Archive

Monthly Archives: September 2014

Un tânăr se ceartă cu iubita, hotărăște să se sinucidă, se suie în mașină și, nu, nu dă drumul motorului așteptând ca somnul de veci să-l găsească fix unde trebuie, tolănit pe locul mortului și umflat de dioxid de carbon. Tânărul nostru pleacă pe șosea și, exact ca un croitoraș viteaz care se respectă, intră pe contrasens și ucide 5 dintr-o lovitură. Îi strivește-exact ca un croitoraș viteaz-cu pliciul grozav al tonelor de oțel, lovindu-i cu o viteză de 180 la oră. Muște pe asfalt.

Dacă am fi într-un film american, deasupra carnagiului de pe DN1 s-ar fi ridicat, abur consternat, fantomele celor trecuți prin ordonanță de urgență pe lumea cealaltă. ”Da` ce-am făcut frate de am ajuns în situația asta?”, ”Cu ce suntem noi vinovați că iubita ta te înșela cu prietenul cel mai bun și tu..”.

Sinucigașul o să ridice din umeri, nu el, fantoma sinucigașului o să ridice din umeri și o să zică: ”N-aveți nicio vină. Doar foarte mult ghinion.”

Mult mai mult decât Șerban Huidu, care a scăpat nezgâriat dintr-un accident în care a ucis 3 oameni. Și uite acum are o rubrică veselă la televizor și poate, cine știe, într-o viitoare legislatură va bâzâi prin parlament. Muște la căcat.

Imaginile de pe TVR sunt filmate în slow motion, pe fundal curge mâlos o muzică gravă. Știrile nu mai pot fi prezentate curat, ca niște pești proaspăt prinși, puși la gheață, în galantar. Știrile trebuie împachetate în sosul dramei sau în râsetele sitcomului, pentru că degustătorul de știri are papila stricată și, dacă nu îi spui că mănâncă ceva amar, nu o să înțeleagă asta niciodată. Muzica e gravă și curge grav peste mașinile mototolite, a victimelor și a călăului, iar câmpul întreg-cu o biserică cu cupolă aurie în zare-este acoperit cu bucăți de viață împrăștiate de impact.

Privind imaginile mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Panoul din fața Megaimage zice ceva de genul ăsta: ”lasă-ți fantezia să zboare”. Sub acest îndemn avem o rudă de șuncă transpirată și o întrebare: ”pe tine ce te mai inspiră?”

Pe mine mă inspiră o carte, mă inspiră muzica, poate florăreasa grasă din colț. Mă inspiră cerul, pisica de pe pervazul babei de la parter, bețivii de la Seventeen cafe. Șunca de la Megaimage nu mă inspiră, cel mult mi-ar putea face poftă.

Lucrez în publicitate de 14 ani. Sub ochii mei, limba română e sterilizată, amputată, aruncată  în beci și bătută cu extinctorul peste gură. Sub ochii mei, brand manageri și directori de marketing, persoane cu greutate decizională și sărăcie intelectuală zic așa: elimină ”bașca” și ”Pipăruș Petru”, primul nu ne place nouă cum sună și al doilea nu știm cine e. Iar dacă nu știm noi, cine dracu să știe cine e Pipăruș Petru? Cuvinte extincte, basme trimise la casat. Pune și ”păstârnac” la coșul de gunoi. Și ”precursor”, ”cursă”, ”docuri” și, în general toate cuvintele care conțin ”cur”. Că sunt vulgare.

În fiecare zi limba română sărăcește, se-mpuținează ca o băbuță cu alzheimer care-și uită portofelul la alimentară și adresa casei unde locuiește. În fiecare zi din calota de gheață a limbii române mai dispare o bucată. Sloiurile se rup în tăcere și plutesc în oceanul negru al vorbelor care nu reușesc să se facă iubite de brand managerii și de directorii de marketing din România.

Pe tine ce te mai inspiră? Lasă fantezia să-ți zboare. Îmi amintesc de unul din bancurile mele favorite pe vremea când aveam bancuri favorite: sufragerie, Dina și Cornel.

