Miercuri, 25 iunie, iese prima parte a cărții mele, ”America dezgolită de la brâu în jos”. Pentru că m-am aruncat la 300 de pagini, nu am mai avut loc de poveștile din Rio, Iquitos, Bogota sau Cuzco. Le-am lăsat pentru volumul doi. Din care vă ofer, în premieră, un capitol care să vă facă poftă de cărticica asta, pe care m-am scremut să o scot, deși, vorba unui cunoscut, nu e nevoie să fi publicat. Hai, spor la citit.
”Eduardo bagă-ntra treia. Cu 80 la oră și smuceli de volan, ne plimbă prin tainele economiei mondiale.
”Chile? exportă minereuri dar țara e-n rahat, sunt bogați doar pe hârtie.”
Frână bruscă, ambuteiaj. Bulevardele Buenosului arată ca venele unui obez, strâmte, abia mai poți circula. Orașul s-a mutat pe stradă, e toamnă dar sunt 28 de grade și picioarele ies goale de sub rochițele cu buline. Eduardo face o stângă, ne bagă pe o stradă mai liberă.
”Ai fost în Singapore? Nu? Aceeași mâncare de pește. Statul e bogat în catastife dar când te uiți ce-i pe stradă, te iei cu mâinile de păr.”
Trece-ntr-a doua, curbă la dreapta și ieșim pe autostradă. ”Criza asta..haha, americanii au furat mai mult chiar decât cei mai mari hoți din istorie. Nu știi cine sunt? Vaticanul este cel mai mare tâlhar din istorie, mă rog, era până să apară americanii. Ai văzut ce au făcut cu Grecia? I-au șters datoria de câteva zeci de miliarde de euro. Cum poți să ștergi așa, cu guma, o datorie atât de mare? Îți spun eu cum. Cu un clic. pentru că banii nu-s reali, totu-i o minciună.”
Cine-a mai zis asta? Scot năvodul și-l târasc prin mâlul memoriei, stai c-am agățat ceva. Am mai auzit aceeași teorie despre inefabilitatea banilor chiar de la Adrian Copilul Minune în celebrul video de pe youtube intitulat “faimoase ploi de bani”. Adrian și Eduardo știu ceva. Banii nu-s reali și tocmai d-aia am aruncat o cârcă pe un bilet de avion până la Rio, doar pentru bcuuria de a zbura cu Emirates. Sprâncenele pensate ale lui Eduardo țâșnesc în sus, se opresc în linia părului: ”Emirates zboară din Buenos? Până la Rio? In serio?” Sprâncenele nu mai coboară, rămân blocate ca niște jaluze chinezești stricate. Cu uimirea întipărită pe față, Eduardo își ia la revedere, nu înainte să ne mai dea o roabă de sfaturi cum să ne ferim de traficanții de droguri din Columbia și de tâlharii din favele.
Aeroportul e mega-aglomerat. Unde-s calculatoarele pe care poți să-ți faci singur checkinul? ”Abia am dat drumul la cursa de Dubai cu escală la Rio. N-am avut timp să le instalăm” Emirates ne poftește la coada de 540 de cetățeni. Îmi frec cotul cu un cocalar care are o gleznă cât un trunchi de castan. Mângâie pe fese o domniță cu cercel în nară și, probabil, muci mutați în ureche. În spatele meu se bulucesc niște boieri de Buenos, care ostenesc aruncând priviri ursuze și se străduiesc din greu să facă sâmbătă în jurul lor. Doamna pufăie, el horcăie, rămâne totuși luni.
Simt că se va face marți până ajung la ghereta din față unde se controlează pașapoartele. Ei bine nu e controlul pașapoartelor ci o domniță c-un capsator care-ți cercetează vigilentă biletul. Treci de dânsă și te mai plimbi 20 de minute pe culoare aglomerate până ajungi la benzile de control ale bagajelor. Încă 50 de minute se pierd aici. Aud anunțându-se începerea îmbarcării și eu sunt departe, cu nasul în fundul siliconat al unei brazilience, a 89-a persoana la rând în fața chioșcului unui portenos care ștampilează alene pașapoarte. ”Amigoooo, pierd Emiratele, visul umed al oricărui individ care se uită la pauzele publicitare de la BBC.”
