Nu-mi iese din cap mina expusă în muzeul “victorioasei” retrageri de la Dunkirk. Rotundă cu sfârcuri de fontă de la care sugeai moartea. Un coronavirus gigant, de producție cehoslovacă.
Virușii celui de-al doilea război mondial.
La câteva sute de kilometri de fortificațiile Dunkirkului, noaptea acopera Aachenul, inima imperiului Roman de Apus sub Charlemagne, pentru 600 de ani locul de încoronare a regilor Germanilor. Pitit într-o firidă, Isus e răstignit în piatră de un mileniu, pe sub picioarele lui trecând clătindându-se trei studenți bețivi, către casă.
Rămâi acolo dacă poți, mi-a zis Octav, e belită în România. Și Ioana mi-a zis că vine urgia, dar eu tocmai ieșeam din Koln, din frigul altei catedrale ale cărei vitralii înfățișează sfinți, împărați și cercuri luminoase din care ies raze, ca niște suflete de H1N1 chemate la Dumnezău să fie iertate.
Sandy spune că frate-său zice că o să fie groasă. Frate-său știe mai bine decât mine sau decât tine, e îndeajuns de sus încât să vadă dușmanul apropiindu-se de sat.
Ce facem?

Tușesc.
Dacă vin în țară mă bagă în carantină la graniță, sigur mă îmbolnăvesc dacă nu sunt deja bolnavă. Și dacă mă îmbolnăvesc ajung în spitalele românești, acest tobogan spre moarte. Nu cred că o să mor de Covid-19, ci de scârbă, ciudă și nozocomiale, de ură față de mine care m-am lăsat condusă de o trupă de hoți puhavi.
În Germania nu pot să stau, nu am bani și nici prieteni aici.
În Spania e ieftin, sistemul medical e unul din cele mai bune din Europa, e cald.
Plouă în Franța, autostrăzile sunt goale și rafturile din magazine pline. E 10 martie și 1000 de kilometri au încăput în 8 ore, cam cât faci între București și Brașov pe 4 ianuarie.
Nicăieri nu-i ca acasă, declară maică-mea, vino aici că în Spania e urgie.
Televizorul distorsionează realitatea, îți spune că domnul chelner și domnul șifonier au situația în mână, că la noi nu se moare, Jana se transformă.
Mamă, tu știi că atunci când Spania declară stare de necesitate asta nu înseamnă că nea Marcel de la Interne preia pe bombeu țărișoara și bagă o miuță cu bugetu, făcând cine știe ce fabuloase contracte despre care nu trebuie să dea nimănui socoteală, că era urgență, normal că au luat măști și ventilatoare și antivirale cu prețuri de 98067 mai mari. Normal că îi saltă de pe stradă pe băieții care dau prea mult din gură, normal că opresc stațiile TV și publicațiile care dau pe goarnă ce fac ei, nu că ar fi stații TV la noi care să facă asta, dar îmi permit să fabulez.
În Spania, mamă, când e stare de urgență, se alocă 14000 milioane de euro pentru economie, din care 5000 se duc la sănătate. În Spania, mamă, iese lumea la balcoane și aplaudă medicii și asistentele care muncesc prin spitalele patriei, și asta nu are nimic de-a face, mamă, cu vreun BTL pus la cale de vreun politician cu dosare penale care pune presiune pe guvern, așa cum a fost la începutul lui 2012 cu domnu Arafat cel atât de iubit și calificat.
Nu. E respect pur. Și recunoștință. Și entuziasm pentru că faci parte dintr-un sistem care te protejează.
Dar tu, ca și mine, mamă, nu avem de unde să știm cum e aia să te simți ocrotit.
Suntem amândouă copiii unui părinte abuziv care ne bea alocația, ne stinge țigara pe frunte și ne babardește colegii de clasă. Statul român este mincinos, hoț, tupeist, golan.
Și autoritatea lui inefabilă e, de fapt, atât de ușor de spulberat.
Doar să deschidem ochii.
Dar de ce am face asta când atunci când ții pleoapele presate vezi stele roșii care, dacă te concentrezi mai bine, nu sunt deloc stele ci niște sfere din care ies cornițe boierești, exact ca niște mine cehoslovace la Dunkirk, poate, poate vor întâlni în cale crucișătorul prostiei naționaliste românești și îl vor arunca în aer.
Buuuuuuum.

