dislexic, fara scoala, provenit dintr-o familie sarmana, dintr-un cartier londonez murdar, ca un vagin de prostituata de centura, Don McCullin a crescut, ca intr-un bildungsroman, intr-un personaj mai mare decat viata si mai tare decat moartea. fotografiile lui fac cat o mie de cuvinte, iar cuvintele nu sunt “flecustet”, “alb negru de dragul dramatismului”, “fals”, “butaforie”. cuvintele pe care le spun fotografiile lui Don McCullin sunt: “demnitate”, “durere”, “nu pot ramane doar un privitor”, “doamne dumnezeule, cum as putea sa ii ajut pe oamenii astia?”.

pe langa vorbele rostite de fotografiile sale, Don McCullin are la el un simt al oratoriei pe care noi, copiii balbelor din epoca de aur, nu putem sa il deprindem nici dupa 7 cursuri de public speaking. descrierile lui taie adanc in minte, traforeaza in placajul imaginatiei, creand emotii devastatoare. in ciuda anilor, McCullin isi aminteste culoarea rochiei unei femei din tabara de refugiati Shatila din ’82, mustele si mirosul salonului de copii din Biafra din ’70. ororile-spune el-il lasa-n pace noaptea dar il ataca in fiecare zi, atunci cand isi tine ochii deschisi.

daca s-ar fi nascut azi, nu in romania, ci tot in londra, ar mai fi fost posibil pentru McCullin sa devina McCullin? regizoarea Jacqui Morris zice ca nu. Adelin Petrisor zice ca nu. Radu Sigheti zice ca posibil. McCullin este McCullin pentru ca s-a nascut intr-o epoca in care publicatiile erau interesate de razboi. cand exista un “The Observer” si un “The Sunday Times” care plateau pentru fotografii de calitate, pentru reportaje din zonele de conflict, pentru investigatii patrunzatoare. McCullin s-a nascut intr-un timp si intr-o tara unde existau reguli si sisteme de drenaj ale stirilor si, astfel, nu erai coplesit de informatie neperiata, propagandistica, falsa, infestata cu minciuni.

da, acum avem parte de revolutia twitter, de rascoala facebook, avem milioane de telefoane care inregistreaza, pozeaza, semeseaza, dar-se intreaba Jacqui-asta inseamna ca stim mai mult? asta inseamna ca ne-am apropiat mai tare de adevar?

si adelin si radu au spus ca nu. ca citizen journalismul, atunci cind este lipsit de educatie jurnalistica, este contaminat cu neadevaruri, subiectivism. “reporterul” este influentat de backgroundul sau si, neavand binoclul cu infrarosii care vine la pachet cu educatia de ziarist, nu poate vedea atele manipularii, care misca marionetele pe scena.

traim intr-o epoca a indestularii, in care mancam mai mult, dar mancam mai prost. chifle pufoase si pui prajit, nimic prea condimentat, nimic prea piperat, nimic mai acru sau mai amar, sa nu suparam sponsorii. sa nu ne ia publicitatea de la gura. si iata ca, in ciuda faptului ca ziarele au jucat pe mana advertaizarilor, tot au mierlit-o.

in tot necazu vine si lucrul bun. moartea institutiilor de presa si falimentul mass mediei traditionale, inseamna ingrasamant bogat pentru hribii si manatarcile jurnalismului independent. fie ca sporii lor sa se propage cat mai departe si sa avem si noi parte de un fane sau nae sau lica mccullin, capabil sa ne faca sa ne luam ochii de pe tatele biancai dragusanu si sa-i mutam pe picioarele amputate ale unui refugiat sirian.

Jacqui Morris este regizoarea filmului McCullin, documentarul despre cel mai mare fotograf de razboi, inca viu, pe care il puteti vedea azi la Frontline Club Bucharest. Pe film, nu pe McCullin.

Jacqui are 50 de ani, un trecut indepartat in publicitate, doi copii mari si un apetit sanatos pentru bere si carne. platouasul cu slanina, caltabos si carnaciori se topeste, chelnerul cu insigna pe care scrie “radu botez”, de la carul cu bere, nu mai pridideste sa aduca halbele si Jacqui povesteste cum a ajuns sa faca un film despre Don McCullin: “pentru ca era pe moarte. medicii i-au spus ca are o boala de inima cronica, neoperabila, mai are o luna si s-a dus.” astia au fost medicii de la stat, aia de la clinicile private i-au zis: “daca tot esti pe moarte, de ce nu risti o operatie?”. McCullin a zis fie, dar nefiind ruda cu mama omida si nestiind care va fi rezultatul, si-a dat acordul sa fie filmat de catre Jacqui, asistenta lui de productie timp de 20 de ani, unul din oamenii cei mai apropiati, in care Don avea incredere.

