Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

De la București Nord la Ploiești Vest trenul face 35 de minute. Cu 5 minute mai puțin decât timpul în care un prieten s-a deplasat între Universitate și Piața Victoriei ieri în jurul orei 18. Astăzi taximetristul e îngropat în emisiunea lui Guran de la EuropaFM. Se vorbește de standardizarea limbajului avertizărilor în cazul situațiilor de urgență. Unii spun că Firea a făcut bine, alții zic că Firea a făcut rău.
La un moment dat se face un salt într-un trecut nu foarte îndepărtat, hai să zicem acum 10 ani, și jurnalistul își amintește de un cod roșu care a fost dat atunci doar ca să facă niște băieți niște bani groși. Înțeleg din ce spune domnul Guran că aceste coduri sunt pretexte pentru suspendarea normalității în zona contractelor dintre stat și diverși furnizori. Mai pe șleau, se trece la încredințare directă, dispar licitațiile, băieții își pasează palmat, pe sub furtunile imaginare, ninsori inexistente și tornade de panică absurdă, bani de care DNA, fiscul, Curtea de Conturi, DIICOT, dracu să-i ia, nu pot să se atingă pentru că sunt contracte făcute într-o situația excepțională.
Muaica mia, muaica mia.

Păi nu-i zi de la Mniezău să nu fie un cod galben de inundații, un cod portocaliu de caniculă, taman la țanc să faci contract direct cu vericu pentru motorină, cu nașu mare pentru ambulanțe, cu băiatu lu vecinu pentru materiale de construcții.
CU-ME-TRI-E.

Așa trebuie să te simți când ai trecut de paznici, ai intrat în camera unde e Monalisa, cobori pe nas ochelarii cu infraroșii și vezi fantastica țesătură de lasere care te desparte de tablou. Toți sunt conectați cu toți, o mână spală pe alta, banii pentru partid trecuți printr-un contract cu un furnizor plătiți din banii statului, adică ai mei și ai tăi. Ai lui Fenechiu, Voiculescu, Ridzi nu. Că lor ANAF-ul nu le ia banii, că nu are de unde, că e săraci sau au uitat unde i-au pus.
Râdem ca boii bucurându-ne că edilul blond cu taioraș mov a dat-o-n bară, a isterizat aiurea poporul, ce proastă, pentru o ploicică și niște fulgere, s-a speriat de Timișoara, a vrut să o ardă profesionistă, vigilentă, ce proastă, dracu o mai ascultă p-asta când o mai veni cu un cod portocaliu de ninsori sau cu unul roșu de bombardamente cu neutrino.
Dar noi suntem ăia proști băieți și fete.
Căci dacă domnul Guran are dreptate, uraganul invocat printr-un cod galben chiar dacă nu smulge acoperișuri și nu trântește copaci peste liniile de înaltă tensiune, smulge niște jde mii de euro din conturile primăriilor și le trântește în conturile firmelor cumetrilor lor.
Perfect legal și natural.
Noaptea ca hoții este atât de depășit.
Pe furtună ca hoții. Pe inundații ca hoții. Pe caniculă ca hoții. Pe incendiu ca hoții.
Pe cod galben ca hoții.
Scufundați în nămolul cumetriilor românești, nici nu știm că am murit înecați de mult, într-o cataclismică alunecare de teren care ne-a îngropat viitorul.

E cod negru la ciordeală.