Dina: Cornele, pe peretele din spatele tău e un păianjen!

Cornel: …….

Dina: Cornele, pe peretele din spatele tău e un păianjen!

Cornel:…

Dina: Cornele, pe peretele din spatele tău e un păianjeeen!

Cornel: și ce vrei fă să fie, un Riembrandt

Pe tine ce te inspiră?

La sfârșitul lunii august, când plănuiam programul Frontline Club Bucharest, mi-am zis că e cazul să facem o dezbatere despre starea mass mediei acuși, înainte de alegeri. O să reziste căsuța de paie a purcelușului TVR-ist la vântoasa care șuieră din bojocii pesediști? O să rămână în picioare coliba de lemn a godacului de la Intact sub vifornița cotrocenistă? O să reușească să treacă furtuna purcelușul de la B1? Dar cei de la Realitatea, România Tv? Ce face la CNA, cine ne apără de gălețile de rahat care au lovit ventilatorul?

Așa că ne-am apucat să invităm oameni: de la TVR, de la CNA, de la Active Watch, ziariști, ongiști. Nu-i ușor să găsești indivizi care să vrea să vorbească despre asta. Și e și mai puțin ușor, atunci când îi găsești, să îi aduci împreună.

”Nu vrem să venim, povestea cu mass media e mâloasă”-ți se spune.

Laura Georgescu patinează între CNA și DNA, cine să urecheze Gâzii și Bazii pentru lăturile de pe post? Între timp, TVR e sub asediu. Președintele instituției, Stelian Tănase, declară mai mult sau mai puțin picior peste picior, mai mult sau mai puțin într-o postură relaxată, de Hemingway ieșit la un martini cu Faulkner, că PSD-ul e peste el, că trei emisiuni sunt cu un picior în groapă pentru că …. trageți și dumneavoastră singuri concluziile de ce.

Să-l invităm pe Moise Guran. Nu poate să participe-zice pe mail. Nu-i nimic, vine Petrișor Obae de la paginademedia.ro, el știe, a luat interviuri, e documentat, cunoaște fiecare șurubel care leagă membrele roboțelului strâmb numit presa română. Cine mai vine? De la CNA, Valentin Jucan. Să-l chemăm și pe Vlad Petreanu, că a scris despre subiect. Nu-i de găsit. Poate Cristian Andrei de la Gândul, că și el a scris fix despre asta. Dispare și dumnealui în hățișul redacției. Renunțăm.  Hai că mai avem pe cineva de la Active Watch. Nu chiar. Nu vor să vorbească, prea murdar subiectu și oricum au zis tot ce s..

…zdrang, Turcescu își deschide parpalacu la ore de maximă audiență și rămâne în livretul gol. Doamne Dumnezeule, să vină Clubul Român de Presă, să vină CTP-ul, Mafalda, Alfa și Omega deontologiei profesionale. Să ne spună, să ne explice, să ne lumineze. Trimitem mail, așteptăm răspuns. Nimic.

Tolontan scrie despre ofițerii acoperiți din presă, zice că cel mai bine știe Liviu Mihaiu, să vină deci Liviu Mihaiu. Nu răspunde la telefon. Marți, 25 de ceasuri rele. Dar uite că se face miercuri și Liviu zice ”da”. I now pronounce you host and speaker. Îl îmbrățișez virtual.

3 oameni vor să vină să vorbească despre un subiect fantastic de important. 3 cetățeni își găsesc timp să ne lămurească asupra unuia dintre cele mai dure jocuri din acest moment din România: călcatul presei pe cap. În orice fel, prin orice metodă.

