Sunt mai săracă, stai să număr, cu 7 oameni pe care îi credeam prieteni. Pandemia nu mi i-a luat. Nu au murit. Pandemia a pus faru pe ei în timp ce îmi borau în sertarul cu chiloți.
Cine mă, Feher, se tot plânge.
Cine mă, Feher, a avut noroc.
Cine mă, Feher, o cabotină tristă.
În vechea lume, fără măști pe gură, aș fi mers la fentă, după zâmbete false și invitații șirete, fără să caut adevăruri în pupile.
În vechea lume, fără distanțare socială, nu aș fi avut loc să fac pasul în spate și să ies din subțioare transpirate, aș fi continuat să trăiesc în moshpitul de vagon de deportați care mi-a fost vândut pe post de colectiv-împreună-intimitate.
Prietenia este, ca mai tot ce am învățat pe vremea lui Piticu, o nucă seacă.
Prietenia este folos. Prieten îți e omul care îți poate pune o vorbă bună când ai nevoie de un credit de casă. Prieten îți e omul care îți aduce daruri copiilor. Prieten îți e omul care sare la 11 noaptea cu 4000 de euro când sunt cămătarii la poartă. Prietenii sunt ăia care au țigări și un pat pentru tine la 2 dimineața când te-a dat bărbac-tu afară din casă. Prietenii sunt ăia care nu te critică. Ăia care nu zic că bărbac-tu e un porc alcoolic și tac-tu un comunist trist.
Prietenii au frigiderul gol, agenda plină și un raft de mărimea unui coșgiuc de veverițe pentru nevoile tale.
Sunt un tren care merge de la București la Focșani și atât, nu contează că tu vrei să cobori la Dej, că ți-ai luat bilet pentru Dej și nașul te-a invitat, fățarnic, să urci în vagoane. Trenul nu ajunge acolo. Coboară la Focșani, asta ar face un prieten care are treabă la Dej.
Am pierdut 7 prieteni. Cutare, cutare, cutare, au venit la vie și via nu a mai dat struguri. Au smuls butașii.
So be it.

M-am tot gândit. E de la mine? Conversațiile sunt pustiite de obiect.
Temele ar fi aceleași: sănătate, iubire, copii, bani. Necroza bârfei, nu mai știi cine cu cine ce face, dacă mai face, izolarea după geamul computerului a dus la un peisaj sărac. Vaccin-3 variante, turism-3 variante, cârciumi-0 variante, ne arată așa cum suntem. Târându-ne în unghiuri drepte în discuții inepte despre nimic.

Nu mai vrem să salvăm lumea, nu mai suntem răi și buni ci doar plictisitori și mai plictisitori.
Sub valurile de praf vulcanic, nu mai distingi trăsături, colțuri, forme.

Foștii mei 7 prieteni alături de care dărâmam, modelam, predicam, admonestam, demonstram sunt doar niște costume pe care le-am uitat de 1 an jumate la spălătorie. Pesemne că acum le-mbracă un om mai sărac decât mine, deja mai săracă în prietenie cu 7 oameni.

Joi, instanța i-a respins definitiv lui Liviu Dragnea solicitarea de eliberare condiționată.
Liviu e eliminat ca Vlădoiu după ce a rupt piciorul elvețianului în 94, a ieșit însă Năstase la încălzire. În timp ce noi vânăm muște cu limba, PSD se reformează sub directivele lui Pep Dâncu de la Cluj. Lui Adrian îi expiră cei 10 ani de stat pe bară. Și Adrian nu se întoarce singur în PSD, ci cu Victor Viorel.
Puie Mie care nu am crezut că poate fi cineva mai antipatic ca ăștia doi. Barna și cohorta de împiedicați în MBA-uri și ONG-uri îndopate cu fonduri europene mi-au demonstrat că mă înșel.

După grozăvia guvernării liberale și apoi a alianței cu USRPLUS, înfricoșați de răcnetele AUR, noi, ăștia din bula gazată pe 10 august, noi ăștia de am ieșit pe străzi când l-au băgat la bulău pe Dragnea, vom vota cu 7 mâini PSD-ul întors la calda bunăstare a perioadei 2000-2004. Vadim versus Iliescu-aceeași piesă, War of the Worlds, jucată mereu și mereu.
Tot ce trebuie să facă, este să se asigure că Dăncili, Olguțe, Carmen Dan și restul ciomegelor din epoca Dragnea, vor rămâne ascunse sub un salariu de 10.000 de euro pe lună.
Și alegerile sunt câștigate.
Pentru următorii 8 ani.
Mulțumim noii Convenții Democratice, USRPLUS. La cum se mișcă lucrurile, Ghinea sigur o să ajungă ministru în guvernarea PSD.
Scriam asta acum 2 ani jumate.