Luminile se înșiră cuminți, unele în spatele altora, ochi privind fix, tâmp, dosul mașinii din față, un convoi încremenit în fuga asta peste munți care nu se grăbește nicăieri. De mai bine de 10 ani, de dinainte de criză, Predeal-Sinaia-Comarnic sunt capcane cleioase în care șoferii se lipesc și rămân prinși cu orele. 50 de kilometri care îți halesc viața, 50 de kilometri din care atunci când reușești să te desprinzi, nervos, isteric, blestemându-ți țara și idioțenia de a te fi suit în mașină, bagi piciorul în accelerație, îl treci prin tablă, tragi de volan sperând ca mașina să zboare, să recupereze orele pierdute pentru că …Iliescu, pentru că Hrebenciuc și Năstase, Cocoș, Ghiță și Ponta, Ridzi, Fenechiu și Dragnea, pentru că Tăriceanu și Patriciu, pentru că Băsescu și Mitrea și toți baronii, conții, principii și voievozii care ți-au înghițit tinerețea, au înfipt 2 scobitori în ea, au tăvălit-o prin muștar și au mușcat cu poftă din tinerețea ta zemoasă, le-a curs zeama tinereții tale pe bărbie.
Acum ești bătrân, cu ficatu mărit, ai draci pe tine, urli la nevastă, urli la copilul care urlă că s-a plictisit în cele 4 ore de când sunteți în mașină. Și bagi mare, calci accelerația, ai vreun 130, nicio șansă să recuperezi cei 27 de ani de nemișcare.
Pe lângă tine trec trenurile goale. Murdare și goale, dar măcar nu sunt blocate în ocluziile ăstea rutiere, așa îți zici și te uiți cu groază cum peste munți trăznește și bubuie furtuna și ți-e frică de panourile care tremură la marginea drumului. În ce țară din lume locuitorilor le este frică de panouri?
În ce țară din lume un panou a cărui recondiționare a costat 56.000 de euro cade și te strivește, ca un plici uriaș care să ne reamintească tuturor ăstora care ne spunem că în România e ok, nu vin Isis să pună bombe, nu intră mujahedinul cu van-ul în tine urlând Allahu akbar!!, că trăim într-o țară cu terorism de stat care ne ucide cu birocrație, incompetemță și corupție. Ne ucide prin ridicări de umeri și șpăgi pitite în buzunarele halatelor albe, ne ucide prin sărăcie, analfabetism și mai cu seamă prin sufocantele cumetrii care usucă orice urmă de eficiență, inteligență, diligență a societății.
Țara lui genunche și a lui apud, condusă de șprițari aroganți însoțiți de hoți în sutane care ne promit cu elan medieval că ne va fi mai bine pe lumea cealaltă, spre care ne trimit cu ajutorul unui panou recondiționat cu 56.000 de euro de către o firmă care a primit contractul prin încredințare directă.

În ianuarie și februarie le-a fost un picuț fricuță, au dat înapoi, au părut că ascultă de noi.
De atunci au trecut 7 luni în care, încet dar sigur, restaurația s-a petrecut. Dacă i-am fi dat jos atunci, poate că băiatul strivit de panou în Timișoara ar mai fi trăit azi. Dacă nu am fi plecat mulțumiți acasă, copleșiți de mândria de a fi apărut în presa internațională- uite băi românii cum aprind ei beculețe la telefon și fac tricolor din cartoane, dacă am fi scobit cancerul ăsta al pesedeului, nu am fi fost vinovați de moartea băiatului ucis de un panou la Timișoara.
Dar noi am lăsat instituțiile să-și facă treaba că așa ne-au spus înțelepții și liderii de opinie și oamenii d-ăștia așezați, care știu cum e cu politica. Am cumpărat platouașul servit de puterea sfătuită de consultanții israelieni și uită-ne unde am ajuns.
Ne vor ucide pe rând, prin nepăsare, prostie și hoție.
Deja suntem cu fiecare zi ce trece mai morți. Mai apatici. Mai întorși către noi înșine.
Eu sper ca băiatul ăla omorât de un panou greu cât nepăsarea noastră în fața terorismului de stat, să ne aducă la viață.
Și să ne scoată în stradă.
Să le arătăm că ce ne omoară, ne întărește.

