Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

În 2010 am fost ultima oară într-un spital de stat. Trimisă de urgență de la o clinică privată, suspectă de sarcină extra-uterină, cu dureri atroce de abdomen, am rezemat pereții vreo 3 ore până o doamnă pleșuvă mi-a croncănit un ordin și m-a trimis jos la urgențe, unde toată mizeria umană, buboasă, băloasă, puturoasă, aștepta să fie verificată, ștampilată și distribuită pe secții. Se lucra la două paturi, aveau perdele ca să nu-ți arăți rușinea supurândă mulțimii de rătăciți care umplea holul, presând ca o rădăcină de stejar asfaltul subțire, gata să izbucnească în sală. Asistente isterice, brancardieri voaiori, medici sictiriți, perdeaua aia nu stătea o clipă, ba se mai uita de după câte un țigănuș înjunghiat, ba o babă pocnită de cal. M-au trimis pe salon, eram 5 femei, una din ele pierduse sarcina la 5 luni, se svârcolea în pat de durere, asistentele erau niște temniceri cu empatia extirpată: haide dragă, nu mai fă atâta pe nebuna, că nu ai pățit nimic.
Nu am dat un leu șpagă, a doua zi dimineață, sâmbătă, m-am îmbrăcat și le-am zis că nu mai stau defel în mizeria asta de spital unde niciun medic nu a venit să mă vadă în 16 ore de internare. Și am plecat, jurându-mi că niciodată nu o să mai ajung la stat, futu-ți statu mă-tii.
Vineri am ajuns pentru o intervenție neînsemnată la o rețea privată de sănătate. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face. Am fost chemată cu 3 ore jumate mai devreme, doamna de la recepție era la toaletă, s-a spălat pe mâini, a venit și mi-a luat banii iute. La mine a fost de pe un singur card, un domn a plătit sărăcuțu de pe 3 carduri, “luați 5000 de aici și 3000 de aici și …”. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face.
Apoi am completat 37 de tone de întrebări, “doamnă nu știu aici…”, “lăsați, o să vă spună asistenta sau domnu doctor”. Și apoi am făcut analize și ekg și apoi am stat pe hol printre viitori tați cu nervozități ținute la picior, ca pe câini lup căpitani în Afganistan.
Și apoi gata, “veniți cu mine la salon”, mai aveam 2 ore până la intervenție, dar m-au dus să mă liniștesc și să mă pregătesc într-un salon cu o altă doamnă, doamnă doctor, venită cu prietena dânseia, tot doamnă doctor, și prietena doamnă doctor i-a spus asistentei înainte să intrăm în salon că este ocupat, că nu e loc dar asistenta, adamant, i-a spus că așa i s-a spus, să mă ducă aici. Așa că cele două doctorițe, pacienta și prietena m-au ignorat indispuse la început, vezi bine că ele veniseră cu pile la spitalul privat și nu vroiau să împartă salonul cu cineva care să le asculte discuțiile despre pârtiile de ski din Austria.
Dar stai așa, și eu am pile la spitalul privat, s-au pus deja în mișcare când am întrebat o prietenă dacă a auzit de medicul X care urma să mă așa și pe dincolo. Ale cui pile or fi mai șmechere, ale mele sau ale doamnei doctor care stă întinsă cu branula în braț și telefonu vârât în ureche?
După o oră jumate rămân singură, vine medicul X, mă asigură că nu o să crăp la anestezie și o să fie totul perfect, vine asistenta care mă duce în antecamera sălii de operație, vine medicul anestezist care strigă “Fener, Feher, nu-nțeleg ce scrie pe tabel!”, se vântură prin odaie și apoi când îmi vede mâna ridicată spune că nu avea cum să mă vadă prin perete, de după colț. Continuă să mă certe, de ce nu am completat aici și aici, “păi mi-au zis fetele de la recepție că asta o să-mi spună medicul sau asistenta”. Asta nu-i scuză bună, uite acum stă tot blocu operator după noi, “scrieți aici numele meu și data și semnați, și aici numele medicului X și data de azi și semnați și…”
“Nu pot să scriu bine, am branula.”
“Cine v-a pus să nu completați mai repede?”
Acreala se apropie de cea de la stat. Simt cum furia face ochi, se-ntinde și scoate un picior de sub plapumă. Nu am timp să …adorm, mă trezesc, sunt mutată de pe un pat pe altul și pe pleoape am doi bolovani pe care nu reușesc să îi clintesc. Asistenta, alta, e blândă, zice că mă ține până la 11 jumate aici, să îmi revin.
Apoi pe un scaun cu rotile sunt dusă înapoi în salonul de unde cele două doctorițe au plecat de tot, au lăsat în urmă doar un halat culoarea toporașului, ofilit pe marginea patului.
Zac 3 ore jumate fără ca cineva să se aventureze în salon.
Au uitat de mine.
Chem asistenta, apăs isterică pe buton, femeia spune că nu a venit foaia de externare la recepție, că de la recepție trebuie să o sune pe ea ca să o anunțe să vină sã îmi scoată branula și să mă ajute să mă îmbrac. La telefon, doctorul spune că a trimis externarea de acum 2 ore. La recepție nu e nimic, unde e foaia de externare, uite-o că vine, pe ea este capsată și o rețetă, hai la revedere.
Pilele mele au fost anemice. Nu s-au comparat cu pilele doamnelor doctorițe care au plecat cu 4 ore înaintea mea.
Pile la privat?
Da, căci medicii care lucrează la privat au normă și la stat. De acolo au adus nozocomialele care au infectat totul cu pile și relații. Știi pe cineva?, îl cunoști pe cutărică?, poți să pui o vorbă bună la Y?, spune-i că vii din partea mea!
Rețele gigantice de cumetrioare cresc ca iedera pe structura pură și onestă a contractului dintre furnizorul de servicii și beneficiarul acestora, îngropând-o într-un desiș de nepătruns.
Procedurile sunt acoperite cu schele pe care meșterii români se odihnesc, mai fumează o țigară, mai dau o mână de vopsea, mai bagă un fluierat când trece o damă bine pe lângă. Sub ochii mei, nenea de la poarta spitalului, un gardian vigilent, a înhățat niscaiva bacnote de 10 lei ca să lase soțul să intre cu turma de rude în afara orelor de vizită. Haide domle, nu-mi spuneți că nu se poate, orice se poate dacă vrei.
La privat ai candelabre de plastic și tapet cu arabescuri, kit de spălat dinții și halat pufos,  dar mecanismul este același. Dacă pile nu ai, nimic nu ești.
“Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face”, e o minciună. “Spune-mi pe cine știi, ca să-ți spun cât de bine vom conviețui” rămâne mantra națională.

