Archive

Monthly Archives: February 2014

prakash zice ca politistii indieni primesc locuinta de serviciu, salariu gras, educatia gratis pentru copilasi, beneficii peste beneficii, un zid care sa-i desparta de spaga, sa ii protejeze de ei insisi si de pornirea de a cracana buzunarul, gata sa primeasca bacsisu. “si merge? a scapat societatea de maini intinse?”

pe dracu. seep si-a luat carnet de conducere intr-o zi, ca taica-su e patron de hoteluri, undeva intr-un orasel de numai 2 milioane de oameni, din uttar pradesh. de fapt l-a luat intr-o ora, fara sa stie nimic, o regula, un semn de circulatie, care e ambreiaju si cine e ambuteiaju. daca ar fi fost in delhi tot si l-ar fi luat pe pile, dar ar fi durat o luna, ca-s mai multi pilosi.

militian indianmilitarii sunt si mai pricopsiti. desi nu mai sunt ce au fost inainte. si ei primesc locuinte de serviciu, au hotelurile lor in care se cazeaza cu o zecime din pretul normal. abhishek spune ca exista intregi orase ale armatei, pensii, indemnizatii, terenuri de golf unde nu ai acces daca nu esti apevist, spitale. si chiar si asa, in armata nu mai ajung decat ciurucuri, atarnatori atrasi de banutzu gros care vine catre militari. si unde se duc cetatenii cu intelect erect si simt moral inflamat? satui de etatismul gaunos, cei mai multi dintre oamenii buni nu mai musca la propaganda armatei si se fac it-isti sau pleaca in america.

ce ati face sa schimbati in bine soarta indiei? aproape la unison, toti cei cu care am discutat spun: i-am aduce inapoi pe englezi. 70 de ani de libertate i-au convins ca ghandi suferea de miopie utopica. democratia crescuta pe semintele independentei, nationalismului si mandriei pline de suficienta, este o gaina ofilita si slaba, care nici nu se oua, nici nu face supa buna.

parada“am scapat de englezi, acum trebuie sa scapam unul de altul” zice rajah. ghandi i-a intors cu spatele la progres, cu fatza la roata de tors si la agricultura primitiva, a impins tara departe de vest, direct in poala urss-ului. guvern dupa guvern, cu totii au disipat propaganda socialista si astfel, india a ajuns sa fie un furuncul corupt, in care nimeni nu este egal cu celalalt si functionarul de stat e noul raj, domnind peste multimea de prosti, platitori de taxe. si de spagi.

baroni locali, printi ai gazelor, oligarhi. india, romania, ucraina. copiii urss-ului, ai lui marx si lenin si stalin. unde coruptia e imensa, unde scapi de dracu si dai de fi’su.

indienii vor sa-si aduca fostii stapani inapoi.

ucrainienii sunt cat pe ce sa scape de stapanii rusi si sa se arunce in bratele altora, baietii din ue.

ghandi la londraromanii nu-nteleg nimic. au uitat de rusi si de ’47, au uitat de malta, yalta, ceausescum iliescu, kgb. cu ochii pe miuta dintre ponta-crin-tariceanu-voiculescu, nu vedem ca astia, ne fac la buzunare.

taximetristul zice hotarat: ar trebui sa le taiem gaturile la toti, la toti politicienii sa le taiem gaturile, incepand cu iliescu. pai fir-ar mama lor a dracului de nenorociti, cat isi mai bat joc de noi? ii omoram si aia care mai candideaza o sa le fie frica. asa trebuie facuta treaba. eu sunt tigan si zic, asa trebuie facuta treaba, daca vrem sa scapam de gunoiu asta.

cand nu ai colonisti englezi pe care sa ii aduci inapoi, cand ai vazut ca ue este o baba cu varice, care nu comenteaza nimic cand vecinu de la doi ii snopeste nepotu in bataie-ca in cazul ucrainei, cand nu mai speri nimic, treci la legea tiganeasca. fir-ar mama ei a dracului de treaba.

dislexic, fara scoala, provenit dintr-o familie sarmana, dintr-un cartier londonez murdar, ca un vagin de prostituata de centura, Don McCullin a crescut, ca intr-un bildungsroman, intr-un personaj mai mare decat viata si mai tare decat moartea. fotografiile lui fac cat o mie de cuvinte, iar cuvintele nu sunt “flecustet”, “alb negru de dragul dramatismului”, “fals”, “butaforie”. cuvintele pe care le spun fotografiile lui Don McCullin sunt: “demnitate”, “durere”, “nu pot ramane doar un privitor”, “doamne dumnezeule, cum as putea sa ii ajut pe oamenii astia?”.