Șobolanul calcă sprinten pe aleiuță și intră în rondul de flori. Dragoș spune să nu zic nimic că dacă aude nevastă-sa, o ia la fugă.
Când șobolanul se întoarce către casă, traversând din nou aleiuța, încerc să îl arăt băieților. Nevasta lui Dragoș se sesizează, întoarce capul și eu strig repede-ascuțit: e o veveriță!
Veverița năpârlită dispare după gard.
Seara e caldă, berea e nefiltrată. Bucureștiul e mai prosper decât acum 15 ani. Chiar și șobolanul ar putea să-ți spună asta. A venit din Germania unde familia lui plecase în 90 la furat, dar șobolanii teutoni erau reci, riguroși, eficienți, nu ca șobolanii de acasă, bon viveuri, mereu gata să încingă un grătărel, să deguste un tulburel. Au avut și ghinion cu ecologia și cu reciclarea, apoi cu criza și trecerea la cumpătare.
Așa că s-a întors, doar el, nevastă-sa a zis că e nebun, că o să-l rupă șobolanii români, spirite balcanice, o să-l taie și o să-i mănânce ficații, ea nu vrea să aibă de-a face cu sălbaticii ăia și a rămas la Freiburg cu copiii și bătrânii.
Șobolanul a căutat merțul ăla parcat din 78 undeva pe strada Stockholm, merț de dictator african, s-a vârât în culcușul stră-stră-străbunicului lui de sub capotă și s-a gândit ce frumoasă e țara asta.
Mike îmi dă un ghiont și mă scoate din reverie.
Zice: degeaba spui, în România lucrurile s-au schimbat galopant în bine. Mai ales când o compari cu Uzbekistan sau cu Ucraina unde există doar o pojghiță de civilitate sub care se mișcă uriașii crapi chinezești ai mafiei, d-aia care taie capete, d-aia care scoate pistolul și-ți spulberă țeasta, d-aia care îți taie copiii în bucăți și-ți aruncă hoitul în căzi umplute cu acid sulfuric. Asta e o oază.
România e o oază la care cehi și polonezi însetați de dreptate se uită cu ochi umezi. Ar vrea și ei DNA și justi…
Am ieșit amândoi, și eu și Mike, de la o dezbatere Frontline unde trei jurnaliști, un oengist și omul de la ANAF au recunoscut că sistemul judiciar e butaforie, că procurori, judecători, agenți ai fiscului, polițiști își pun piedică unul altuia, prăbușindu-se unul peste altul într-o grămadă a neputinței sub care strivesc orice posibilitate de a mai vedea înapoi vreodată banii ciordiți de marii corupți. Judecători care uită deciziile în sertare, procurori care fac treaba de mântuială, polițiști incapabili, cu toții animați de un amestec de ticăloșie și prostie.
Mike e neclintit. Salturi uriașe s-au făcut în 5 ani. Nu e ca în Rusia unde răul e organizat și impenetrabil.
Dezorganizarea este salvarea noastră.
La noi este haos. Structurile nu sunt stabile. Trăim de pe azi pe mâine pe schele de lemn care se zguduie la orice pală de vânt. Statul nostru e o mână de pasarele și pasaje strâmbe, cârpite cu liță și ceva sfoară. E atât de simplu să îl dai jos pe cât este de simplu să îl ții pe picioare.
Când apare un șef nou, iei o sârmă de la schela pe care stă șeful vechi, ăla de a pierdut puterea și mai iei o prelată de la adjunctul lui și niște sfoară de la oamenii lui și faci un alt culcuș, mai la dreapta.
Tu nu folosești puterea câștigată ca să termini dracului renovarea, să dărâmi schelele și să bagi în casă oamenii care te-au ajutat să câștigi puterea. Tu câștigi puterea ca să poți să îi iei sârma și sfoara și prelata fostului șef.
Tu nu servești poporul, tu te servești pe tine. Te comporți exact ca o căpetenie medievală care a cucerit un târg, violezi fata negustorului, iei feciorul la oaste, înșfaci porcul și butoiul de vin.
După tine potopul.
Asta ne salvează.
Că în debandada sfârșitului de regim, când șobolanii fug, prin găurile imense în sistemul de securitate, se poate strecura și-o veveriță.
Ca asta de a trecut acum prin spatele nevestei lui Dragoș. E drept că nu are coadă stufoasă, dar nici leul din Tsavo nu are coamă ceea ce nu-l face mai puțin leu.
România e o oază în care veverițele trăiesc printre gunoaie, nu vin la tine când bați din nuci și strigi Mariana, Mariana!!! dar tot e mai bine decât să avem șobolani.
Suntem pe drumul cel bun. Și drumul, știm bine, e mai important decât destinația.

Nu știu cine este Andonie Bogdan. De la el am primit acest mesaj:

“Vrei sa incepem razboiul? Sunt din Tg-M. Nu povesti ceea ce nu cunosti.
Hipstereala ta de blog nu se potriveste cu suferinta romanilor din Mures-Harghita-Covasna. Esti o dobitoaca de internet.
TgMures, Ip, Traznea, si romanii decapitati in 1990 sunt eroi, cine esti tu sa vorbesti de Romani asupriti??????”

A venit după un articol de pe Vice care începe așa:

Am auzit de 893 de ori povestea cu românul care cere pâine în ungurime și i se răspunde cu “Nem tudok romanul” și apoi este trimis la plimbare.
Nu mi s-a întâmplat niciodată să dau peste acei unguri care nu vor să dea pâine românilor. Dar asta pentru că ungurii sunt niște dragoni care simt că Jon Snow e Targarian și deci, chiar dacă nu înțelegeau ce vorbesc, știau telepatic că vreau pâine.
Mama tatălui meu era slovacă. Tatăl tatălui meu era ungur după nume. Feher înseamnă alb în maghiară. Fratele meu spune că familia bunicului a fost maghiarizată forțat, că ei sunt români din Dumbrăveni, Sibiu.
Eu știu doar că taică-miu a fost crescut cu maghiară. Că bunica și tot neamul ei de 9 frați și surori vorbeau cu soții, soațele, copiii și verișorii în maghiară și că noi, maică-mea, eu și fratele meu, adept al teoriei maghiarizării familiei Albu din Dumbrăveni, eram singurii care nu vorbeam boabă de ungurește în enormele reuniuni de familie care aveau loc de 1 noiembrie, ziua morților, la mătușa lui taică-miu, Lidia.
Dar ei toți vorbeau românește pentru că munceau la CIBO sau Rulmentul, la Metrom sau la Steagu Roșu, făcuseră școala în română, ascultau Angela Similea și țineau cu echipa de fotbal a României și, după 90, unchiu Zoli și mătușa Rojica citeau și crăpau de râs la descrierile lui Alcibiade care spunea despre Domokos Geza că i-a căzut părul de pe cap direct pe piept și că prinde muște cu limba.
Nu au vrut niciodată să fure Transilvania. 
Ce să facem cu ea? Noi, nu vezi, suntem la 9 seara în pat.