P.S. Lucru valabil la bănci, oricare dintre ele. De 14 ani am probleme uriașe la fiecare deplasare în străinătate. Mi se iau banii de două ori, nu funcționează cardul, sunt blocate aiurea sume. În 89% din cazuri, call centerul este incapabil să rezolve ceva și trebuie să apăs alte butoane, să dau telefoane ca lucrurile să fie descâlcite. În același timp, toate băncile se laudă cu simplitatea, onestitatea, transparența și decența serviciilor lor..

Să vă utați diseară la film, la 18.30 dau pe TVR “Brașov 1987. 2 ani prea devreme”, documentarul despre revolta muncitorilor.
Taximetristul e îmbrăcat în șubă, din spate arată ca un Lenin în palton, tăiat de pe soclu și mutat pe scaunul din față al unui logan. Are o voce mică, pe care o scoate ca pe o pisică leneșă, ascunsă sub pat.
Nu aud ce spune la început. Vorbește încet apoi tace.
Ce să fac? Mai adaug un pic de mâncărică de pisică, poate totuși reușesc să îl momesc în discuție: Niciunul nu a făcut politică, sunt oameni simpli dar decenți, nu gașca de securiști-ticăloși din `89.
De data asta zice tare:
-Las că îi știu eu pe toți, și pe cei din 87 și pe cei din 89. Dar cu ce ne-am ales doamnă, cu ce ne-am ales?
El s-a ales cu un logan, salariu minim pe economie, 1100 de lei pe lună și ce mai face peste dacă reușește să își facă planul, să plătească dispeceratu, gazu, amortizarea. Vara asta au scăzut salariile și o grămadă din colegii lui și-au dat demisia. E bătaie pe taxiuri în Brașov, când plouă nu-i chip să găsești mașină.
Șoferii plecați s-au făcut paznici. E plin de paznici în Brașov, la mallu ăla nou, la supermarketuri și parcări, la farmacii și școli. Orașul e păzit mai strașnic decât în 87, că paznicii ăștia sunt plătiți mai bine decât taximetriștii, cică iau 2000 în mână și pentru ce: să stea cu pulanu în mână, pe-o băncuță sau rezemați de-un zid. Primesc și uniformă.
Lenin conduce tăcut, cumpănind alegerile pe care le-a făcut în viață. A fost la revoluție și cu ce s-a ales? Parcă îi văd soția, acră, reproșându-i în timp ce se uită la televizor la Dumitru Costin și la Mitrea. Ai ajuns vai de capul tău din fost șef la CTC, un rahat de taximetrist. Ți-a trebuit ție revoluție în loc să stai pe curul tău, să ai grijă de familie, să-ți ții gura și să te dai pe lângă cine trebuie, să te gândești la copii.
Hăul s-a căscat între ăștia mici și ăia care erau mici și au ajuns mari. Hău de netrecut. Acum un Cătălin Bia nu mai poate exista.
-Știți cine este Cătălin Bia?
Nu știe. Îi spun de studenții la silvicultură care în 17 noiembrie 1987 au decis să își arate solidaritatea cu muncitorii de la Steagul Roșu. “Muncitorii arestați nu trebuie să moară.” Au fost arestați, exmatriculați, expulzați din Brașov. Securitatea le-a urmărit familiile, le-a…
-Păi și la ce le-a folosit?
La ce vă referiți? Dacă sunt mai bogați acum? Dacă sunt în Parlament?
-Da.