Cu față de impiegat singuratic, cel mai puternic om din România cară două valize pe care ar putea să le tragă după el, că d-aia au roți. Costumul îi stă prost, cearcănele sunt un pic mai mari, părul pare neîngrijit, iar gluma cu dosarele și gogoșile sigur nu a fost scrisă de consilierii israelieni. Mai degrabă de Doru Octavian Dumitru.
Sau de Țociu și Palade. Sau poate și le scrie singur, căci, nu-i așa, Puiule, ești cel mai bun. La orice.
Din spatele celui mai puternic bărbat din România care a ajuns să-și scrie singur poantele, rânjește vesel Codrin Ștefănescu.
Peste câteva ore, grupul lor, al celor cu doctorate în păcănele și cupa D la tupeu, vor începe curățenia în partid.
Trăiască.
Cepul subțiat va fi mai ușor expulzat de presiunea strânsă din butoi. Consilieri locali, județeni, primari, oamenii din teritoriu sunt chemați sub arme. Începe GOT.
În acest timp nordul opoziției, ocupat de liberali cu muci ieșind lumânări galbene din nările înghețate, așteaptă să vină vara.
The summer is not coming. Pentru că the winter is here.
Din când în când, liberalii mai aruncă strâmb câte-un oscior de miel în capul, desigur, al unuia dintre ei.
Să nu vină Cioloș să le facă lor observație. Unul care a fost numit de Băsescu și apoi propus de Ponta nu poate să le dea lor lecții, lor care au stat capră la Băsescu și apoi la Ponta. Măcar știi că PNL-ul nu a avut niciodată bani de consilieri israelieni și deci și-a scris singur glumele.
Cum ar fi asta cu plângerea împotriva agenției Papaya care a făcut un clip cu copii și sigur a exploatat copiii, i-a pus la muncă forțată. 10 din cei 13 parlamentari semnatari ai scrisorii către Autoritatea pentru Protecția Copilului sunt liberali.
În timp ce pesediștii au treabă cu legile justiției, cu fondul suveran, cu legea off-shore, cu creșterea salariului minim, cu pensiile, liberalii sunt Garcea de parcare, îți bagă fluturașul sub ștergătoare sperând într-o șpăguță ca să te lase să pleci neamendat. Dau senzația că vor cu orice preț să se asigure că electoratul lor  le va da un șut în fund, căci, nu-i așa, un șut în fund e un pas înainte.
În același timp, colegii lor din opoziței, USR, sunt în plin festival al democrației. Adică organizează intern alegeri pentru europarlamentare. Peste 80 de candidați încearcă să atragă voturile membrilor USR dar, ce să vezi, la Barcelona, președintele partidului scoate din joben 5 nume, preferații lui, ăștia sunt buni, și ăilalți or fi dar lui îi place de ăștia 5. Ceilalți 75 se revoltă, festivalul democrației degenerează într-un moshpit.
Slayer, betrayer.
Mai mult, e al dracu de posibil ca festivalul ăsta să fi fost complet inutil pentru că se vorbește despre liste comune cu Ro+ a lui Cioloș. Frate, unde să încăpem într-un Tico 16 oameni?
Rotițele pe care aleargă șoriceii opoziției sunt mici în timp ce elefanții pesediști au ditamai roata care generează energie cât să scrie cu laser pe cer: Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă.
Când ești cu nasul în pământ, după firmiturile referendumului, jucând pe mize mici, nu ai cum să mai fi atent la valiză. Sau la remaniere. Sau la cursul de schimb. Sau la datoria publică.
Și noi ajungem să aplaudăm un Țuțuianu sau Neacșu și să plecăm, a câta oară, după fentă, sperând într-un miracol care să vină tot de la PSD.
Măcar ei au niște imaginație.
Îl vedeți pe Iohannis apărând cu o plasă Billa plină cu ambalaje de eugenii mâncate de cei 4 asasini de la Hilton?

Corona Mafiaaa!!!, strigă peste mască casierița de la Shellul bulgăresc de lângă granița cu Grecia. Râde, nu știu ce înseamnă Corona Mafia, dar mai zice de 4 ori Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia și apoi trimite oferta de hotdog-veli gud-și cafea, ca Thor ciocanul, ți se înfige-n coșul pieptului.
Imposibil să o refuzi.
Tocmai am ieșit dintr-o pana prostului, prost e ăla de s-o mai încrede în ce arată bordul mașinii, 340 de kilometri mai putem să mergem lejer zicea indicatorul dar, în plină depășire, motorul s-a oprit și am mai înaintat 30 de metri, ca autostrada spre Cluj, din pură inerție. Am stat 30 de minute turtiți sub degetul soarelui, la 36 de grade, încercând să oprim un camion, o dubă, o ceva să ne dea motorină și a oprit o ceva, o motocicletă cu un om cu privire blândă care a întrebat Diesel?
Diesel.
10 minute, a zis.
S-a întors cu o canistră de motorină și ne-a arătat bonu și nu voia niciun ban în plus, deși nu era vreun pricopsit, avea mâini bătucite și o salopetă tristă, iar cei 10 euro pe care i-am dat-mulțumim, mulțumim- pentru că ne-a ajutat i-au adus în ochi o lumină de chibrit aprins de o fetiță într-un basm de Andersen.
Și, mai devreme, pe malul mării, în taverna cu vaze albastre pe mese albe înfipte-n nisip, chelnerul, fericit de clienți pe praful din jur, fericit că trăiește, fericit că i-a venit rândul la vaccinare, și-a adus aminte fiecăruia ce ne place, doar mai fusesem cu 3 zile înainte acolo, avea temele făcute, ne studiase ticurile, gusturile, grimasele. Citea gânduri și, silențios, îndeplinea dorințe.
Apa stătea nemișcată, la pândă, ca pisicile de sub masă.
Dimitrios e ca apa.
Tăcerile lui ascund gânduri amfibie.

Țara lui nu e bine. A pierdut atât de mult pentru că oameni în care a crezut, au mințit. Miliarde de euro s-au dus, dar acum e mai bine. Există speranță.
Verde ca iarba pe care cumnatu lui Dimitrios o udă în fiecare zi, pe care calcă vâscos melci și agil pisici.
Verde imposibil de verde pe dealuri tăiate de autostrăzile făcute cu bani pe care nimeni nu i-a furat, deși ar fi putut și nimeni nu i-a rătăcit, uitând de ei în niște blugi vechi ai unui alt guvern.
Uite, chiar și bulgarii, zicem. Și apoi măsurăm râurile și câmpurile cu ochii așteptând să apară un contraargument.
Da, uită-te și la bulgari, unde popasurile sunt îmbujorate cu mușcate și leșurile de câini și pisici dispar miraculos de la marginea drumurilor. O țară în care e mai ușor să rămâi în viață, cu tuneluri tăiate-n piatră așa cum noi nu am mai făcut de pe vremea dacilor, pe sub Bucegi.
De ce noi nu putem?, ne întrebăm într-un cor tragic.
De ce noi nu putem să producem nimic?
Nici pace, nici autostrăzi, nici câmpuri verzi, nici oameni care nu-ți cer nimic când te scot din rahat pe autostradă, când rămâi în pana prostului.
Coronamafia, Coronamafia, Coronamafia!!!
Sau pur și simplu prostie. La pachet cu o cafea caldă. La promoție.

