Archive

Monthly Archives: June 2014

Ai mei nu au știut până pe 17 iunie că scot o carte. Nu le-am spus. Ce rost are? Când am plecat de acasă, în toamna lui 2011, nu ne vorbeam. Am schimbat sms-uri de Crăciun și Anul Nou în 2011. Mint, am trimis niște sms-uri în spațiu, purtând ”la mulți ani”-urile și ”să fiți sănătoși”-urile iute-iute până la al nouălea cer unde plutește degerat satelitul, care le-a ars un dos de palmă și duse au fost spre cartierul ”Astra”, fost ”Steagu Roșu”. Le-or fi primit, nu le-or fi primit? Poate că sms-urile mele nu or fi ajuns la satelit, poate au trecut pe lângă și s-au strivit de un asteroid care tocmai făcea o stânga, fără să semnalizeze. Cert e că 1 an jumate nu am vorbit cu tata și doi ani nu am vorbit cu mama.

A trecut. I-a venit fetei mintea la cap-au zis, veseli nevoie mare, la lansarea de sâmbătă, de la Brașov. Au adus un buchet de flori și au cumpărat chiar și o carte. Apoi au plecat acasă unde maică-mea, cititor avid, s-a așezat dis-de-dimineață la soare și a purces să descopere ce a făcut fiică-sa doi ani, cât n-a vorbit cu ea. Și hooooopaaaaaa, ”Măi Raluca, de ce ai scris în carte că eu și taică-tu suntem ca părinții lui George din Seinfeld?”.

familia feher+rodicaPentru că așa e. ”Cum să fie așa? Aia era timidă, îi era frică de tot, o mototoală. Și are și părul creț și eu nu l-am. Și e grasă. E drept că și eu sunt grasă dar nu seamăn deloc cu aia și..” Semănați cu ăia pentru că amândoi urlați mereu. Sunteți Niagara, nimeni nu-și poate auzi gândurile când stă lângă voi. Dacă un pârnăiaș și-ar zdrobi cu barosul lanțul de la picioare în aceeași încăpere cu voi, gardianul de la ușă nu l-ar auzi de zgomotul pe care îl faceți. Pentru că sunteți niște papagali Ara, colorați și orăcăitori.

”Cine, noi? De multe ori vecinii nici nu ne aud că existăm. Și uite, de ce ai scris că frate-tău nu are serviciu și crește 10 câini?” Păi câți crește? ”Cinci”.

Inadvertențe. Exagerări. Măsurători și evaluări care mie îmi dau 87 și lor 23. Aceleași gene, aceleași sânge, cărți, vacanțe, mâncare și apă minerală, aspirine și șampon. Și cu toate astea mie îmi dă 87 și lor 23. Nu reușesc să înțeleg matematica lor, ei nu o pricep pe a mea. Oare cum am crescut eu să fiu un om care este aruncat ca un yo-yo, ”iuhuuuuuuuuuuu”, trăindu-mi fericirea atunci când zbor, departe de România, căzând în cea mai adâncă întristare atunci când sunt strânsă în pumnul țării, la întoarcere?

Mereu atârnând de capătul gumei de cauciuc, iuhuuuuuuuuu, plutind în aer, îndepărtându-mă, offffffffffffffffff-offfffffffffff, întorcându-mă. Oare de ce eu, când mă uit la ai mei văd ceva, iar ei văd altceva? De ce eu scrâșnesc din dinți la lucruri care pe ei îi bucură?

Sâmbătă seara, la lansare, maică-mea e roșie de emoție. Îi spune cuiva: ”Fiică-mea seamănă cu mine. Deșteaptă. Îi zbârnâie mintea, ca mine. Eu la vârsta ei..”

Părinții sunt făpturi confuze. Niciodată nu se pot decide unde încep și unde se termină. Ce pot să-ți spună însă cu siguranță este că nu seamănă cu mama lui George Constanza și că nu-i frumos să-ți bârfești familia în cărți. Mai cu seamă dacă sunt de succes. Ce-o să zică vecinii?

