihaelei care a mers să voteze la consulatul din Marsilia. A stat câteva ore, coada de o mie de oameni nu înainta așa că s-a rugat de oameni să o lase să voteze că pierde avionul și toată lumea a poftit-o în față, oameni simpli și oameni complicați, oameni care stăteau de 7 ore la coadă, de ce dracului durează atât de mult?
Înăuntru, comisia de votare formată din 4 doamne trecute și un tinerel imberb, 5 cabine din care 4 goale, 10 minute de fiecare vot, nu aveți voie să filmați în secția de vot-urlă cu o palmă pusă în față, înfoiat, un al doilea cetățean care supraveghea defășurarea exemplară a votului.
Exemplar s-a desfășurat.
Și se întreba Mihaela care e psiholog, așa se întreba Mihaela: cum ajungi să nu mai fii om? Când ajungi să nu mai fii om? Cum să ții 10 ore niște oameni la poartă și apoi să pui poliția să-i disperseze?
Și m-am uitat la ea uimită, eu sunt contabilă nu psiholog, de fapt poate tocmai d-aia, că sunt contabil eu înțeleg cum suma dintre frică și dipreț este mereu nu 2 ci 11, am priceput ce i-a mânat în luptă pe gardienii lagărelor de concentrare și pe torționarii de la Pitești, pe mâinile drepte și pe cele stângi și consilierii și amantele dictatorilor.
Este frica de a pierde poziția socială pe care o datorează exclusiv sistemului pe care îl deservesc, normal că vin ăștia noi și ne trimit acasă și e mai bine în Marsilia sau Munchen decât în Dorohoi și Teiuș.
Și mai este o perversă reflecție a luminii care face ca lucrurile să se vadă în retrovizoarea acestor funcționari de stat mai departe decât sunt.
Restul lumii, colegii de școală, vecinii de acasă, prietenele din parc, verișoarele și băeții cu care s-au pupat în liceu, cei rămași acasă sunt ratații, prea proști să înțeleagă cum funcționează lumea, incapabili să urmeze instrucțiunile Ikea pe care ți le oferă viața, invocând că nu vor să-și piardă sufletul, ce idioți, sufletul ăsta nu e de mâncare dar cere de mâncare, la ce bun  un suflet în plus când ai putea să plutești așa, amoral, până la consulat la Marsilia sau, cine știe, chiar la ambasadă la Buenos Aires sau Singapore?
Disprețul doamnelor de la consulatul din Marsilia pentru românii veniți să voteze este același ca disprețul maică-mii pentru vânzătoare.
Pentru ea, femeile ălea cu mâini mereu roz, opărite, cu halate murdare de grăsime și boia, Dumnezei de galantar care trebuiau îmbunați cu săpunuri și ciocolată, țigări și pachete de cafea, reprezentau ultima scursură a societății. Trădătorii, negustorii din templu, prostia combinată cu lăcomia combinată cu puterea dicreționară pe care nici măcar nu le puteai urî pe față, ca pe Securitate, trebuia să le perii, să le mângâi, să le câștigi încrederea și doar acasă, între 4 pereți, să le drăcui cu sete, de unde plecasem?
Aaaaa, ura asta pentru vânzătoarele din comunism, proaste norocoase, ajunse, căpătuite, pe care trebuie să le suporți că ăsta e sistemul, o consuma pe maică-mea atunci și o consumă acum când se uită la televizor și le vede pe Dăncilă, Olguța, Firea, Udrea și restul de pupeze pesediste. Și disprețul ăsta reciproc este o pilă care tocește umanitatea, ne face din nume-numere, au votat 300 sau au votat 1300, matematica e abstractă.
Toate mamele urăsc vânzătoarele, cred, pentru că știu să adune și nu știu să împartă.

Despre asta este vorba în cartea Să nu râzi :(( pe care o lansez pe 13 iunie, la ora 19, la Seneca Anticafe. Mai jos o bucățică.

Ura înseamnă foc la –20 de grade. Când scade tempera‐ tura raţiunii, un strat de gheaţă de şapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor. Îngheaţă respiraţia, îngheaţă leucocitele şi îngheaţă hematiile, îngheaţă lipidele şi proteinele, şi acizii şi nu mai simţi decât acea fierbinţeală a degerării care e în tine ieşind în aburi pe nas şi pe ochi, condensând pe obraz în lacrimi de ură.