Fata de la Vodafone nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze. E dictatură medicală, ne prostesc ăștia, nici nu mă mai uit la televizor, zice. Colegul aprobă. Mă ajută să răzuiesc lozul cu zodii, câștig 5 lei și-l schimb pe unul necâștigător.
Lăcomie.
Doamna uberistă din Iași nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze. Ce rost are, tot neamul a fost bolnav, o tuse, un frison nu au omorât pe nimeni, nu vrea să facă dracu știe ce cancer în câțiva ani. Nu a fost domle testat, nu a fost timp, și apoi de ce ne obligă să facem vaccinu? Nu-l fac. Deja știu niște băieți care vând certificate că ai fost vaccinat. Îmi iau d-ăla dacă e, dar nu bag io toate prostiile în mine.
Nici doamna Dina de la chioșc nu s-a vaccinat și nici nu vrea să se vaccineze.
De unde știu eu că Iohannis a făcut vaccin și nu apă cu sare? Că nu știu.
Dar vreți să mergeți în vacanță în Grecia?
Nu. Stau acasă.
Merge la noi. E patrioată. Ș-apoi nu are bani de Grecia.
Sunteți sigură că aveți bani de România?
Găsesc ce scriam anul trecut pe vremea asta. Am stat aproape 7 luni lângă Barcelona, în una din cele mai scumpe zone ale Spaniei. O bere la cârciumă, cu Mediterana la 4 metri de masa ta, era 1,2 euro. Adică 6 lei. În port, la fițe, era 2 euro.
Cât e în Vamă berea? Sau la Corbu?
Sunt prea săracă să nu mă vaccinez. Sunt prea săracă să nu-mi fac asigurare medicală. Sunt prea săracă să nu am grijă de pensia privată. Sunt prea săracă să nu mă uit după case în Spania.
Sunt prea săracă pentru o țară ca România.
Aici stau numai bogații. Și nemuritorii. Ăia care ne vând nouă lozurile necâștigătoare. Pe 5 lei.

Deci anul ăsta ne facem vacanțele în România.
Oricum, după smetia servită de pandemie peste ochii economiei, după ce bucătărese, chelneri, șoferi de Uber sau frizeri s-au trezit dați jos din autobuzu progresului, cu papornițele trântite în praf, tiiiit-tiiiit, mai trecem pe aici peste 12 ani, noroc bun!!!, cine dracu se mai gândește la vacanță?
Nu te poți întrerupe din supraviețuire ca să-ți iei, prin sindicat, vacanță la Saturn.
Și totuși, presupunând că ar exista sindicatul bucătăreselor rămase banană după ce-au alunecat pe coaja de Covid și sindicatu ăsta ar avea niscaiva bani puși d-oparte din care să trimită bucătăresele la mare, unde le-ar putea trimite pe litoralul românesc? Că premierul spune că e clar că trebuie să fie în România, să sprijinim economia.
Saturn, Hotel Sirena, 3 stele, un bloc construit de Piticu pe vremea când se fura cu măsură în țara asta, camere cu mobilă neoset, 1 săptămână în iulie, 2157 lei.
Când tastez pe booking, îmi face autocorect și îmi scrie Saturnia. În Toscana. Aceeași perioadă ca la Saturn, o vilă acoperită cu iederă, camere cu covoare orientale, scrinuri antice și draperii de brocart, terasa pe care îți bei vinul cu picioarele înmuiate în verdele pădurii care curge de pe versanți. 1 săptămână, 1966 lei.
Are rost să mă uit la Mamaia?
Hotel Astoria, 3 stele, 2584 lei.
Of.
Trebuie și ei să facă bani, să plătească chelneri, cameriste, spălătorese, femei de serviciu, recepționeri și bucătărese ca apoi ăștia toți să meargă prin sindicat la un hotel în Venus.
Cât ai vrea să ceară?
Vă mai amintiți de impozitul de solidaritate propus de agenția de măsurare a calității vieții, condusă de un fost securist, înființată de securitate în ianuarie 1990?
Impozitul de solidaritate ar fi trebui plătit de toți cei care câștigă peste 3500 de lei pe lună. Aceeași sumă la mine și la ofițerul care înșfacă o pensie de 7000 de euro pe lună. Aceeași sumă la un profesor universitar și la șeful vreunei agenții naționale, care duce acasă 27.000 de euro pe lună.
Solidaritate.
Adică  Împreună la bine și la greu cum zice popa dar el știe că, de fapt, e împreună la bine și la bine. La greu, fugi. Și iei cu tine și banii de pensie ai bunică-tii, oricum și-a trăit traiu, și-a mâncat mălaiu.
Solidaritate înseamnă la români că ăi mai solizi înving. Cine sunt ăi mai solizi? Ăia de au ridicat licitații pe stilul smuls, care sunt proprietari de hoteluri prăduite de la stat sau construite cu bani europeni pe care i-au ciordit cot la cot cu vreo față bisericească, până când să nu aibă și BOR-ul plaja ei cu șezlonguri sfințite?
Nu dragă, solidaritate se scrie solidarițâțe și înseamnă că sugi de la statul care îți dă solidarițâța să papi și tu. Trebuie doar să știi pe cineva ca să ajungi la solidarițâțe, o moașă, o felcereasă, o doftoreasă, pe cineva care să te mufeze la bani și gata. Toată viața o să ai imunitatea crescută după ce ai supt la țâța statului, crede-mă.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Pe litoralul românesc au crescut în ultimii 30 de ani spălătorii de bani și mizeria s-a dus în mare și marea a devenit mai neagră dar noi nu am văzut, prea ocupați să ne păzim buzunarele, refugiindu-ne cu lopățica, prosopul și colacul la bulgari și apoi la greci.
Cât mai departe.
Dar uite că lanțul pandemiei ne-a legat de pironul bătut în curte, rămâneți acasă și ajutați turismul național, ni se spune obsesiv de către politicieni.
Nu pot să nu mă gândesc că turismul național este un fel de nepotu sărman de la țară pe care îl iei în casă, îl speli, hrănești și-l trimiți la școală, care într-o zi îți violează sălbatic nevasta și cele două fiice, ție îți dă o gaură-n burtă cu bormașina și fuge cu banii de universitate pe care i-ai strâns pentru fete.
Ce-i de făcut?
Să-și facă statul treaba pe care nu și-a făcut-o în ultimii 30 de ani. Să dea amenzi, să-i ardă pe mafioții care cer o căruță de bani pe servicii de nimic, să subvenționeze hotelurile cu management eficient, să dărâme cotețele construite cu autorizații mânărite,  și da, să naționalizeze hotelurile care au fost terfelite de interlopii care le-au preluat pe bombeu, după o pasă bine plasată a autorităților corupte.
Dacă tot am fost trimiși de zarul Covid-19 direct la căsuța de start a jocului de Piticot, poate avem o șansă să o luăm de la capăt.
Sper doar să nu fim prinși în Timequakeul lui Vonnegut, repetând la infinit toate greșelile, incapabili să ne smulgem din ele.
Solidaritate-Imunitate-Impunitate.
Naivitate.