pe langa vorbele rostite de fotografiile sale, Don McCullin are la el un simt al oratoriei pe care noi, copiii balbelor din epoca de aur, nu putem sa il deprindem nici dupa 7 cursuri de public speaking. descrierile lui taie adanc in minte, traforeaza in placajul imaginatiei, creand emotii devastatoare. in ciuda anilor, McCullin isi aminteste culoarea rochiei unei femei din tabara de refugiati Shatila din ’82, mustele si mirosul salonului de copii din Biafra din ’70. ororile-spune el-il lasa-n pace noaptea dar il ataca in fiecare zi, atunci cand isi tine ochii deschisi.

daca s-ar fi nascut azi, nu in romania, ci tot in londra, ar mai fi fost posibil pentru McCullin sa devina McCullin? regizoarea Jacqui Morris zice ca nu. Adelin Petrisor zice ca nu. Radu Sigheti zice ca posibil. McCullin este McCullin pentru ca s-a nascut intr-o epoca in care publicatiile erau interesate de razboi. cand exista un “The Observer” si un “The Sunday Times” care plateau pentru fotografii de calitate, pentru reportaje din zonele de conflict, pentru investigatii patrunzatoare. McCullin s-a nascut intr-un timp si intr-o tara unde existau reguli si sisteme de drenaj ale stirilor si, astfel, nu erai coplesit de informatie neperiata, propagandistica, falsa, infestata cu minciuni.

da, acum avem parte de revolutia twitter, de rascoala facebook, avem milioane de telefoane care inregistreaza, pozeaza, semeseaza, dar-se intreaba Jacqui-asta inseamna ca stim mai mult? asta inseamna ca ne-am apropiat mai tare de adevar?

si adelin si radu au spus ca nu. ca citizen journalismul, atunci cind este lipsit de educatie jurnalistica, este contaminat cu neadevaruri, subiectivism. “reporterul” este influentat de backgroundul sau si, neavand binoclul cu infrarosii care vine la pachet cu educatia de ziarist, nu poate vedea atele manipularii, care misca marionetele pe scena.

traim intr-o epoca a indestularii, in care mancam mai mult, dar mancam mai prost. chifle pufoase si pui prajit, nimic prea condimentat, nimic prea piperat, nimic mai acru sau mai amar, sa nu suparam sponsorii. sa nu ne ia publicitatea de la gura. si iata ca, in ciuda faptului ca ziarele au jucat pe mana advertaizarilor, tot au mierlit-o.

in tot necazu vine si lucrul bun. moartea institutiilor de presa si falimentul mass mediei traditionale, inseamna ingrasamant bogat pentru hribii si manatarcile jurnalismului independent. fie ca sporii lor sa se propage cat mai departe si sa avem si noi parte de un fane sau nae sau lica mccullin, capabil sa ne faca sa ne luam ochii de pe tatele biancai dragusanu si sa-i mutam pe picioarele amputate ale unui refugiat sirian.

 

Jacqui Morris este regizoarea filmului McCullin, documentarul despre cel mai mare fotograf de razboi, inca viu, pe care il puteti vedea azi la Frontline Club Bucharest. Pe film, nu pe McCullin.

Jacqui are 50 de ani, un trecut indepartat in publicitate, doi copii mari si un apetit sanatos pentru bere si carne. platouasul cu slanina, caltabos si carnaciori se topeste, chelnerul cu insigna pe care scrie “radu botez”, de la carul cu bere, nu mai pridideste sa aduca halbele si Jacqui povesteste cum a ajuns sa faca un film despre Don McCullin: “pentru ca era pe moarte. medicii i-au spus ca are o boala de inima cronica, neoperabila, mai are o luna si s-a dus.” astia au fost medicii de la stat, aia de la clinicile private i-au zis: “daca tot esti pe moarte, de ce nu risti o operatie?”. McCullin a zis fie, dar nefiind ruda cu mama omida si nestiind care va fi rezultatul, si-a dat acordul sa fie filmat de catre Jacqui, asistenta lui de productie timp de 20 de ani, unul din oamenii cei mai apropiati, in care Don avea incredere.