— Mily, am ajuns! striga taică‐miu din prag şi vocea lui rupea încremenirea şi maică‐mea ţâşnea din cameră, începând să vomite în spasme cuvinte pline de salivă:

— De ce te‐ai întors, nenorocitule? Du‐te la Geta, crezi că nu ştiu, crezi că sunt atât de proastă încât să nu aflu că ai o aventură cu curva aia de coafeză? Aşa ai fost toată viaţa, ţi‐au plăcut numai proaste, vânzătoare şi picoliţe, o femeie adevărată nu ţi‐a plăcut, normal. Că nicio femeie adevărată nu ar fi umblat cu tine. M‐ai găsit pe mine de tâmpită, da. Proastă am fost eu că te‐am luat de bărbat, trebuia să te las să pleci cu Nuţi sau cum o chema pe târâtura aia din Focşani cu care umblai când eram gravidă cu Vlad.

Taică‐miu traversa fluviul mocirlos de invective şi reuşea într‐o pauză în care maică‐mea îşi recupera respiraţia să vâre:

— Despre ce vorbeşti, Mily, pe bune, ce s‐a întâmplat?

— Las că ştii prea bine, bestie, că vorbesc despre tine şi Geta, coafeza…

— Care Geta, Mily, te rog linişteşte‐te.

— Tu să nu‐mi spui mie ce să fac, nemernicule, toată viaţa ai încercat să îmi dictezi ce să fac!

— Nu cunosc nicio Geta.

— Geta, Geta, am fost împreună cu bărbată‐su, Toni, ăla de repară televizoare. Te‐am văzut eu cum o strângeai de mână când credeai că nu mă uit şi îi…

— Doamne fereşte, cum, mă, să îmi placă de pachioanţa aia? Tu ai înnebunit? E grasă, buhăită, are faţă de vacă.

— Şi ce, Nuţi arăta mai bine?
— Hai să nu începem iar discuţia.
— Nu vrei să vorbeşti, de ce nu vrei să vorbeşti, ţi‐e ruşine că m‐ai înşelat cu toate stârpiturile?
— Nu te‐am înşelat decât o dată şi nu era stârpitură.
— Îi iei apărarea scroafei care voia să‐l lase pe Vlad fără tată, care ţi‐a păpat banii…
— Nu mi‐a păpat banii, aduceam toţi banii acasă, aveai fluturaşul, ştii bine cât câştigam.
— Nu ştiu nimic, toată viaţa ai ascuns de mine tot. Ce ştiu eu, poate mergeai la poker şi jucai ca înainte să mă cunoşti pe mine, poate făceai bani şi aşa îţi permiteai să o scoţi în oraş şi să îi faci cadouri curvei de Focşani.

 