Restul îl găsiți aici:
https://www.vice.com/ro/article/zmmpw5/am-crescut-cu-maghiari-din-romania

Azi e ziua maică-mii. De fiecare dată când mă întorc acasă de pe unde umblu, sun de lângă banda de bagaje de la Otopeni și ea îmi spune: bine ai revenit în cea mai frumoasă țară din lume.
Nu o zice la mișto deși de fiecare dată, după “…din lume” bagă un râs drăcesc, știind că ceea ce a spus mă enervează.
Sunt lângă banda de bagaje ceea ce înseamnă că am parcurs deja câteva sute de metri în România, am intrat prin uși absurd ascunse la subțioara vreunei scări rulante pe care se îmbulzesc 300 de români nervoși, care și-au lăsat zâmbetele și decența în avion, printre șervețele și pahare de plastic goale. Am trecut de toaletele murdare și aglomerate vegheate de femei în alb care sprijină acre un teu, epuizate indiferent de ora la care le găsești. Am trecut de poliția de frontieră care niciodată, dar absolut niciodată, nu spune bună ziua, mulțumesc, la revedere. Și am ajuns la banda de bagaje împresurată ca Jon Snow de trupele lui Ramsay Bolton, câțiva bărbați veghiind ieșirea geamantanelor și împingându-le ca să nu cadă de pe bandă în timp ce personalul aeroportului, cel plătit să facă asta, stă pe scaune și-și suge măselele. Ia mai dă-i dreacu, să se descurce, ce-s prost să muncesc?
Cea mai frumoasă țară din lume mă face să vomit.
Taximetriști gherțoi transpirând puturos și claxonând vârtos, vânzătoare iritate, chelneri obraznici cu fețe de pârnăiași. Și apoi știrile: tudorei și tudosei și burnei cu ciocane, flexuri și sule distrug tot ce s-a făcut bun până acum și mai cu seamă distrug speranța că se mai poate face bun de acum încolo.
Oamenii se închid în ei, ca în casele lor cu termopane și gresie, răcesc în casele ăstea friguroase pe care le-au construit cu gândul la o vară eternă dar uite că a venit toamna și vine iarna și agentul termic s-a scumpit. Nu veți fi afectați, spune primăreasa și poporul sărac, cu mucii pe bărbie, o crede. 46% din populație-zice sondajul, ar vota cu PSD dacă mâine ar fi alegeri.
Cea mai frumoasă țară din lume e locuită de cel mai prost popor din lume.
Care nu vrea să fie operat pe creier, pentru că nu are unul.
Așa că scapă de puținii români care gândesc.
La ce v-a folosit băi că gândiți? Păi nu sunteți voi proști să veniți în România să faceți secție de neurochirurgie?
De asta avem noi nevoie?
Nu. Noi avem nevoie de catedrale și familii tradiționale, de referendumuri care costă milioane și milioane, de unde să avem 15 lei să vă luăm vouă ața de sutură pentru operații?
Azi e ziua maică-mii care trăiește în cea mai frumoasă țară din lume. Ce cadou mai frumos decât plecarea unor neurochirurgi ar putea să primească?
Poate plecarea mea. Că tot îmi pute totul și stric cu vorbele mele fengshuiul național.
http://recorder.ro/video-neurochirurgii-de-la-colentina-vorbesc-despre-motivele-demisiei-meseria-asta-e-despre-creier-si-coloana-vertebrala-noi-vrem-sa-ni-le-pastram/

În articolul din Vice am doar 11 motive. Am scris inițial 14.
Las aici to articolul inițial și linkul către Vice, căci acolo am poze.
Dixtracție.