Câinele are la gât pene colorate. Este mai bătrân decât stăpâna care sigur a dansat pe masă la petrecerile lui Gatsby, poate cu aceleasi pene colorate la gât.
Soarele încălzește artrite, cocoașe, chelii.
Vârsta medie pe terasă este de 71 de ani.
Lumea vorbește despre cărți, canastă și câini. Deși e tot cu C, nimeni nu suflă o vorbă despre coronavirus. Îmi dau lacrimile când mă gândesc la ai mei, ce frumos ar fi să stea și ei pe o băncuță într-un port cu Mediterana la picioare.
Le-am spus să nu iasă din casă, să-mi spună ce vor de mâncare și vorbesc cu voluntarii de la Cumpărături la ușa ta, să le aducă tot ce au nevoie. Hai domle, nu exagera.
Maică-mea crede că sunt nebună că nu m-am întors acasă. Aici sunt doar 47 de cazuri versus Spania unde sunt 2000. Îi spun că la noi nu sunt destule teste epidemiologice, că nu există control, 40000 de români din Italia au venit acasă și dacă sunt doar 1% infectați dintre ei tot este enorm pentru un sistem de sănătate paralizat de la degetul mic de la piciorul stâng în sus. Nu sunt unități de terapie intensivă, nu sunt medici, nu sunt salvări,  nu sunt ventilatoare și vitamine, dacă faci un infarct nu vine nici dracu să te ajute, o să spună că se luptă cu Covid-ul și o să crăpi ca un câine în această societate pulverizată de impostură și cumetrie.
Memoria este o abstracțiune. Nu există memorie cum nu există democrație cum nu există bine, draci sau paradis.
Colectiv cu cele câteva zeci de victime care au arătat că statul român este un falanster ascuns după un carton vopsit cu vorbe mari, Colectiv nu e cuprins de memoria națională pentru că memoria nu există.
47 de cazuri de coronavirus înseamnă 4000. Asta înseamnă că o să murim toți? Nu. Asta înseamnă că o să moară părinții noștri, ăia care au pus bani de-o parte să-și facă din timpul vieții pomană și cavou, părăsiți de copiii plecați în șapte zări, cine să le mai aprindă lor o lumânare?
47 înseamnă în câteva săptămâni 40.000 de infectați. 20% o să intre în spital și 5% la terapie intensivă. 8000 de paturi în spitale și 2000 la ATI.
Cine moare? Cine trăiește?
Ăia cu pile.
Ăia care pot să plece din țară.
Și, desigur, ăia care stau în casă. Ion Iliescu va trăi. Și Dan Voiculescu va trăi. Și Dragnea va trăi, liber, căci pușcăriile sunt focare și își va obține, în sfârșit, eliberarea.
Restul de bătrâni vor muri.
Și uite așa, deși liderii îi vor supraviețui, partidul care a îngenuncheat statul român, va pieri, ucigându-și, exact ca în War of the Worlds, proprii votanți.
Câinele cu pene la gât latră răgușit. Stăpâna îl mângâie pe cap și își mai ia un vermut. Salud!!!
Părinții mei stau închiși într-un apartament așteptând știrile care-i asigură că suntem pregătiți să prindem chiar și un asteroid pe bombeu și să-l șutăm înapoi în spațiu. Macondo e România, lovită de un mileniu de somnolență și singurătate.

L-am cunoscut pe Saul Bellow, a predat la univeristatea mea, în Chicago. Am fost coleg cu băiatul lui, Adam.
S-a așezat lângă mine degajat, cât să aibă, peste 70 de ani, clar, picioarele sunt lungi, trimise în mijlocul vagonului de metrou, are aerul unui om care s-a săturat de propriile membre, îl incomodează, ochii sunt cel mai greu de strunit, aleargă urlând de nerăbdare peste harta stațiilor.
Încerc să mă pierd în oraș și niciodată nu știu unde sunt.
Înseamnă că sunteți bun la ceea ce faceți.
Adică?
Rătăcire. Mulți cred că știu exact unde sunt și se străduiesc să aibă mereu calea trasată.
Nțțț, asta ar fi extraordinar de plictisitor.
Predă engleză în Berlin, îmi spune. A predat și în China, înainte de coronavirus, mult înainte de coronavirus. Nu au nicio urmă de simț al umorului chinezii, îmi spune. Le-am zis gluma asta a lui Woody Allen, din Annie Hall cred. “A guy walks into a psychiatrist’s office and says, hey doc, my brother’s crazy! He thinks he’s a chicken. Then the doc says, why don’t you turn him in? Then the guy says, I would but I need the eggs.”
Râd. Râde și el.
De unde ești?
România.
Bunicii mei erau de undeva din Moldova, desigur evrei, bunicii mei, din partea tatălui, de lângă Huși. Cred că d-aia râdem la aceleași glume, voi, est-europenii și noi, evreii, avem același sistem de îmbrățișare a absurdului. Deși știm că totul este o fantasmă, tot vrem ouăle și d-aia nu încercăm să anulăm sursa iraționalității.
Dăm din cap ca doi căței de pluș dintr-o Dacie 1300.
Spune-mi tu, ce să fac eu acum, în ultimii ani din viață, să-mi fac griji că Bernie nu o să strângă destule voturi și o să iasă Trump și, stai așa, chiar dacă ar deveni președinte, ce poate să facă el când industria farma este mai puternică de 649 de ori decât Senatul american, el e doar un bunicuț plin de concepte, ca să nu mai zic nimic despre faptul că sistemul constituțional e o mizerie, ăia din California au 1 senator la 1 milion de oameni și ciobanii din Dakota de Nord au unul la 15000. Saaaaau să mă uit la Larry David și să mă rup de griji, să-mi amintesc cum era viața în anii șaptezeci când statul nu scotea bani din frică, știi că asta se întâmpla în `70, lumea nu trăia în frică.
Mass-media.

Terorism informațional.
Religiile operează cu teamă. Frica de ceilalți, de singurătate, de Apocalipsă, de păcat, de Dumnezeu, de iad, de diavol. Un accident minor poate fi transformat într-un simbol al sfârșitului lumii. Un virus, un președinte, un vițel cu 2 capete, un pui cu 4 arome.
Presa vinde.
Acțiunile farma cresc. Prețul aurului crește.
Zidurile dintre noi cresc până când nu o să ne mai vedem minciunile și atunci, istoviți, ne vom pune în fund la umbra lor și vom cere ca cineva să le dea dracului jos că nu mai zărim lumina zilei.
Pe întuneric e mai ușor să te sperii.
Nu mai bine ne uităm la Larry David?

