Archive

Monthly Archives: December 2014

Cel mai spectaculos revelion pe care l-am petrecut în viața mea a fost în Tanzania, undeva în Serengeti. Până la miezul nopții, turistul a fost distrat cu șprițuri, bufet și dansuri tribale. La 12 fix, orchestra a lăsat tobele jos, dansatorii au lăsat bâtele peste care săreau mai devreme, chelnerii au descheiat cămășile, au lăpădat gâtuitoarele papioane și pe 3,2,1 ….2006 …a pornit un urlet care a fost preluat de fiecare laringe de negru, triplat, umflat, expectorat în sala restaurantului. Un uragan de bucurie care a prins ritm și a început să îi plimbe în cerc pe toți africanii prezenți, picolo și barmani, cameriste și spălătorese de vase, bucătari și manageri. O horă frenetică, zâmbete albe decupate în întunericul fețelor și chiar și omul fără un picior dansa, în cârjă. Învârtindu-se în trenulețul care șerpuia printre mese am văzut bătrânul paznic fără un ochi și trei fosile de la bucătărie. Doar suedezul mare și blond le-a făcut față. O vreme. Răpus de oboseală a trebuit să se retragă din mandală, să se așeze lângă nevasta care privea cu ochi albaștri, de păpușă de la Arădeanca, întreaga dezlănțuire a localnicilor.

De ce atâta fericire?
Pentru că acolo, în Africa, să supraviețuiești unui an e o victorie. Când te bați cu malaria, milioane de paraziți care îți halesc tot, de la creier la nervul optic, guerille, leul-bivolul-hipopotamul-antilopa gnu, tetanosul, Mobutuseseseko, SIDA, domnul fără carnet care conduce în stare de ebrietate, ebrietatea, gravitația, e o surpriză că 365 de zile nu au reușit să îți vină de hac. Și atunci sărbătorești.
Dacă am avea media de vârstă de 25 de ani, probabil că ne-am rupe și noi tălpicile la petrecerile de Revelion.
Dar nu avem. Trăim până ne plictisim de artificii și de icre de știucă și de sufle de broccoli și uităm cât de important e că am reușit să supraviețuim celor 365 de zile, că nu ne-au făcut ele pe noi, ci noi pe ele. Uităm că, vorba lui taică-miu, avem doar o viață și-o gaură-n cur (până la proba contrarie) și că e cazul să ne bucurăm de miracolul de a fi în viață 365 de zile mai târziu, în ciuda bombardamentului cu neutrino, prostie și timp pe care îl suferim zilnic.

Trăiască 2015. La mulți ani.
PS. În Tanzania, în aceeași perioadă a anului, asta cu sărbătorile Crăciunului și Anul Nou, există tradiția pariurilor pe cursele de motociclete. Piloții pariază cu audiența că ajung de la locul startului până la destinație, la 200-300 de metri mai încolo, într-o secundă. De multe ori reușesc. Căci cine poate ști cât timp face sufletul stors din ei la impactul cu primul copac, până la locul sosirii? Astfel, cu atât mai mult, supraviețuitorii curselor, chiar dacă pierd pariul, tot sunt niște învingători, reușind să-și păstreze viața. Așa mă simt și eu. Deși a fost un an care m-a rupt, am învins. E cazul să mai bag un iuhuuuu. Și încă un ”La mulți ani”.