În clasa a VIII am ajuns la etapa pe țară a olimpiadei de geografie. La Oradea. Nu-mi amintesc mare lucru, doar că am dormit într-un internat friguros, că mi-am luat cizme de blugi made in Ungaria (pe care le-am purtat vreo 5-6 ani, cu disperare, în ciuda faptului că erau mai obosite decât Elena Udrea după o întânire cu președintele), că am luat de la Adrian Pintea autograf și că am participat-la presiunile doamnei profesoare Stratulat-la competiția Miss Olimpiadă unde am câștigat onorantul Miss Popularitate, după ce am distrat audiența cu 2 bancuri cu Ceaușescu, știute de la Micki Feher, campionul bancurilor din întregul CAER.

Și gata.

Robinetu cu popularitate a secat. Am tot încercat să-l storc, săracul s-a încordat, a zvâcnit, dar n-a mai putut neam să scuipe altceva decât o apă mâloasă-la început-apoi doar nămol și, în ultimii 5 ani, o tuse seacă și-un râgâit puturos.

De ce nu mă place domle și pe mine lumea?-m-am întrebat și apoi am întrebat în stânga și-n dreapta.

Pentru că ești acidă, pentru că ești un mongol turbat, ba nu, unguroaică turbată, pentru că ești arogantă și acră, pentru că nu știi să lași de la tine, pentru că sunt invidioși, pentru că ești superbă și ei nu suportă să te vadă în superbia ta, pentru că ești rea de gură, pentru că te iei de ei, pentru că nu scrii cu diacritice, pentru că ai bani, chiar așa, de unde ai bani?, pentru că ai avut noroc și ei nu a avut noroc, pentru că ești băsistă, pentru că ai păreri fixe, dar ce-ți trebuie domle să fii populară?

Muream de ciudă când vedeam cum, în ciuda celor 100 de kile, colegul Codin aluneca, exact ca un oximoronic mic enorm, bine uns cu muștar, pe gâtlejurile clienților, în timp ce eu le zgâriam esofagul ca un os de știucă. ”Ăhî-ăăăăăăhhîîî”, se scărpinau clienții-n fundu gâtului după o întâlnire cu mine. Cum faci tu măi Codine? Zi-mi și mie cum să mă fac plăcută.

Nu-i treabă simplă.

ca sa fii popularaE o lucrătură de-o viață, o Sagrada Familia pe care trebuie să o construiești cu perseverență, să pleci urechea la fiecare telefon, să răspunzi și imbecilului și îngâmfatului și cocalarului, să mergi la mese, să asculți stupidități, să lași prostiile să-ți intre în păr, să le simți zumzăind în ureche, să miroși a cretin și a bârfă stricată și să nu te dai în lături de la grătare și flecărit pe la nunți. Să zâmbești, nu condescendent, că lumea se prinde. Proștii sunt ca dulăii, simt ultrasunetul ironiei, îi înțeapă în urechi și fug de tine, chiar dacă le zâmbești. Nu-s proști degeaba. Trebuie să crezi sincer în obiectivul tău, acela de a fi popular și trebuie să îți dorești cu adevărat să obții această victorie.

Nea Codine, să moară mama dacă pot. O să intru în mormânt fără să mai pot să fiu vreodată populară.

M-am resemnat. M-am apucat să scriu, mi-am luat gumă-n păr și șuturi în cur, critici și înjurături și flegme și palme peste ceafă și poșete peste capotă dar am continuat să-mi culeg cartofii de pe șirul meu de ogor, ca la practica agricolă din același vestit 1988.

Și când, în 2014, pe 25 iunie, am ajuns la capătul rândului meu de picioci, ce să vezi? Un comitet de cetățeni, să tot fie vreo 100, poate chiar mai mult, m-a întâmpinat, mi-a numărat cartofii din coș, a admirat lucrătura, finețea cu care am șters pământul de pe ei și eleganța cu care i-am ordonat. Mi-a strâns mâna și mi-a zis că tocmai am ieșit Miss Popularitate.

Acum știu ce am de făcut în următorii 26 de ani.lansarea carte

 

 

 

Drumul coboară spre Seydisfjordur ca un bețiv, grăbindu-se un pic la dreapta apoi curbându-se indecis spre stânga, centrul de greutate  fugind pe piciorușele lui scurte. Pe aici, pe drumul ăsta-zice Ingman-a venit pe skateboard Ben Stiller când a filmat The Secret Life of Walter Mitty. În spatele lui exploda, în post producție, un vulcan. În fața mea-fără CGI-adevărată, mică și scumpă ca lumina ochilor-apare berea Eisbock. Noroc, skal!