Nu. Nu sunt. Tocmai aici e frumusețea, nu credeți? Niște oameni demni pe care viața nu i-a transformat în curve, un soi de cavaleri pe rit nou, excepționali tocmai în modestia și lipsa de fiere..
-Doamnă, aveți copii? Ei au? Ce mănâncă doamnă copiii lor? Pâine românească sau au plecat pe afară? Nu ne-am ales cu nimic decât cu ăștia pe care i-am ales. Cătălin Bia, un nimeni în șanț.
Tăcem, între noi e hăul atât de mare încât săraca solidaritate nu mai poate să-l sară. A încercat și acum zace zdrobită pe fundul prăpastiei.
De cînd am văzut filmul Brașov 1987. 2 ani prea devreme, mă tot gândesc la vorbele unuia dintre muncitorii, Marius Neculăescu. Zicea așa despre ce a simțit atunci, acum 30 de ani, în 15 noiembrie.
“Eram în curs de deșteptare.”
Dar cursul ăla a fost oprit. Și noi cu ce ne-am ales?

IMG_0918Pe trotuarul ăsta este o groapă înconjurată de gărdulețe de plastic. La 34 de metri este o altă gaură, cu 3 muncitori odihnindu-se pe marginea ei ca niște culegători de perle care au ieșit să își tragă sufletul după 7 minute petrecute pe fundul oceanului. Și gaura asta are gărduleț de plastic, roșu și alb.
Următoarea intersecție e împărțită în 5 grădinițe mici în mijlocul cărora cresc alte găuri, gropi, toate cu gărduleț roșu-alb, de plastic.
Cine le vinde trebuie să fie bogat.

Kitul de semnalizare a unei cârpeli. Probabil că asta este noua schemă de făcut bani rapid în administrația Bucureștiului, după bordură și panseluță. Sunt zeci de mii de cârpeli în București, toate atent îngrădite.
Cârpeală oficială.
Cârpeală făcută nemțește.

Cârpeală cu ștaif și gărduleț.

Simbolul României la președinția Consiliului Uniunii Europene este un lup dacic, tricolor, creat de un elev de 14 ani care a fost premiat de ministrul educației Liviu Genunche Pop.
O altă cârpeală cu gărduleț. Căci ce altă țară din Europa dă 3000 de euro pe firul de panseluță dar nu e în stare să găsescă pe 10.000 de euro o agenție de branding care să îi construiască, profesionist, un logo pentru ceva atât de important ca preșidinția Consiliului Uniunii Europene?
Să încurajăm creativitatea, participarea activă a tu-tu-lor membrilor societății la exprimarea românității, să aruncăm lemne în focul de sub căldarea în care fierbe trăirea patriotică.

Asta spun oficialii: la ce ne trebuie specialiști când românul s-a născut nu numai poet ci și designer?
Orice cârpeală făcută de un românaș este o operă de artă în jurul căreia putem pune rama unui gărduleț pe care îl vinde, desigur, firma unui cumătru al primăriței sau al vreunui ministru.

La aeroportul Otopeni budele sunt crăpate sau lipsă, sunt doar 3 benzi de bagaje supraaglomerate dar pe holul care leagă sosirile cu plecările pe cursele domestice e chiar Decebal cățărat pe un trunchi de piramidă și, desigur, cu gărduleț în jurul dumisale. Este opera Asociației Identitate Culturală Contemporană.