2014 a început în India, cu o conversație haotică cu doi IT-iști din Bangalore îmbibați de alcool. De peste tot venea un damf strașnic de hașiș și o englezoaică pieptoasă mi-a oferit un gât dintr-un trăscău dulceag denumit impropriu vin. O petrecere tristă, cu oameni intoxicați de propriile fumuri de yoghini-psihedelici care se zbăteau sacadat pe ritmul ținut de doi hippioți la tobe. Efectul Facebook, cel sub care ajungi să crezi proiecția pe care o emani în spațiul virtual.
Nimic nu anunța 2014 să fie anul care a fost.
Am lansat Frontline Club Bucharest, filiala românească a faimosului club de presă din Londra. Și, în ciuda a tot și a toate și au fost multe din tot și enorm din toate, l-am ținut în viață și l-am trecut prin bolile copilăriei și o să continue să existe și anul care vine. Spre deosebire de frățiorii din Albania, Bosnia, Slovacia sau Rusia. Suntem considerați cei mai buni din rețea iar evenimentele noastre, departe de a fi perfecte, au reușit să aducă vorbitori interesanți și să creeze o audiență loială.
Mai departe, am împlinit 40 de ani și am primit cel mai frumos cadou: condamnarea la 10 ani de pușcărie a lui Voiculescu. Nu credeam că se va întâmpla, mai ales după victoria zdrobitoare a PSD-ului în alegerile europarlamentare, după dansul cu demisia din parlament a securistului-mafiot, după audiențele uriașe pe care le scora Antena 3. Nu credeam că un complet de judecată are curajul să se atingă de Voiculescu, am sperat și 2014 a livrat. Trăiască.
Apoi a început măcelul și DNA a băgat la bulău balaurii pesediști și nu vroiam să mă mai trezesc din acest vis frumos, al curățeniei generale, când mâini harnice spală cu apă și oțet persanul cu flori al puterii și scot 99,99% din pete. Detergent total neobișnuit.
Și apoi a venit miraculosul 16 noiembrie, când pietricica trasă din praștia PSD a luat-o îndărăt și-a crăpat ochiul tiristului. Și noaptea a urmat marșul prin orașul Brașov, marșul care a adus mii de oameni în fața sediului PSD scufundat în întuneric din care se decupau și mai negre umbrele membrilor de partid înspăimântați, vârâți unul în altul, ascultând scandările mulțimii: afară, afară, cu PSD din țară!!!!
Un an cu 2 revelioane, deja. Unul în august și unul în noiembrie.

2014 e anul în care am lansat cartea ”America dezgolită de la brâu în jos” pe care o găsiți aici http://librarie.carturesti.ro/america-dezgolita-de-la-brau-in-jos-385734 si aici http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/america-dezgolita-de-la-brau-in-jos-223749.html si aici http://www.okian.ro/shop/search/index.php?product_type=&keywords=america+dezgolita+de+la+brau si aici http://www.librarie.net/p/206639/America-dezgolita-brau-jos-Raluca-Feher.

Comandați, cumpărați, căci de epuizarea stocului ăsta (oricum la librării nu o găsiți, greu, doar la Cărturești cu noroc) depinde stabilirea datei apariției celei de-a doua părți. La care scriu acum, în loc să beau o țuică sau să mănânc un cârnaț. Scriu și robotesc și-mi blestem zilele și iar mai scriu. Sute și sute de pagini despre Brazilia, Columbia, cocaină, ayahuasca, carteluri, guerille și corupție, despre ceviche și despre churascharia, despre căsuța lui Hulk din Rio și despre primul traficant de droguri din România.
Așa îmi trebuie dacă vreau să fiu autoare publicată. Nu sunt atât de cool ca alți domni, mai talentați, care, deși ar avea ce să spună, așteaptă să se nască audiența aia care să îi aprecieze. Sunt grăbită, poate crăp mâine. Poate mă pulverizează un copilaș cu sania sau îmi stă sarmaua în gât. Și n-apuc să-mi trăiesc și eu momentul de glorie. Bașca las orfani ăia 2000 de prieteni pe care îi am pe Facebook, câteva sute proaspeți, strânși cu cartea, cei care nici măcar nu au apucat să mă cunoască atât de bine, s-au luat după poze și după recomandările scrise de vedete și vedeți, de un Andi Moisescu sau o Olivia Steer, de o Alina Nedelea sau un Andrei Gheorghe, Florin Iaru sau Radu Paraschivescu.