Kinky, Pinky, Luxury, Classy.
În vitrinele magazinelor care promit lucruri cu y la sfârșit sunt conserve, ștrampi, plovăre turcești și praful anului 1990. Cerul e murdar, oamenii merg cocoșați, nu cumva să se atingă cu spinarea de norii care au coborât atât de tare încât poți să le vezi ridurile și porii din piele.
Singurele culori sunt cele ale fustelor țigăncilor. Verde, roșu, turcoaz și auriu, pliurile șterg nămolul de pe marginea șoselei care străbate sate secuiești cu nume românești, Văleni și Gornești și Periș unde conace și palate intră în pământ de rușine iar grădini odată splendide sunt cutreierate de turme de oi la fel de murdare ca cerul din care par că au căzut, îngeri fără aripi, îngeri tunși care fac beeee, beeeee și nimeni nu le răspunde că nimeni nu înțelege ce vor.
Copacul de gunoi, ăsta trebuie să fie o nouă specie, copacul care toamna, în loc de frunze, scutură pungi și copacul de colace de budă și copacul de peturi, e plină pădurea de soiurile ăstea noi de copaci sau poate vulpea, ursul și mistrețul redecorează baia.
Pe câmp, printre cioturi înegrite de coceni de porumb, cete de căprioare înarmate cu furci și topoare urmăresc țăranii. Doamne, ce mi-ar plăcea să văd asta, ca într-o promisiune a martorilor lui Iehova pe amfetamine, iepurele și viezurele și lupul, toate animalele sălbatice să-și dea mâna și să cotropească așezările omenești și să ne ucidă pe toți, fără milă, și cadavrele noastre să le pună-n vitrinele magazinelor Kinky, Pinky, Luxury și Classy.
Curățenie.
O curvă stă la marginea drumului, pe ciuci stă într-o poieniță de gunoi, hârtii și plastice dansează în jurul ei pe muzica vântului și ea nu le vede, când trăiești în mizerie te sincronizezi molecular cu prăbușirea, putreziciunea și refuzul.
Procurorul Teodor Niţă, care instrumentează cazul celor 16 containere cu deşeuri care în acte figurau drept obiecte de uz casnic second hand, descărcate în Portul Constanţa de pe o navă olandeză venită din Marea Britanie, spune că acesta ar fi unul dintre transporturile similare făcute în ultimul timp, alte circa 50 de containere cu deşeuri ajungând în România când Marea Britanie era încă în Uniunea Europeană. “România este într-un risc major şi iminent să devină lada de gunoi a întregii Europe, şi nu numai”, a afirmat procurorul. (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23677187-procuror-dupa-descoperirea-containerelor-gunoi-ajunse-constanta-din-marea-britanie-alte-50-containere-fost-aduse-conditii-similare-romania-risc-major-devina-lada-gunoi-intregii-europe.htm?fbclid=IwAR0jMJeGWM7LlNHQKhetylyrFEaNhIYEI26KLs8psnjxhB0bU0YM_OMNDHE)
Vindem gunoi, mâncăm gunoi, respirăm gunoi, citim gunoi, auzim gunoi, cine nu e gunoi e împotriva noastră.
Ăsta ar trebui să fie sloganul de țară.
Suntem gunoi.
Murdari. Stricați. Bolnavi.
Refuzați.
Împachetați în mândrie și glorie și cuvinte care să ne facă să uităm murdăria din noi.
Suntem goldy. Și frumy.
Gunoy.

În dosarul Mineriadei, lui Ion Iliescu i s-a încălcat dreptul la apărare.
Ancheta trebuie reluată de la zero. Zâmbetul iliescian împinge la deal fălcuțele, arată bine domnu președinte, nicio vină nu-i apasă sufletul pur.
Diseară moderez o dezbatere după proiecția documentarului Colectiv la care o să participe și contabilele avertizoare de integritate de la spitalul Malaxa. La cât de corupt e sistemul, mă mir că mai au serviciu. Florin Secureanu, managerul de la Malaxa ale cărui mânăreli au fost dovedite de cele 2 doamne, e șef la spitalul orășenesc Jibou. Exact ca Ion Iliescu, și Secureanu se ține bine. Cele 2 milioane de euro ciordite nu au fost confiscate de statul impotent, procurorii se bâlbâie, pariu că dosarul ăsta o să fie aruncat după un fișet și cu asta basta.
Cei drepți vor moșteni pământul.
Posibil. Însă o vor face de la cei strâmbi care acum îl au în stăpânire.
Mai jos un text scris acum 2 ani.
Am dat iar cu zarul aiurea și suntem înapoi, la căsuța zero în acest joc Piticot nesfârșit.

Uitarea în Grădina Maicii Domnului.
România-Grãdina Maicii Domnului, locul unde Mesia îsi face aprovizionarea cu telemea si pastã de dinti. Mesii, cã sunt mai multi. Uneori dispar cu lunile, alteori apare câte unul, slab si nedormit, alteori sunt 2-3 si îsi fac partid. La tzanc, când patria trebuie salvatã.

Atunci ai face bine sã nu-l întrebi pe Mesia pe unde a umblat, de ce a întârziat, de ce l-a lãsat pe Dracu sã ne violeze copilasii. Poporul e sãtul de rãspunsuri, vrea doar ca Mesia sã înmulteascã pestii si pâinile si sã schimbe apa în vin. Poporul vrea sã uite foamea. Si ce dacã Mesia a fost vãzut cu Dracu la benzinãrie, si ce dacã Mesia a bãgat în partid un verisor al Dracului.

Poporul vrea sã uite. Dar uitã selectiv. Nu vrea sã-si aminteascã nimic din fosta venire a lui Mesia, contractele cu SRI-ul, faultul în campania electoralã, cadoul fãcut PSD-ului prin lipsa de implicare în modificarea legii alegerilor de la un tur, la douã.

Asta ar însemna politically correctness si nimeni nu are nevoie de asa ceva în vremurile istorice pe care le trãim.

Apostolilor lui Mesia li se iartã tot, celorlalti nimic. Ei nu au fãcut nimic pânã acum, decât sã dezamãgeascã.

Iertarea pogoarã doar peste cei care îmbrãtiseazã fãrã sã crâcneascã sosirea fiului lui Dumnezeu.