Mă uit la dumnealor pe pagină. Zice așa: Asociația Identitate Culturală Contemporană (AICC) și Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti au organizat miercuri, 13 septembrie 2017, ora 11.00, expoziția „ORIGINI”, care își propune să aducă în atenţia pasagerilor valori ale istoriei antice românești, prin prezentarea unor episoade reprezentative pentru relațiile dintre daci și romani. Evenimentul a fost încununat de momentul dezvelirii statuii „Bust de nobil dac”, opera sculptorului Ioan Bolocan, urmat de o tombolă tematică. Partenerii noștri de la „Produsele Moldovenești – Vinăria DAC” ne-au încântat cu o degustare de vin „dacic”.

Șeful lu AICC este un domn patron al unei firme IT care a făcut chiar și un soi de Pokemon Game, dar cu daci. Adică o aplicație care îți găsește statuile de daci din muzeele lumii. Pac, ai pus smartphonul pe statuia bărbosului, ai scanat-o, e chiar Rubobostes al nostru, aici, la Belgrad. Ce faci vere? Știi ceva de Sebi?

Revenind la tombola tematică, la degustarea de vin dacic, la lupul dacic desenat de băiețașul de 14 ani, la cei 3000 de euro ai lui Genunche, toate sunt semne ale infantilismului, ale amatorismului, ale imposturii.

Suntem conduși de autorități inepte, ne-educate, care nu au nimic împotrivă ca un tractorist să fie ministrul justiției și un popă din Bârlad să fie arhitect.
În definitiv, dacă ar lăsa un om cu pregătire juridică să fie ministrul justiției și un arhitect să fie arhitect, lucrurile s-ar face din prima, ușor și simplu, curat și ordonat. Și atunci, când îți lipsește precaritatea, cârpeala, noi cui mai vindem gărdulețele alb-roșii de plastic?

Acum câțiva ani, un om înțelept mi-a zis așa: te bucuri ca proasta tu cu Brașovul tău, că e ordine, că e curățenie, că se face și se drege. Spre deosebire de București, unde e halimai și harababură, la Brașov e Germania, așa crezi tu? Proasto! La București e haos deci se fură alandala, mai ai o șansă să oprești ciordeala. Mai există o verigă slabă. Pe când la voi, la Brașov, e haită organizată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, e treabă de ceasornicar.
Electra Ghiza, mama jurnalismului din Brașov, a dat peste povestea de mai jos care, încă o dată, arată ca noi ăștia la Brașov, avem un brand de întreținut. La Brașov e mafie organizată, croșetată precis, nu scapă un ochi. Noi știm a fura profesionist. Curat. Nu ca ageamii ăia de la capitală care se bâlbâie, driblează excesiv și se îneacă la mal.
Nț.
Noi înscriem prin șuturi de la 46 de metri de poartă. Nu om avea echipă în Divizia Națională, dar de ce am avea, mingea e mereu la noi și porțile oricum le-am furat de mult.

Electra Ghiza și povestea din spatele poveștii:
“Luam un interviu După ziduri iar colegul meu Robert Lazar a vazut miscare. Asa am aflat ca grotele “urmaza sa intre in circuitul turistic”. Wow, super, ne-am zis si, după câteva zile ne-am întors la grote ca sa dam lumii vestea bună…

In grote, am ramas muti: incaperi uriase, labirint de culoare, tuneluri mai largi si mai inguste, fascinante suisuri si coborâșuri… curățenie lună, totul iluminat perfect, curent tras inginereste din reteaua publică, grilaje si porti de fier…. un muncitor matura de zor, altul sapa cu pickamerul stânca, sa facă trepte…

Cine sunteti? Un ONG. Cum se numeste?… Cine e seful?….Pentru cine lucrati? Pentru primarie…

Alo, primaria? Ale voastre sunt grotele? Nu, ale CJ. Alo, CJ, ale voastre sunt gotele? Nu, ale ISU. Alo, ISU, ale voastre sunt grotele? Nu, ale primariei…

Aha, zic, bunul nimanui, isi fac golanii de cap in el. Am fost convinsa de asta iar naiva convingere mi-a fost intarita cand am facut cunostinta cu seful de santier: condanmat 7 ani pentru complicitate la santaj, stat 4 ani in inchisoare, eliberat conditionat in martie. Amabil, respectuios, mi-a explicat cu lux de amanunte ce fapta buna face el, cu toata echipa, voluntar. Vai, doamna, dar stiti ce era aici? stiti cat am muncit? trebuie sa apreciati, uite ce frumos e acum…

Hai inapoi la primarie sa le dam de veste ca golanii isi fac de cap in grote. Aaaa, de grote vorbiti? Pai stati, ca verbal le-am dat voie la niste unii, nu stim cine sunt, care sa faca acolo curatenie. Bine, dar au facut muuult mai mult… S-au instalat acolo de-a binelea. Au pus usa cu lacat. A, n-aveau voie. Pai bine, si? Haideti cu noi acolo, sa vedeti ci ochii vostri! Aaaaa, nu!