Mai jos o să pun textul unei scrisori deschise adresată printre alții Ministerului Culturii, Ministerului Dezvoltării, Patrimoniului, Consiliului Județean Prahova, primăriei Câmpina.
La fel de bine putea să fie trimisă lui Biden sau Bibi Netanyahu.

Este Povestea Fără Sfârșit, cea a nimicului care înghite realitatea.
Mafia imobiliară pune mâna pe ceva, rade, face banu gros și, la un moment dat, cu puțin noroc, un primar va aluneca pe o coajă de banană și va fi condamnat cu executare la 3 ani dar va ieși în 8 luni pentru că a scris despre monozigoți și cum îi poți găti cu ceapă și puțină sare.
Firme de case ale unor titani ai șpăgii, d-ăia care fug în Costa Rica să-și ia cafea, atunci când e închis la Mega, au făcut același truc și cu fabrica de hârtie din Bușteni.
Patrimoiul arhitectonic al țării se duce dracu, niște pietre, noi ăștia de ne simțim fără de păcat măcar o să avem un morman de unde să ridicăm una și să ne ucidem între noi, bătându-ne pe resturi.

La mai bine de 125 ani de la întemeiere și după mai mulți ani de blocaj, Societatea „Steaua Română” își trăiește ultimele zile. Multe dintre activele sale au fost vândute, inclusiv rafinăria în sine. Pentru prima oară după mult timp, există din nou interes economic pentru ceea ce câmpinenii numesc, generic, Rafinăria. Acest interes, cuplat cu prioritatea europeană de a face tranziția către o nouă eră tehnologică în care economia să nu mai depindă de industria petrolieră, ne oferă o oportunitate excepțională.

Rafinăria a fost și încă este o parte integrantă a Câmpinei. În 1897, la începerea activității, Rafinăria „Steaua Română” din orașul nostru era cea mai modernă și cea mai mare din Europa. A continuat să rămână astfel timp de aproape două decenii, în epoca de glorie mondială a petrolului câmpinean, atunci când au venit să lucreze aici specialiști de pe toate meridianele. Înființarea unei asemenea minuni industriale în Câmpina, un orășel ce număra atunci 2500 de locuitori, a lăsat urme puternice în dezvoltarea și destinul regiunii. De-a lungul timpului, Rafinăria a reprezentat principalul motor de dezvoltare al zonei. Câmpina a cunoscut un adevărat elan economic, socio-cultural și demografic imediat după înființarea acesteia. Economia locală și destinele comunităților învecinate au depins, timp de un secol, de Rafinărie și activitățile conexe acesteia. Unele dintre cele mai performante companii de astăzi, atât la nivel local, cât și la nivel național, își datorează existența și succesul tot Rafinăriei și tradiției crescute în jurul acesteia. Ne dorim ca generatiile care vin sa beneficieze în continuare de bunăstarea generată de Rafinărie.

Pe de altă parte, Rafinăria a fost și principalul poluator al zonei – contaminând aerul respirat de câmpineni și deversând reziduurile rezultate din activitatea sa în mai multe bazine de colectare – lacuri contaminate sau batale lăsate neecologizate până astăzi. Emisiile de gaze reziduale (oxizi, diferite hidrocarburi, etc.), precum și scurgerile accidentale rezultate din bombardamente sau alte avarii au afectat mediul înconjurător în cei peste 100 de ani de activitate.

Această scrisoare este, în primul rând, o invitație la dialog. Un dialog în care să identificăm împreună modurile prin care  ne putem asigura că Rafinăria rămâne ce a fost dintotdeauna pentru comunitatea din zonă – un reper vizual, un loc al memoriei colective a orașului și, mai presus de toate, un motor de dezvoltare economică. Ne dorim soluții prin care memoria și moștenirea Rafinăriei să fie păstrate și puse în valoare. Bunurile de patrimoniu industrial ale Rafinăriei sunt reprezentative nu doar pentru identitatea Câmpinei, dar și pentru istoria României și a Europei. Ne dorim de asemenea dezvoltarea durabilă a orașului nostru, bazată pe integrarea istoriei și a valorilor sale patrimoniale.

După 125 de ani, Rafinăria oferă Câmpinei o nouă șansă. Această comoară ne poate aduce mari beneficii – de această dată chiar în spiritul dezvoltării durabile, învățând din greșelile trecutului. Trebuie să realizăm cu toții șansa pe care o are Câmpina, aceea de a-și conserva în chiar inima țesutului urban o rafinărie care a făcut istorie mondială. Trebuie să profităm de această șansă lucrând împreună – proprietari, comunitate și autorități. Din fericire, încă nu este prea târziu pentru a acționa. Deși soarta societății „Steaua Română” pare pecetluită, destinul activelor sale, precum și eventualele direcții de dezvoltare rămân a fi decise. Acum este momentul în care se poate începe o analiză serioasă a patrimoniului existent. Împreună, putem identifica bunurile, clădirile și instalațiile cu valoare istorică, putem căuta soluții prin care să ne asigurăm că ele sunt puse în valoare în viitor și vor continua să facă parte din peisajul urban și socio-cultural al Câmpinei.  

Grupul nostru a luat ființă în urma apariției acestei oportunități urbanistice excepționale. Grupul reunește oameni pasionați și legați sufletește de Câmpina. Oameni implicați direct în povestea Rafinăriei și oameni care, deopotrivă, se luptă pentru a o duce mai departe. Oameni care au făcut deja analize preliminare ale zonei, sau care au pregătit deja unele propuneri de dezvoltare. Alții – cercetători, arhitecți, istorici, sau ingineri  –  sunt gata să își pună cunoștințele și experiența în slujba identificării unor soluții inteligente de conservare și dezvoltare. 