cunoscandu-l atat de bine, Jacqui a avut nevoie doar de 3 zile jumate de filmare. fara bajbaiala, fara intins pelteaua, regizoarea a operat amintirile la paroscop si a scos o bijuterie de film care a primit doua nominalizari la BAFTA, una pentru cel mai bun documentar si a doua pentru debut regizoral exceptional. “fara niciun ban. am intrat in datorii, am pus totul la bataie. nimeni nu mi-a dat niciun sfant, desi faceam un film despre cel mai mare fotograf pe care il avem. un simbol, o institutie in lumea fotografiei. si nici chiar asa, nimeni nu mi-a dat niciun ban sa fac acest film”.

un nou rand de beri, Jacqui vorbeste despre miracolul supravietuirii lui McCullin. dupa operatie, inima batranelului a bagat o caldare de jaratec si-a luat-o la galop, “a fost deja in siria si are planuri mari de viitor”. la 77 de ani, Don McCullin e de 14 ori mai varlav decat unul de 20 de ani. “si stie, pur si simplu stie cand vine un glont spre el, cand sa se fereasca aruncandu-se pe burta si cand sa fuga. este, probabil, omul care a fost de fata la cele mai multe conflicte de pe planeta asta. militarii sunt, in general, fixati pe misiunile tarilor lor. si, de la o anumita varsta nu mai merg pe front. deci Don este sigur omul care are cel mai mult front la activ. poate doar vreun lucrator la crucea rosie sau vreo organizatie umanitara sa aiba un numar atat de mare de batalii la activ. dar nu cred. gandeste-te ca McCullin abia ce a venit din siria si se pregateste pentru..”.

McCullin. oameni de tipul lui nu se mai fac. bine macar ca se fac filme despre ei. azi, de la 18.30 il puteti vedea la Frontline Club Bucharest. Institute, The Cafe, Stirbei Voda 104-106.

dupa aproape doua ore de film si alte doua de dezbateri aprinse la Frontline Club Bucharest, echipajul de la londra (vaughan-fondatorul, pranvera-femeia din spatele fondatorului, adica motorasul clubului si wotienke-ciobanita care se ingrijeste de turma de oportunitati si filiale pe care le are Frontline London), alaturi de jill emery, regizoarea documentarului despre ucraina pe care l-am difuzat in prima seara, se cer la masa. cine mai serveste cina la 11 noaptea? lacrimi si sfinti, ca-i aproape.

chelner principal, alocat mesei, este un domnisor bucalat, pe la 24-25 de ani, negricios si bagacios. se insinueaza sugerand, ce altceva, decat platouasul: “punem asa niste branzica si aducem niste jumari de gasca si jumari de porc.” inghite in sec, pofticios, si continua sa-mi sopoteasca in ureche. engleza nu stie. spre deosebire de colegutu care aduce tuicile, care a studiat la oxford. sau harvard. e nervos si ma cearta iute pentru ca am avut neobrazarea sa spun ca mamaliga e polenta “what’s wrong with you?” ma intreaba jignit teribil de ignoranta mea impardonabila, apoi se arunca in explicatii legate de faina de porumb care la noi este diferita de cea de la italieni. vaughan nu-l asculta, gusta din clondirul cu tuica si exclama incantat: “it’s exactly like slibovitza”. chelnerul de oxford sta sa lesine, cum adica sa fie sarbeasca tuica noastra romaneasca? pranvera e albaneza din kosovo, stie cu slibovitza, aproba. clar, tuica e fix cum e slibovitza. chelnerul isi ia tava si pleaca necajit, lasandu-l pe colegutu nevorbitor de engleza sa se uite umed in ochii mei, cautand sa afle ce vor domnii sa manance. el i-ar sugera lui jill “rata glumeata”, de fapt rata pe varza, nu prea stiu de ce e glumeata, in afara ca a facut nea mircea o rima si a simtit nevoia sa o puna pe meniu. apoi, domnului sigur trebuie sa ii dam platoul cu ceva si inca ceva si pizdulici. ii place sa spuna “pizdulici”, ii sclipesc ochii, exact cum le sclipeau colegilor mei, in clasa a VI-a, cind am invatat la biologie despre fecundare. vaughan refuza pizdulicile si cere sarmale, sarmale exact ca in pristina sau ca in belgrad sau ca in skopie sau ca in sarajevo. sarmale, de la turci. chelnerul implicat in scandalul mamaligo-polentei, iar are ghinionul sa asiste la distrugerea patrimoniului culinar romanesc. doreste sa intervina, dar isi da seama ca nu are cine sa vorbeasca.