Pentru marea majoritate a românilor Japonia înseamnă electronice de calitate, mașini fiabile, pește crud, orez, samurai și Sandy Bell.
Câțiva se gândesc la bomba atomică, la miracolul economic nipon și, desigur, la faptul că japonezii sunt niște dihănii care muncesc non-stop, au case mici cât un frigider și dorm cu schimbul.
Am fost în Japonia în 2007, 2015 și 2017.
Pentru mine ca român, Japonia a fost o surpriză totală.
Este țara în care în 2007 toată populația avea telefoane mobile cu NFC dar unde am descoperit nu unul ci trei computere 284 funcționale. 
Este țara unde se încing cele mai strașnice grătare din lume unde se frig-ca-n spatele blocului în Fetești-mațe de pui, ficat de porc și mușchi de vită.
Este țara în care armatele de oameni ai muncii îmbrăcați toți în cămașă albă, pantalon de stofă, se fac pulbere zi de zi în catralioanele de baruri și fundături cu sake, soju, whisky și bere.
Este țara unde bunicile își duc nepoții la o înghețată vis-a-vis de love hotelul sau striptease barul unde nepoatele altor oameni se dezbracă pe bani.
Japonia este o șaormă cu de toate, de la samurai, la roboți din inox, de la festivaluri de lanterne, la parade cu samba, de la love hoteluri, la gheișe, de la incredibile realizări ale unor ingineri vizionari, la sordide alei cu miros de urină unde aceeași ingineri vizionari vin să-și bea mințile după serviciu.
Nu sunt bună la topuri, este doar o înșiruire de lucruri, locuri pe care cred că un călător în Japonia ar trebui să le vadă, încerce.
1. Tokyo-shoooooooping!!!!
Shinjuku, Ikebukuro, Harajuku, Shibuya, Tokyo Station plus alte câteva zeci de locuri unde te poți pierde pentru 200 de zile în malluri gigantice, înghițit de catralioane de magazine care par mereu să ofere discounturi. Mare grijă la aerul condiționat. E dat mereu pe anul 10.000 îen, ultima glaciațiune. Și da, nu uitați să vă recuperați taxele. Japonia are un sistem care-ți returnează taxele dacă ai pașaportul la tine și astfel, de cele mai multe ori, poți să îți cumperi electronice, haine, cosmetice, orice, mai ieftin decât în țările de origine (mi-am luat laptop superieftin din Osaka).