Recunoscute dar neamendate, cordelile din spatele ecranelor, pumnii în stomac, șuturile în carieră, continuă nestingherite. Apucăm să întrezărim ceva din ele: criza lui Turcescu, bocetul lui Tănase, tăcerea Georgeascăi, hămăielile lui Badea. Și doar 3 oameni, 3 oameni dispuși să discute pe față despre asta. Tocmai de aceea vă aștept pe 30 septembrie, la Frontline Club Bucharest. Pentru că într-o țară în care instituțiile nu-și fac treaba și ne strecoară realitatea prin geamurile murdare ale televizoarelor, avem 3 oameni care vor să spună adevărul. Să le mulțumim lui Petrișor Obae, Liviu Mihaiu și Valentin Jucan.

PS. Clubul Român de Presă dă comunicate dar nu are o adresă de contact. Or fi și dumnealor sub acoperire.

Sună telefonul. Sunt la film, nu pot să răspund, deci nu răspund dar primesc mesajul: ”Pe B1 e Turcescu, spune că a fost ofițer acoperit.” E frate-miu. Nu ne potrivim deloc la opțiuni politice. El crede că este echilibrat, eu cred că într-o țară căzută într-o rână, cu axul rupt de la gropanele prin care au mânat-o vizitii demenți, începând cu 1989, nu poate nimeni să stea drept.

Nu înțeleg nimic din circul cu Turcescu. După discursul medieval, de popă care însoțește cruciații, al lui Victor Viorel Întâiul, urmează un alt delir mistic al lui Robert Ofițerul, acoperit până să fie descoperit de el însuși. Zice că, ghidat de vocea unui Isus sadic, și-a pus curul la bătaie și riscă ani de pârnaie pentru că nu mai suporta vina de a fi mințit …. Serios?

Nu înțeleg nimic. Ce înseamnă toate astea? Abramburica este și ea ofițer acoperit? Dar Zâna Surprizelor? Ar fi superb să facem o ediție specială cu toți descoperiții acoperiți înainte, care acum tremură în frigul realității. Dar, totuși, ce înseamnă asta? Mă simt ca cetățeanul care a filmat curcubeul dublu și urla scos din minți: But what does it means?

Îmi amintesc de un film al lui Woody Allen. Se cheamă ”Blestemul Scorpionului de Jad”. Doi investigatori ai unei companii de asigurări, Woody Allen și Helen Hunt, sunt hipnotizați de magicianul Voltan care îi programează să intre în transă la auzul cuvintelor ”Madagascar” respectiv ”Constantinopole”. Când primesc comanda, ei vor fura bijuterii și i le vor aduce lui Voltan iar, odată ce se trezesc din transă, nu își vor aminti nimic.

Superb.

Deci avem Turcescu, transa mistică, parola: ”Boldești-Scăeni”, striptisul de trese la oră de maximă audiență. Dar cine e magicianul? Ce obține el, în afară de trupul gol al fostului rocăr trist? De ce ar trebui eu să nu mai votez cu Monica Macovei? Și cine îmi promite că Mircea Badea nu este și el ofițer acoperit cu prelata șpagatului, el fiind, original, un mare adept al sforii?

 

Propun acest text pentru publicarea în manualul de română, în locul textului cu lamele. Despre ce vorbesc? Despre acest superb delir tăios publicat în manualul auxiliar pentru clasa I denumit jucăuș ”Să dezlegăm tainele abecedarului”. Zice textul:

“Maria ia o lamă nouă.

-Maria, aruncă lama!

-Nu, Ileana, e lama mea!

Acum Maria are o rană mare.”

După ce vă reintroduceți cepșoarele ochilor înapoi, în găvane, vă supun atenției următorul text pe care aș dori din tot sufletul să-l publice o editură isteață în manualul auxiliar de la anul.

E un pic mai lung dar, sper eu, copiii nu se vor plictisi citindu-l.

”Victor are o minciună nouă.

A primit-o în dar de la strategul campaniei electorale. A zis ”mulțumesc” și a așezat-o alături de cele 4539 de minciuni cu care s-a jucat de când este prim ministru încoace. Victor se uită cu mândrie la colecția lui de minciuni. E cea mai mare din lume. Nimeni, nici chiar Pinocchio, nu îl poate bate la minciuni. Oricine ar spune că este un mai mare mincinos ca el, ar minți. Și el nu suportă minciuna. Hahaha! Asta-i cea mai tare minciună.