Am scris postul de mai jos în 2015. E despre imposturã, fanatism si uitare. Mare grijã la ce vrem sã nu mai stim si cum ne afecteazã asta prezentul si viitorul.

În afară de păr, nimic nu îl desparte pe Cristian Tudor Popescu de Miron Cozma. Țâfnă, sprâncene ultramobile care acum se-nchid asupra ochilor mici, acum se-nalță într-o arogantă uimire, urlete în microfon, rictusuri sparte. Și mult tupeu. Tupeu cu care îndoaie pe genunchi realitatea, ca un clovn care înnoadă baloane sub formă de pudeli, săbii sau floricele.
De unde în 1990 CTP-ul avea pregătită praștia cu rahat cu care trosnea între ochi huliganii din piața Universității, acum explică doct la Digi că

“Minerii s-au dus în Piaţă şi au bătut.. acolo nu a fost ciocnire între manifestanţii pieţei şi mineri, cum se crede în ziua de azi. Nu. Minerii s-au năpustit la persoanele civile pe care le-au întâlnit.

Veniseră chitiţi să caftească oameni. Nu puteau să plece nesatisfăcuţi. Voiau sânge, să plece cu un trofeu de sânge în Valea Jiului.

Iliescu nu a avut tăria să le spună în Piaţa Victoriei: stimaţi tovarăşi, vă mulţumesc că aţi venit, dar vă rog să mergeţi la gară, situaţia a fost rezolvată, pericolul îndepărtat, nu mai este nevoie de vreo ciocnire între mase de civili. Cum să spună aşa ceva politicianul bolşevic? Ştia că ar fi fost huiduit. Ştia că o masă aflată în excitaţie se poate întoarce în câteva seunde. A zis: mergeţi şi reocupaţi Piaţa.”

Să vedem ce zicea CTP-ul la câteva zile după mineriadă:
19.06.1990. Adevarul. Spirala Violentei, editorial semnat de Cristian Tudor Popescu: “Ca pe 13 iunie a avut loc in Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima dl. Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei, odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura Presedintele si Guvernul. In aceste conditii, comportamentul grupurilor mineresti si muncitoresti nu a fost, nici nu avea cum sa fie, pasnic.”

Să vedem ce zicea CTP-ul în 2010 într-un interviu acordat ziariștilor Cristian Delcea și Mihai Voinea.

“Aţi fost în Piaţa Universităţii în aprilie 1990. Cum a început totul?

C.T.POPESCU – A început la 22 aprilie, dar nu ca o mişcare a societăţii civile, a oamenilor de pe stradă. A fost clar o mişcare politică de opoziţie a activiştilor ţărănişti care au ocupat în mod ilegal carosabilul de la Universitate. Asta e grav! Nu ceruseră aprobare pentru nimic. În jurul acestui nucleu au început să se strângă diverse categorii de oameni. Eu am văzut Piaţa Universităţii în mai multe momente ale ei. Piaţa a fost o fiinţă care a arătat în diverse moduri. De la 30-40 de inşi care au ocupat carosabilul, până la aproape 40.000 de oameni.

După care, în faza finală, după alegeri, a rămas o adunătură de declasaţi…100 de inşi, persoane de o condiţie extrem de dubioasă, care stăteau în nişte corturi (in corturi se aflau la vremea respectiva grevistii foamei asistati de medic.n.n.), fără niciun Dumnezeu, în faţa hotelului Intercontinental. Nu s-a intervenit împotriva oamenilor care au format fenomenul „Piaţa Universităţii”.

Aveau şi ei nişte revendicări. Cereau o televiziune liberă, între altele.

C.T.POPESCU – Păi or fi cerut, dar nu aşa se proceda: continuând să stai cu cortul acolo.

În ceea ce priveşte compoziţia, erau, între cei care scandau, mulţi securişti care nu mai aveau de lucru, foşti activişti de partid care încercau să se recicleze şi în afară de ăştia erau mulţi gură-cască. Dar erau şi oameni sincer îngrijoraţi de posibilitatea revenirii la comunism.

Dumneavoastră eraţi îngrijorat?

C.T.POPESCU – Nu. Mi se părea evident că nu se poate reveni la ceea ce a fost înainte de 1989. Că existau elemente comunistoide pronunţate în acest FSN nu aveam îndoieli. Dar ele existau în toate segmentele societăţii. În toate partidele. Îmi aduc aminte momentul primei apariţii publice, televizate, a Partidului Naţional Ţărănesc. Aştepta toată lumea cu sufletul la gură, inclusiv eu. Mă gândeam cum or arăta oamenii ăştia. Era o aură de legendă: PNŢ, partid istoric. Ei bine, a fost absolut catastrofală această primă apariţie.

S-a produs în februarie-martie 1990. A apărut un grup de inşi încrâncenaţi, îmi aduc aminte de unul, Ion Puiu – figură crâncenă, mai era unu’ – Liviu Petrina. Domnule, nişte figuri agresive… Au apărut în falangă la televizor, uitându-se crunt prin sticlă şi spunând: „Trebuie retrocedat tot ce s-a luat de comunişti, să se dea la oameni, înapoi. Să alungăm lupii!”. Deci un discurs revanşard care a blocat lumea.“

Pe Digi, Miron Cozma spune chiar acum că este victimă, că el l-a salvat pe Marian Munteanu de la moarte și că a fost luat cu japca de securiști și adus la București nu în primul tren ci în al nșpelea.
În redacția Digi, perechea lui spână, CTP-ul, face o spălătură cu apă de gură sfințită și se pregătește să intre în studio să mai facă niște pudeli din baloane pline cu povești de la mineriade.

O țară sărmană dar plină de circari virtuoși.