Efectul Facebook. În 2014 am ajuns să cred că sunt mai populară decât sunt. Atât de populară încât am crezut că urletele mele împotriva guvernului Ponta înseamnă ceva, că tărăboiul anti-antene se aude, că cineva va auzi cererea de judecare a dosarelor revoluției, că vocea mea e îndeajuns de puternică încât să ajungă la urechea lui Onțanu sau Scripcaru atunci când vorbim de abuzuri sau de îmbunătățiri administrative.
Hahahaha.
Infantilism.

2014 e anul în care am crezut că am ajuns mare. Poate că în 2015 o să reușesc să cresc.

Epuizare. Vânzătoarele nu mai pot să mai zâmbească. Colțurile gurilor atârnă ca lăbuțele unui iepure ucis și aruncat peste umăr. ”Nu am mai văzut așa ceva” scrâșnește printre dinți o brunetă care împachetează cadouri cu un aer de ocnaș. De la tejgheaua ei se întinde o coadă groasă, 30 de persoane care schimbă greutatea de pe un picior pe altul. O să dureze ceva.
Doamna de la departamentul ustensile de bucătărie nu mai are memorie nici cât să-și amintească adresa propriului coteț. Se uită cu privire goală la cănile pe care vreau să le cumpăr, se uită la casă, bate ceva la mașinărie, apoi rămâne scurtcircuitată, cu mâna în aer și declară trist: ”Doamne ferește că nu mai știu ce fac”.
A fost o zi grea?
Cea mai grea.
24 decembrie. În Piața Sfatului un grup de pocăiți americani, d-ăia cu legitimație de tablă prinsă în piept, cântă în latină colinde de-ți rup inima. Ca să nu le rupă nimeni inimile, brașovenii se aruncă în magazine și cumpără salamuri, tobă și lebăr pe care și le bagă în urechi. Inima este astfel salvată.
25 decembrie, Brașovul e tot pe Republicii, umăr lângă umăr, român lângă român. Și ceva japonezi. Nu sunt deschise restaurantele așa că McDonaldsul duduie. Serios, nu am mai văzut coadă la McDonalds ca pe 25 decembrie 2014 decât atunci când l-au deschis, cred că 1995.
Captive în vagonul lor unde sunt condamnate pe viață la servit gomboț și kurtos, două doamne lucrează la 16 mâini. Sunt plasate la intersecția cu Weiss, au dever. În fața vagonului sunt 30 de oameni care se bat, ca refugiații sirieni, pe o gălușcă fiartă cu prune.
În Piața Sfatului sunt luminițe și popor uluit. Așa, am ajuns aici și acum ce?-par să spună privirile lor.
Se uită unii la alții, apoi la brad, fac selfieuri în fața așa zisei scene a nativității unde Fecioara este un soi de Conchita Wurst care a apucat să dea o lamă pe față iar unul din cei trei crai are în mod evident, dacă te uiți la tăietura urâtă de la gât, capul schimbat cu al altui crai.
În fața Bisericii Negre este însă un lac de stupoare.
Italieni, nemți, evrei, spanioli și iar japonezi privesc uluiți porțile bisericii. Sunt închise. De Crăciun, 25 decembrie dar și pe 26, Biserica Neagră, monument istoric, cel mai important obiectiv turistic al Brașovului este închisă. A fost închisă și pe 24 pentru turiști, doar enoriașii au avut parte de o slujbă și apoi la revedere.
Îmi fac cruce. Cum e posibil așa ceva? Basilica Sfântu Petru din Vatican e deschisă, Catedrala din Florența e deschisă, Biserica Neagră nu. De ce? Nu ar fi normal ca turiștii sau localnicii să aibă acces la ea mai ales că, așa cum se zice pe siteul comunității care o administrează, ”Biserica Neagră este cea mai mare constucţie sacrală din România, cea mai mare biserică-hală la răsărit de Viena şi unul dintre cele mai mari lăcaşe de cult medievale de la domul Sf. Ştefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Orga Buchholz, construită în perioada romantismului timpuriu, este cea mai mare orgă mecanică din România. Sunetul ei atrage în fiecare an organişti atât din ţară cât şi din străinătate, care îşi doresc să concerteze aici. La data construirii ei, se număra printre cele mai mari orgi din Europa.Cu excepţia Turciei, Biserica Neagră posedă cea mai mare colecţie de covoare orientale din Europa, datând din secolele XV-XVI. În turnul Bisericii Negre se află cel mai mare clopot mobil din România, cu o greutate de cca. 6.000 kg.”