Johanna închiriază camere în căsoiul pe care îl are în Seydisfjordur. E educatoare, ghidă, fost consilier local în Reykjavik, tricotează, croșetează, face ciorapi și mănuși pe care le vinde la piața de obiecte artizanale, coase goblenuri-pentru plăcerea ochiului dumneaei, are 11 nepoți, unul pe țeavă, și, în general, un mâncărici anal care n-o lasă să se lățească în fața televizorului și să se plângă de artrită.

La 58 de ani a intrat într-un clenci politic-ea e conservatoare și acum sunt socialiștii la putere-și, tragedie balcanică, coleguții de stânga i-au oprit contractele cu statul. Astfel a trebuit să înghită grădinița și să plece-n lume. S-a recalificat, că nimeni nu angaja o mamaie de 58 e ani. Și-a luat certificat de ghid și acum predă la grădinița din alt orășel din apropiere (adică o localitate cu 120 de oameni, nu 80 cât sunt în Seydisfjordur). Ce predă? Desen, islandeză, muzică, tâmplărie și living skills. Dacă nici ea nu știe să supraviețuiască, atunci cine?

peisaj islandezJohanna e o ursoaică. Are lejer 1,90, e lată în spate și mare-n gură. În mâinile ei roșii și mari, botoșeii pentru nepoțel arată ca un suport pentru testiculele unei nutrii. ”De ce stai singură aici și nu mergi la Reykjavik să îți crești nepoții?” Johanna se scutură, ”hahaha” râde gros-uimit, cu privirea omului care tocmai a văzut un pechinez șarjând într-un galop sălbatic și atacând un rotweiler.

”Nici nu mi-a trecut prin cap să mă mut la fiică-mea. De fapt, mă și enervează că încearcă să profite de mine de câte ori mă duc pe la ea. Mă pune să fac babysitting dar eu nu sunt servitoare. Merg în Reykjavik să mă văd cu oameni, am treburi de rezolvat. Sunt un om educat, dintr-o familie bună și nu m-am gândit vreodată că o să-mi petrec bătrânețea ștergând la fund nepoți. Copiii lui fiică-mea vin peste mine noaptea în pat și patul e moale și nu pot să dorm bine. De multe ori mă gândesc să trag la hotel.”

islandeze tinere si independenteMă uit la ea, am câlți în cap. Johanna este biologic bunică, dar n-are nicio legătură cu doamnele cu frizuri ciocan, care împing cărucioare în parc și-ți explică beneficiul consumului de cârnați cu usturoi la copiii de 1 an. Și-a făcut datoria, a crescut doi copii și acum își păzește cu strășnicie viețișoara ei plină cu goblenuri, tâmplărie și lupte politice, în care cea mai importantă ființă este ea iar primul ministru este câinele, acum plecat în vizită la pastorul localității, tot o femeie. Johanna spune mândră ca episcopul Islandei e și el tot femeie, și încă una care încurajează o cât mai echitabilă împărțire a parohiilor între femei și bărbați și uite, în Seydisfjordur, preoteasa are 40 de ani, un copil mic, de câteva luni și n-are soț. Nimeni care să dea cu trafaletul sfințit prin casă, să strângă plasele de păianjen întinse de necuratu pe pereți.

La noi, în România, nu-i așa.-apuc să îngaim. Care crezi că e explicația?

Simplu: femeile islandeze sunt neveste de pescari. Ăștia plecau și le lăsau cu ligheanul de copii și problemele casei. Plătește, gătește,  fă, drege. ”Noi am fost mereu șefele și mereu a trebuit să ne descurcăm, gândindu-ne că poate bărbații noștri nu se mai întorc de pe mare. Deci cu ce ne descurcăm mâine? D-aia suntem independente și d-aia bărbații islandezi acum nu mai suportă independența asta. Nu toți, cei slabi, preferă asiaticele că sunt umile și ascultătoare. Dar noi oricum nu avem nevoie de ei, de ăștia slabi. Să își ia câte asiatice vor.”

peninsula vesticaJohanna pufnește ca un humpback whale. Islandezii s-au schimbat și ei. Dacă acum 100 de ani le plăceau balenele, acum se mulțumesc u o fâță cu ochi oblici. Așteaptă însă să li se facă foame, așteaptă!