Am văzut Parazit.
Ce rost are să îți faci vreun plan, spune unul din personaje, viața îl va dejuca pe cel mai isteț dinte ele. Singurul plan care nu poate fi distrus este acela de a nu-ți face niciun plan.
Guvernul Coreei de Sud a avut totuși un plan. Să exporte cultură pe bani grei.
Guvernul Coreei de Sud a investit miliarde de euro în planul ăsta și uite că, ani mai târziu, a dat roade.
Cine poate, oase roade.
Ro.
A.
D.
România Anno Domini. Zero.
Am scris textul ăsta acum niște ani,  despre națiuni care cred în miracole și gene, nu în planuri.
Parazit.

Halep a bătut-o pe x, nu că aș ști pe cine, mi se rupe de Halep și nu mă mai uit la niciun sport plină de mândrie națională după înfrângerea României de către Suedia la 11 metri, la campionatul mondial de fotbal din State în 1994.
Vă-n gură, eu mor de nervi, mă dau cu curu de pământ pentru voi și apoi mă duc cu ulcer la serviciu unde oricum sunt plătit prost pentru că deh, nu am avut noroc să mă fac și eu fotbalist, spadasin, judocan, handbalist, boxer, ceva. M-am făcut contabil și mă duc la Olimpiada de felațium-abacorum pe care mi-o servește șeficu pentru că nu am reușit să pitesc niște bani astfel încât să nu îi dau la stat. Căci relația mea, de românache, cu statul este de care îl ciordește mai tare pe ălălalt. Eu mă străduiesc să halesc 85 de căpățâni de usturoi dar să nu-mi miroasă gura, statul zice că put chiar și atunci când am mânct doar rahat în ultima săptămână.
Deci statul nu are bani, statu printr-un parlamentar al dumisale fost liberal, actual tăricean, mă urechează că prejudiciez bugetu când mã înfrunt cu ouă de la țărani. Și pentru că eu sunt ticălos și evazionist implicit, statul nu are bani să îi dea bani lui Halep, să susțină o școală de tenis, una de rugby și una de fotbal. Și pentru că eu lipsesc statul de banii ăia de pe ouă și de pe mărar, pepeni, carne de mici și țuică, acesta nu poate să investească în noul val al cinematografiei românești care săracu s-a dus și el dracu, doar cât poți să fii val fără să te spargi?
Așa că, din cauza asta, că nu e bani, nu vezi domle că nu e bani, că ticăloșii de tehnocrați și Băsescu și Soroș au luat banii, tot ce răsare bun în țărișoara asta este mai trecător decât un surâs pe fața lui Ivan Lendl, ca să rămânem la tenis.
Și atunci cu ce drept să îi strig isteric Simonei când servește aiurea: făăăă, ești proastă fatăăăă, cine dreacu ți-a pus racheta în mânăăăă!!!! când eu nu am contribuit cu nimic la performanțele ei, bune, mai puțin bune, cum or fi mnealor?
Cu ce drept mă cocoț eu pe succesul oricărui român ajuns la NASA sau la Sorbona și Oxford? I-am frecat eu un nes înainte de examene, i-am făcut masaj când a avut vreun cârcel?
În 2014, Financial Post scria despre miracolul culturalo-economic al Coreei de Sud, exporturile de K-pop fiind evaluate la peste 80 de miliarde de dolari.
80 de miliarde de dolari.
Totul a plecat de aici:
In 1994, South Korea’s then-president Kim Young-Sam read it reported that the export revenue of Steven Spielberg’s Jurassic Park, released a year earlier with a US$63-million budget, had matched that of the foreign sales of 1.5 million Hyundai cars. The Korean government transformed its focus, earmarking 1% of the national budget to spending on subsidies and low-interest loans to cultural industries, launching agencies to promote and expand K-pop exports, and setting up more cultural departments at universities. Today, the government has a US$1-billion investment fund to nurture popular culture.

Deci, să recapitulăm, în fiecare an, guvernul Coreei de Sud investește peste 1 miliard de euro în produse culturale coreene, denumite K-pop. Valoarea investiției este de 30 de ori mai mare decât în orice alt stat.
De ce ar face asta domnul Dragnea sau domnul Pop sau domnul Tăriceanu sau chiar doamna Grapini sau doamna Udrea, de ce să dea bani așa, aiurea, la niște fete d-ăstea dezbrăcate sau unor hipsteri cocoșați care să scrie scenarii de telenovele istorice, în loc să ia banii și să-și ia niște pantofi bengoși de 800 de euro și o insulă unde să meargă să pescuiască și să facă baboi prăjiți la grătar, să bea beriță și să spună: când ne-o fi mai rău așa să ne fie?
Chiar, de ce?
S-au întrebat niște politicieni și în Coreea și uite la ce s-au gândit:
Korea has, like many nations, struggled with its purpose in the world. It has a small population compared to the giants nearby whether that be Japan or Russia or China. What it has realized is that it can influence these populations by spreading its culture and its Korean way through music and television.