renunta superior si ne lasa sa ne bucuram de cartea pe care a primit-o wotienke de la baietii de la centrul roman de jurnalism de investigatie. e cartea lui petrut calinescu si a ioanei hodoiu. se cheama “mandrie si beton” si documenteaza transformarea satelor din romania in santiere de constructii. casele batranesti nu mai sunt rase de buldozerele lui ceausescu, ci chiar de manutele nepotilor plecati la munca in strainatate, care trag ca animalele la jug sa faca bani, apoi ii zidesc, inaltand palate absurde, cu 3 etaje, lifturi si termopane strambe.

chelnerul bucalat imi sopteste la ureche: “pot sa vad si eu si colega un pic?” wotienke priveste cu ochii mari cum cartea pleaca de la masa: “you just give it to him?”. stai draguta linistita, se uita si o primesti inapoi. in 5 minute, harciogul se-ntoarce comunicandu-mi scurt: “urat.” urmeaza o analiza a titlului: “mandrie? asta inseamna ca oamenii astia din satele din carte, iau numele Domnului in desert. sunt mandrii si nu se gandesc ca lumea asta este doar o iluzie,  lumea cealalta e cea importanta”. ma uit la buzele care l-au invitat acum 15 minute pe vaughan sa manance pizdulici, buze care acum sunt atinse de harul divin si maniate de lipsa de sfintenie a semenilor. mai departe, bulbucel critica apucaturile imobiliare ale romanilor din carte, cei care darama mostenirea stramoseasca si isi construiesc, in locul caselor de lemn, showroomuri cu termopane. “beton? pai cum sa distrugi tu mostenirea dacilor? noi, urmasii dacilor, daci care erau sculptati de romani si erau supertari, conduceau intreaga europa, uite cum am ajuns sa luam in deradere mostenirea de la ei”. isi face scurt semnul crucii, apoi imi comunica: “nu e bine ce se intampla in tara asta. nu mai avem dumnezeu. ne batem joc de trecut, de daci”.

pranvera mai cere niste slibovita, d-asta romaneasca. chelnerul cu engleza de oxford o aduce, cu o adanca dar demna suferinta intiparita pe fata. bursucul dacic vine cu nota, arborand un aer tragic. cind mamaliga e polenta, tuica e slibovita, sarmaua e turceasca, dacul e inlocuit de beton nemtesc si mandria nationala calcata in picioare, nu-ti mai ramane decat sa te faci haiduc. si sa arzi drumetul c-un platouas. sau poate o tigaita de pizdulici.

high tech low life este un film despre jurnalismul alternativ dintr-o china in care toate stirile sunt stiri bune. nu se intampla crime, ci doar, cel mult accidente. totul este frumos si ireprosabil in republica chineza. dar ce te faci cu oamenii care sufera, dar pe care nimeni nu ii aude?

zola, un pustan, dintr-o familie de tarani, infantil dar insistent, urca pe blogul sau fotografii ale cetatenilor expropiati de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficiala nu vorbeste. mai tarziu, prinzand povestea violului, urmat de asasinarea unei tinere de catre fiul unei beizadele locale, zola alearga la locul crimei si pune pe blog povestea fetei, reusind sa isi creasca traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

in acelasi timp, in beijing, “tiger temple”, un fost publicitar transformat in jurnalist de ocazie, manat de spirit civic si dorinta de a face dreptate, devine vocea celor care nu au cum sa fie auziti: tarani ale caror terenuri au fost confiscate de stat, tarani ale caror terenuri au fost inundate si poluate de catre companii de stat, cersetori care au fost lasati fara adapost de catre statul chinez, hotarat sa curete mahalalele inainte de olimpiada. tiger temple scrie despre toti, pedaleaza sute de kilometri ca sa ajunga in satele unde a fost chemat de localnici, ca sa le ofere ajutorul, isi risca linistea batranetii-caci e sarit de 50 de ani-spunand adevarul despre lucruri care zgarie urechile oficialilor.

cei doi blogari-singurii din china care se ocupa cu genul acesta de jurnalism civic, dupa cum a spus ieri ioana moldoveanu de la Vice-sunt haituiti de catre stat: lui zola i se interzice parasirea provinciei in care locuieste iar tiger temple este luat pe sus si deportat din beijing pe perioada anului nou, ca sa nu dea batai de cap celor de sus, taman in timpul sarbatorilor.