McCullincunoscandu-l atat de bine, Jacqui a avut nevoie doar de 3 zile jumate de filmare. fara bajbaiala, fara intins pelteaua, regizoarea a operat amintirile la paroscop si a scos o bijuterie de film care a primit doua nominalizari la BAFTA, una pentru cel mai bun documentar si a doua pentru debut regizoral exceptional. “fara niciun ban. am intrat in datorii, am pus totul la bataie. nimeni nu mi-a dat niciun sfant, desi faceam un film despre cel mai mare fotograf pe care il avem. un simbol, o institutie in lumea fotografiei. si nici chiar asa, nimeni nu mi-a dat niciun ban sa fac acest film”.

un nou rand de beri, Jacqui vorbeste despre miracolul supravietuirii lui McCullin. dupa operatie, inima batranelului a bagat o caldare de jaratec si-a luat-o la galop, “a fost deja in siria si are planuri mari de viitor”. la 77 de ani, Don McCullin e de 14 ori mai varlav decat unul de 20 de ani. “si stie, pur si simplu stie cand vine un glont spre el, cand sa se fereasca aruncandu-se pe burta si cand sa fuga. este, probabil, omul care a fost de fata la cele mai multe conflicte de pe planeta asta. militarii sunt, in general, fixati pe misiunile tarilor lor. si, de la o anumita varsta nu mai merg pe front. deci Don este sigur omul care are cel mai mult front la activ. poate doar vreun lucrator la crucea rosie sau vreo organizatie umanitara sa aiba un numar atat de mare de batalii la activ. dar nu cred. gandeste-te ca McCullin abia ce a venit din siria si se pregateste pentru..”.

filmu lui JacquiMcCullin. oameni de tipul lui nu se mai fac. bine macar ca se fac filme despre ei. azi, de la 18.30 il puteti vedea la Frontline Club Bucharest. Institute, The Cafe, Stirbei Voda 104-106.

 

am terminat de citit ieri “melcul pe povarnis”, intr-o traducere impecabila, a lui valerian stoicescu. cartea fratilor Strugatki, scrisa in 1965, desi servita pe post de SF, este o tocanita de sociologie, psihologie si filozofie. science-nu prea gasesti, desi sunt presarate cateva trimiteri la statii biologice. cu fictionul e mai complicat. pentru cititorul occidental, intreaga carte e o fictiune. pentru un individ crescut in umbra geroasa a cortinei de fier, fratii Strugatki sunt niste pictori realisti ai peisajului absurd cotidian.

exista comitete, administratii, functionari ticalosi, delatori, hoti, lenesi, organigrame si sisteme nefunctionale dar, totusi, aplicate si oameni captivi in aceasta mazga atemporala, ca intr-un cosmar kafkian. sistemul te inghite si nu te mai scuipa niciodata afara si, cumva, te adaptezi sa respiri aerul sufocant din matele “administratiei”, institutia pornita sa cucereasca lumea si sa imblanzeasca salbaticia.

razi. de multe ori am ras. pentru ca recunosti hazul dement al replicilor de caragiale, de militian din “bd la munte si la mare”, umorul involuntar, de functionar, care incearca sa micsoreze universul si sa-l bage in capul lui mic, unde nu mai e loc decat pentru un bob de mazare. razi gandindu-te la maria grapini. cat de tare seamana maria grapini cu toti functionarii simandicosi-paraciosi din “melcul pe povarnis”, care bat campii si beau kefir indoit cu ulei de frana.

probabil ca, maria grapini are dreptate. dupa ce romanii au trimis primul om in cosmos, ( vezi declaratia ministrului aici http://www.hotnews.ro/stiri-politic-16675110-maria-grapini-avem-primul-care-zburat-cosmos-mustim-cultura-istorie.htm), tot romanii au reusit si primul implant de personaj. calatorind in 1965, cercetatorii romani au infipt-o pe maria grapini in paginile cartii fratilor Strugatki. si iata cum, datorita tehnicii romanesti de altoire, “melcul pe povarnis” a ajuns totusi sa fie un SF. amin.

prakash are 53 de ani si o mustata mare-grasa, arata ca un somn de dunare, unduindu-se printre mesele restaurantului ascuns in maruntaiele hotelului taj-president din mumbai. aseaza farfuriutele pe masa, cu o miscare relaxata de incheietura, ca un dealer de vegas care imparte cartile. radiaza o liniste blanda, de bibliotecar tupilat intre rafturi. de bunic iesit cu nepotul, in parc la soare. mai doriti roti? sa va mai aduc niste chutney?