Game of Thrones ediția pe România s-a terminat satisfăcător.
Frizerul rău care a acaparat puterea a primit 3 ani și jumate de închisoare. Pe stradă lumea zâmbește, Night King a fost străpuns de cuțitașu Aryei Stark de la Casație și Justiție. Dar hei, câte mai sunt de făcut. De pildă să stabilim cum mama dracului partidul lui Ghiță a reușit să strângă pentru înscrierea în cursa europarlamentarelor 200.000 de semnături dar a luat 51.000 de voturi. Idem partidul lui Oprea, cu 48.800. Cine a mermelit listele și cine a închis ochii? Nu că n-am știi, dar să se facă toarăși o anchetă penală, să intre niște procurori peste Autoritatea Electorală, nu?
Apoi, Diaspora.
Iar Diaspora.
Ce s-a întâmplat cu plângerile din 2014 pentru obstrucționarea exercitării dreptului la vot?
Știe cineva?
A căzut vreun cap în ăștia 5 ani?
Măcar un fir de păr a fost smuls de pe scalpul lui Meleșcanu?
Nu? De ce?
Mi-a povestit o prietenă care a votat ieri la Marsillia că erau 4 cabine de vot goale în timp ce personalul dezumanizat al consulatului, un echipaj despre care tot alegătoru știa că sunt cu ăștia de la putere, făcea tot ce îi stătea în putere să întârzie votul. Scriau încet, te țineau la ușă, scanau pe îndelete buletinu, comentau că nu cunoști regulile și că ai face bine să aștepți, erau acrii și triști, cum îi stă bine oricărui copil de vânzătoare la o măcelărie comunistă să se comporte cu plăvanul de la coadă.
Oare cum au ajuns oamenii ăștia să lucreze în misiunile diplomatice românești? Eu știu doar o fătuță, fiică de securist de rit nou, care la numai 25 de ani deja era școlită pe banii mei și trimisă în misiuni diplomatice în țări importante, doar pentru că era fiica lu tac-su. Oare nu trebuie intrat cu furtunul în cotețul lui Meleșcanu, nu trebuie luate la purecat ambasadele și consulatele și văzut cine sunt baroneții care umflă mațul în străinătate finanțați din banii noștri?
Mai departe, Darius Vâlcov a rămas în cucul gol. Cine îl ține pe nenea ăsta în brațe? De ce nu e în dubă împreună cu Lyviu?
Ce se mai aude cu …
Ok. Știu că trebuie să le luăm pe rând, pas cu pas cum spune melcul liberal care încearcă de 5 ani să treacă strada.
Dar am încredere în timingul meu. De fiecare dată când am scos o carte, a căzut un cap. Și pe 13 iunie scot o carte.
Se cheamă: Să nu râzi.
Mai jos o bucățică. E cu râs și plâns.
Și cu o condamnare penală pe vine. Încă nu știm pentru cine.

 

Ce este timpul?

Mily se uită în oglindă, are pete maronii şi trei dungi pe frunte, urmele mirărilor care i‐au săltat sprâncenele. Are şi câteva riduri în coada ochilor, ca nişte năvoade încercând să prindă lacrimi. Dar găurile plasei sunt prea mari şi lacri‐ mile au scăpat, au curs pe faţă, au săpat o vale, două văi: una pe dreapta, una pe stânga.

Ce este timpul?
Ce a făcut cu viaţa ei?
Când s‐au dus zilele şi de ce s‐au dus zilele şi cum de nu le‐a oprit, de ce le‐a lăsat să plece exact ca pe profesorul de matematică Titi, care era frumos şi deştept şi o iubea, şi ea era frumoasă şi deşteaptă şi îl iubea?

Nu avea atunci pete pe frunte, nici cozi de cometă la ochi, nici şanţuri pe faţă. Şi nici nu avea 80 de kilograme ca acum, ci 50. Nu avea pielea pergament pe mână şi nici picioarele umflate, nu avea burtă şi nici guşă şi deasupra buzei nu îi creştea buruienişul mustăţii pe care trebuie să o prăşească la fiecare săptămână.

Era frumoasă şi iute şi putea să‐şi pună piciorul pe după gât, ceea ce înseamnă că era elastică, ar fi putut să fie o dansatoare superbă. O balerină.

Ce este timpul, dacă nu betoniera asta din care curge întruna peste ea ciment, mai întâi i‐a prins picioarele, nu a putut să‐şi mai mişte tălpile şi cimentul a continuat să urce şi nu a mai putut să‐şi mişte nici genunchii, apoi bazinul, apoi mâinile şi acum e prinsă în cimentul ud până la gât?

Asta e timpul.

Te îngroapă şi tu nu încerci să‐i scapi atunci când încă mai poţi, atunci când încă nu a urcat prea sus. Nu zgârii, nu smulgi bucăţi ca să te eliberezi, nu strigi după ajutor, rămâi în captivitatea umedă convins că aşa e bine, că oamenii adevăraţi sunt cei de neclintit, cei care îşi găsesc locul şi rămân acolo unde le‐a fost dat să se oprească.

Dar timpul nu se opreşte. Timpul te îngroapă şi ea nu a fugit cum fug unii oameni de bătrâneţe, ignorând cea‐ sul, lunile şi rotaţia pământului în jurul axei proprii. Cum şi‐a risipit viaţa?

Ce ar face dacă ar putea să dea timpul înapoi? Dacă betoniera ar putea fi convinsă să‐nghită tot cimentul pe care l‐a turnat asupra ei?