2. Kaiseki
Mâncarea de la curtea imperială a Japoniei, puțin spus mâncare. Este artă pură, un soi de sculptură-pictură cu mâncare care combină textura și culorile ingredientelor cu paternurile și modelul fiecărei farfuriuțe, platouaș, ceșcuțe în care sunt servite numeroasele feluri. Este scump, da, dar nu obscen de scump, sunt restaurante în București mai scumpe.
3. Onsen. Sau băile tradiționale japoneze. 
Băi termale deci apă fierbinte care te destinde și te trimite la culcare. Sunt segregate, bărbați, femei. Toată lumea este la cucul/păsărica goală. Onsenul furnizează șampoane, cremuțe, emulsii din genunchi de râmă și ureche de pește. Aici ai ocazia să vezi cât de mult țin la curățenie japonezii și cum se freacă ei de zor, centimetru cu centimetru de piele. Ceea ce brusc îți explică de ce, în ciuda temperaturii de 33 de grade, real feel 42, nimeni nu miroase a transpirație și de ce în restaurantele unde ești pus să te descalți (probabil cam 40% din cele în care am intrat eu în Japonia) nu miroase a vestiar deși cetățenii ăia au stat încălțați cel puțin 12 ore.
În sud, la Beppu, există perversiunea numită onsen cu nisip. Ești îngropat pentru 15 minute în nisip fierbinte și umed. E sinistru, nu poți să îți miști mâinile, transpirația îți curge pe frunte, vrei să te scarpini dar canci. Dar când ieși, ai 2 kile mai puțin. Apa evaporată prin toți porișorii. 
4. Sake bar sau izakaya, adică puburile japoneze. 
De încercat cât mai multe feluri de sake-în barurile cu adevărat tradiționale-acesta se servește în pahare de sticlă care sunt vârâte în niște cuburi de lemn. Se pune sake în pahar, se revarsă sake din pahar în cutia de lemn, chelnerul continuă să toarne până se umple cutia. Trebuie să te apleci și să sorbi hotărât și abia după să scoți paharul din cutiuță. Treabă complexă. La izakaya au gustărici, nu te lasă să bei pe stomacul gol. Poți să alegi dintre salată de caracatiță cu wasabi, yakitori-frigărui de diverse organe și cărnuri de păsări, pești și animale, carne crudă de cal, salată de iarbă de mare, melci la grătar, stridii cât scrumiera de la director de întreprindere de pe vremea lui Ceașcă.
Se bea hotărât, se fumează în prostie-da, înăuntru. Nu se fumează pe stradă decât în locurile desemnate. Pam-pam.
5. Matsuri-aka festivalurile japoneze. 
Sunt o tonă în lunile de vară, fiecare cartier are dansatori, toboșari, lanterne, artificii, yukate, evantaie, felinare puse pe apă. Se sărbătoresc de la ziua muntelui (pe bune, anul ăsta a fost declarată ziua muntelui pe 11 august, tot weekendul a fost nebunie, japonezu cu mic cu mare a luat cu asalt versanții, ca să se împrietenească mai bine cu natura) până la ziua morților, de la samba, la victoriile militare de acum 500 de ani asupra dușmanilor. Se cântă, se mănâncă street-food, frigărui și găluște umplute cu bucăți de caracatiță, înghețată de ceai verde și bomboane de fasole roșie. Dar mai cu seamă se bea cu disperare. La matsuriurile de cartier sunt carnavaluri, concursuri de costume la care participă tot poporul, de la primar la nebunul satului. La Sapporo a câștigat-total nemeritat-o gașcă de hoaște îmbrăcate în gheișe când aveam extraordinara prezență a unui extraterestru cu umbrelă în formă de farfurie zburătoare. Huo!!!
6. Castele. Nu au nimic din ceea ce știi din basmele medievale europene. Sunt niște torturi de nuntă destul de insipide. Multe din ele sunt refăcute pentru că au fost bombardate în WWII. Dar în jurul lor cresc parcuri minunate și povești cu strigoi care au inspirat filmul Ring, da, da, ăla cu fetița cu părul acoperindu-i fața care iese din televizor și te căsăpește după ce vezi caseta video x.
7. Yakiniku. Mie personal îmi plac de 76 de ori mai tare decât restaurantele de sushi. Yakiniku este locul în care fiecare masă are un grătar pe ea și tu alegi din meniu carnea crudă pe care apoi o perpelești pe grătar și o tăvălești în tot soiuri de sosulețe după bunul tău plac. Mirosul e senzațional, sfârâitul cărnii îmi umple gura de bale acum când scriu. Cel mai bun de anul ăsta a fost în Abashiri, în fundul lui Hokkaido, adică la capătul lumii. De acolo se văd insulele ocupate de ruși, e adevărat, prin aburul cărnii puse la prăjit pe grătar. Dar ce carne!!!!
8. Masaj. Shiatsu sau reflexo sau masaj facial sau masaj cu bețe (de fapt maseurul se sprijină în niște bețe de bambus și te calcă în picioare îndrăcit). Trebuie să încerci. După ce mergi câțiva kilometri buni, nimic nu te face om din nou ca un masaj bun.
9. Cafenelele cu animale. Acum se poartă bufnițele și aricii. Acum 2 ani erau pisicile, maimuțele și câinii. Acum 10 ani, habar nu am dacă era moda cafenelelor cu animale. Dar îmi amintesc că am văzut la Harajuku un nene care își scosese broasca țestoasă enormă la plimbare. În lesă. La cafenelele ăstea vii și te joci cu ariciu, îl mângâi, îi dai să mănânce mere. Cu bufnița nu știu ce se întâmplă. Mă gândesc ce afacere ar putea să facă doamna Nina, să deschidă împreună cu Ion Iliescu un bar de cucuvele în Primăverii. Ar rupe.
10. Shinkansen. Trenurile de mare viteză ale Japoniei. Curate, cu toalete de hotel de lux, hârtie, săpun, scobitori și bețișoare de urechi, cu stewardese care vând de la mâncărică la rampe pe care să le folosească micul pechinez bătrân care nu mai poate să sară în pat sau șepci de golf cu păr artificial în vârful capului. Shinkansenul te duce în 2 ore la Osaka unde poți să te rătăcești într-un labirint gigant de shopping, în altul de cârciumi sau poți să mergi la onsenul uriaș deschis non-stop, cu două nivele ocupate alternativ de bărbați și de femei, unul cu tematică europeană, altul pe Asia. Nu există nimic mai spectaculos decât să scoți sakele din tine într-o baie fierbinte la 4 dimineața.
11. Muzeul trenurilor din Nagoya. Poate pentru că sunt fiică de ceferist, m-a spart. Poți să intri în trenurile de la 1920 și să vezi saltul uluitor făcut de Japonia în numai 20 de ani, odată cu izbucnirea războiului din Coreea. Tot în Nagoya e muzeul Toyota, la fel de revelator în ceea ce privește spiritul japonez: când se apucă să facă ceva, indiferent dacă sunt cu 200 de ani după ce alții au început să facă acel lucru, japonezii fac stop pe piept, preiau pe bombeu și, în maxim 5 ani, învață să șuteze la vinclu, făcând cel mai bun orice. Probabil dacă mâine se apucă de manele, mâine la 9 seara o să le facă mai bine decât noi.
12. Alte muzee: muzeul manga din Kyoto. Șiiii, desigur, Hiroshima și Nagasaki muzeele dedicate bombelor atomice, Little Boy și Fat Man. Se strânge carnea pe tine dar mai bine să știi ce te așteaptă dacă domnul grăsuț din Coreea de Nord vrea să facă pe Gigi Duru.
13. Robot Restaurant. În primă fază m-am ținut tare că era plin de gaijin, dar am cedat și bine am făcut. Roboții dansează pe Michael Jackson, Lolite manga își arată chiloții călare pe rechini roboți care halesc dușmanul, alte Lolite dar îmbrăcate în negru și cu cizme lungi până la buci, se bate la tobe drăcește, se vinde bere, se urlă și se cântă la chitară spânzurați de cabluri, ca în Mad Max. Ieși râzând ca boul cât de demenți sunt japonezii.
14. Și iată punctul 14 deși ar trebui să fie primul. Japonezii sunt principala atracție. Sunt curioși ca animăluțele pădurii, de unde ești, ce faci aici, femeile și cei mai în vârstă își exersează limba engleză cu tine. Îți dau de băut, se bucura ca niște copii când le spui că îți place țara lor și cultura lor. Știu toți de Nadia Comăneci și mai puțin de bampaia Dracula și de Ceaușescu. Dacă nu ai știi cruzimile pe care le-au făcut în timpul celui de-al doilea război mondial și înainte, în China, i-ai lua acasă să-ți facă și ție o autostradă, un trenuleț și un grătar de vacă cumsecade.
Generalul MacArthur spunea despre japonezi că sunt un popor de copii de 12 ani. Poate de aceea, are toată curiozitatea dar și cruzimea copilului.
PS. Și neoanele frăție, neoanele. Nimic nu te pregătește pentru Shinjuku by night. De ori câte ori ai vedea Blade Runner sau orice distopie plasată undeva într-un viitor tehno-punk, geaba. Când dai cu ochii de revărsarea de lumină, muzică, semne, culori, amețești. Așa arată viitorul îți spui și te gândești cu panică la ecranul de pe Obor al doamnei Firea.