pentru ce fac asta? pentru bani? sunt intr-adevar sustinuti financiar de fani, dar toata lumea stie ca nu te imbogatesti din asa ceva. e mai degraba subzistenta. pentru glorie? daca in cazul lui zola, fiind tanar si sturlubatic, este vorba si despre glorie, in cel al lui tiger temple e mai mult vorba despre sindromul batman. cetateni care nu mai pot sa suporte starea de lucruri, care iau dreptatea in mainile lor, cam ca batalioanele de vigilantes din mexic, care se bat parte in parte cu lorzii drogurilor si, de curand, chiar au reusit sa scoata cateva orase din mainile cartelurilor.

deci avem china, avem mexic, unii cu tastatura, altii cu mitraliera, dar ambele tipuri de luptatori umpland craterul care se casca in soseaua sociala a respectivei tari. primii incearca sa rezolve  problemele mass mediei si sa creasca libertatea de exprimare. ceilalti incercand sa isi rezolve problemele de siguranta, securitate, ale lor si ale familiilor lor.

cand vezi ca statul este ori prea slab si corupt ca sa-ti rezolve problema, ori prea indiferent si opac, apare civismul, activismul, dorinta de a rezolva problemele. tu, cu mana ta.

bradut ulmeanu se intreba ieri de ce la noi nu exista citizen journalism. de ce trecem pe langa abuzurile pe care le cunoastem, de ce inchidem ochii in fata coruptiei, a marlaniei, hotiei si ticalosiei? de ce nu ne pasa?

pot fi mai multe explicatii: pentru ca suntem nesimtiti, pentru ca ne este frica, pentru ca suntem lenesi si comozi si nu vrem “sa ne cream probleme”. pentru ca am fost invatati sa nu ne bagam unde nu ne fierbe oala, pentru ca bianca dragusanu e mai importanta decat baba din pungesti. pentru ca, daca nu ne da nimeni in cap, nu intelegem ce inseamna valul de puscariasi eliberati de modificarile codului penal. pentru ca simtul civic a fost ingropat in osanza traiului pe credit. pentru ca nu avem memorie, nu avem empatie si pentru ca ceausescu a avut-pentru 45% dintre romani, o influenta buna pentru romania. pentru ca inamicul numarul 1 nu e iliescu, nu e basescu, nu e coruptia, nu e parlamentul. inamicul numarul 1 suntem noi. si cum sa te poti bate cu tine insuti, draga batman? cum sa te autodistrugi?

jill are 65 de ani, un atac cerebral la 58, o fata cu autism, o alta care s-a maritat cu un senegalez fara acte, pe picior de expulzare din franta. caci jill, desi e englezoaica, locuieste in franta de peste 40 de ani, de cand i-a luat mintile un francez de origine algeriana, posesiv si violent, care le batea pe ea si pe fata cea mare, da, cea cu autismul.

desi era actrita in anglia, jill a renuntat la cariera si chiar si la visul de a studia franceza la sorbona, totul de dragul algerianului descris mai sus. ramasa singura, cu doi copii pe cap, intr-un orasel minuscul francez, de la granita cu elvetia, jill emery s-a apucat sa predea engleza si, in mijlocul monotoniei care-i rodea viata, a intalnit un regizor care i-a propus sa ii fie asistent pe parcursul productiei filmului sau.

jill a lasat parte locsoru caldut si a imbratisat-dar ce spun eu-a insfacat, ca un pitbull, si nu a mai lasat sa-i scape vreodata-meseria de regizor-scenarist de documentare. si cu asta basta.

dupa ce vezi filmul “ucraina, de la democratie, la haos”, realizezi ca jill ti-a facut cadou o noua pereche de ochi. nu mai bajbai incercand sa umpli cu informatie, contururile vagi ale miscarilor taberelor din tara vecina. totul este clar, concis si previzibil. tu nu mai crezi in miracole. dar asta nu inseamna ca oamenii iesiti pe euromaidan sunt niste ortodocsi bigoti care asteapta unul, ci niste martiri care se lupta sa construiasca unul. iar pentru creatorii de miracole nu poti sa simti decat cel mai profund respect.

exista in spatele rezistentei lor un scop pe care noi, astia care ne umplem viata cu smacuri, amoruri, rate si alte fleacuri, nu suntem atat de iluminati ca sa il simtim. sau atat de disperati.

la cei 65 de ani, jill emery este cel mai pasionat regizor pe care l-am intalnit. nu are bani sa-l faca, da de la ea. a platit din buzunar o gramada din cheltuielile enorme avute in cei 5 ani cat a durat crearea filmului. este maniacala in detalii, obsedata de adevar. i-a cunoscut pe toti: timosenko si putin, iuscenko si ianukovici. si, in seara asta, ar putea sa te cunoasca si pe tine.

