Mi-e frică.
Dacă ăștia l-au lăsat pe Gyuri să moară, ce șanse am eu să supraviețuiesc unui atac de panică?
Se moare în România de atâta panică, se dă ortu popii de la frică.
Tolontan a spus ieri că, în ultimii 2 ani de zile, speranța de viață a românilor nu a mai crescut așa cum s-a întâmplat an de an după 1989. Murim cu 10 ani mai repede decât mor ceilalți europeni. Murim de groază, captivi într-un horror cu birocrați în taioare, cu medici cu buzunare largi la halate murdare, cu politicieni hoți.
Doar n-o să mori dacă îți cer 3000 de euro să te operez, doar nu crăpi dacă te chem de 8 ori la administrație să îți cer 187 de hârtii de care nu ai nevoie, doar nu se termină viața dacă rămâi fără serviciu.
Mi-e frică.
La un an după Colectiv, nimic nu s-a schimbat. Au căzut niște capete, așa am crezut noi. Că au căzut niște capete. Dar nu s-a auzit poc, capetele ălea nu cad ci se ridică, baloane cu heliu, sărută tavanul, undeva sus, unde nimeni nu se uită și când e cazul, cineva trage de ața care le leagă gurile și le readuce în spațiul nostru vizual.
Arafat, dispărut scurt de pe ecran, a fost coborât de pe tavan. E aici iar. Și Ponta e vârlav. Cum să nu-ți fie frică atunci când ăștia de îi credeai morți, morți politic, sunt vii, e drept, cu burțile și capetele spintecate, înconjurându-te cu mersul șontâcăit al unui zombie care își târăște șoldul dislocat într-un Thriller din care nu te poți trezi.
La alegeri, morții-vii o să fie votați de morții-morți. Suntem o țară cu miros de pământ reavăn și jerbe putrefacte de flori.
O țară unde se trăiește mai mult după moarte decât în timpul vieții.
Mi-e frică.

Știi pe cineva la…?
Ai intrare?
Cum aș putea să ajung la X-ulescu?
Rețeaua.
Cutărică îl știe pe cutărelu care are o mătușă a cărei nașă a lucrat cu vărul al doilea al secretarului comisiei care …Fractalii ruralului replicați la scară națională. Cumetrie la puterea 878.
Am și eu o verișoară care nu a avut noroc și aș vrea să îi găsești ceva pentru că și eu i-am dat lu nepotu-tău o mână de ajutor când cu accidentu.
Dacă tragi de o ață, se deșiră tot plovărașul ăsta care îi ține de cald societății și ne lasă în cucul gol.
Unii ar spune că așa este peste tot, că diplomația, comerțul, rezistența în timpul războiului, rezistența în timpul comunismului, toate au fost susținute de această pânză de păianjen care ne leagă pe toți de toți, de la vlădică la opincă, un uriaș ghem de interese, probleme și rezolvări. Barter cu servicii: eu îți dau asta și tu îmi dai asta și dacă nu ai să-mi dai, nu-i nimic, poate îmi faci intrarea la nenea ăsta care știe el să mă rezolve.

Nimic nu funcționează altfel. Nimic nu se rezolvă pentru că există instituții care ar trebui să rezolve respectivele probleme.
-Cine te-a trimis? Aaaa, ești din partea lui nea Gelu? Ok, cu ce te pot ajuta?

A cui ești, ghea?
Asta, ultima, era întrebarea pe care o auzeai pe ulițele comunei Bragadiru de Teleorman de la babe cu ochi mijiți, cocoțate pe bănci prea înalte, cu picioarele încălțate în ciupici bălăngănindu-se în golul de dedesubt.
Al cui ești? Să știe și ele cu cine au de-a face și în funcție de materialul genetic identificat să știe ce pot să îți ceară: zi lu mă-ta marea să treacă pe la mine, lu tactu-marele să vină să mă ajute cu porumbu, lu…

Oprea este omul lui Băsescu și Udrea tot al lui Băsescu și împreună cu Ponta toți sunt oamenii americanilor care se luptă cu nemții care îl au pe Iohannis și pe Cioloș și pe Mihai Răzvan Ungureanu și toți se opun rușilor care îl au pe Dragnea, Voiculescu și pe Tăriceanu și pe, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Ion Iliescu.
Logica cumetriei devine geopolitică.
-Știi pe cineva care să se priceapă la geopolitică, dar să nu fie omul cuiva ci pe bune?
-Păi Năumescu.
-Fugi dragă de aici, ăla e al americanilor. Soroș, ăștia. Dar de fapt și tu ești Soroș, ăștia de la Frontline Club sunteți sigur plătiți de Soroș. Și cum ați ajuns să intrați la Muzeul Țăranului, să vă expuneți teoriile aici, într-o instituție finanțată de bugetul de stat?
-E Clubul Țăranului. E un bar. Nu e finanțat de ministerul culturii ci de bețivii care beau bere și mănâncă tochitură.
-Las că știu eu că știți pe cineva, sigur ați intrat pe pile că eu nu aș fi reușit să..
-Dar ați încercat?
-Ce-s nebun să-mi pierd timpul?
Prezumția de neîncuscrire nu există. Cu toții suntem o mare familie infracțională, copii vânduți din burtă de mame care au semnat contracte pe viețile noastre.