 

Familia ocupă ferma de la 1600. Nu are nume familia pentru că în Islanda numele de familie este dat de prenumele tatălui. Raluca ”Fiica lui Nicolae” este căsătorită cu Austmar ”Fiul lui Bjorg” și, împreună, au un băiat pe care îl cheamă Seifur ”Fiul lui Austmar”. Vraiște în arborele genealogic. Băboiul care prezintă conținutul muzeului familiei nu are rădăcinile în peninsula vestică, e venetică. Oricum nu îi țin minte numele, pe care mi-l aruncă speriată, ca pe un colț de pâine în cușca unui urs nervos. Ferma, cum ziceam, se ocupă de la 1600 cu producția de hakarl. Cine e hakarl? Este o delicatesă islandeză, geamănul puturos al brânzei duhnitoare franțuzești, carne de rechin putrefact. De fapt pute a pipi nu a putreziciune. Ba nu, știu. Duhnește a grădină zoologică când treci pe lângă domiciliul tigrului, într-o zi când e stricat la stomac.

Cinci nemți se aliniază în fața măsuței pe care este un borcan, acoperit, unde sunt bucățelele de carne de rechin, tăiate mic, miculițel. Arată ca un pumn de zaruri inspectate de comisia de supraveghere a activității cazinourilor. Nemții înfig scobitorile în zaruri și le apropie, precauți, de nas. Nările Fridei freamătă și bagă trei pași cu spatele, ca un cal speriat când simte lupul dându-i târcoale. Fritz din dreapta e mai curajos, probabil vine din Germania de Est și-și amintește de mezelurile socialiste. Înghite bucățica de hakarl și apoi vâră repede 6 dumicați de pâine, încercând să-și înece voma care urcă pe gât, mai ceva ca Iohannis în sondaje.

hakarl ”Ia dați-vă frate la o parte”. Nu mă face pe mine un pic de amoniac, sunt învățată de la clienți care îmi servesc shoturi de urină pe stomacul gol. Prima bucățică de rechin mă lasă rece, mai iau una. Izul de pipi se stinge într-o amăreală ușoară. Nimic să mă înfrângă, în definitiv eu mestec pastilele, hakarlul nu taie bulina de triferment la grețoșenie. Nemții mă privesc cu respect. Traiul în România, duhoarea de picior de taximetrist sau de subțioară învelită în plastic, de pensionar bucureștean, te pregătește pentru multe delicatese marocane, franțuzești, vietnameze sau, iată, islandeze.

Dar de ce ai lăsa să putrezească rechinul, ca după, să îl mănânci? Femeia fără nume explică pe-ndelete că ăsta cu putrezitu e un mit. Rechinul groelandez trăiește cam la 2000 de metri adâncime, nu are rinichi și carnea lui este plină de amoniac. Când e proaspăt hăcuit, e atât de toxic încât ar trebui să-l dai la ghenă. Dar când stai pe o insulă unde ai puține surse de proteine, te gândești cam de 7 ori dacă e ok să arunci atâta carne și îți dai evidentul răspuns ”Păi și normal că nu”.

rechin la uscatȘi ce-i de făcut? Pui o vorbă bună la bacteria care știe să extragă amoniacul din carne, îngropi rechinul cam 30 de zile-zice baba, wiki spune ceva de 3 luni- pui pietre peste el și aștepți să împingă uriniciul afară. După 30 de zile sau 3 luni, scoți hălcile de sub bazalt și le atârni la uscat.

Unde? ”Uite în spatele curții.” Găinile răscolesc pământul sub bucățile de rechin de care s-au lipit în moarte, milioane de musculițe, remore miniaturale.  Un cocoș cântă și scarpină țărâna, deasupra candelabrele de carne put de-ți urcă ficatul în gură. Trebuie să ai grijă cum o deschizi. Mai bine taci și fugi înapoi la muzeul familiei.

Înăuntru, nemții se refac după greaua încercare aruncându-se în shopping de plovăre islandeze, care sunt agățate de o barcă imensă. Muzeul e un platouaș dement, o șaormă cu de toate, de la radiouri vechi la biblii și scrumiere de la 1830, un bibelou-căruță cu un Moș Crăciun abțiguit și multe guri de rechini, cu buzele pline de valuri de dinți. Avem o labă de urs polar și un schelet de pui de balenă, ambele găsite în burta unui rechin groelandez.

ion iliescu. acelasi.”Știați că poate să trăiască până la 100 de ani și este orb iar ochii sunt fosforescenți?” Nu știam.  ”Da. Și pentru că are ochii lucioși, atrage alți pești, care vin să vadă care-i treaba și pe care rechinu îi înghite.” Eeeeee, a ce sună asta? Faimosul luciu orb al ochilor iliescieni, în care blândul și bunul popor român s-a oglindit în 1990 și apoi a fost halit.