https://www.vice.com/ro/article/d33kza/lucruri-pe-care-le-am-facut-in-japonia?utm_source=vicefbrom

Aud că maică-mea s-a supărat că bălăcăresc țărișoara în care m-am născut.
Așa că m-am gândit să scriu și ceva de bine despre România. Nu mi-a fost ușor, m-am svârcolit, m-am tăvălit și iată că am găsit ceva pentru care îi mulțumesc patriei mele.

Paranoia.
Da. Dacă pot să mulțumesc pentru ceva României este generoasa cantitate de paranoia pe care am crescut-o pe balconul educației mele în comunism.
Știu că statul nu mișcă un deget, că trebuie să mă descurc singură, că pensia nu o să vină, că trebuie să stau cu ochii în patru ca să nu mă fure funcționaru, vânzătoarea, chelnerul, că nu e carne de urs în friptura de la Vânătorul ci carne de porc, că atunci când se oprește trenul în câmp ai face bine să găsești un ia-mă nene la șosea, că în hotelurile de pe litoral trebuie să vii cu cif/domestos și fețe de pernă, că nu există nimic care să se cheme vinul casei și, cel mai important, că nu e bine să te încrezi în sistem pentru că el este Matrix, tu îl susții și hrănești pe el, nu el pe tine.
Paranoia îți servește foarte bine în călătorii.
Ești cel mai sprinten și mai agil dintre traci.
Decembrie 2005-Ianuarie 2006. Inundații în Serengeti. Parcul național e mare cât Olanda și are un sol moale, vulcanic care, atunci când plouă, se transformă într-un nămol ticălos, greu depistabil sub iarbă.
În noaptea de revelion, zeci de jeepuri cu turiști rămân blocate departe de tabere, în plin teritoriu al hienelor, leilor, leoparzilor, elefanților africani, rinocerilor și gheparzilor. Oamenii nu pot să iasă să-și facă nevoile, ghizii nu au arme. Și chiar dacă ar avea, ce faci, razi un pâlc de hiene ca să faci tu căcuță în tufe? Rămâi în mașină.