De ce un monument istoric și de artă să fie închis în astfel de zile când orașul e plin de turiști care nu mai vin probabil în curând la Brașov? Nu ar fi normal să existe un sistem bicefal de administrare, atât de către biserica Evanghelică C.A. de care aparține acum Biserica Neagră dar și de către primărie, ca instituție care veghează asupra potențialului turistic și așa modest exploatat al Brașovului?
Dacă erau români, toată lumea ar fi zis: ca la noi la nimenea, așa suntem noi, neam de idioți care ne dăm cu stângu-n dreptu.
Dar sunt sași. 1100 de sași, atât zice internetul că numără Comunitatea Honterus, cea care se ocupă de Biserica Neagră. Puțini. Și fără chef de muncă în zile de sărbătoare. D-aia e închis de pe 31 decembrie până pe 5 ianuarie când se deschide un pic și apoi pe 6 se închide iar.
Halal.

Dacă atunci când restaurantele se închid, faci mațul parizer la McDonalds, ce te faci când Biserica Neagră e închisă? Există vreun Fast Faith unde pot și ochii lu matale să se bucure de un hamburgher gotic cu sos de orgă?

Acum 25 de ani făceam bradul. De fapt nu îl făceam încă, ne-am apucat de el, eu și maică-mea, pe la 6 seara. Televizorul Sirius urla, deschis pe Televiziunea Liberă și Independentă. Era un filmuleț despre casa Ceaușeștilor. Maică-mea a scos capul pe ușa apartamentului și a trimis un ”Veniți” ascuțit pe tunelul scării. Tropăituri și gâfâituri și, în sufrageria noastră unde făceam bradul, s-au vărsat 30 de oameni. Brigada de vecini care păzea blocul de teroriști. Taică-miu cu toporul de șnițele, Hitler, cel de la 7, cu o rangă, Păcală și Năstase cu cuțite. ”Lăsați, nu vă mai descălțați” a spus maică-mea, făcând astfel singurul compromis în privința curățeniei din istorie. Dacă nici de Revoluție, atunci când?
La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu arăta spre camera video diferite obiecte: iote ai dracului, aveau robinete de aur la baie.

Huoooo!!! au strigat în sufrageria sufocată de șube și arme albe, apărătorii blocului.

La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu a găsit strachina din care beau apă Corbu și Șarona, câinii dictatorului. E din aur și asta, au stabilit revoluționarii cântărind vasul din ochi. Nenorociții, netrebnicii dădeau de mâncare și apă la câini din strachini de aur și poporul moare de foame.

Huooooo!!!! Moarte criminalilor!! Ea e de vină, o curvă nenorocită!! Ceaușescu anul nou, îl va face în cavou!!
Micul grup de vecini și-a suflecat vocile și a purces la intonat, greoi, ritmat, poezeta cu anul nou și cavou, punând-o de-un miting ad-hoc la noi în sufragerie. Încălțați, înșubați, încăciulați.
Maică-mea i-a servit la finalul scandării cu prăjituri.
S-a terminat filmul, au plecat la post, să păzească blocul. Peste oraș zburau trasoare roșii, ca o invazie de extratereștrii minioni, pitiți în capsulele încinse la contactul cu atmosfera. Extratereștrii fideli lui Ceaușescu, desigur, care veneau să-l apere pe nemernic și pe sinistra lui soție.