Asadar, i-am chemat Dupa ziduri pe: primarul Scripcaru (ca e seful), administratorul orasului Gantz (ca e mana dreapta a sefului), Cristian Macedonschi (despre care stiam ca are un plan cu locul ala), Pepene Nicolae (care s-a scuzat amabil, ne-a explicat ca locul nu e monument istoric si, pe de alta parte, tocmai lanseaza o expo, l-am inteles perfect, n-are nicio treaba). Dintre toti, a venit Mace. Asta ca sa lamurim de ce apare DOAR Macedonschi reportajul de mai jos…

Infractorul coordonator de lucrari mi-a zambit complice: aha, doamna ziarist, esti pe felie cu macedonschi! vreti sa faceti voi doi aici un ghiseft… Recunosc, am scapat boii! Am zbierat la el cat m-au tinut plamanii…

Deci, ceilalti “invitati” n-au vrut sa vina Dupa ziduri. Dar au avut grija sa afle tot ce a facut proteveul acolo. Au spionat, au inregistrat si chiar au facut o vizionare comuna in primarie. Haideti, fratilor, scoateti inregistrarea… Aia in care o isterica de ziarista zbiara ca apucata la un om care a muncit pe branci in subteran. Curaj! Indrazniti! Unul dintre ai vostri mi-a trimis si mie o inregistrare. Aia in care voi vorbiti la per tu cu infractorul si il alintati “Rică”!

…Rică, de la Arisanu Marian AUREL…

Măi, Rică! Cam cat costa o vizita in catacombele Romei sau ale Parisului? Cam de la 30, la 100 de euro pe persoana, nu?!

http://stirileprotv.ro/stiri/social/vechile-catacombe-din-brac-ov-folosite-abuziv-de-un-fost-politician-recent-eliberat-din-inchisoare.html

E vuiet în aeroport, se urlă, capetele se întorc, ochi speriați, ce s-a întâmplat?
Ca într-un anti-tunet, mai întâi auzi sunetul și apoi vezi fulgerul rupând cerul. De după colț apare o brigadă de salopete albe întinse de sâni imenși, ca niște pânze de corăbii spaniole pornite să descopere continente. Se strecoară printre insulele de pasageri care așteaptă să plece la Valencia sau la Bologna, continuând să urle, surde, una la alta sau să vorbească la telefon cu cineva care este undeva în mijlocul unui șantier unde din 8 părți se taie cu flexul.
-Daaaaa, daaaa măăăă, ce zici? Nu auzi? Păi fatăăă, e ăștia veniți de la Timișoara aici. Nu am timp de nimic, muncim de dimineață până seară, nu mai pot. Și salariu e un căcat.

Se opresc în fața unui grup de muncitori în salopete indigo. Au șepci pătate, sunt nebărbieriți, mâinile sunt murdare. Ele sunt îngeri. Ei sunt demoni.
Și demonii câștigă tot un căcat, ca îngerii. Și ei sunt rupți de oboseală. Unul din demoni se desprinde din grup. Peste un minut jumate se aude un răcnet de metal tăiat de flex.
În iad se muncește.
În raiul toaletelor, unde domnesc femeile cu sânii imenși care arată ca și cum ar încerca să ascundă sub salopete harbuzi gigantici furați de pe un câmp, se trudește din gură.
Una din ele, cea mai măruntă, semnează o listă de curățenie care e prinsă într-o ramă pe ușă. O cheamă Gabriela, e ziua ei, așa că azi nu o să muncească, azi doar o să semneze că a muncit. Din 3 cabine de toaletă au mai rămas două. Hârtiile dau afară din coș, colacul de plastic lipsește la una și celălalt este plin de urină.