Iar acesta este doar primul pas. Un prim pas din ceea ce ne dorim a fi un amplu proces de coagulare care să reunească toate părțile interesate care doresc să se implice. De la specialiști la autorități, de la comunitatea locală la voluntari, de la potențiali finanțatori la iubitori de patrimoniu sau pur și simplu susținători și oameni care să ducă mesajul mai departe. E nevoie de cât mai mulți dintre noi. Astfel, această scrisoare nu se adresează numai destinatarilor săi expliciți, ci tuturor celor care vor să ni se alăture în acest demers.

Avem șansa, cu toții, de a salva o bucată din istoria României și chiar a Europei. Iar, împreună cu aceasta, putem salva un oraș.  

Lucrând împreună, putem contribui la recunoașterea ca patrimoniu protejat a utilajelor, instalațiilor și clădirilor industriale. Punând în valoare acest patrimoniu industrial, putem construi în jurul său un proiect de revitalizare a zonei care să fie mai atractiv economic decât un simplu și banal proiect de dezvoltare imobiliară. Patrimoniul industrial integrat sporește valoarea și atractivitatea oricărei zone și, cu certitudine, în cazul Rafinăriei putem vorbi de o valoare de patrimoniu excepțională. Prin reconversii bine planificate, prin creșterea vizibilității proiectului și prin implicarea unei comunități de specialiști preocupați de patrimoniu și de dezvoltarea Câmpinei, putem crea o poveste unică – un adevărat exemplu de bună practică și un proiect despre care se va vorbi la nivel european și mondial.După 125 de ani, Rafinăria ar putea pune Câmpina, din nou, pe harta Europei. Împreună, putem transforma această șansă în realitate.

Așa se încheie scrisoarea semnată de arhitecți, oameni de comunicare, jurnaliști, activiști.
Să adaug că:

TDR Energy este firma care a cumpărat tot ce avea rafinăria – inclusiv bază sportivă (necontaminată, pe care s-au cerut în trecut 2 milioane EUR) și sute de hectare de pământ (contaminat) cu 3,184,510 EUR.

Există la dosarul insolvenței un studiu de soluții de decontaminare care zice că suma totală necesară decontaminării e undeva la 100 – 120 milioane euro. Adică TDR a cumpărat tot pe nici 3% din suma pe care o așteaptă de la UE (via ADR și Primărie) pentru decontaminare.
TDR s-a ocupat și de lichidarea Hârtia Bușteni.
Acum câteva zile, un avocat mi-a spus crezând că sunt jurnalistă: voi, a patra putere din stat. Apoi a râs: hahahahaha. I s-a părut o glumă bună.
Și mie.
A patra putere în stat în cazul în care noi am avea unul. Un stat.
Noi suntem însă doar un salon de nunți de unde clanurile mafiote ies în ritm de conga, neplătind niciodată șprițul și sarmaua.

Este 22.45 și poarta e legată cu trei rânduri de lanțuri. Poliția ridică din umeri, dacă nu e cu bătaie, cu incident de tip agresiune asupra corpului, cu sânge și flegme, poliția poate doar să constate, să scrie un proces verbal pe care îl ia cu ea și pe tine nu te lasă să-l pozezi măcar, e al poliției procesu, hârtia e scumpă, v-am zis doar că e criză de când cu Covidu, nu se mai găsește hârtie, probabil scriu 3 procese verbale unul peste altul. Palimpsest.
Electricianu coboară-n parcare și ne dă un flex. Tăiem cu flexu lanțul care erupe orizontal, ca un mic Stromboli, un SUV încetinește și șoferu-și rupe gâtul, hipnotizat de scântei, creierul scurtcircuitat de informația primită, incapabil să răspundă la întrebări: am văzut niște hoți intrând într-o casă? Ce am văzut? Ce am văzut?
Intrăm în curte. E întuneric ca în burta de balaur.
Cheia nu intră în niciuna dintre broaște. Aprind lanterna mobilului, sunt pline cu lipici, cu picătura ce lipește, mulțumim vecinului care a decis că nu mai avem voie să intrăm în casă pentru că e curtea lui.
M-am mutat, fără să știu, într-o nuvelă de Slavici.
Oamenii și-au pierdut mințile.
Sunt pe cale să mi-o pierd și eu pe-a mea.
Dormim la hotel și chemăm din nou poliția să constate distrugerea yalelor, a ușii. Chemăm și-un lăcătuș. Omul scoate un burghiu, polițistul scoate un carnețel și notează, ia să vedem, buletinul, așa, și ce s-a întâmplat, păi e casa dumneavoastră. Lăcătușul străpunge broasca, pârâie ca verdele din plantele de pe terenul vecinului, pârâie yala, pârâie cireșul. Eu și jandarmul ne opintim să împingem tavanul de fierbințeală care ne apasă.
E cald, zice. Achiesez.
Apare vecinul, cu o vestă groasă pe el, probabil îi e frig la suflet.
Zice că să părăsim toți, jandarmi, polițiști, lăcătuș, noi, căldura, primăvara, toată lumea să iasă din curtea lui, agită o expertiză. Polițistul vorbeste cu superiorul și dă ordinul ca lăcătușul să se retragă până la stabilirea dreptului de proprietate, a cui casă o sparge.
Kafka.
A cui e casa?, întreabă polițistul.
A dânsului, răspunde vecinul.
Și ușa?, întreabă polițistul.
A mea, răspunde vecinul.
Cum să fie ușa dumneavoastră pe casa dumnealui?, întreabă polițistul.
Vecinul nu răspunde. El are dreptate. Are și termen pe 19 mai într-un proces cu noi. N-are a face, justiția nu se face în trebunal ci cu lanțu, flexu și…

Vă dau ciocane-n cap dacă nu părăsiți proprietatea.
Apare superiorul polițistului care decide că trebuie totuși să ne lase să intrăm în casă dar că lăcătușul nu poate continua munca decât din postul de consilier de bormașină. Vecinul se agită în jur, masca sub nas, e dreptul lui, curtea lui, țara lui, lanțul lui de pe poartă, stăm pe treptele lui, sub cerul lui de 98,23 metri pătrați, atât albastru trebuie să fie deasupra lui și noi ne-am făut burlane și i-am mâncat din cer și-i violăm domiciliu.