daca ai drum la Frontline Club Bucuresti. e ultima ei seara in bucuresti, maine se intoarce in franta. va veni si ea sa vada “High tech, low life”, la 18.30, la Institute, the cafe.

facem parte dintr-o cultura in care am invatat sa ne inghitim parerile, sa le protejam prin tacere, ascunse dupa buze, sa nu le expunem decat in fata celor care ne seamana. sau strainilor care nu se grabesc sa ne judece. venim dintr-o cultura in care de mic ti-o furi dupa ceafa daca vorbesti neintrebat, daca iti contrazici parintii, daca ai tupeul sa crezi altceva decat invatatoarea, mai ales daca te pune dracu sa si spui asta in gura mare. avem o gramada de proverbe si zicatori care lauda tacerea, e de aur, e filozofica, ascunde-te dupa ea si vei ajunge departe.

avem o cultura de reprimati, lasi, infricosati. ne e teama sa vorbim in public, ne e teama sa ducem de mana opinia aia a noastra, asa cum o fi ea, desculta, pricajita, tunsa chilug. e a noastra si nu ne este rusine cu ea.

in discursul de prezentare a Frontline Club pe care fondatorul sau, Vaughan Smith, l-a tinut aseara la lansarea Frontline Club Bucharest, a vorbit despre necesitatea existentei dezbaterii, despre frumusetea coexistarii acestor pareri, despre bucuria pe care ei, in cultura anglo-saxona, o au in acel “let’s agree to disagree” care precede o noua sarja de argumente.

in timpul discursului lui Vaughan, Jill Emery, regizoarea documentarului “ukraine, from democracy to chaos” mormaia langa mine: “he’s so british, sooo british”. Jill locuieste in franta si astfel reuseste, de la distanta cuvenita, sa vada prapastia care se casca intre cultura franceza si cea britanica. dar nici ea nu reuseste sa o inteleaga catralioanele de ani lumina dintre noi si englezi.

in timpul dezbaterii de aseara, care a durat peste 2 ore, la care au luat parte Jill Emery, Stefan Candea, Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu, au ramas in cafenea in jur de 50 de oameni. i-am intrebat pe cei care au ales sa plece dupa o ora-o ora jumate, daca sunt multumiti. mai intai doi, apoi inca trei dintre ei mi-au spus ca nu. nu erau de acord cu parerile ziaristilor romani, unii din ei au avut impresia ca va fi vorba mai mult despre ucraina si mai putin despre presa, altii ca va fi mai mult despre presa si mai putin despre ucraina, unii s-au plans de calitatea moderatorului, altii de cea a ziaristilor romani de la masa. niciunul dintre nemultumiti nu a pus insa mana pe microfonul care s-a plimbat prin sala, sa-si spuna parerea. niciunul.

ce-nvatam de aici? ca nu poti multumi pe toata lumea-o sa spuna un intelept popular. ba da. daca lumea intelege ca nemultumirea este alimentata de frustrare. si butonul cu frustrare este direct legat de lipsa de aerisire a opiniilor, pe care le tinem, prafuite, in noi. tacerea o fi de aur, dar aur de trompeta, de 0,3 karate, vorba lui taica-miu.

va astept azi la Frontline Club Bucharest. La ora 18.30. Institute, The Cafe. Avem filmul Fortress, despre Transnistria si o dezbatere despre spatiul fost sovietic foarte interesanta, dupa.

mai jos aveti cu scris mic, un program mare. de pe 18 pe 20 februarie, in fiecare seara, de la 18.30 avem treaba. daca ne descurcam bine, saptamana viitoare, pe 26 februarie, avem programata o noua super seara impreuna.

Astazi avem film despre Ucraina, regizoarea filmului despre Ucraina, 4 ziaristi care vor discuta despre Ucraina siiiii, la 18.30, inainte deci de film si restul halimaiului, Vaughan Smith, fondatorul Frontline Club Londra, ne va spune cateva cuvinte. Cateva sute, nu va sari sigur de o mie, pentru ca la 19 trebuie sa inceapa filmul. Si stim ca sunteti toti obositi. Poimaine insa, aveti parte din nou de Vaughan si echipa lui, mai pe lejer. De data asta avem un film extraordinar despre Tiraspol. O sa vorbeasca alti ziaristi renumiti despre ce se intampla peste gard de noi. Si, in ultima zi, vom avea un film exceptional despre bloggarii din China. Cititi mai jos si va minunati si agenda o bifati.