Când o crăpa tataia și o să-i despice burta, o să ne găsească înăuntru, ca pe puiul de balenă sau laba de urs polar. Și o să ne pună într-un muzeu. Iar pe Iliescu o să-l taie bucăți, să scoată otrava din el și după ce o să-l îngroape 3 luni, o să-l pună la uscat..și cum pizda mă-sii iar am ajuns să vorbesc despre Ion Iliescu? O fi de la amoniac, asta trebuie să fie.

PS. cartea despre Islanda, India șiii.. ce-o mai fi, o să iasă după ce o cumpărați pe asta despre America de Sud. Detalii aici https://www.facebook.com/events/1445595289030096/

Miercuri, 25 iunie, iese prima parte a cărții mele, ”America dezgolită de la brâu în jos”. Pentru că m-am aruncat la 300 de pagini, nu am mai avut loc de poveștile din Rio, Iquitos, Bogota sau Cuzco. Le-am lăsat pentru volumul doi. Din care vă ofer, în premieră, un capitol care să vă facă poftă de cărticica asta, pe care m-am scremut să o scot, deși, vorba unui cunoscut, nu e nevoie să fi publicat. Hai, spor la citit.

”Eduardo bagă-ntra treia. Cu 80 la oră și smuceli de volan, ne plimbă prin tainele economiei mondiale.

”Chile? exportă minereuri dar țara e-n rahat, sunt bogați doar pe hârtie.”

Frână bruscă, ambuteiaj. Bulevardele Buenosului arată ca venele unui obez, strâmte, abia mai poți circula. Orașul s-a mutat pe stradă, e toamnă dar sunt 28 de grade și picioarele ies goale de sub rochițele cu buline. Eduardo face o stângă, ne bagă pe o stradă mai liberă.

”Ai fost în Singapore? Nu? Aceeași mâncare de pește. Statul e bogat în catastife dar când te uiți ce-i pe stradă, te iei cu mâinile de păr.”

Trece-ntr-a doua, curbă la dreapta și ieșim pe autostradă. ”Criza asta..haha, americanii au furat mai mult chiar decât cei mai mari hoți din istorie. Nu știi cine sunt? Vaticanul este cel mai mare tâlhar din istorie, mă rog, era până să apară americanii. Ai văzut ce au făcut cu Grecia? I-au șters datoria de câteva zeci de miliarde de euro. Cum poți să ștergi așa, cu guma, o datorie atât de mare? Îți spun eu cum. Cu un clic. pentru că banii nu-s reali, totu-i o minciună.”

Cine-a mai zis asta? Scot năvodul și-l târasc prin mâlul memoriei, stai c-am agățat ceva. Am mai auzit aceeași teorie despre inefabilitatea banilor chiar de la Adrian Copilul Minune în celebrul video de pe youtube intitulat “faimoase ploi de bani”. Adrian și Eduardo știu ceva. Banii nu-s reali și tocmai d-aia am aruncat o cârcă pe un bilet de avion până la Rio, doar pentru bcuuria de a zbura cu Emirates. Sprâncenele pensate ale lui Eduardo țâșnesc în sus, se opresc în linia părului: ”Emirates zboară din Buenos? Până la Rio? In serio?” Sprâncenele nu mai coboară, rămân blocate ca niște jaluze chinezești stricate. Cu uimirea întipărită pe față, Eduardo își ia la revedere, nu înainte să ne mai dea o roabă de sfaturi cum să ne ferim de traficanții de droguri din Columbia și de tâlharii din favele.

Aeroportul e mega-aglomerat. Unde-s calculatoarele pe care poți să-ți faci singur checkinul? ”Abia am dat drumul la cursa de Dubai cu escală la Rio. N-am avut timp să le instalăm” Emirates ne poftește la coada de 540 de cetățeni. Îmi frec cotul cu un cocalar care are o gleznă cât un trunchi de castan. Mângâie pe fese o domniță cu cercel în nară și, probabil, muci mutați în ureche. În spatele meu se bulucesc niște boieri de Buenos, care ostenesc aruncând priviri ursuze și se străduiesc din greu să facă sâmbătă în jurul lor. Doamna pufăie, el horcăie, rămâne totuși luni.