De la intrarea în aeroport până la poartă facem fix 2 ore dar nu-i problemă: Emiratele sunt relaxate toate. Am zis că plecăm la și 35? De ce ne grăbim? Au mai puțină punctualitate decât are maică-mea praf pe servanta din sufragerie.
Stewardesele aruncă zâmbete albe de după voalete roșii. Un grup de 4 moguli în șlapi se regalează în fotolii albe. Ne târâm către locurile noastre, iau telecomanda și încep dansul. Nu știu la ce să mă uit mai repede. Sunt cel puțin 15 filme cu Oscaruri la borsetă și alte 400 de blockbusteruri zemoase, numai bune de avion. Dau play s-o văz pe Marilyn dar imaginea încremenește pe ecran pentru că vorbește căpitanul. În engleză ne spune că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.
Hopaaa! Care-o fi Rodicuța noastră, mândria satului? Nu reușesc să o identific, poate e la business class sau la first. Reîncepe filmul din care apuc să văd 23 de secunde de generic șiiii, pauză din nou. Căpitanul zice în portugheza că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.
Alte 14 secunde de film și căpitanul trece pe spaniolă și ne zice același lucru și când să zic asta a fost, pilotul schimbă canalul pe arăbește. Renunț să văd filmul. O slovacă palidă îmi dă meniul. Pot să aleg între kofte de miel și somon la grătar cu..Căpitanul tace deci, tiptil, apăs telecomanda și 6 minute din film trec neîntrerupte până când niște turbulențe neiubite se bagă-n seamă cu avionul și îi bagă din nou căpitanului în gură microfonul. Ne comandă crispat să ne strângem centurile, echipajul să se așeze. ”Lasă domnule femeile să vireze chifteaua!” Care ravioli sau chicken? ”Păi eu vreau chifteaua promisă în meniu.” ”E o greșeală, e meniul vechi. De fapt nici pui nu mai e așa că poftim ravioli.”
E-heeee, nici Vama Veche nu mai e ce-a fost, d-apăi Emirates.
Rio strălucește gigantic sub noi și în numai 17 limbi o stewardesă ne anunță că aterizăm, că trebuie să strângem măsuțele, fotoliile și să ne băgăm dezamăgirea în fund, căci face bine la constipație.
În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2 dimineața, la ora asta nu se servește veselie. Nu avem deloc cash dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin orașul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos. Da, favelă, da, mergem la 2 dimineața într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor dar înainte o să fiu violată toată și ruptă în bucăți și.. Strada se termină brusc și taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt 6 balauri care înghit bere la litru, întinși pe treptele unei maghernițe.
Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Șoferul a scos rucsacii afară și trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din tot Rio-ul dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă ”The Maze?” Adaug iute: ”Casa du Bobi?”, ca să părem tovarăși. Maze? clipește leneș unul dintre nenici, cu un accent perfect de Pașcani, ”Maze e acolo”. Mâna îi fuge înspre stânga unde vedem o deschidere de 50 de centimetrii între construcții de tablă, cartoane si cărămidă.
Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n față: suge burta, trage rucsacul, ferește rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înțeleg unde au loc să țină rotweileri că sigur ăla nu e un șoricar cu diaree. Muzica urlă și mirosul de usturoi izbucnește dintr-o cârciuma unde 16 bețivi cântă de dor și jale. ”Casa du Bobi?”
Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară și noi fugim pe sub cabluri și prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să fie al meu, din cauza fricii. Uite ”Maze”, e scris pe-un perete roșiatic. Ne împleticim pe scări și intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în fața televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru și o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.
Ne dă câte o bere și ne lasă să ne liniștim fricile cu ochii pe Pao de Acucar. E frumos de ți se taie respirația. La culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde și furios care se făcea mare și toate hăinițele îi crăpau, doar chiloții erau supra-extra-elastici. Aici a fost filmat Hulkul ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de para pe noapte, o imensitate ținând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, 4 umerașe și un duș din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari. Dar ce contează, doar știm că totu-i o minciună și banii nu-s reali.”