Mă doare brațul, e umflat și roșu de la vaccinul făcut cu o zi înainte.
Superiorul polițistului zice: cine v-a pus să-l faceți?
Băi băiatule.
Încă o dată.
Polițistul care m-a întrebat cine m-a pus să-mi fac vaccinul este cel care nu lasă lăcătușul să-mi scoată yalele pe care vecinul recunoaște, lângă polițist, că le-a distrus cu bună știință ca să nu mă lase să intru în casă, pentru că pătrunderea în casă presupune traversarea curții lui prin care eu am drept de trecere.
Dar unde sunt actele?, întreabă polițistul.
În casă, îi spunem și el atunci, în imensa lui generozitate, ne lasă să ne luptăm noi cu bormașina pentru că lăcătușul nu are voie să folosească propriile scule, există o lege nescrisă ca un vecin dement, care strică yale și pune lanțuri pe poartă, poate decide pe cine lasă să spargă ușa pe care el a distrus-o.

Poliția saltă bătrânele care vând pătrunjel.
Poliția amendează surdo-muți că au strigat Muie PSD.
Poliția e îngrozită de un om mânuind o expertiză topografică.

Îl înțeleg pe vecinu. E doar un om cu un scop opus scopului meu, care și-a pierdut mințile și nu mai așteaptă justiția să-i rezolve problemele. Ca el sunt mulți. Nebuni, plictisiți, obosiți, pun mâna pe ciocan și-ți ard un piron în fiece mână, în timp ce pretorienii fac un proces verbal de constatare și apoi îi cer lu doamna mămică-ta să prezinte certificatul de naștere și pe cel fiscal, foaia matricolă și cartea de muncă, dacă e să-i dea voie tâmplarului să te dea jos de pe cruce.

PS. Nu are rost să depun plângere penală în țara asta, zice frate-miu. Parchetu e plin de procurori care vin la serviciu ca să aibă de un să iasă la pensie. În plus, când vecinu zice că-mi dă cu ciomagu-n cap dacă nu ies din curte, e clar că nu e o amenințare ci o metaforă. Cam subțire plângerea, cam subțire.

Un prinț a omorât un urs.
Un inginer din Teleorman a omorât 36 de mistreți.
Un tenismen din Brașov a omorât 343253454 urși, mistreți, vulpi.
Un cizmar din Scornicești a omorât 56564566578475876 cocoși de munte, râși, iepuri, vulpi, urși, pârși, rațe, cațe.
Ne e dor de cizmarul din Scornicești, că era de-al nostru, român adevărat, a făcut metrou și pe vremea lui nu se fura ca acum, dispersat, se fura organizat, de fapt se percepea dijmă și noi o plăteam, că așa fac iobagii. Plătesc, nu crâcnesc.
Ne place tenismenul din Brașov că l-a antrenat pe Boris, a babardit-o pe Surprize, Surprize și are bani cum am avea și noi dacă am fi avut noroc de mustață.
Ne e dor de inginerul din Teleorman, că era băiat bun, a adus oamenii la București să vadă meciul lui Halep, dădea făină și mălai la alegeri și făcea morții să voteze.

Prințul austriac însă, a pecit.
Adevărul e că i s-a dat un deget dar el a luat toată mâna. Întrebarea este dacă chiar i s-a dat un deget, cu adevărat, sau i s-a spus din start că va primi toată mâna, matale plătești 7000 oficial dar nouă ne dai 25.000.
Eu cred în varianta 2, cea în care băiețași ca fostul meu coleg Rozorea care ne arăta la întâlnirea de 25 de ani (da, știu, e ridicol) poze cu el călare pe elefanți, urși și mistreți răpuși-am vânat cu Dragnea și Țiriac, ăsta da CV-i-au zis prințului: lasă comanda la mine, vrei pe Arthur, pe Arthur aducem la tine, trecem noi aici că o împușcăm pe Erjebet, că înjură la ungurii din Ojdula și mănâncă oi la el, dar tu primești Arthur.
Și nimeni nu ar fi zis nimic dacă era inginer teleormănean sau tenismen brașovean sau președinte oltean, dar să vii tu prinț austriac pe tamjă cu ministru ungur să faci corupție la noi, asta e strigător la cer.
Arză-l-ar focu. Puya și Șișu cer răzbunare.

Horia, Cloșca și Crișan refuză să mai spele vasele și să facă patul în Paradis.
Doar ursul Arthur nu are nimic de zis. Probabil se va reîncarna în tenismen sau inginer sau președinte și va ucide urși și pârși și lumea îl va aplauda pentru opera caritabilă.
Am scris asta acum 6 ani.

În ianuarie `90 am auzit, probabil pentru a 8 a oară în viața mea, numele Țiriac. Eram elevă la Șaguna, unde studiaseră și ilustrele mustăți, și primisem de la el, de la marele antrenor al lui Boris Becker, fiecare elev, câte 3 portocale. Sau să fi fost 4? Nu mai știu. Taică-miu s-a lansat în ovații la adresa șagunistului procopsit care iată, nu a uitat de unde a plecat, profesorii au făcut temenele, mustățile au fost periate, apretate, așa da, uite că unul din fiii Brașovului cei mai de frunte a organizat și o strângere de ajutoare în valea Ruhrului și a umplut sala de sport a liceului cu budigăi ciupiți de gingii de molii și mehlemiți de intestine de neamț cu incontinență. Șoșoni stâlciți, rochițe molfăite, n-are a face, sunt de dat, nu de luat.

Și sunt de la Țiriac.

Apoi, mult mai târziu, am auzit că Țiriac o babardește pe Andreea Marin. Bravo lui, mi-am zis și nu l-am mai băgat în seamă decât când am auzit că o să candideze la președinție din partea, desigur, PSD. Și apoi iar nimic. De fapt mint, au picurat intermitentele înștiințări ale vânătorilor de la Balc care nu erau niște simple măceluri cum ar fi putut crede un profan plin de reavoință, ci instrumente de lobby prin care, din nou, Țiriac al nostru, de la Șaguna, ajuta România să-și schimbe imaginea în lume. Această Grădină a Maicii Domnului, unde ursul, mistrețul și căprioara se aruncă în fața glonțului, orice numai ca tu să vii și să investești în România, să faci 3 kilometri de autostradă sau 2 vile la Corbeanca. Vino la noi în patrie, îți zic mistrețul, căprioara și ursul și când tu le spui “da”, ele mor fericite, se așează chiar și în grămezi, ca să îți fie mai simplu să le tragi în poză.
Așa deci, vânătoarea de la Balc face bine la economie. Iar eu am altele pe cap, dă-i dracu de mistreți, urși și căprioare, eu am primit 3 portocale de la Țiriac în ianuarie 1990. Eu nu spun nimic rău despre el.