Simt că se va face marți până ajung la ghereta din față unde se controlează pașapoartele. Ei bine nu e controlul pașapoartelor ci o domniță c-un capsator care-ți cercetează vigilentă biletul. Treci de dânsă și te mai plimbi 20 de minute pe culoare aglomerate până ajungi la benzile de control ale bagajelor. Încă 50 de minute se pierd aici. Aud anunțându-se începerea îmbarcării și eu sunt departe, cu nasul în fundul siliconat al unei brazilience, a 89-a persoana la rând în fața chioșcului unui portenos care ștampilează alene pașapoarte. ”Amigoooo, pierd Emiratele, visul umed al oricărui individ care se uită la pauzele publicitare de la BBC.”

De la intrarea în aeroport până la poartă facem fix 2 ore dar nu-i problemă: Emiratele sunt relaxate toate. Am zis că plecăm la și 35? De ce ne grăbim? Au mai puțină punctualitate decât are maică-mea praf pe servanta din sufragerie.

Stewardesele aruncă zâmbete albe de după voalete roșii. Un grup de 4 moguli în șlapi se regalează în fotolii albe. Ne târâm către locurile noastre, iau telecomanda și încep dansul. Nu știu la ce să mă uit mai repede. Sunt cel puțin 15 filme cu Oscaruri la borsetă și alte 400 de blockbusteruri zemoase, numai bune de avion. Dau play s-o văz pe Marilyn dar imaginea încremenește pe ecran pentru că vorbește căpitanul. În engleză ne spune că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.

Hopaaa! Care-o fi Rodicuța noastră, mândria satului? Nu reușesc să o identific, poate e la business class sau la first. Reîncepe filmul din care apuc să văd 23 de secunde de generic șiiii, pauză din nou. Căpitanul zice în portugheza că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.

Alte 14 secunde de film și căpitanul trece pe spaniolă și ne zice același lucru și când să zic asta a fost, pilotul schimbă canalul pe arăbește. Renunț să văd filmul. O slovacă palidă îmi dă meniul. Pot să aleg între kofte de miel și somon la grătar cu..Căpitanul tace deci, tiptil, apăs telecomanda și 6 minute din film trec neîntrerupte până când niște turbulențe neiubite se bagă-n seamă cu avionul și îi bagă din nou căpitanului în gură microfonul. Ne comandă crispat să ne strângem centurile, echipajul să se așeze. ”Lasă domnule femeile să vireze chifteaua!” Care ravioli sau chicken? ”Păi eu vreau chifteaua promisă în meniu.” ”E o greșeală, e meniul vechi. De fapt nici pui nu mai e așa că poftim ravioli.”

E-heeee, nici Vama Veche nu mai e ce-a fost, d-apăi Emirates.

Rio strălucește gigantic sub noi și în numai 17 limbi o stewardesă ne anunță că aterizăm, că trebuie să strângem măsuțele, fotoliile și să ne băgăm dezamăgirea în fund, căci face bine la constipație.

În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2 dimineața, la ora asta nu se servește veselie. Nu avem deloc cash dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin orașul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos. Da, favelă, da, mergem la 2 dimineața într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor dar înainte o să fiu violată toată și ruptă în bucăți și.. Strada se termină brusc și taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt 6 balauri care înghit bere la litru, întinși pe treptele unei maghernițe.

Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Șoferul a scos rucsacii afară și trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din tot Rio-ul dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă ”The Maze?” Adaug iute: ”Casa du Bobi?”, ca să părem tovarăși. Maze? clipește leneș unul dintre nenici, cu un accent perfect de Pașcani, ”Maze e acolo”. Mâna îi fuge înspre stânga unde vedem o deschidere de 50 de centimetrii între construcții de tablă, cartoane si cărămidă.

Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n față: suge burta, trage rucsacul, ferește rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înțeleg unde au loc să țină rotweileri că sigur ăla nu e un șoricar cu diaree. Muzica urlă și mirosul de usturoi izbucnește dintr-o cârciuma unde 16 bețivi cântă de dor și jale. ”Casa du Bobi?”

Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară și noi fugim pe sub cabluri și prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să fie al meu, din cauza fricii. Uite ”Maze”, e scris pe-un perete roșiatic. Ne împleticim pe scări și intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în fața televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru și o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.