Dar cel mai spectaculos arată mastectomia din toaleta 3. Tronul a dispărut și, în locul lui, așezată la gura conductei căscată știrb este o găletușă verde. Oare când s-a produs operația? De ce? De ce demonii cu flexul nu au înlocuit toaleta defectă?
Gabriela a plecat, nu mai am pe cine să întreb.
Oricum salariul este un căcat.
Să zică mersi ăștia de la aeroport că mai vine la serviciu. O face doar pentru că îi place să se uite la oameni, cum cască ochii, speriați, când trece divizia lor de infanteriști finlandezi. Îi place să se semneze “Gabriela” pe hârtii pe care nu le înțelege nimeni.

-Fată, ai auzit că ăștia ne iau pensiile?

-Cum fată?
-Da, ziseră la televizor că nu mai e bani. Că uite și euroiul s-a făcut 4,70. Și eu am rată în euro, că așa mi-am luat credit și după ce că am un căcat de salariu, mi se duce mai mult de jumate pe rată și acum și cu pensia asta, am muncit toată viața degeaba.

Am muncit degeaba.
Am murit la Revoluție degeaba.

Țara lui Degeaba.
Ăștia iau bani pe degeaba, nu mișcă unul un deget și uite cum iau bani pe degeaba.
Degeaba are două sensuri. E și de bine și de rău.
Dar mai degrabă e degeaba.
Nu se schimbă nimic. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.

Și atunci cine să iasă în stradă, cine să protesteze? O să ne ia lingura din mână? Bine, fie, oricum nu am nevoie de ea că nu am supă. O să ne ia micul dintre degete? Fie, o să ne lingem pe ele și o să așteptăm ca bunul Dumnezeu să facă ceva. Doar nu stă degeaba?

Cătălin Harnagea, fost șef SIE, avertizează cu voce gravă că o organizație anarhistă a fost prezentă la mitingul de duminică, da, da, cel împotriva modificării legilor justiției, cel împotriva lui Dragnea, Tudorel și Miaunel, împotriva PSD-ului, a codului fiscal, a exodului cerebral. Cătălin Harnagea și serviciile sunt vigilente. Infiltrați printre protestatari au fost identificați nemernicul miliardar George Soroș care purta o rochie semnată Vivienne Westwood de culoarea piersicii,  Conchita Wurst, într-un tricou cu Puie Monta, Crin Antonescu deghizat în Victor Ciutacu și Joaquin El-Chapo Guzman sosit la braț cu Gabi La Chica Firea.
Oricum aceștia sunt niște obișnuiți ai protestelor organizate sub haștagul Rezist. Dar, pentru prima oară în România, la ediția toamnă-iarnă a marșurilor rezistenței, a apărut și faimoasa organizație teroristă care cere eliberarea Kekistanului.

Printre fondatorii celulei din România sunt doi vestiți anarhiști kekistanezi, cunoscuți pentru că de mici și-au dat pe față ticăloșia, refuzând să pape tot din farfurie și au declarat, când aveau numai 8 ani, că nu își fac temele și urăsc școala și chifteluțele de porc. Ajunși la venerabila vârstă de 17, respectiv 15 ani, suporterii eliberării Kekistanului de sub jugul temutului dictator Alupigus, sunt mai periculoși ca niciodată, ei urmând cursurile celebrei tabere de antrenament în lupte corp la corp de la serviciul pașapoarte din București. 

Cătălin Harnagea este alarmat…

Pot să continui așa, dar la cât de mulți cretini sunt pe lume, cineva chiar o să creadă ce am scris aici, așa cum cineva sigur l-a crezut pe Harnagea asearã oftând încruntat în studioul Antena 3 și mâncând rahat despre anarhiști și teroriști când, de fapt, ce să vezi, pancarta pe care au arătat-o este scrisă de copiii ironici și geniali ai unei prietene care, măi Harnageo măi, chiar pusese pe Facebook poza cu plozii distrându-se cu lozincile Free Kekistan, înainte să coboare în stradă.

Cât de nemernic să fii, că prost e clar că ești grămadă, încât să intri în hora asta în care chiar și lui Lorin Fortună i-ar fi fost jenă să dănțuiască?
Despre Sorin Roșca Stănescu, acest supozitor pe care Patriciu și-l băga în funduleț când avea febră, nu zicem nimic. Dar mneata Harnagea, posesor al ordinului național Pentru Merit în grad de Mare Cruce pentru merite deosebite în apărarea intereselor fundamentale ale țării, dumneata Cătălin Harnagea cum să te vinzi pe o punguliță de semințe Nutline doar ca să rupi la rating?
Dacă tot e Kekistan, de ce nu ai spus că la miting a fost și Baphometus Androginus?
https://www.antena3.ro/actualitate/social/o-organizatie-anarhista-prezenta-la-protestele-de-duminica-441087.html

Oare ce spune asta despre noi? Despre cine suntem noi ca popor?