Dar de ce vrem noi să asculte armenii Bubulina, gospodina!!! sau să-l vadă columbienii gol pe Cristi Puiu, făcând duș preț de 20 de minute?
(observați vă rog că nu m-am aruncat la culturi mari, la americani, nemți sau japonezi. Ăștia sunt atât de elitiști, încât chiar sunt în stare să se uite la bucile lui Puiu numărându-i perișorii, fără să se plictisească. )
De ce am vrea noi să cucerim Iranul și Sri Lanka?
Pentru că, în 10 ani, când economiile Armeniei, Tadjikistanului și Sri Lankăi vor deveni solide, populațiile fezandate de cultura servită de statul român vor vrea să consume ceea ce au văzut în videoclipul cu Bănică și vor dori să se spele cu șamponul lui Cristi Puiu.
Asta face Coreea de Sud acum, polenizează Kazahstanul și India, America de Sud și Rusia care, în 10 ani, vor cumpăra numai Samsunguri și Hyundaiuri și cosmetice coreene și vor mânca bibimbap și vor asculta Big Bang.
Eeeee, cine are timp să aștepte 10 ani când poa să facă o poală de bani chiar acum!, zice Dragnea.
Cum?
Pariind pe Halep, mânca-i-aș ochii ei de talentată, păi și normal că e bună, pentru că e româncuță de-a noastră care nici nu are nevoie să se antreneze, nici n-are nevoie de sponsori, nu are nevoie decât de iubirea noastră, a celorlalte milioane de români care la rândul nostru nu avem nevoie de antrenament să ne batem singuri, să ne facem KO meci după meci după meci.
Ce face mă proasta? Pierde? Mai dă-o-n pizda mă-sii de machidoancă. Hai că mă duc să mă uit la o telenovelă coreană, noapte bună.
Și totuși, dacă am înscrie la oficiul de mărci mârlănia românească și am face niște seriale cu sociologi bătăuși, parlamentari care amenință că ne împușcă, alții care sunt miruiți înainte de votul colegilor de a-l da pe mâna procurorilor și foști manechini, acum bătrâni, la a 4 a nevastă, care susțin Coaliția pentru Familie, cred că am rupe.
Și tot universul, peste vreo 3-4 ani, și-ar lua Nutline, Duster și carne de mici de la Kaufland și ar pune-o de-un grătar pe marginea autostrăzii, aruncând peturile de Bucegi în țăranii aculturalizați care nu au îmbrățișat cel mai bengos trend al momentului: romârlănismul.

Orașul ăsta e ca un balon dezumflat, îl strângi de mijloc, aerul se refugiază în capete, îl strângi de capăt, i se umflă burta ca unui bețiv cu ciroză. Podurile trec peste cimitire pe lângă care aleargă țevi ruginite și cresc platforme industriale hărtănite. Aici e un mall, aici un palat construit la 1902 de un arhitect italian, lângă e o spălătorie auto într-o cașcarabetă de metal obidit. Ploieștiul e cel mai asiatic oraș al României, o hărmălaie fără logică, crescută de-a valma peste pustiul lăsat de bombardamentele americane. Începe brusc și se autosuspendă când luase viteză.
Dispare ca mașina lui Doc Emmett din Back to the Future.
Aici, pe stânga, la marginea rafinăriei, este colonia Teleajen. Casele sunt făcute de americani când au venit în treizecișiceva, ditamai căsoaiele, cu spațiu între ele, grădini, să respire lumea. Sunt pomi fructiferi între case, curțile sunt adânci, străzile sunt și acum din piatră cubică.
Doar muzica e alta, o manea tăvălește frunzele și 4 cordaci dau mic din glezne lângă o Dacie din care țâșnesc povești despre dușmani și bani.
Lena nu ne aude când intrăm în casă.
Stă la 42 de centimetri de televizorul unde skiori zboară sute de metri prin aer și aterizează nesiguri la baza unui delușor din Râșnov.
Lena nu mai vede bine, are 92 de ani, nu încă, îi face în septembrie. S-a mutat în colonia Teleajen în anii 70, paradis era atunci aici, ea era învățătoare și bărbată-su, care a pornit de jos, de la nimic, și a crescut în rafinărie, era șef, mare șef, îl trimiteau comuniștii în Libia, Irak și India să rezolve problemele rafinăriilor construite de nea Nicu.
Deși nu vede bine, Lena are ochii limpezi. Negri și clari.
Vorbește despre milițianul care a încercat să o amendeze că a trecut pe roșu dar ea nu și-a pierdut cumpătul și a recitat o poezie în rusă și i-a spus tovarășului milițian că întârzie la un examen important și că, din cauza lui copiii Republicii Populare Române nu o să aibă cadre didactice pregătite să îi învețe lirismul eroic sovietic și milițianul a salutat și a lăsat-o să plece, ea și coada ei împletită, lungă până la fund, și apoi s-a măritat și a avut doi băieți, unul e în Germania acum, celălalt a fost vaporean după ce a fost exmatriculat de la medicină unde intrase după 5 încercări nereușite (dar era perseverent, ca mine), a intrat și în primul an, că era medicină militară, l-au exmatriculat când l-au băgat pe bărbată-miu la pușcărie pentru că l-au găsit vinovat de explozia de la Teleajen, au murit zeci de oameni și au fost o grămadă de răniți dar bărbată-miu era la pensie în 83 când a fost explozia, însă ei au zis că el e vinovat dar, de fapt, era divizia lu Lenuța Ceaușescu.
De altfel Ceaușescu era cât pe ce să-l grațieze pe bărbată-su dar s-a băgat ea, cumătra-chimistă, urâtă femeie, însetată de sânge și uite așa 3 ani jumate am mers la pușcărie să-mi vizitez soțul, drum lung, în oraș, îmi lua o oră să mă duc, o oră să mă întorc, ce să-i faci, viață!
L-au grațiat după dar el s-a îmbolnăvit în pușcărie și a murit de inimă rea, căci nu el a fost vinovat, el știa bine cine erau incompetenții și ce făcuseră. Exact ca la Cernobîl, am văzut și eu filmul, politrucii grăbiți să capete posturi, onoruri și bani (nu neapărat în ordinea asta), ei erau vinovați. Și mie mi-era frică atunci doar să nu încerce fi-miu să fugă în Germania, să îl împuște, Dooooamne cât m-am rugat să nu fugă și n-a fugit, s-a însurat cu o nemțoaică și a plecat în 90. Și ăsta mai mare, cu medicina, a plecat pe vas, s-a făcut vaporean. A lucrat cu Băsescu, extraordinar ca om, o târfă ca șef. Așa mi-a zis.