A fost ultima oară când am făcut bradul. Acum 25 de ani. Și nici atunci nu l-am făcut bine. Mereu cu ochii în televizor, să văd și eu ce nu avea Ceaușescu de aur în casa lui cea mare, atentă la horcăiala agonică a epocii de aur, nu am reușit să potrivesc globurile cum trebuie și nici să înfășor elegant beteala moștenită de taică-miu de la maică-sa, dintr-o altă viață în care, de Crăciun, se făcea gâscă umplută cu portocale.

După 25 de ani, mă bătea gândul să fac acum bradul. Dar mi-a trimis frate-miu articolul ăsta și îmi vine să iau un topor de șnițele în mână și să intru încălțată în sufrageria lui Iliescu, să văd dacă are și el robinete de aur la care se spală pe mâini doamna Nina.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scenariul-fuga-lui-ceausescu-e-fals-z

Adriana e prietena mea de 14 ani. În ăștia 14 ani a făcut multe. Reclame mai cu seamă, reclame care i-au convins pe români să cumpere apa aia și condimentele ălea, prezervativele cutare și asigurările de viață cutărică. A avut timp să crească doi copii, să țină un bărbat, să scrie o carte, să facă PR unui tânăr cântăreț, să spele șosete și să meargă la baluri de caritate.
Singurul lucru pentru care nu a avut timp Adriana a fost să învețe care e treaba cu politica. Zice că nu înțelege nimic și aruncă apoi un zâmbet larg, de femeie care tocmai și-a văzut testul Papanicolau și s-a liniștit că pasărea e bine sănătoasă.
Asta nu înseamnă că Adriana nu cunoaște politicieni. Vineri, înainte să mă întâlnesc cu ea, a fost la petrecerea de Crăciun a unuia dintre ei. Unul cunoscut. Nu spui nume. Adriana, simțindu-se datoare să facă un pic de conversație, l-a întrebat: Și acum o să-l arestați pe Băsescu? Politicianul a zis că nu și Adriana a fost dezamăgită.

De ce Adriana? De ce crezi că ar trebui arestat Băsescu?
Nu am întrebat-o. Dar știu răspunsul: pentru că e corupt, dictator, a distrus țara, a vândut flota, a otrăvit fântânile, a băut șămpăniile, s-a certat cu Macovei, e iubitul nenorocitei-pocnitorii-curvei blonde, fiică-sa are teren obținut ilegal, a lăsat-o pe Maria, s-a luat de jurnaliști. Din cauza lui Băsescu nu ninge, a plouat prea mult anul ăsta, s-au născut mai mulți copii cu sindromul Down, găinile au fătat pui vii, Tăriceanu tot schimbă nevestele, se fură, se bea, se bleastemă, nu se scoală, nu se culcă, nici gura nu-i mai tace, nici iarba nu-i mai place. Cui? Poporului.

Băsescu ar trebui arestat. Nu-l arestează? Ce păcat.
De ce să-l aresteze?
Pentru că e chel și chior. Pentru că e bețiv și nu ne reprezintă țara cum trebuie, are halenă și ne face de rahat când merge să se vadă cu Angela Merkel.

Miruna are două fete mici și o pisică luată de la Adriana. Miruna a votat cu Meleșcanu, de frică să nu iasă Macovei/Iohannis, ăștia care, a auzit ea, l-ar pune prim ministru pe Băsescu. Și atunci chiar ne-am duce dracu de tot. Dracului ne-am duce cu dictatorul ajuns la Guvern.
De ce Miruna?
Nu am întrebat dar știu care e răspunsul: pentru că e corupt, a a distrus țara, a vândut flota, a otrăvit fântânile, a băut șămpăniile, îi stă rău părul și îi fuge ochiul.

