Archive

Monthly Archives: May 2017

Miercuri după-amiază. Biserica Sfântului Mormânt. Pelerini din România își freacă basca, papornița apoi scot din paporniță umbrela, portofelul, o batistă, agenda, tocul de la ochelari, le freacă bine-bine de piatra unde trupul lui Isus a fost miruit și pregătit pentru îngropăciune. Sfiala, șoapta uimită nu-s. Femei cu broboade și bărbați cu creștet transpirat se cocoață pe piatra străveche, se împing. Trăiesc într-un veșnic moșpit de Lidl, când bagă hârtie igienică la preț redus.
Sunt obosiți și nervoși. În această goană după pokemoni religioși, sunt cărați în autocare de colo-colo, dă-te jos, îngenunchează, atinge, numără mătănii, pupă poala popii.
Au la gât batice galbene pe care scrie cu litere negre Pelerini și dedesubt e tricolorul.
Îi revăd la mânăstirea Sfântului Sava. Femeile nu sunt primite să nu ispitească monahii. Deci înseamnă că sunt ispitibili. Tentațiile sfântului Anton nu sunt subiect de reflecție pentru călugării de la Sfântul Sava. Nici Muntele Ispitelor de la Ierihon și victoria lui Isus asupra dracului nu e material didactic.
Să nu mai lăsăm florile să fie parfumate căci mă ademenesc să le miros și să le rup.
Să nu mai lăsăm pisicile să aibă blana molatecă, vezi bine că mă ispitesc să le mângâi și să-mi doresc să le țin în brațe.
Să nu mai lăsăm femeile-pelerin să își aștepte ca niște oi în umbra zidului mânăstirii bărbații să iasă, căci mă ispitesc să mă revolt.
Nu poți să intri pentru că așa e tradiția.
Tradiția era și să nu te speli, să fie tăiate organele sexuale feminine, să fii ars pe rug dacă zicea vecina că te-a văzut plutind pe o mătură.
Aerul fierbe deasupra deșertului murdar.
Catralioane de pungi negre, albastre, roșii zburătăcesc peste pietrele albe. Te rogi să pricepi din ce trăiesc oamenii care stau aici. De ce spun acestui pământ stricat ca dinții-foștii dinți- ai lui Dragnea: acasă.
De ce nu își iau măgărușul costeliv și nu trec în Iordania, Liban sau poate chiar Turcia?
La câteva zeci de kilometri depărtare, un soare alb și rău ca o directoare de școală de corecție din secolul XIX, scoate apa din tine.
În fața Zidului Plângerii, la secțiunea femei, sunt zeci de fetițe venite cu școala. Se strecoară ca apa printre celelalte femei și umplu firidele cu bilețelele pe care și-au scris dorințele. La umbra unui pod de lemn al cărui scop nu-l pricep, alte câteva zeci de femei citesc Torah sau dau sms-uri.
E forfotă de colonie de lei de mare. Peste gard, la bărbați, este liniște. Cățărați pe bările de metal, câțiva fotografi pozează agitația de la secțiunea muieret.
Nimeni nu se întreabă de ce suntem segregați pe sexe.
De ce este un singur Zid și omenirea, mimetică, a simțit nevoia să mai adauge unul. De ce bilețelul cu dorința lui Trump trebuie să intre la stânga și cel al lui Melanie să intre la dreapta unei uluci din metal?
În ianuarie anul trecut s-a creat un spațiu de rugăciune comun. Așa zice presa.
https://www.theguardian.com/world/2016/jan/31/historic-deal-allows-men-and-women-allowed-to-pray-at-western-wall
Poate Bibi Netanyahu a fost ispitit să ofere drepturi femeilor dar credința în tradiții a înfrânt. Femeile se roagă separat de bărbați, într-un țarc mai mărunțel, delicat ca și ele.
Dar Women of the Wall continuă să lupte. De aproape 30 de ani încearcă să schimbe ceva, sunt huiduite, îmbrâncite, arestate dar nu s-au culcat la umbră, pe-o ureche.
A intrat diavolu-n ele.
Așa ar zice femeile pelerin din România și și-ar face cruce. N-au pic de respect pentru tradiții jidoavcele ăstea, ce să te miri că lumea se duce dracului, Doamne iartă-mă, că uite cum vorbesc.
Și apoi ar schimba subiectul și ar vorbi despre nesimțita de la etajul 9 la care a plecat bărbatu cu toate economiile, i-a făcut farmece ticăloasa dar să știi că și eu m-am dus și am pus acum acatiste. O s-o pedepsească Ăl de Sus, o vor asigura celelalte colege de pelerinaj, în timp ce transpiră în umbra mânăstiri Sfântul Sava așteptând cei 7 bărbați din grup să iasă din lăcașul unde ele nu pot intra.
Femeia e dracu, o să spună una din ele și celelalte vor fi de acord și alte trei milenii vor trece cu pumni, țarcuri și uși trântite în nas.
Dar ce, te grăbești undeva?