Eu nu am ghinionul ăsta. De fapt, aflu despre povestea turiștilor rămași 3 zile prinși în jeepuri, fără mâncare, somn, haine și toaletă, numai pe 2 ianuarie când jeepul pe care îl împărțim cu un cetățean american de 65 de ani dă cu spatele și hooooop, roțile se scufundă 40 de centimetri în pământ. Șoferul-ghid calcă accelerația, roțile mai coboară 10 centimetri. E miezul zilei, suntem undeva în mijlocul parcului național, e semnal.
Să sunăm camionul de la tabără să vină să ne scoată.
Camionul vine într-o oră jumate. Un cablu cu cârlig la capăt este agățat de bara tractoare, șoferul se năpusnește în accelerație, camionul sforăie, roțile lui săpând groapa în care va rămâne și el blocat. Acum suntem 6 oameni cu mâinile în șold privind în zare.
Ce e de făcut?
Sunt 4 tractoare în tot Serengetiul. Și poate unul dintre noi, poate americanul, poate șoferul-ghid, nu știu care din noi am fost Buda, Isus, Mahomed într-o viață anterioară așa că un tractor apare din senin, ca o fată morgana într-un Mad Max african. Roșu pe verdele ierbii, scoțând fum negru. Ne trage afară, jeep și camion.
Încă nu știm cât de norocoși suntem. Tractoristul ne spune că tocmai a eliberat două jeepuri care au stat 3 zile captive în nămol. Niște olandezi și australieni.
Mai sunt câteva mașini cu naufragiați. Probabil în 2 zile totul o să fie bine. Dacă se oprește ploaia, inshallah.
Îl rog pe șoferul-ghid să sune la management în Dar-el-Salaam. Încep să simt buna mea prietenă paranoia cum pune la îndoială programul organizat de agenția de turism pentru următoarele zile.
În 2 zile trebuie să plecăm din Serengeti, să luăm avionul de undeva de pe o pistă de la câteva sute de kilometri de aici. În mod normal ne-ar lua vreo 5 ore să ajungem acolo, cu ploaia asta însă e posibil să ajungem în 5 zile.
Managerul indian e în vacanță. Șoferul-ghid nu vrea să îl deranjeze pe șeficu. Realizez grozăvia relației. Ghidul preferă să își fută turiștii decât să-l supere pe șeful indian. Tanzania este o stână uriașă, ciobanul alb e ajutat de câini indieni să păzească oile negre.
Câinii sunt mai răi decât ciobanii, câinii mușcă. Ghidul îmi dă tremurând telefonul. Vorbesc cu managerul indian care mă informează într-o română perfectă (nu vorbită, ci țesută în fibra limbii engleze pe care o vorbește) că nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în tabără, asta am plătit, asta facem.
Dar plouă, sunt inundații, nu o să ajungem la pistă. Acum am avut noroc cu tractorul.
Managerul indian trântește telefonul.
Decidem să ne încercăm norocul la hotelul aflat la 200 de kilometri distanță. Măcar pentru noaptea de dinaintea zborului. Cetățeanul american se uită la noi ca la niște cretini.
El a plătit, nu mai dă un dolar în plus. Statul, sistemul, managerul indian va rezolva problema și astfel va ajunge la avion.
Good luck my friend.

Camera de hotel e 200 de para. Dar, de fapt, camera de hotel e priceless. Aici aflăm că pista de avion, aia de la 5 ore distanță (de care ne-am apropiat cu 200 de kilometri), este închisă de 1 săptămână, de când au început ploile.
Singura pistă e la 6 ore distanță. De aici.
Ghidul-șofer aproape stă să plângă. Ne lasă la hotel, pleacă înapoi în tabără cu americanul cel dârz și trebuie să obțină permis să părăsească parcul național la 2 dimineața, să vină la hotel pe bâjbâitelea și apoi încă 6 ore pe drumuri ticăloase.
Noi o să plecăm cu altă mașină.
La 5 suntem în picioare, noroiul e roșu și cleios, fundul jeepului patinează. Orele trec, nu ne putem îneca exact ca țiganul la mal, îmi fac cruce cu limba, zic Tatăl Nostru.
Mașina horcăie și moare scufundată într-o baltă la 800 de metri de pistă. Alergăm cu rucsacii în spate, cocoșați, disperați, ca într-o retragere spre elicoptere sub amenințarea Vietcongului.
La capătul pistei e o turmă de girafe. Nu e niciun avion. După 40 de minute în care mai apare un singur jeep din care coboară 7 oameni, un Cessna-cred, nu-mi amintesc prea bine, pârâie pe sub nasul girafelor.
Nu suntem pe lista pasagerilor.
Normal, noi trebuia să fim luați de la pista x, aia inundată.
-Păi eu trebuia să vă iau, nu? Ați fost cu ghidul y? Sunteți de la firma z?
-Da.
-Nu-l am decât pe Bobby din America.  E aici?
-Nu.
-Fuck him. Atunci haideți voi.

Paranoia.
E bine să fii mereu pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Eram pregătită și să-l șpăguiesc pe pilotul englez. Nu a fost cazul.
Am avut noroc că restul de  turiști crescuți pe salteluța moale a civilizației nu au înțeles că uneori e mai bine să dormi pe pământul tare, să pui urechea pe el. Astfel auzi mai ușor când se apropie cei 4 călăreți ai Apocalipsei.

Mulțumesc mamă, mulțumesc partidule, mulțumesc România că nu mă lăsați să dorm decât cu pietre în fața de pernă și cu un ochi deschis.
De aceea oi fi eu obosită, dar măcar sunt vie și nu-mi pierd portofelul și rândul la coadă la lapte.