Probabil ar munci să facă bani pentru o şcoală mai acătării. Da, asta ar face. Ar munci şi nu ar face copii atât de repede, a greşit să creadă că singura ei scăpare din mizeria satului sunt copiii făcuţi repede şi că şansa ei este să găsească un băiat de la oraş, de familie bună, cu mama care să ştie să gătească raţă cu vişine, săraca mama, cât a suferit cu nebunul!

Oare mama, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, l‐ar mai fi făcut pe Vick? S‐ar fi măritat cu dementul de frizer şi l‐ar fi făcut pe Vick sau poate, cu puţin noroc, lua un ofiţer neamţ, doar vorbea germană mama, îl lua şi pleca în Germania şi scăpa de frizer şi de comunism, şi de cancer scăpa. Şi ea, Mily, ar fi scăpat de Vick şi de copiii nebuni şi ar fi

făcut şcoală, ar fi fost cineva, Ci‐ne‐va, respectată de soţ, de copii, de vecini. Ar fi avut prietene cu care ar fi jucat remi şi tabinet şi ar fi intrat poate şi în politică după revoluţie, căci soţul ar fi sprijinit‐o şi ar fi stat acasă ca să aibă grijă de copii. De fapt nu, ar fi avut femeie în casă, servitoare ca Anca, consăteanca ei care acum are mall la Braşov, o terchea‐berchea care a furat de a stins; şi ea, şi bărbată‐su, un analfabet, au furat de‐au rupt, au început cu un chioşc la gară şi apoi au intrat în afaceri cu primarul şi acum au mall şi hotel, şi culmea tupeului, Anca a chemat‐o pe Mily să o ajute la curăţenie în vilăul ei din Schei, o urâţenie, plină de bări de inox şi spoturi şi o cafea nu i‐a dat lui Mily proasta aia de Anca, a uitat de unde a plecat, a uitat când ea, Mily, a ajutat‐o la Giurgiu să treacă proasta clasa, că era vai de capul ei.

Toată noaptea a visat că locuia în alt corp. Era o femeie brunetă, mătăhăloasă, în vis ştia că este ea, dar cumva înţelegea că nu e faţa ei, e o altă piele, sunt alte trăsături pe care le‐a primit, ca şi cum ar putea să o ia de la început.

Şi când s‐a trezit, şi‐a pipăit faţa şi a răsuflat uşurată, dar după, imediat după, a început să respire iute, agitat. Înainte să i se formeze gândul în minte, a fost panica, vâjâind şi despicând aerul ca un buzdugan.

Nu are cum să o ia de la început cu o altă viaţă.

Este la sfârşitul propriei vieţi pe care a trăit‐o blurată de ură, frustrare şi lacrimi. Când a fost bucuroasă? Când a fost fericită?