Un gigantic Faust.

De ce am scris asta? Aș vrea să îl rog pe domnul Pleșu să îmi citească ultima carte și eventual, dacă îi place, să scrie ceva pentru copertă. Știți pe cineva care să mă poată prezenta domniei sale?

Pe Cătălin Gomboș l-am cunoscut prin Marian Voicu acum doi ani, la Frontline Club. E foarte bun pe Orientu Mijlociu, a locuit acolo, a fost corespondent de război. Un jurnalist strălucit. Așa a fost descris Cătălin de către Marian, un alt ziarist cu reputație extraordinară, presat ca o floare de colț în ceaslovul birocratic al structurii TVR.
Cătălin a vorbit de câteva ori la dezbaterile Frontline despre Afganistan, Iran, Irak, refugiați, Siria și Turcia. De fiecare dată pregătit, lucid, coerent, interesant, informat, calculat. Acum vreun an am ieșit la bere.
-Unde mergem?
-Știu eu un loc, a zis el.
Am intrat într-un beci claustrofob, în intestinele unei clădiri de lângă Cișmigiu. De ce aici?
Pentru că aici Cătălin este barman, atunci când nu lucrează la Radio România. Servește bere pentru că salariile din radio sunt mici, pentru că Mira, soția lui, lucrează tot în radio, pentru că au două fetițe și nu se ajung cu banii.
Un jurnalist extraordinar care trebuie să își ia un al doilea job, de barman într-o speluncuță, ca să își întrețină familia.
Iar acum este pe cale să își ia un al treilea job care să îl înlocuiască pe primul pentru că directorul general al postului Radio România a convocat o comisie specială care să îi ancheteze pe el și pe colegul lui Alexandru Rusu pentru că la o dezbatere Frontline, în luna aprilie, au declarat că în instituție se fac giumbușlucuri și sforării și atunci a scris presa și a aflat și CNA-ul ce căcănării face conducerea Radioului și a mustrat conducerea. Dar a venit vara și lumea a uitat, dar conducerea n-a uitat și acum și-a trimis cozile de topor să îi ia iar la rost pe Cătălin și pe Alexandru.
-Eu mă aștept să mă dea afară, a zis Cătălin.
Și uite așa am pe conștiință eu cu rahatul meu de Frontline familia unui jurnalist dar și pe voi, ăștia de ascultați radioul public, care nu o să mai aveți șansa să îi auziți nici pe el și nici pe Alexandru Rusu pentru că ei au avut curajul să spună că Minculescu de la Radio se poartă ca Dragnea în Teleorman. Măcar dacă ar fi zis asta, dar nu au zis, au spus că nu e în regulă să manipulezi opinia publică și să orchestrezi campanii din banii contribuabilului, adică banii mei și ai tăi.
Nu pot să nu mă gândesc: ce bine am făcut că am adus Frontline în România?
Am ajutat pe cineva?
Mai rău am încurcat.
Cătălin o să își piardă probabil jobul de la radio. Dacă nu acum, sigur în viitorul apropiat, când nu o să mai fie lumea cu ochiul pe scandal. Oare o să-l angajeze vreunul din decrețeii care s-au încântat la textul scris de o cunoștință azi pe pagina lui Tolo?
Oare de ce nu a avut același succes materialul de ieri, publicat tot pe tolo.ro, despre audierea absurdă de la radio a celor doi jurnaliști?
De ce nu au curs likeurile și sharerurile?
Am un răspuns dar nu o să vă placă: pentru că oamenii ăștia care fac ceva, care încearcă să schimbe ceva, nu au vână de piariști. Trăiesc vieți modeste, ștergând pahare sau umplând halbe, cu al doilea job luat într-o cârciumă la subsolul unei clădiri cu bulină roșie.
Nu au timp să scrie eseuri despre ce ar fi trebuit să facă dar nu au făcut pentru că nu au avut curaj, le-au plăcut banii și au pus botul la capitalism. Pentru că nu au bani și nu au pus botul la capitalism.
Iar curajul îl au nu doar în texte ci și în viață. Nu într-un mâine ipotetic, când s-or ridica de la masă și o să mute munții, ci într-un azi concret, când vorbesc despre o instituție publică, despotică și anacronică.

Dar se vede treaba că noi suntem un popor liric. Likeurile și sharurile curg doar pentru menestrelii care descriu eroii.
Nu și pentru eroi.