Dar uite că cineva, un suflet nerecunoscător, care a primit și el 3 portocale, nu s-a lăsat atât de lesne mituit. Codruț Feher, fratele meu și tovarășul dumisale, Claudiu Dumitriu, un alt șpăguit în `90 cu portocale, au decis să facă, an de an, ceva care să oprească măcelul de la Balc.

Zice Codruț: în 2004, Năstase Adrian a emis cu dedicație directă pentru Țiriac Ion, OG 81/2004 privind înființarea crescătoriilor de vânat și complexurilor de vânătoare. “Ca urmare, Nastase e invitat de gala la “vanatoarea” de la Balc in 2005, 2006, etc., unde reuseste de fiecare data sa impuste de unul singur cate 20-25 de animale”.

Prin OG 81/2004, se permite recoltarea prin împușcare a animalelor din complexurile de vânătoare în urma unei autorizări date de proprietarul complexului. Deci Țiriac e acoperit.

Sau nu. Căci animalele din complexele de vânătoare sunt scoase de sub incidența Legii 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, prin prevederile art. 52 ( Art. 52. – Animalele sălbatice din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, cele deţinute sau folosite în scopuri artistice, precum şi cele din crescătoriile de vânat şi din complexurile de vânătoare autorizate nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi). 

Ca toate lucrurile făcute de Năstase, și acest cadou oferit lui Țiriac e o cârpeală, un șopron teleormănean de ținut porcii, care cade la prima pală de vânt. Așadar, dacă te uiți în lege, și frate-miu s-a uitat, potrivit art. 37 din legea Armelor si munițiilor (legea 295/2004 modicată ultima oară în 2014) , uzul de armă de vânătoare se poate face numai împotriva animalelor care intră sub incidența legii vânătorii (Art. 37. Uzul de armă de vânătoare (1) Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de arma înscrisă în permisul de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii), iar uzul de armă letală fără drept este infracțiune potrivit art. 343 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Mai mult, pentru că animalelor din complexurile de vânătoare nu li se aplică prevederile Legii vânătorii, rezultă că animalele de la Balc sunt protejate prin legea 205/2004 care la art. 25 prevede că tirul aupra animalelor domestice sau asupra animalelor sălbatice aflate în captivitate este infracțiune (Legea privind protecția animalelor se aplică cu prioritate față de OG 81/2004, pentru că este modificată ulterior modificării OG 81/2004).

Așadar, cârpeala lu tataia Năstase, îl cam lasă pe Țiriac în cucul gol, dar cine să vadă că hainele împăratului nu există?
Acum câteva zile, un articol candid de pe un mare portal de știri românesc spune așa: un cetățean a sesizat poliția și a oprit vânătoarea de la Balc. Nu știm cine e cetățeanul, nu știm dacă vânătoarea s-a oprit de tot, adică au plecat toți prinții și magnații acasă fără să bage-n tolbă măcar un popândău românesc. Nu știm și nici nu ne interesează.
Cetățeanul, omul care și-a folosit minutele de mobil într-un scop nobil, în loc să trimită absurde urări implicând lumină, spiritul sărbătorilor și rețete dacice de împlinire la cumpăna dintre ani, are un nume. Îl cheamă Claudiu Dumitriu și a sunat la 112. Sosiți la fața locului, comisarul Buboi și echipa au intrat în incinta de la Balc, au stat 3 ore, poate au primit și ei trei portocale, d-ălea din care îți iei o casă în Sălaj, și au ieșit.
Nu au vrut să oprească, să explice celor câțiva ziariști strânși la fața locului ce s-a întâmplat, ce măsuri au luat. Buboi și echipajul au țâșnit pe șosea, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Vânătoarea nu s-a oprit decât preț de 3 ore.
Iar la anul, dacă o da ăl de sus să iasă cine trebuie, (normal că o să iasă, că doar ăl de Sus urăște surprizele), omul cu portocalele va aduce alți prinți și magnați care vor ucide nestingheriți zeci de mistreți, căprioare și urși, căci mare e grădina domnului Țiriac și altfel se face legea în ea.

Adevărat a înviat!, recunoaște cumva neconvinsă, ca un copil care e silit de mă-sa să-i dea jucăria lu văru-său mai mic, doamna de la bucătăria pensiunii. Are halat alb și mască neagră, de ninja, de gâde, și, de sub ea, vocea mică împinge drame, cum a murit bărbac-su, într-o lună s-a stins de cancer la plămâni, că i-a ieșit o gâlmă pe gât da` n-a băgat-o-n seamă, lucra la negru în Germania și pe unde n-a muncit săracu, dar la negru, că n-avea studii săracu, în construcții și într-o lună s-a prăpădit așa că doar fiică-sa a fost ieri la Înviere cu o prietenă și în timp ce vorbește ochii sunt lipiți de televizorul dat pe România TV și acolo scrie așa: după un an de suferință, primul Paște în libertate.
Ce libertate, măi nătăfleților, mă lasă cu drobu-n dinți și mâinile pipăind ceafa, nici eu nu am asigurare medicală.

Nici vulpile și pisicile și câinii, aricii și pârșii nu au asigurare medicală și hoiturile lor înșiră 390 de kilometri de drumuri cu mașini nervoase tăind lanuri de rapiță, vii, pășuni, sate cu antene parabolice și mături la porți și orașe unde simți tristețea Siberiei, cu blocuri căzute-ntr-o rână și magazine pe care le cheamă Ely, Nely, Flory.
Nu e nimeni pe străzi, nu e nimeni la porți, după Focșani mașinile se înșiră în spatele uneia de polițiști mârleți care merg fix pe mijlocul drumului, cu 60 la oră, că așa vrea pula lor, da? și niciunul din merțurile, beemveurile, audiurile care sosesc cu 140 din spate nu are curaj să se bage, deși e dreptul lor, e dreptul lor să depășească dacă nu-i linie continuă și dacă respectă viteza legală, nu? Dar toți au o țuică-n plus în ei, toți au o bere sau un vin așa că mai bine nu riscă, mai bine calcă frâna și înjură. Pe geamurile lăsate jos, că sunt 26 de grade, ies înjurături fierbinți se cațără pe stâlpii cărora le-au crescut berze în vârf.