Mă întorc iar la jurnalistul Ryszard Kapuscinski:

…The strenght of Europe and of its culture […] lies in its bent for criticism, above all, for self criticism […].The European mind recognises that it has limitations, is skeptical, doubtful, questioning. Other cultures do not have this critical spirit. […]
They lay the blame for all that is evil on others, on other forces (conspiracies, agents, foreign domination of one sort or another). They consider all criticism to be a malevolent attack, a sign of discrimination. […] Instead of being self-critical, they are full of countless grudges, complexes, envies, peeves, manias. 

The effect of all this is that they are culturally, permanently, structurally incapable of progress, incapable of engendering within themselves the will to transform and evolve.

Comparația este între Africa și Europa dar noi, noi suntem mai evident decât niciodată, Africa. O țară înapoiată cu foști șefi ai serviciilor de informații externe care îți spun că Spânu, Loki, Vader și Rasputin vor să distrugă România și fac asta pe o așa zisă televiziune de știri în timp ce SIE doarme, CNA horcăie și poporul se refugiază în băutură, măcar spiridușii pe care îi vede după o vodcă sunt mai haioși decât ăia de la televizor.

Joi. 2 noiembrie.
Brașov 1987. 2 ani prea devreme.
Muncitorii din documentarul lui Liviu Tofan își reamintesc bătăile sinistre pe care le-au mâncat de la   miliție. Femeile plâng. Una din ele era gravidă atunci și și-a provocat avortul de frică să nu nască un copil vai steaua lui, că au lovit-o în burtă. De partea cealaltă e Ionaș, milițianul zâmbitor care e pălit de amnezie și nu-și amintește că a bătut ca la fasole la muncitorii arestați. Unuia din ei, la comanda lui, i s-au făcut injecții în testicole, zice Dănuț Iacob. În sală, undeva pe un rând din spate este ginerele lui Măgureanu. A primit invitație să asiste la proiecție. Nu pe ironie, ci pe bune, pentru că e o personalitate pe care o inviți la sindrofii. La final, aplaudă alături de restul de 300 de oameni, în picioare, cei 7 muncitori care au venit de la Brașov. Pleacă însă când începe scurta dezbatere, înainte să audă răspunsurile la întrebările: ce s-a întâmplat cu torționarii care i-au chinuit în beciurile miliției și ce s-a ales de colegii care i-au înfierat în fața comitetului muncitoresc al uzinei.

Oricum știe prea bine răspunsurile.
Au intrat în politică, securiștii și milițienii și-au făcut biznisuri. Toată lumea e prosperă. Copiii unora dintre securiști, delatori, politruci, milițieni poate sunt aici, în sală, personalități bucureștene pe care nu e frumos să le ignori când se întâmplă vreo paranghelie.
Niciunul dintre muncitorii săltați în 87 de miliție, cărați la București, bătuți crunt, lăsați cu sechele pe viață, cu trupurile arate și dezțelenite de pulane și pumni atât de strașnic cât să facă loc unui cancer sau diabet, niciunul dintre oamenii ăștia inteligenți, cu umor, agili, harnici nu a ajuns în politică, nici în administrație, nici în vreun serviciu sau fundație de unde să sugă bănuți de la stat. 30 de ani au fost uitați de noi, chiar și de ginerele lui Măgureanu care s-a distrat pe cinste la proiecție pentru că filmul e cu glume, oamenii ăștia 7 sunt hâtrii, nu sunt otrăviți, nu cer sânge. Sunt prea inteligenți ca să nu fi avut timp în ăștia 30 de ani să înțeleagă că nu o să primească nimic de la nimeni. Sunt copleșiți de cele 10 minute de aplauze ale sălii.
Asta le este îndeajuns.

Dacă e doar atât, sigur, cu plăcere.
Spun ceilalți câțiva domni și doamne care au venit să bifeze mondenitatea și apoi își văd de afacerile lor puturoase cu statul condus de indivizi ca Ionaș.