conversatia cu el se leaga firesc, prakash, chelnerul perfect, asteptand semn,  cu tava in mana, in picioare, eu asezata la masa, cu gatul frant si capul dat pe spate, lasandu-ma luminata de cascada de bun simt emotionant care ii iese din gura. prakash explica teoria furatului caciulii: “de pilda eu vreau sa imi iau pasaport nou. desi stiu ca emiterea pasaportului dureaza 3 luni, ma trezesc cu 3 saptamani inainte de plecare, ma duc la politie si cer sa mi-l dea mai iute. pentru asta dau spaga. eu corup functionarul, caci acesta nu mi-a cerut nimic. daca as fi respectat regulile, daca m-as fi dus la politie atunci cand ar fi trebuit, coruptia nu ar fi aparut. noi o cream si tot noi ne plangem de ea”.

shivabun simt. e atat de rar ca atunci cand il vezi dai cu degetu pe el, sa vezi daca se duce vopseaua, daca nu e cumva vreo facatura chinezeasca. ar trebui sa faca gradini zoologice, unde in custi special amenajate, dar bine securizate, sa tina bunul simt, sa  ni-l arate dar sa se asigure ca nu scapa, sa nu alerge pe strada si sa dea vreo masina peste el si sa ramanem doar cu doua exemplare de bun simt pe lume: unul in cameroon si unul in yakutsk.

prakash serveste o alta masa, apoi se-ntoarce sa-mi vorbeasca despre societate si cum ar putea ea sa fie functionala. “fiecare om isi are rostul si locul lui. este o rotita care misca un anumit resort. daca toata lumea si-ar face treaba, aia a fiecaruia, societatea ar functiona uns”. degeaba-spune el-avem medici cind, de fapt, avem nevoie de soferi, degeaba avem it-isti cand am avea nevoie de bucatari. fiecare om trebuie sa isi indeplineasca menirea, sa alerge bucatica lui, ca la stafeta de 400 de metri. sa faca parte dintr-o echipa.

ghandi reincarnatprakash lucreaza la taj-president de 30 de ani. este cel mai vechi angajat si nu vrea sa plece. ii place sa fie si el o parte din istoria locului si, oricum, “nu este vorba despre bani”. asta este o afirmatie pe care un romanache ar scuipa-o, ca pe-o gura de algocalmin, ca pe-o bucata de fiola pisata, cu gust de algocalmin. daca nu e vorba despre bani, este vorba despre..? “despre suflet. despre tine care ramai egal cu tine. nu te tradezi”. mustata e nemiscata, prakash surade cucernic, nu ai cum sa nu il crezi.

e ghandi reincarnat, cu ceafa si burta si sort de chelner, dar ghandi, fara doar si poate. explica serios de ce este bine sa iti platesti taxele: “daca nu le platesti, functionarilor le scad salariile si atunci iti cer spaga, devin corupti. e vina noastra ca functionarii sunt corupti, pentru ca noi nu ne-am gandit la ei si, ce a am castigat pe de-o parte, am pierdut pe alta”. si ce te faci cu marea coruptie? cu aia care nu platesc ei taxele, proprietarii de corporatii, afaceristii verosi, politicienii? “treaba lor. eu vreau sa imi fac datoria. daca ei sunt niste nenorociti, eu nu o sa fiu”.

echilibrul indianinocent, prakash este opusul meu si al tau. daca noi privim cu revolta la un voiculescu sau gigi, si incepem sa furam, sa pacalim si sa mintim, pentru ca: “ei fac asta si uite cat de bine au ajuns. si eu nu sunt mai prost”, prakash zice ca nu trebuie sa ne tradam pe noi. nu trebuie sa ne pierdem si sa devenim mai mici decat am fost inainte.

arareori m-a emotionat un om atat de tare. imi trag nasul, delicat, dau vina pe ceapa murata pentru ochii aposi si-mi zic ca poate reusesc sa-l conving sa candideze la presedintie in noiembrie. stie careva o formula de naturalizare rapida?

dupa aproape doua ore de film si alte doua de dezbateri aprinse la Frontline Club Bucharest, echipajul de la londra (vaughan-fondatorul, pranvera-femeia din spatele fondatorului, adica motorasul clubului si wotienke-ciobanita care se ingrijeste de turma de oportunitati si filiale pe care le are Frontline London), alaturi de jill emery, regizoarea documentarului despre ucraina pe care l-am difuzat in prima seara, se cer la masa. cine mai serveste cina la 11 noaptea? lacrimi si sfinti, ca-i aproape.