După 10 ani, în ciuda a tot și a toate, Antena 3 a învins. A otrăvit, a sfârtecat, a urinat, a împroșcat. Omul Băsescu e o umbră a celui ce a venit la Cotroceni în 2004. Împuținat.
O țară de bețivi care au probleme cu setea conducătorului, un popor de strâmbi care cer să se meargă drept, un neam viclean care îi reproșează șefului șiretenia.
Băsescu este cel mai mare om politic pe care l-a văzut România în ultimii 25 de ani. Când însă ești un popor mic și perfid, incapabil să înțelegi lucruri care depășesc rudimentul succesului tău personal, a fi mare este o trădare. Pentru care trebuie să fii judecat. Și să faci închisoare.

Aseară a fost la Frontline Club ultima dezbatere din seria ”Un sfert de veac de la Revoluție”. De la Londra a venit tatăl lui Frontline, jurnalistul Vaughan Smith care a fondat clubul în 1989, în barul de la Intercontinental.
Când v-ați prins că revoluția e de mucava?
”După o săptămână. După încă o lună, BBC-ul a făcut un documentar și atunci am realizat că de Crăciun se dau lovituri de stat, cad guverne, se schimbă regimuri politice.”

De Crăciun, când occidentalul e pus pe cumpărături, când nu are timp el de cei peste 1100 de morți și mii de răniți, că are altele pe cap: uite că nu i-a găsit patinele mov lu aia mică și avocadoul pe care l-a cumpărat nu e îndeajuns de copt.
La adăpostul Crăciunului, când sărbătorim nașterea Domnului Isus prin sarabande alcoolice și sfârșituri de an bahice, sunt aruncate în aer state, sunt sugușați dictatori. Bine le face-zice telespectatorul înfigând un schnapps sub nas. Nu se uită la detalii, nu are timp de pierdut.

Crăciunul și petrecerile lui de firmă. Am căutat preț de o săptămână un ziarist care să modereze dezbaterea de ieri. Prea târziu, merg la o petrecere de firmă, am petrecere de firmă, mă pregătesc pentru petrecerea de firmă. Petrecerea de firmă de sfârșit de an, nu o poți rata. Și nici nu poți să apari la una după zece juma seara.
Am invitat colegi, am invitat prieteni să vină la Frontline. Le-am zis:
”E interesant, uite vine omul ăla, Vaughan, vine tocmai din Anglia ca să vorbească despre Revoluție. Vine Andrei Iliescu, fotograful care a făcut un filmuleț cu imagini neștiute de public, filmate de el cu camera lui de nunți, în 24 decembrie. Vine Radu Muntean, regizorul și vin băieții și fetele de la Uniți Salvăm care cer să se judece dosarele Revoluției și vor destituirea procurorului Tiberiu Nițu și cer ca DNA să deschidă dosare procurorilor care au tergiversat cazul.”
Ihim.

Băi Feher, pe bune, e miercuri. Sunt petreceri de Crăciun. Sunt serbări la grădiniță, sunt programări la coafor, mă duc la manichiură, masaj, apoi la sală, trebuie să arăt brici la parti când, beată, un coleg o să mă suie cu curu pe Xerox și poate mă lasă însărcinată. Amână și tu tâmpeniile ăstea pe ianuarie, când nu-i Crăciunul. Dar mai bine pe februarie că nu vin în ianuarie că sunt la ski în Austria. Deși, dacă stau să mă gândesc, în februarie e ziua îndrăgostiților și apoi vine mărțișorul și ziua femeii și apoi 1 aprilie.

Pune pe 1 aprilie discuția despre Revoluție. Oricum a fost o păcăleală. Dar lasă-ne Crăciunul dreacu în pace. Grinch unguresc odios ce ești.