Minciuna asta, cea mai tare, o va spune azi, la lansarea candidaturii la preșidinție.

Victor va fi președintele țării și, în palatul Cotroceni, va avea patru camere mari în care își va depozita minciunile.

Între timp, România își ia o lamă nouă.

-România, aruncă lama!

-Nu Germania, e lama mea!

Acum România are o rană mare. Se cheamă Victor. Și nu trece niciodată.”

Ce ziceți? Care are pile la editura cu manualul auxiliar?

15 septembrie, ora 11.45, strada Luncșoara, Obor, București, România. Pe ambele părți ale străzii sunt parcate mașini care așteaptă copilașii să iasă de la școală. Cazul clasic, depunerile de grăsimi de pe pereții arterei o îngustează până când circulația se blochează. Stop cardiac, pacientul, înainte să colapseze, apucă să se spârcâie în pantaloni și să trântească niscaiva înjurături adresate vieții mizerabile și morții subite.

O minicamionetă dă cu spatele țiuind. Încearcă o retragere pe străzi lăturalnice. În ochiul furtunii avem un automobilul Skoda și un Seat. În Skoda-cap de coloană al facțiunii care vine dinspre bulevard, este o doamnă cu părul vâlvoi care uită de făptura plăpândă pe care o duce la școală și înjură gros. Făptura delicată privește înainte. Ea știe că persoana care înjură nu e mama ei ci satana care a pus stăpânire pe trupul mamei sale și o supune pe aceasta la grele încercări. Noroc că mai are 169.545.232 de trecut, altfel ar da de acum, realmente, de dracul.

Domnul cu Seat care e capul coloanei care merge spre bulevard a pierdut și el lupta cu ispita. Și-a înmuiat boticul în trocuța cu înjurături și acum le trimite într-un jet torențial către mama cu părul vâlvoi. Bărbatul e mai relaxat. Copilul lui e în curtea școlii. Nu-l aude pe blândul și bunul tătuț zicând de pizdă, cristoși și morți.

Însă îl aud celelalte zeci de copii care au ieșit deja din curtea școli. Inocența se pierde sub trosnetul drăcuielilor, pocnetul motoarelor ambalate, vuietul claxoanelor. Bunicuța își întreabă nepoțica dulce, 6 ani jumate, ochelari și zâmbet știrb (descriere valabilă și pentru bunicuță, și pentru nepoțică):

Și cum a fost azi la școală iubito?

Cum pizdă mă-sii să fie bunicuțo? Ca un cur, doamne iartă-mă.

nihil sine deoPS. Acum o lună am surprins acest utilaj distins vis-a-vis de școala despre care vă spuneam. Este o mașinărie a gunoierilor. Ca orice piesă de valoare, utilajul arbora o stemă heraldică și era împodobit chiar și c-un dicton.

Zicea așa: Nihil sine Deo.

Nimic fără Dumnezeu. Dacă nu putem căra gunoiul fără El, nu putem să-ncepem școala fără El și nici să rezolvăm o problemă de trafic înodat fără El. QED.

În filme, atunci când adultul este întrebat ce vroia să se facă atunci când va fi mare, el sau ea își amintește instant, fără o urmă de încruntare, fără cel mai mic efort, ca și când amintirea stă ca o găleată cu apă proptită deasupra ușii memoriei iar atunci când o deschizi ți se răstoarnă, răcoritoare, în cap. La mine pe ușa memoriei e doar praf, nu tu găleată, nu tu apă în găleată. Nu-mi amintesc nimic. Știu că mama a vrut să mă fac balerină, apoi asistentă, apoi bancheriță, apoi contabilă în loc de .. ”ce-i aia relații internaționale?”, a vrut să rămân să lucrez la PROTV, ”că tu ai față de aristocrată, ar trebui să apari mai des pe post”.