chelner principal, alocat mesei, este un domnisor bucalat, pe la 24-25 de ani, negricios si bagacios. se insinueaza sugerand, ce altceva, decat platouasul: “punem asa niste branzica si aducem niste jumari de gasca si jumari de porc.” inghite in sec, pofticios, si continua sa-mi sopoteasca in ureche. engleza nu stie. spre deosebire de colegutu care aduce tuicile, care a studiat la oxford. sau harvard. e nervos si ma cearta iute pentru ca am avut neobrazarea sa spun ca mamaliga e polenta “what’s wrong with you?” ma intreaba jignit teribil de ignoranta mea impardonabila, apoi se arunca in explicatii legate de faina de porumb care la noi este diferita de cea de la italieni. vaughan nu-l asculta, gusta din clondirul cu tuica si exclama incantat: “it’s exactly like slibovitza”. chelnerul de oxford sta sa lesine, cum adica sa fie sarbeasca tuica noastra romaneasca? pranvera e albaneza din kosovo, stie cu slibovitza, aproba. clar, tuica e fix cum e slibovitza. chelnerul isi ia tava si pleaca necajit, lasandu-l pe colegutu nevorbitor de engleza sa se uite umed in ochii mei, cautand sa afle ce vor domnii sa manance. el i-ar sugera lui jill “rata glumeata”, de fapt rata pe varza, nu prea stiu de ce e glumeata, in afara ca a facut nea mircea o rima si a simtit nevoia sa o puna pe meniu. apoi, domnului sigur trebuie sa ii dam platoul cu ceva si inca ceva si pizdulici. ii place sa spuna “pizdulici”, ii sclipesc ochii, exact cum le sclipeau colegilor mei, in clasa a VI-a, cind am invatat la biologie despre fecundare. vaughan refuza pizdulicile si cere sarmale, sarmale exact ca in pristina sau ca in belgrad sau ca in skopie sau ca in sarajevo. sarmale, de la turci. chelnerul implicat in scandalul mamaligo-polentei, iar are ghinionul sa asiste la distrugerea patrimoniului culinar romanesc. doreste sa intervina, dar isi da seama ca nu are cine sa vorbeasca.

renunta superior si ne lasa sa ne bucuram de cartea pe care a primit-o wotienke de la baietii de la centrul roman de jurnalism de investigatie. e cartea lui petrut calinescu si a ioanei hodoiu. se cheama “mandrie si beton” si documenteaza transformarea satelor din romania in santiere de constructii. casele batranesti nu mai sunt rase de buldozerele lui ceausescu, ci chiar de manutele nepotilor plecati la munca in strainatate, care trag ca animalele la jug sa faca bani, apoi ii zidesc, inaltand palate absurde, cu 3 etaje, lifturi si termopane strambe.

chelnerul bucalat imi sopteste la ureche: “pot sa vad si eu si colega un pic?” wotienke priveste cu ochii mari cum cartea pleaca de la masa: “you just give it to him?”. stai draguta linistita, se uita si o primesti inapoi. in 5 minute, harciogul se-ntoarce comunicandu-mi scurt: “urat.” urmeaza o analiza a titlului: “mandrie? asta inseamna ca oamenii astia din satele din carte, iau numele Domnului in desert. sunt mandrii si nu se gandesc ca lumea asta este doar o iluzie,  lumea cealalta e cea importanta”. ma uit la buzele care l-au invitat acum 15 minute pe vaughan sa manance pizdulici, buze care acum sunt atinse de harul divin si maniate de lipsa de sfintenie a semenilor. mai departe, bulbucel critica apucaturile imobiliare ale romanilor din carte, cei care darama mostenirea stramoseasca si isi construiesc, in locul caselor de lemn, showroomuri cu termopane. “beton? pai cum sa distrugi tu mostenirea dacilor? noi, urmasii dacilor, daci care erau sculptati de romani si erau supertari, conduceau intreaga europa, uite cum am ajuns sa luam in deradere mostenirea de la ei”. isi face scurt semnul crucii, apoi imi comunica: “nu e bine ce se intampla in tara asta. nu mai avem dumnezeu. ne batem joc de trecut, de daci”.

pranvera mai cere niste slibovita, d-asta romaneasca. chelnerul cu engleza de oxford o aduce, cu o adanca dar demna suferinta intiparita pe fata. bursucul dacic vine cu nota, arborand un aer tragic. cind mamaliga e polenta, tuica e slibovita, sarmaua e turceasca, dacul e inlocuit de beton nemtesc si mandria nationala calcata in picioare, nu-ti mai ramane decat sa te faci haiduc. si sa arzi drumetul c-un platouas. sau poate o tigaita de pizdulici.