Doamna de la ambasadă are 60 de ani, breton, strungăreață și comportamentul unei secretare de director de aprovizionare, care știe că slănina e la ea, nu la tovarășu director, el e cu meandrele concretului dar ea știe că nu sunt meandre în concret. Doar linii drepte.
Doamna de la ambasadă nu ridică tonul dar te ceartă agramat: ”Scriți doamnă. Aici nu e completat. Scriți așa cum e în modelul de formular.”
Arată undeva spre un avizier unde sunt 4 modele de formular, alte câteva acte normative, niște notificări.
”Care din ele? Că îmi arătați o direcție generală, nimic clar.”
Doamna de la ambasadă nu suportă obrăznicia: ”acolo Ddduuuammnăă.Uitați-vă și completați ca în model.”
Mestecă lung ”d”-ul, îl plimbă prin gură ca pe-un sâmbure de prună găsită într-o gălușcă, înainte să îl scuipe. E o cobră nervoasă, bulbucă ochii sub breton.
S-a săturat de idioții care vor zilnic să meargă în excursii în țara asta minunată la a cărei ambasadă lucrează dumneaei.

”Aveți adeverință de la serviciu?”
”Am.”
ia hârtia și izbucnește: ”Unde e dddduammnăă suma?”
”Ce sumă?”
”Venitul, salariul? Unde e trecut?”
”Nu scrie pe site-ul ambasadei că vreți asta, scrie doar că doriți o adeverință unde să se precizeze că sunt angajată într-o unitate de producție. Fiți mai clari, precizați ce doriți.”
Doamna își pierde machiajul de doamnă. E roșie sub bretonul blond. Dă să..
”Am adus și extras de cont. Pe site zice că ori adeverință de angajat ori extras de cont.”

Doamna de la ambasadă se răcește brusc, sub jetul extinctorului. Se uită la cont, îi convine, dracii dispar chițăind, undeva sub ușă. Îmi aruncă chiar și un zâmbet. Dispare cu pașaportul și eu îmi strâng bulendrele când în antecameră intră o femeie cu păr creț și multe întrebări. Notează tot ce e pe formular, se scarpină pe frunte, pe ceafă, apoi apasă pe soneria care scoală strigoiul cel rău din mormântul biroului și-l aduce afară.
”Bună ziua, am o întrebare. Dacă soțul meu nu are adeverință de salariu și nici cont în bancă, ce fac? Pot să…”
”Nu.”
”Păi suntem căsătoriți și..”
”Fiecare este o altă persoană, nu puteți dddduaaammmnăă să veniți cu venituri decât pentru dumneavoastră.”
”Dar are bani dar nu pe carte de muncă și nici în cont și eu pot să..”
”Dddduuaaamnnnăă, dacă aveți 2000-3000 de euro pe lună, da. Puteți. Dar eu nu cred că aveți un salariu atât de mare. Deci nu puteți.”
Femeia cu părul creț și multe întrebări înghite bădărănia doamnei de la ambasadă. O înghite ca pe un penis băgat în gură de un șef care te violează pe tăcutelea, în birou și tu nu spui nimic, caști gura și înghiți că ți-e frică să nu-ți pierzi serviciul.
Doamna de la ambasadă își scoate mădularul din gura femeii cu părul creț și zice: ”noi la ambasadă vă judecăm după ce sunteți.”
Zâmbește și trage ușa.

Cine sunt oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia care nu știu că a murit Ceaușescu, oameni care habar nu au că nu mai trebuie să dai pachete de Kent la medic și nici săpunuri la vânzătoare? Cine sunt oamenii ăștia capabili să te cântărească și să-ți spună valoarea ta de om doar după o scurtă evaluare a coafurii? Și de ce, în ciuda acestor talente, nu sunt miniștrii sau conferențiari universitari și au rămas doar niște împingători de hârtii, fie ei chiar într-o ambasadă?

Ponta a pierdut pentru că a fost extrem de arogant.
Dar e departe de a fi singurul. Într-o țară de închipuite irosiri, de răzbunări mărunte, de oameni mici care își cumpără costume cu trei mărimi mai mari, Ponta este rezultatul firesc nu un accident pitoresc.
Și atunci, ce-i de făcut?