Vineri. 3 noiembrie
România la vedere. Acțiunile la purtător sursă a devalizării banilor publici.
Într-o sală sunt strânse 20 de persoane, presă, ong-uri. Ana Poenariu de la Rise Project vorbește de cele 500 de milioane de euro pe care Teldrum le-a primit prin contracte cu statul. Multe, foarte multe din ele, prin încredințare directă. Teldrum este una din cele aproape 400 de firme cu acțiuni la purtător, asta înseamnă că acțiunile nu sunt nominale, sunt niște pliculețe cu bani pe care le poți pasa oricui vrei tu. Și de aceea este foarte greu să identifici unde ajung banii, cine încasează. Dragnea, zice presa. Dar nu știi sigur.
500 de milioane de euro. Doar Teldrum. Societatea are țarc de vânătoare, sute de hectare de teren, zeci de clădiri. Un imperiuț născut din mintea hapsână a unui baron de Teleorman.
O grămadă de țări au interzis acțiunile la purtător pentru că sunt o sursă incredibilă de corupție. UE presează statele membre să facă acest lucru. La noi nu este “voință politică”. Și trebuie 100.000 de semnături ca inițiativa legislativă de a interzice acțiunile la purtător să ajungă în parlament. Mă gândesc la ginerele lui Măgureanu. Oare o să semneze dacă îi trimit o invitație? Nu e nimic monden, nu e cu râs, nimic fancy. Trebuie doar să semneze o petiție.

Sâmbătă, 4 noiembrie
Trenul pleacă în 15 minute. Pe culoar începe să curgă coloana de cerșetori, vânzători, surdo-muți. Țiganul știrb care pretinde că e paralizat și se târăște pe palme printre scaune se cațără în văzul tuturor pe scările dinspre partea fără peron apoi se lasă pe ciuci. Deși a văzut că l-am văzut, se oprește în dreptul mei și îmi cere bani. Îi spun că l-am văzut că poate să meargă, râd și îi fac semn să își continue reprezentația. Mă întreabă intrigat și ușor nervos de ce râd. Îi răspund că de tupeul lui. Pleacă înjurându-mă în barbă și continuă să ceară bani pretinzând că e sandilău, ignorând imperial faptul că poporul știe că este un șarlatan.

Similitudinea dintre el și Dragnea mă izbește.
Un escroc care, în văzul tuturor se pune pe cur și se trage pe palme susținând că nu poate să meargă dar care odată ce își face banii o taie în sprint și se aruncă din tren.

Un impostor care, în văzul tuturor, fură banul public, își clădește o avere uriașă dar spune că nu e a lui, că el e sărac și cinstit, că justiția e strâmbă. De ce râdeți mă? Credeți că mie nu mi-e greu să pretind că sunt sărac, când nu pot să mă bucur și eu de munca mea?

În vagon intră surdo-mutul care lasă pe mese câte o iconiță și un bilețel pe care scrie că e surdo-mut și iconița costă 1 leu. Face tura vagonului, își strânge hârtiile și ajuns în capăt dă ochii cu domnu cu integrame și reviste. Nici el nu a avut o seară bună, nu a vândut nimic. Surdo-mutul deschide gura și zice, gâjâit, așa: Târgu-Jiu, 4 ore am făcut, 6 lei. Morții mamilor lor. Băga-mi-aș pula în gura lor.
Adică în gura noastră.
Dar să nu ne enervăm, asistăm la un miracol.
Omul a vorbit. S-a vindecat. E nervos că nu mai există umanitate rămasă în noi, s-a zis cu mila și cu generozitatea. E nervos ca muncitorii din noiembrie 1987 când au realizat că partidu avea dar partidu nu dădea, ținea cașcavalul și salamul, portocalele și untul doar pentru ei. Jos Ceaușescu, Jos Dictatorul, Vrem Pâine.
Surdo-mutul vrea bani de la noi ăștia, care avem. E clar că avem, doar a mărit Dragnea salariile și pensiile. Și noi cum îi mulțumim lui Dragnea că ne-a mărit salariile și pensiile?

Vrem să interzicem acțiunile la purtător.
Mă gândesc să îi spun surdo-mutului să încerce schema asta cu iconița la PSD. Dar să nu o vândă pe 1 leu ci pe acțiuni la purtător la Teldrum. Că la 500 de milioane de euro, zic că domnu Dragnea nu simte dacă îi scapă și lui câteva mii. Și în schimbul banilor, ar intra chiar și în PSD. Căci circul ambulant al partidului are nevoie de miracole.
Poate îl ia și pe omul cu integramele. Iliescu adoră să rezolve cuvinte încrucișate. Dragoste în gură din 4 litere. Ia zi tu Victoraș, cum e? Puie?