La televizor zic că județele ăstea sunt codașe la vaccinare. Normal, că nu-i nimeni acasă. Juma de Românie în Anglia, Germania, Italia și pe unde or mai fi. Nu-i nimeni acasă, nu-s zidari, șoferi, electricieni, asistente-uite, fac reclamă la radio că poți să faci școală sanitară, chiar dacă nu ai bacalaureat, 3 ani durează, înscrieți-vă acum, bucătari, chelneri, croitorese.
Nu avem tâmplari, brutari, cofetari. M-am chinuit să găsesc o femeie să mă ajute la curățenie. Duamna de dinainte nu a mai putut să vină că s-a făcut dădacă. Nu mai există femei care să vină la curățenie. Trebuie să importăm sri lankezi sau nepalezi. Să lucreze și șerpași în depozite, la supermarketuri, că nici acolo nu mai sunt oameni: angajăm vânzătoare! scrie pe coli A4 cu pixu.
Nu avem curelari, grădinari.
Dar știți ce avem?
Polițiști.
Pensați.
Odicolonați.
Dacă tot avem atâția, poate face ministeru de interne în colaborare cu primăriile (care sunt stăpânii Poliției Locale) magazine, depozite, antreprize de construcții, cofetării, tâmplării, pantofării, în care personalul să fie ales din rândul polițiștilor. Să-mi găsesc femeie de serviciu un milițian pe care să-l închiriez de la firma de curățenie a miliției, să-mi facă pingelele un milițian de la atelieru ministerului. Să-mi iau savarină de la cofetăria Dulce mângâie pulanu.

Am rezolva problema de resurse umane.
Am da de treabă hoardelor de chipie plictisite.
Ar face bani la buget.

Sunt 26 de grade și aerul tremură deasupra fostului CET pentru care au primit bani, nu știu câte miliarde de lei, să-l refacă-deși lumea are centrală acum, adaugă doamna Gina-dar nu au cu cine să refacă CET-ul, l-au închis acum niște ani și din când în când mai dărâmă o bucățică din el, nimeni nu se grăbește dar de ce să pui oameni să facă ceva ce poate să facă timpul. Și timp e destul.
Inexplicabil, ca un ecou rătăcit într-un fund de prăpastie, în fața CET-ului apare un pui de căprioară. Câinii încearcă s-o prindă dar ea se ridică în aer și nu mai coboară, e suspendată la 2 metri de sol și-mi zic că așa trebuie să se termine optimist o nuvelă de Cormac McCarthy despre al patrulea război mondial.
Cu un Paște petrecut la Suceava.

Am scris pentru Zile și Nopți un text despre social media. Urmărind grozava etalare de cascadorii îăn bucătărie, mi-am adus aminte de el. Sus Imperfecțiunea! se cheamă.
Fie ca Lumina sărbătorilor să distrugă filtrele de instagram și să ne arate așa cum suntem: mai urâți, netalentați, prosovani dar mai adevărați și adânci.

Prima oară am pus mâna pe un calculator în 1991, nu aveam net. La facultate am învățat Norton Comander și scheme logice. În anii `90, în redacțiile ziarelor de provincie, știrile externe erau preluate de la radio. În 1999, corespondent extern la Bruxelles fiind, aveam o conexiune de internet mai lentă decât construcția de autostrăzi în România. 2007 a însemnat crearea contului de facebook pe care nu l-am folosit până în 2011 când, plecând din țară, am simțit că e un loc în care pot să-mi împărtășesc poveștile. Să nu fiu uitată. Tirania facebookului mi-a devenit clară atunci când am citit despre social scoringul din China. Pe facebook trebuie să fii fericit, trebuie să fii perfect, cu pisica perfectă, călătoriile și alegerile perfecte. Nu e important ce îți place ci ce vrei să pari că îți place. Like-ul a devenit un instrument de adeziune, noul carnet de partid. Trebuie să fii văzut (sic) dând like sau, dacă este împotriva directivei trendurilor de facebook, trebuie să te abții să apreciezi postarea unui revoltat. Obediență și simplificare.
Bulele din social media au decolorat Realitatea, nu mai există decât alb și negru, negrul crezând despre el că e alb și că albul e negru.
Pandemia și munca de la distanță a însemnat instalarea unui nou filtru, o nouă uniformă care ne șterge adâncimea, aplatizându-ne într-un 2D anost, permanent fericit.Partea cea mai proastă este că am început să credem că suntem cei din realitatea virtuală, importanți, urmăriți, simpatici, culți.
Am început să credem că, dacă ne stă bine părul și avem o bibliotecă în spate, suntem educați. 
Dar suntem ca soldatul rus fluturând steagul sovietic pe Reich, cu 2 ceasuri furate la mână, crezând că noi dăm ora exactă.
Noua noastră identitate e la fel de periculoasă ca un doctorat obținut pe bani la o fabrică de diplome. Am reușit să creăm un Olimp, o planetă plină de zei, la care nu se roagă nimeni, pentru că nu mai există muritori.
Până când o furtună electromagnetică ne va aduce cu picioarele pe pământ.
Azi am citit că primărița Barcelonei a renunțat la contul ei de Twitter (în Spania e mai important decât Facebookul) pentru că și-a dat seama că este un loc al urletelor, testosteronului, falselor bătălii. Pierdere de timp. Rând pe rând, o să ne retragem cu toții din ospiciul rețelelor sociale, pline de narcisici încleștați în false lupte și o să ne întoarcem să fim noi înșiși. Mai nefericiți, mai urâți, dar mai adevărați.Pentru noi, generația crescută fără internet, extragerea din Matrix va fi mai simplă, în definitiv avem încă potecile neuronale ale trecutului vizibile.Pentru ceilalți, generația selfie, va fi însă ca o recuperare după un accident grav. Vor trebui să învețe să meargă, să miroasă. Să vadă.Să fie, nu să pară. Să își asume, nu să mimeze.Probabil nu voi mai trăi atunci când prăbușirea Imperiului Superficialității se va produce. Dar mă bucur de acum pentru toți cei care vor avea parte de libertate.Jos Matrix. Sus Imperfecțiunea!