high tech low life este un film despre jurnalismul alternativ dintr-o china in care toate stirile sunt stiri bune. nu se intampla crime, ci doar, cel mult accidente. totul este frumos si ireprosabil in republica chineza. dar ce te faci cu oamenii care sufera, dar pe care nimeni nu ii aude?

zola, un pustan, dintr-o familie de tarani, infantil dar insistent, urca pe blogul sau fotografii ale cetatenilor expropiati de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficiala nu vorbeste. mai tarziu, prinzand povestea violului, urmat de asasinarea unei tinere de catre fiul unei beizadele locale, zola alearga la locul crimei si pune pe blog povestea fetei, reusind sa isi creasca traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

in acelasi timp, in beijing, “tiger temple”, un fost publicitar transformat in jurnalist de ocazie, manat de spirit civic si dorinta de a face dreptate, devine vocea celor care nu au cum sa fie auziti: tarani ale caror terenuri au fost confiscate de stat, tarani ale caror terenuri au fost inundate si poluate de catre companii de stat, cersetori care au fost lasati fara adapost de catre statul chinez, hotarat sa curete mahalalele inainte de olimpiada. tiger temple scrie despre toti, pedaleaza sute de kilometri ca sa ajunga in satele unde a fost chemat de localnici, ca sa le ofere ajutorul, isi risca linistea batranetii-caci e sarit de 50 de ani-spunand adevarul despre lucruri care zgarie urechile oficialilor.

cei doi blogari-singurii din china care se ocupa cu genul acesta de jurnalism civic, dupa cum a spus ieri ioana moldoveanu de la Vice-sunt haituiti de catre stat: lui zola i se interzice parasirea provinciei in care locuieste iar tiger temple este luat pe sus si deportat din beijing pe perioada anului nou, ca sa nu dea batai de cap celor de sus, taman in timpul sarbatorilor.

pentru ce fac asta? pentru bani? sunt intr-adevar sustinuti financiar de fani, dar toata lumea stie ca nu te imbogatesti din asa ceva. e mai degraba subzistenta. pentru glorie? daca in cazul lui zola, fiind tanar si sturlubatic, este vorba si despre glorie, in cel al lui tiger temple e mai mult vorba despre sindromul batman. cetateni care nu mai pot sa suporte starea de lucruri, care iau dreptatea in mainile lor, cam ca batalioanele de vigilantes din mexic, care se bat parte in parte cu lorzii drogurilor si, de curand, chiar au reusit sa scoata cateva orase din mainile cartelurilor.

deci avem china, avem mexic, unii cu tastatura, altii cu mitraliera, dar ambele tipuri de luptatori umpland craterul care se casca in soseaua sociala a respectivei tari. primii incearca sa rezolve  problemele mass mediei si sa creasca libertatea de exprimare. ceilalti incercand sa isi rezolve problemele de siguranta, securitate, ale lor si ale familiilor lor.

cand vezi ca statul este ori prea slab si corupt ca sa-ti rezolve problema, ori prea indiferent si opac, apare civismul, activismul, dorinta de a rezolva problemele. tu, cu mana ta.

bradut ulmeanu se intreba ieri de ce la noi nu exista citizen journalism. de ce trecem pe langa abuzurile pe care le cunoastem, de ce inchidem ochii in fata coruptiei, a marlaniei, hotiei si ticalosiei? de ce nu ne pasa?

pot fi mai multe explicatii: pentru ca suntem nesimtiti, pentru ca ne este frica, pentru ca suntem lenesi si comozi si nu vrem “sa ne cream probleme”. pentru ca am fost invatati sa nu ne bagam unde nu ne fierbe oala, pentru ca bianca dragusanu e mai importanta decat baba din pungesti. pentru ca, daca nu ne da nimeni in cap, nu intelegem ce inseamna valul de puscariasi eliberati de modificarile codului penal. pentru ca simtul civic a fost ingropat in osanza traiului pe credit. pentru ca nu avem memorie, nu avem empatie si pentru ca ceausescu a avut-pentru 45% dintre romani, o influenta buna pentru romania. pentru ca inamicul numarul 1 nu e iliescu, nu e basescu, nu e coruptia, nu e parlamentul. inamicul numarul 1 suntem noi. si cum sa te poti bate cu tine insuti, draga batman? cum sa te autodistrugi?