Dar oare ce am vrut eu să mă fac când o să fiu mare? Obișnuită să nu dea nimeni doi bani pe părerea mea, cândva am încetat și eu să mă ascult pe mine. ”Tare mi-ar plăcea să fiu arheo..”, ”Ce zici?”,  ”Nimic, mormăiam și eu ceva.”

Bertrand Russell a fost un filozof, logician, matematician, istoric britanic, a fost mult mai multe dar nu are sens să punem platouașul de activități al domnului Russell pe masă. El a scris o carte care se cheamă ”În căutarea fericirii”. În această carte plină de rulouri cu bun simț și chifteluțe de înțelepciune, apare capitolul dedicat familiei ca sursă majoră de fericire în viața unui om. Pentru că sunt snoabă și pentru că prefer varianta în engleză celei românești, o să dau citatul în limba domnului Russell.

”The parent who genuinely desires the child’s welfare more than his or her power over the child will not need textbooks on psycho-analysis to say what should and what should not be done, but will be guided by impulse. […] But this demands on the part of the parent from the first a respect for the personality of the child — a respect which must be not merely a matter of principle, whether moral or intellectual, but something deeply felt with almost mystical conviction to such a degree that possessiveness and oppression become utterly impossible.”

Domnul Russell propăvăduiește respectul, un sentiment pe care românul și puiul de român nu sunt obișnuiți să-l aibă. Puiul de român e crescut cu frică: de tac-su care vine obosit de la serviciu și-i trântește două peste ceafă, scurt, după ce ascultă lista de netrebnicii pe care o recită, plânsă, mă-sa, teamă că nu a luat note îndeajuns de bune, că a supărat-o pe mama, că nu a făcut-o îndeajuns de fericită, că e mai puțin iubit decât este copilul din parc care are bicicletă mai frumoasă. Peste blatul din fricile lui se adaugă crema fricilor mamei: că soțul are pe cineva, că nu o mai iubește și o va părăsi, că obraznicu ăsta mic nu a meritat sacrificiul ei, că va crește și nu va mai sta cu ea, ci se va muta cu o bagaboandă și o va suna din an în Paști, că va îmbătrâni singură și și-a distrus viața, pentru ce?

Cum să îi spui unui popor crescut cu joarda, în genunchi, pupând poala popii, a șefului, a doamnei de la administrația financiară, a milițianului, a chelnerului, a primarului, a domnului doctor și a asistentei, cum să spui unui popor îngenuncheat de frică să își crească puii cu o sănătoasă dietă de respect pentru personalitățile lor.

Personali…ce? Tot ce are e de la mine. Ochii, nasul, mintea, inima, tot e de la mi-ne.

Ei sunt artiștii, ei ne-au făcut, ei merită respect pentru ceea ce au creat. Aplauze pentru părinții noștri, acești Geppetto care au fost și ei, la rândul lor Pinocchio. De fapt, gândindu-mă mai bine, sunt în continuare Pinocchio, păpuși de lemn îmbătrânite, camuflați sub mustața albă a unei umanități înțelepte pe care nu au căpătat-o niciodată. Căci zâna albastră din basm îi spune clar lui Pinocchio: Poartă-te cu cinste, curaj și generozitate și atunci vei fi un băiețel adevărat.

Iar eu nu cred că părinții noștri au făcut asta. ”Serios?”-au întrebat zâna generații de români descurcăreți, făcându-i viclean cu ochiul-”nu există o cale mai scurtă, știți dumneavoastră, ne înțelegem cumva.”

Dar să nu o mai lungesc.

Nu am mai scris de foarte mult timp la cartea de marți și începerea școlii, discuția despre religie și scandalurile din ultimul timp mi-au adus aminte de această carte minunată a domnului Bertrand Russell, ”În căutarea fericirii”. Și un ultim citat:

“If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be almost all friendships would be dissolved; the second effect, however, might be excellent, for a world without any friends would be felt to be intolerable, and we should learn to like each other without needing a veil of illusion to conceal from ourselves that we did not think each other absolutely perfect.”