Lena face fripturi dar ea nu mai poate să le mănânce. Nu mai are dinți. Și auzul a lăsat-o. Vrea doar să adoarmă și să moară în somn. Să o trezească Dumnezeu și ea să-i recite o poezie în rusește și Dumnezeu să o ierte că a întârziat atât și că a lăsat copiii din ceruri incapabili să înțeleagă de ce profesorul Woland a ales să vină la Ploiești în 1983, să dea peste cap viața paradisiacă a coloniei Teleajen.
Beau limonada Lenei și mă gândesc că, odată cu moartea ei, o să pierdem inocența unei lumi capabilă să vadă frumosul într-o traversare ilegală a unei șosele într-o dimineață gri a unui regim întunecat. Și-mi amintesc de vorba unui politician din Bielorusia, comunismul nu este altceva decât un hibrid între grădiniță și pușcărie.
Între oroare și onoare e diferență de o consoană care ascunde ani de pușcărie.

În timp ce Klaus promitea autostrăzi la Iași, zeci de constănțeni au făcut vineri un lanț uman în jurul unor vestigii antice din centrul orașului, în semn de protest față de construcția unui bloc de patru etaje care urmează să fie ridicat într-o zonă protejată istoric (Info Sud-Est).
Măcar dacă făceau o autostradă.
Dacă te duci pe firul investigației jurnaliștilor de la Info Sud-Est, afli că

• În timpul lui Radu Mazăre, unul dintre cei mai importanți sponsori ai PNL a obținut mai multe bucăți de teren în centrul vechi al Constanței, unele provenite din retrocedări, altele cumpărate direct de la Primăria Constanța.

• Pe terenurile adunate de-a lungul câtorva ani chiar deasupra Cetății Antice Tomis, veche de peste două milenii, un om de afaceri și-a propus să ridice un bloc de 4 etaje. Autoritățile n-au avut nimic împotrivă.

• Stelian Bucovală este unul dintre cei mai cunoscuți afaceriști constănțeni, membru important al PNL Constanța și al doilea cel mai mare sponsor al partidului în anul 2015, după Cristian Bușoi.

Mafia transpartinică legată prin A3-uri, A8-uri și A11-uri neștiute de noi, pulimea. Autostrăzi cu 12 benzi pe care circulă cu 320 la oră ciordeala, tâlhăria, abuzul. Din când în când unul ca Mazăre adoarme la volan și iese în decor.
Dar nu-i bai, îl scot dintre fiarele contorsionate, îl cos și spală, îi pun paie noi înăuntru și mâine-poimâine o să fie consilierul prefectului de Constanța.
La două zile distanță, Aura Woodward, fostul director al fundației Prince of Wales, spune că Sighișoara e un oraș sufocat de corupție.
”Mai bine de 15 ani am lucrat la proiecte caritabile in zona de sud a Transilvaniei, am strans milioane de euro pentru restaurari de cladiri istorice, pentru pregatirea mesterilor si sustinerea comunitatilor locale. Dupa ani de zile de nopti dormite pe jos in bucatarie si scrisori politicoase trimise Primariei Sighisoara, imi este clar insa ca nimic nu se va schimba in bine daca oamenii obisnuiti, cei care platesc taxe si sunt buni cetateni, tac in fata abuzurilor”.
Dar oamenii obișnuiți primesc cartoful fierbinte al responsabilității fix pe șpiț și-l trimit în geamul politicienilor, să se ocupe ei, d-aia i-am votat.
Corect stimați concetățeni, dar asta s-ar întâmpla într-o țară normală unde coperțile Constituției nu sunt folosite să faci vânt la grătar.
Lanțuri umane în jurul vestigiilor istorice și lanțuri umane în loc de autostrăzi și lanțuri umane în jurul cuibului de hoț numit Casa Poporului și lanțuri umane în jurul unor cluburi arse cu tot cu zeci de tineri.
Poate în loc de lanțuri umane am face topoare umane.
Pe care le-am înfige în țeasta balaurului birocrat-administrativ-instituțional românesc.
Am scris acum 5 ani textul de mai jos.
Sper să ne revenim din coma asta de 30 de ani și să aflăm că nu am pierdut decât o secundă.
Pe Nicu nu l-am mai văzut din `99.
A rezistat două zile în putrefacta Vamă și s-a întors la Constanța unde oamenii aveau chiloți și chiar și 3 papuci pentru cele 3 picioare și apoi i-am pierdut urma, lui Nicu, undeva la muzeul de istorie din Mangalia. Muzeograf care va să zică, asta fost până în 2010 când a fost zburat că prea se opunea șustelor pe care le făceau băeții de la muzeu. O să ziceți: ce mama dracului poate să facă, doamne iartă-mă, un arheolog-istoric-muzeograf în Mangalia? Să înlocuiască ciobu grecesc cu un fragment de plastic chinezesc?
Ei bine muzeograful-istoriograful-aful-aful de Callatis face ceea ce se cheamă descărcare de sarcină arheologică a terenurilor pe care urmează să se facă vreo construcție, adică muzeul trebuie să zică: e ok, aici nu e niciun schelet de dac hiperborean sau vreun scrol mâzgălit de un împărat roman unde recunoaște, negru pe alb, că neamu lu Burebista, ăsta cu restaurantu de carne de pe Moșilor, a descălecat civilizația vestică.
Dacă muzeul de istorie și arheologul zic că nu-i nimic la 10 metri sub pământ, hap, ești liber să intri să torni fundație, să înalți mândră ctitorie.
Dar Nicu ăsta al nostru, opozantul, bețe-n-roate-băgăul, a făcut circ când Muzeul de Istorie a dat descărcare pe un teren unde era o fabrică grecească de opaițe din secolul III sau V, nu mai știu nici eu, de dinainte de Cristos. Dă o dracu de fabrică de opaițe, cui îi pasă de ele, las că facem hotel (frate-miu spune că, de fapt, s-a făcut noul sediu al Judecătoriei din Mangalia) și înarmați cu hârțoaga de la muzeu, șantieriștii au intrat cu excavatorul în situl arheologic, cu moartea pre moarte călcând iar Nicu a intrat la comisie disciplinară și a fost aruncat în stradă cu o înscenare de proces de tip stalinist, infierat de mânioșii colegi de institut.
Și acum Nicu aduce marfă din China și din Turcia și e arheolog freelancer, nu că aș ști ce înseamnă să fii arheolog freelancer. Sapă și dezgroapă. Iar la bere, acu trei seri, a scos la iveală o poveste îngropată de mult și apoi a mai curățat cu măturica scheletul unei alte istorii la fel de trecute. Și încet, încet a ieșit la lumină legenda supraviețuirii lui Nicu în ciuda infectării cu o bacterie adusă de un papagal bolnav din Africa, bacterie care îți pocnește plămânii cum taie o babă rea mingile sărite peste gardul ei, cu cuțitul. 1% avea șanse să trăiască, a stat în comă 6 zile dar uite-l, bând bere și râzând și vorbind despre China și Turcia și Italia și Portugalia unde merge să aducă marfă.
Cum a fost în comă? Ai văzut luminița, ai auzit vocile celor dragi?
Întuneric și nimic, totul compresat într-o secundă. Atât au durat 6 zile de comă.
Asta e eternitatea, care va să zică.
Nu. Că Nicu nu a murit. A fost în comă dar nu a murit.
Ăsta-i trucul.
Să atârni indecis între viața și moarte și până când te hotărăști de care parte ești, să îți înghesui zilele în sertarul încăpător al unei secunde eterne. Lui Nicu i-au fost luate 6 zile, ca să îi fie date înapoi 6000. Ce târg bun.
Cine poate știi dacă undeva, un patron de fabrică de opaițe din secolul III înainte de Cristos nu a alunecat într-o comă de 2300 de ani și când se va trezi după secunda lui de întuneric și nimic, își va găsi prăvălia din Callatis sub un hotel mangaliot cu prosoape verzi cu peștișori atârnate pe balcoane?