Ne dă câte o bere și ne lasă să ne liniștim fricile cu ochii pe Pao de Acucar. E frumos de ți se taie respirația. La culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde și furios care se făcea mare și toate hăinițele îi crăpau, doar chiloții erau supra-extra-elastici. Aici a fost filmat Hulkul ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de para pe noapte, o imensitate ținând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, 4 umerașe și un duș din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari. Dar ce contează, doar știm că totu-i o minciună și banii nu-s reali.”

În față la Blue Lagoon, două fete cu părul ud stau pe marginea drumului cu degetele mari întoarse în sus, dând like peisajului. Nu dragă, făcând bătrânul autostop. Cum să faci autostop aici, când sunt 37 de tipuri de microbuze, autobuze, remorci, camioane, care te duc la Reykjavik sau la Keflavik sau la Vik sau la ..Au pierdut autobuzu și într-o oră trebuie să fie la aeroport dar nici nu au la ele bagajele, care sunt în oraș. ”Hai că vă ducem noi. De unde sunteți?” Una e din Frankfurt și una din Munchen. ”Și, de ce ați venit în Islanda?”

Fetele își dau coate, aia din Munchen zice ”Vroiam să ajungem în Havana și..” Hahahahahahahahahaha. Normal. Când pleci înspre Havana ajungi, vrei, nu vrei, la Reykjavik. ”Da, vroiam soare, cald. Am zis o Cubă sau Caraibe ceva. Dar, uitându-ne pe net, am văzut că plouă peste tot în Caraibe așa că am luat Islanda.” Că aici nu plouă, ninge direct. Corect.

Fata din Munchen zice că prietenul ei este plecat la o petrecerea burlacilor în București. ”Cum e Bucureștiul?” Ieftin, superieftin pe șpriț, cluburi și..Mă opresc la timp, nu le spun că e plin de decolteuri în care sunt înrămate perechi de cupa D, cățărate pe tocuri de 14. Dar chiar și așa, fără să vorbim de mierlele românești, fetele au intrat în panică. Bărbații lor sunt în plin cuib al viciilor. Sunt îngrijorate că vor veni acasă cu ficatu umflat și răni pe frunte de la capete trântite de masă.

islanda pe lesinCea din Frankfurt încearcă să învioreze atmosfera. Povestește de doi americani pe care i-au cunoscut la hotel care le-au spus de strania întâlnire cu un băboi islandez, care i-a luat cu mașina. Băboiul susținea că poate să vadă troli și chiar a vindecat un copil de trol, drept pentru care a primit daruri de la un comitet de troli recunoscători.

Întreaga Islandă e plină de povești cu iele, zâne, pitici, copiii pădurii, little people care sunt altceva decât copiii pădurii și diferiți de pitici. Pe bolovani sunt desenate căsuțe cu geamuri albe si acoperișuri roșii, ca să aibă unde să stea piticii sau omuleții când vine ploaia. De fapt aici nu plouă, că nu-i Havana.

little peopleÎntr-una din suburbiile Reykjavikului, în câmpul de lavă, există un muzeu în aer liber dedicat zânelor și piticilor care locuiesc gratis în crăpăturile bolovanilor de bazalt. Dacă nu vrei să dai o căruță de bani pe ghid, poți să cumperi cu 10 euro harta și să pleci tu la vânătoare.

”Chiar credeți că există troli și zâne?”. Zâmbetul de pe fața Olinei intră în nori, fiu-su răspunde cu ochii pironiți în vârful bocancilor: ”oamenii au nevoie de povești atunci când nopțile sunt lungi și aici nopțile sunt lungi și trebuie să crezi ..” ”De ce nu vă ajunge povestea feciorei care a născut un prunc care putea să învie morții, să meargă pe apă și să transforme apa în vin, ceea ce, prin asociativitate, însemna că putea să meargă pe vin?”, ”aici nopțile sunt lungi și..” reîncepe Olina litania.

Știu cum e asta. Și noi am avut o noapte de 45 de ani. Dar nu ne-am spus povești cu troli și cu pitici de grădină, ci cu americani care vor veni să ne salveze de ruși. Credeți că, dacă le desenam niște căsuțe cu acoperișuri roșii, s-ar fi înduioșat și ar fi venit mai repede?islanda vest