În cutia mea poștală am găsit fluturași de la PSD. Pe ei scrie că 60000 de pensionari vor primi bilete de tratament în stațiuni balneare. Mă gândesc la celelalte 4 milioane de pensionari care nu vor primi bilete de tratament cu preț redus în stațiuni balneare și apoi mă gândesc la stațiunile balneare distruse bucată cu bucată de cei 24 de ani de guvernare FSN-PDSR-PSD.
Apoi mai scrie că pensia în douăzeci-douăzeci va dubla pensia din 2016, dată de Cioloș. Nu spune nicăieri cât e inflația și cum creșterile au fost anulate de scumpiri. Nu spune nicăieri că mărirea asta de pensii vine din bani împrumutați de guvern la dobânzi uriașe. Nu spune nicăieri că cineva, adică noi ăștia de mai suntem prin țară, am rămas fără pilonul II și vom plăti creditele făcute de PSD.
Mai scrie pe fluturaș că lista compensatelor a fost mărită, n-are a face că geaba o mărești pe hârtie dacă tu nu ai medicamentele ălea în farmacii și în spitale sau că pică spitalele pe tine și dacă totuși scapi de sub dărâmături, o faci cărând o poală de nozocomiale în tine.
Pe fluturaș e o poză cu doi bătrâni. El are pălăriuță și e ușor nebărbierit, ea râde un pic stânjenită și are părul nepieptănat, intuiești prezența căruciorului de mers la piață și a șosetei de nylon transparent vârâtă în pantoful decupat la călcâi. Nu au nimic din eleganța pensionarilor spanioli care se strâng în cafenele să joace remi, pălăriile sexi, machiajul rafinat, frizurile îndrăznețe, penajul viu.
Pensionarii români surâd amar ca dintr-o poză de pe piatra de mormânt care le strivește deja viețile. Sunt îngropați sub sudălmile noastre, sunt îngropați sub promisiunile lor, sunt îngropați sub nevoi, boli, nepăsare și un imens val de nostalgie.
Pe vremea noastră nu era golăneala asta de acum, spun ei. Pe vremea noastră eram respectați.
Ca să se întoarcă pe vremea lor să reviziteze vitrina plină de bibelouri ale respectului pe care le primeai de la tovarășii locatari, colegi de muncă, pietoni, vilegituriști, trebuie să pui ștampila pe acela care îți promite respect.
Adică PSD-ul.
Ce contează că fură și nu fac autostrăzi, școli și spitale?
Morții nu dau teze, nu fug la mare și nici nu se îmbolnăvesc.
Ei doar votează.
Și nici măcar nu trebuie să îi dezgropi ca să facă asta. Cimitirul e pe băncuțe în parc și la cozi la farmacii, își așteaptă pensia și respectul promis.
Cimitirul viu și trist.
Mai jos un text de acum 2 ani, din Siberia.
În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Roli spune că nu-l interesează politica, nu merge la vot, el face ce știe să facă, societatea e atât de evoluată încât ar trebui să își regleze ph-ul singură nu să-i ceară lui să facă extraefortul de a se ocupa și de asta. Lui Roli îi plac ceasurile scumpe, și-a cumpărat două, un Omega de 8000 de euro și un Rolex de 9000.
Banii erau dintr-o moștenire.
Altfel Roli trăiește frugal. Când îl rog să sune un prieten îmi spune că nu are credit pe telefon. Nu are carduri bancare, nu are facebook, nu are televizor, trăiește underground.
Când nu bea cafea și fumează țigările prietenilor, Roli se uită la filmulețe pe net cu ceasornicari care desfac ceasurile și apoi le reconstruiesc minuțios, potrivind piesă cu piesă.
Ce i-ai spune lui Roli ca să-l faci să meargă la vot?
Că d-aia nu are șosele, că d-aia nu are spitale, că d-aia…, spune Marius. Marius e antreprenor și e iritat de izolarea morală în care trăiește Roli și este ofensat de respingerea responsabilității civice pe care o afișează acesta.
Dar Roli nu are mașină, merge cu bicicleta sau pe jos până la cârciumă, nu călătorește și, norocul lui, nu se îmbolnăvește.
Irina intervine în discuție: dar de ce trebuie convins Roli să meargă la vot? Dacă nu merge la vot ce i se întâmplă? Dacă merge ce o să se întâmple? Ce înseamnă votul unui om care nu vrea să aibă sub nicio formă de a face cu statul, un om atât de ușor încât nu lasă urme pe zăpada realității?
Matteo crede că nu cantitatea ci candidatea contează, da, nu m-am putut abține să nu fac jocul ăsta de cuvinte. Geaba mergem mulți la vot dacă trimitem niște oameni subcalificați, agramați, desculți pe jarul politicii europene să ne reprezinte. Ce ne facem cu problema asta, când trebuie să alegem între gumari și pantofi de mort, cu talpă de carton, când suntem subscriși alternativelor prost și foarte prost?
Alegem prost. Și mergem mai departe.
Dar nu există partidul îngerilor, unde toată lumea e perfectă, izbucnește Horia. El merge la vot, el nu voteză pe contră. El nu i-ar spune nimic lui Roli pentru că știe că Roli nu poate fi convins. Horia a plecat din țară 9 ani și s-a întors și acum e scos din minți de standardele înalte pe care le cer românii de la politicieni.
Ne-am găsit tocmai noi să comandăm oul poșat cu forma perfect elipsoidală, așezat exact în mijlocul unui cuib de rucola culeasă acum 32 de secunde, dacă ar fi fost și 9 secunde mai târziu ne-ar puți tot aranjamentul. La noi să nu veniți cu d-ăstea, noi vrem numai tot ce e mai bun, ne-am săturat în ăștia 30 de ani să alegem răul cel mai mic.
Nu există partidul îngerilor.
E 2019. Ce am făcut ăștia 30 de ani noi, generația 45-50 de ani?
Am făcut bani și am făcut afaceri, am făcut credite și copii și am făcut case. Și ne-a durut în cur de politică. Lasă-i p-ăia, noi avem viața de trăit. Noi avem guri de hrănit.
Și în 2015 am aflat că avem și moartea de murit.
Chiar dacă aveam bani, chiar dacă aveam relații, chiar dacă aveam putere, s-a murit pentru că nouă nu ne-a păsat 26 de ani pe cine am lăsat să ne conducă.
Colectiv este culpă colectivă.
Pe care Roli nu o resimte pentru că nu are facebook, carduri, credite, televizor. El are doar 2 ceasuri cumpărate din bani moșteniți.
Dacă i-am lua lui Roli un ceas, pe ăla mai ieftin, i l-am desface pe măsuța cafenelei și i-am spune că doar politicianul x poate să îl așeze la loc piesă cu piesă dar pentru asta trebuie să mergă la vot și să-l voteze, Roli ar merge la vot pentru că l-am făcut să înțeleagă ce pierde.
Eu am pierdut 30 de ani pe care niciun ceasornicar nu mai poate să-i îngrămădească la loc în cutiuță și să o facă să meargă.
Nu am de gând să mai pierd nici măcar unul în plus.

Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București. Unde am scris textul de mai jos.

Anul trecut a murit ultimul șef al Securității, generalul Iulian Vlad.
Bătrânii spun: era un patriot, un luptător, dacă nu era el, eram și acum sub cizmar. Bătrânii zic: dacă nu era el, ne ocupau rușii.
Bătrânii subliniază: dacă nu era el, ne luau ungurii Transilvania și bulgarii ne furau castraveții, ca Iugoslavia ajungeam de nu era el.
Bătrânii ne reamintesc triumfal: dar a fost el.
El, generalul, patriotul dar, totuși, securistul avea un fiu. Fiul lui trăiește și muncește, ca și tatăl său, pentru țară. De 15 ani neîntrerupți, indiferent de guvernare, fiul fostului șef al Securității muncește la Corpul de Control al Guvernului.
A fost acolo începând cu Năstase, a trecut prin Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta, Cioloș și cei trei trandafiri care i-au urmat acestuia după alegerile din decembrie 2016.
Dacă e ceva cu care sunt de acord cu Dragnea Liviu Nicolae este afirmația că Securitatea conduce țara. Da, telefoanele sunt ascultate, da, există protocoale de colaborare între SRI și parchete (încă de pe vremea colegului împușcat în eșarfă), da, avem tone de mandate, mult mai multe decât media europeană.
Securitatea trăiește în fiecare partid politic din România, Securitatea a infiltrat partidele noi, Securitatea mărșăluiește la Pride dar duce crucea și alături de Noua Dreaptă, Securitatea ia bani de la Soroș și organizează festivaluri de artă și design dar și mănâncă mici și râgâie la serbări populare, Securitatea are firme de publicitate dar și de salubritate, are televiziuni mereu aproape și linie directă cu Dumnezeu prin intermediul preasfinților, Securitatea e în consiliile locale și în cele de administrație, în Academie și în asociațiile de locatari, în coaforuri și mânăstiri.
Securitatea scrie discursurile lui Dragnea dar și pe ale lui Orban, Securitatea alege iile Olguței, Găbiței și Vioricăi, e în succesul analfabeților și în victoriile precupeților, scrie listele de doctoranzi și numește directori de muzee.
Securitatea nu mai este de mult timp o instituție în România.
Este fundația pe care a fost construită societatea noastră post-comunistă.
Fără fundație, se dărâmă întreaga Românie.
Nu ai cum să zici toți acoperiții să iasă la lumină, bre Căline.
Nu e destul soare pe cer ca să arate marea de descoperiți. Nu ar mai rămâne îndeajuns de mulți oameni pe lângă care să întemeieze măcar un comitet de numărat descoperiții.
Securitatea e indestructibilă pentru că Securitatea suntem noi.
Și cum te poți apăra de tine însuți?