PS. Aici e textul de la tolo despre ce s-a întâmplat ieri la Radio România.

http://www.tolo.ro/2016/09/23/radio-in-prealabil-romania/

Intersecția e blocată. Stăm de 12 minute în același loc, un dumicat de autobuze, tramvaie, troleibuze, mașini înfundând gâtlejul îngust al intersecției. Nu se mai claxonează. Resemnarea și noxele intră pe geam și mă pornesc într-o tiradă împotriva primăriei, poliției, administrației drumurilor. Dar nu, nuuu, mă întrerupe șoferul, un țigan burtos care-și păstrează vocalele în gușă și dă drumul numai la consoane, pârâind ca un aparat de coduri din al doilea război mondial.
Nuuu, doamnî, nu-i așa. E de la oameni. E răi oamenii că uite, nu se gândesc, merg pe roșu și blochează tot. De la oameni e.
Dilema prizonierului.

Trădați de stat, de instituții, de familie, de școală, de popă, veniți dintr-un Mad Max în care fiecare e pe barba lui, românii nu știu ce e aia colaborare.
Cum să le arăți că suntem noi împotriva lor, că doar împreună o să reușim să deblocăm intersecția?
Dilema prizonierului este un exemplu de joc din teoria jocurilor iar teoria jocurilor este studiul modelelor de conflict sau colaborare între decidenți raționali. Animalele sunt decidenți raționali, lilieci și coioți, gâște și lupi aplică teoria jocurilor și dilema prizonierului, reușind să creeze flowuri benefice turmei, cârdului, cuplului sau haitei.
Dar românii e răi.
Și e singuri.
În celulele paranoiei lor, fără un abatele Faria care să-i ajungă printr-un tunel săpat cu lingurița, nasc gânduri de distrugere a lumii.

Intru în intersecție, m-am dus, ce contează că rămân fix în mijloc și tramvaiul nu mai poate să treacă și după el e autobuzul și în spate mașina salvării care nu are pe unde să se strecoare și uite așa, undeva, la 15 minute, un băiat de 42 de ani care a făcut infarct moare pentru că nu ajung ăștia la timp la el să-l salveze pentru că tu, o grăbită, să fii cu 2 metri mai aproape de destinația ta care se află la 8 kilometri. Adică vreo 10 intersecții blocate de alți singuratici plini de ură.

Nicio șansă să ne revenim, îmi zic stând pe scara statiei de metrou, blocată și ea de oameni care stau câte doi, înșirați ca la intrare în clasă. Dacă îl bați pe cel din stânga pe umăr și-l rogi să te lase să urci, se uită urât la tine: unde te grăbești?
Geaba îi arăți tălpicile desenate cu vopsea galbenă, unele unele lângă altele, adică aici stai, altele decalate, o tălpică pe treapta asta, alta pe cealaltă, aici mergi.

Semiotica le scapă. Le-o explici și nu vor s-o priceapă.
Unde te grăbești?

E multă ură în oraș. E multă răutate și mânie, izbucniri de furie și nimeni nu pare să realizeze că pumnii ăia pe care îi cară în cel de lângă el, sunt pumni pe care și-i vâră-n ochi, într-un gigantic-schizofren-masochist Fight Club.
Arde-l, rupe-i capul, zice românul și-și mai înfige un topor în tărtăcuță și, cu ochii plin de sânge, strigă: victorie!!! apoi moare fericit.

Nu poți aplica dilema prizonierului într-o țară care vrea să fie închisă în celula ei confortabilă, îmi zic ascultând taximetristul care umple cu penisuri urechea șoferului de autocar care a pus avariile și a plecat, ocupând juma de bulevard cu bidiviul lui. Poți doar să fii temnicier.

Senad avea 23 de ani când a izbucnit războiul în Bosnia. Mai are doar patru prieteni în Sarajevo. Restul sunt morți sau în Suedia, State sau Anglia. Regretă că nu a plecat. S-a gândit că poate să schimbe ceva. În ăștia 20 de ani de când e pace, Bosnia a dat o tură de stadion și iat-o fix în locul în care era în 6 aprilie 1992. De fapt nu, exagerez, e în 5 aprilie 1992. Astăzi, președintele republicii Srpska, Milorad Dodik este primit de președintele Putin. Sedan crede că Dodik va obține de la ruși sprijin pentru organizarea unui referendum de declarare a independenței. Nu mâine, dar poimâine sigur, războiul va coborî din nou în stația Sarajevo.
În cei 4 ani de război, Națiunile Unite și Comunitatea Europeană au mâncat semințe și s-au uitat de pe margine cum zeci de mii de oameni au fost uciși. Birocrație, cretinism, amoralitate, experiment dement?
Nimeni nu mai crede în Europa. Care Europă?
-Trebuie să țineți cont că, pe vremea aia, Rusia era condusă de Elțân. Acum e mult mai rău. Mult, gândiți-vă la ambițiile lui Putin și la tăcerile speriate ale Europei.
E groasă.
Senad știe că războiul e aici. Poți să îi simți halena acră. Dar nimănui nu-i pasă. Milioane de bosnieci vor fi făcuți chiftele de tocătorul indiferenței europene.
Și ce spune asta despre noi?
-Musulmanii din Bosnia sunt cei mai secularizați, educați, integrați musulmani din lume. Și cu toate astea, nu sunt protejați, mai mult, sunt decimați în războaie etnice. Dacă asta li se întâmplă celor mai europenizați dintre musulmani, care este viitorul previzibil al refugiaților din Siria, Palestina sau Afganistan? Ce șanse reale au ei de integrare?
Zero.
La televizor, 8 amărâți sunt filmați cu spatele la o dubă, au fost prinși trecând cu barca Dunărea, undeva în Dolj. În drum spre Germania. Spre viitor.
Însă viitorul e undeva înapoi.
În 5 aprilie 1992.