Firea nu are cum să mai iasă, anunță decis șoferul de taxi. El nu a votat-o și nu știe pe nimeni care a făcut-o. Poate totul există doar în imaginația noastră.
Poate Firea nici nu există, spune și-mi aruncă o privire ghidușă în retrovizoare.
Poate eu îmi imaginez această conversație și chiar și cursa. Poate sunt undeva într-o baie plină cu lichid amniotic, cablată la o baterie pe care o încarc cu emoțiile resimțite de creierul meu păcălit de un soft.
Poate șoferul este Dumnezeu.
Clar e Dumnezeu pentru că-mi spune că fi-su e dulgher.
În Germania, la Frankfurt.
Isus nu se mai întoarce în România. Îi e scârbă de țară, nu de oameni, de nenorociții ăștia care ne-au furat. La radio, președintele țării promite de ziua unirii mici că o să se dea drumu la lucrările autostrăzii A8, Iași-Târgu Mureș.
Ce pizda mă-sii de treabă are președintele cu autostrada, tună și fulgeră Dumnezeu, despicând grăbit intersecția.
Eu am rămas agățată în cifra 8, A8. Care sunt A4, A5, A6 și A7?
Nici Dumnezeu nu știe.
Găsesc pe net că A4 are 22 de kilometri, între Ovidiu și Agigea și A6 are 11 între Balinț și Lugoj. A5 e doar pe hârtie, legând Brașovul de Bacău. La fel ca A7 care pleacă din Ploiești și merge la Suceava, 424 de kilometri din care s-au început lucrările doar la cei 16 kilometri de centură ai Bacăului. Mai sunt până la A13.
Toate doar în imaginația noastră.
Doar morții nu sunt în imaginația noastră, miile care crapă pe imaginare autostrăzi cu 6 benzi. Sunt cruci mii la marginea imaginarelor autostrăzi și unele au becuri și flori de plastic și uneori chiar lumânări adevărate.
Dumnezeu îmi arată silueta înțepată de sute de schele a Catedralei Mântuirii. Arată ca un bolnav dus la acupunctură. Oare ce-o doare? Spatele? Sau poate are dereglări hormonale care duc la obezitate, cancer la stomac și moarte?
Șoferul spune că el e credincios dar mai dă-o-n pizda mă-sii (buruienos mai vorbește Dumnezeu, îmi zic în sinea mea), nu era normal să facă un spital? Că biserica o are fiecare în inima lui, nu trebuie ditamai hardughia și câți bani a înghițit porcăria asta și tot nu au terminat-o?
Știați că vin oameni cu mâncare și cu donații, le lasă acolo, la gardul bisericii, le dau la muncitori, jur, am văzut eu, puteți să vă imaginați așa ceva?
Pot.
Pot să-mi imaginez și asta și că Firea va ieși din nou primar.
Și că avem în câteva luni o autostradă de la Iași la Târgu Mureș.

Man cannot be happy. He shouldn`t be happy. The Lord saw that Adam was lonely and He gave him Eve. So he could be happy, not so he could sin. But man is not good at happiness.
Așa zice Nicolai din Chernobyl Prayer al Svetlanei Alexievich.
Dumnezeu trage lângă trotuar. Spune Doamne ajută când eu îi zic la revedere și zi frumoasă, apoi demarează cu scârțâit de roți.
Sau poate totul este în imaginația mea.