https://www.neweurope.eu/article/referendum-places-republika-srpska-track-secession-bih/

Aveți mai jos înregistrarea dezbaterii din seara lui 20 septembrie. Au vorbit jurnaliștii Marian Voicu, Senad Pecanin și politologul Andrei Țăranu.

https://soundcloud.com/user-310607619/ascensiunea-nationalismului-si-lectia-sarajevo

-Akita, futu-ți capul tău, ai săpat ca o nesimțită și …
Jap, jap, palmele se aud pe crupa blănoasă a câinelui.
-Ce s-a întâmplat dragă?
-Cretina asta de cățea a săpat răsadurile, pusesem și eu niște răsaduri și le-a scormonit de le-a luat dracul.
-Păi trebuia să pui un gard.
Țara gardului răsare.
Oriunde te uiți e un gard, un zid, o sârmă ghimpată, un indicator care să-ți transmită că nu ai voie să treci, că aici e proprietatea lu cutare, a statului, a armatei. Și mormintele au garduri care să nu lase bulgărașii de pământ de la Marian să se rostogolească la Traian. Terasele din piețele publice sunt încojurate cu borne de piatră și copacii sunt prinși în cătușe metalice, ia de mai scapă tu de poți.
Pare primul gest istoric făcut de primii români. Să le zicem Glad și Menumorut. S-au întâlnit într-o poieniță, singurele suflete din spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au privit în ochi, au rupt trei vreascuri și au pus repede de un gard între ei.
Și apoi, vreme de 37 de ani, l-au mutat la stânga și la dreapta, l-au lungit și l-au întărit, au pus pietre și oșteni pe gard și după gardul ăsta au mai ridicat unele care să despartă bărbații viteji de cei lași, ceapa de roșii, găinile de vulpi, femeile de portofele.
Gardurile au pătruns în biserici, delimitând altarul de navă.
Gardurile înconjoară absurd Isuși răstigniți la marginea drumului sau cruci de fier care marchează la marginea vreunei șosele câte un accident sinistru.
Gardurile pun piedică mistreților să se întoarcă la familiile lor rămase de cealaltă parte.
Gardurile înalte ascund ciordeli de miliarde și viloace nesimțite în care mahării își ispășesc arestul la domiciliu.
În loc de vulturul valah, zimbrul moldovean sau acvila transilvăneană ar trebui să avem pe drapel o ulucă de lemn. Semnul profundei noastre incapacități de a percepe întregul.
Nu vezi că ăsta e al meu?
Treaba mea se termină în acest punct.
Nu trece mai departe.
Cine ți-a dat voie să te joci cu ăstea?
Ce-mi iese de aici?
Părți, bucățele, dumicați, firmituri. Fiecare cu gărdulețul lui care ne împiedică să ne unim în ceva mai mare care să ne țină la toți de foame. Ne culcăm mereu cu mațele chiorăind, nesătui și răi, oare ăla de peste gard a mâncat mai bine? Oare a sărit gardul la mine și mi-a furat un pepene? Oare dacă mut gardul ăsta 8 centimetri halindu-i din proprietatea lui, o să vadă?
Garduri ca arme de atac, garduri ca strategii de apărare, garduri protectoare și garduri delimitatoare. Fiecare dintre noi ar trebui să care mereu la el o ulucă mobilă pe care să o așeze frumos, pe masă, să-l despartă de vecinu la serviciu sau la restaurant, în autobuz sau  la policlinică. Să stai pitit după el și să nu lași pe nimeni să intre și să-ți răvășească răsadurile tocmai puse, futu-ți mama ta de câine! Să vezi ce gard de beton, de 4 metri, cu sârmă și reflectoare și ninjuți plătiți din alocația lui ăla micu îmi construiesc! Amin!