Gard de oțel. Stâlpi robuști de beton pe care camere se plimbă neliniștite, măturând intrarea. Stânga dreapta, stânga dreapta. Par intrate într-un ritm de rugăciune ca niște credincioși ultraortodocși citind din Torah la zidul plângerii. Poarta are trei rânduri de gene groase, de metal. În spate sunt doi băieți și o fată, costume militare, pușcă de asalt atârnând neglijent. Fumează, sunt tineri, 21-22 de ani. Nu se grăbesc, au cerut permisiunea să intrăm comandantului. Așteptăm. În fața checkpointului, strada arată ca și cum pe ea s-a prăbușit un Boeing 737. E plin de gunoi.
Ciudat. Nu sunt muște, nu pute.
Mă uit la peisajul catastrofei palestiniene și văd o întreagă civilizație care era la masă și a plecat grăbită, lăsând în urmă bucăți de viață să putrezească la soare.
Suntem lăsați să intrăm în colonia evreiască din mijlocul Hebronului. Trecem printr-un detector de metale. Bipăim, bipăim, dar nu suntem opriți.
Cine o fii în spatele acestui geam fumuriu?
Ieșim în tăcerea ruptă de lătratul unui câine costeliv în strada Shuhada.
Fosta coloană vertebrală a comerțului din Hebron. Porțile sunt închise, casele părăsite. O pisică se strecoară pe lângă un zid. Aici sunt cele mai urâte pisici din lume. Jigărite, cu blana murdară, nu se mai spală. Sunt animale de casă dar și ele și-au pierdut-o. Casa.
Umblă printre ruinele orașului. Ele și mașinile conduse de pălării cu boruri mari. Sunt coloniștii. Iau curba cu scârțâit de roți și privirile curioase ale nevestelor ies de sub basmale.
Toți au arme. Și își învață copiii să meargă pe bicicletă și să tragă.
Comandantul s-a răzgândit. Nu avem voie să mai facem un pas. Ascultăm poveștile despre moarte pe un colț de drum unde au fost împușcați doi prieteni ai lui Mahmud.
De ce nu pleci?
Asta vor ei, să plecăm. Dar eu nu vreau să plec. Aici este casa mea.
700 de coloniști s-au așezat în mijlocul bucătăriei a 30.000 de palestinieni tăindu-le calea spre frigider. Bazarul e gol. Sunt stenciluri pe pereți. This is Palestine, fight ghost town.
Au mai rămas 10-12 negustori cu aer suspicios.
Sunteți siguri că nu sunteți israelieni? E singura explicație pe care o găsesc pentru refuzul nostru de a cumpăra ceva de la ei.
Casele au ciumă bubonică, sunt plesnite, îndoite, putrezite.
Deasupra străduțelor murdare atârnă plase în care se opresc gunoaiele aruncate de coloniști. Un copil dispare pe o mânecă de piatră și 2 soldați israelieni izbucnesc după el într-o urmărire care îmi întărește stomacul de frică. Dacă încep să tragă, unde să mă duc?
Îmi evaluez posibilitățile în timp ce Bogdan își cumpără clătite.
Deasupra tarabei, într-o colivie, o pasăre cântă. E singură și cântă de dor. Așa îmi zic.
Palestinienii sunt și ei singuri, închiși într-o colivie de beton.
Nu cântă.
Repetă o mantră sperând că vorbele sunt niște răngi care vor rupe barele din jurul lor.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
Poate într-o zi va fi un hit.

 

Mahmoud Darwish este Eminescul palestinienilor. Seamănă puțin cu Iaru, are ochi deciși în spatele ochelarilor, nu a scris despre plopii fără soț ci despre măslinii smulși de israelieni. A murit de inimă, complicații după o operație în Houston, Texas. Am fost la muzeul Mahmoud Darwish, în Ramallah, unde îi țin pe un scaun sacoul cu care era îmbrăcat când a plecat să moară acolo de unde face NASA lansări pe lună, apoi mai au piaptănul, tabachera, valijoara lui și biblioteca și tot felul de însemnări. Nu știam nimic despre Mahmoud, un ghid turuie și trebuie să alergi după cuvintele lui care se fugăresc în sala mică.
Ce vedem noi aici?
Este soft power, așa spune ghidul.
Soft power, intelectualii, artiștii, ei schimbă lumea, de aceea a fost un val de asasinate în anii 70-80 în care au fost uciși o grămadă de intelectuali palestinieni. Căci soft power face skanderberg cu mintea, nu cu bicepsu. Și câștigă.
Mahmoud Darwish a murit în 2008 dar începe să câștige bătălii cu mințile israeliene. Mai bine mai târziu și mort decât deloc și viu.
Anul trecut, ministrul apărării Israelului, Avigdor Lieberman, l-a chemat pe comandantul postului de radio al armatei  pentru că poemul ID Card al lui Darwish a fost discutat pe post în cadrul unui program universitar. Lieberman zice că poezia asta este Mein Kampful palestinian.
Write it down
I am an Arab.
You have stolen my ancestors’ groves
And the land we cultivated
I and all my children
Leaving nothing for us and all my grandchildren
Except these rocks
Will your government take them
Like people say?
Therefore,
Write down on the top of the first page:
I do not hate people
And I do not steal from anyone
But if I starve
I will eat my oppressor’s flesh
Beware, beware of my starving
And my rage.

Scrie aici tot, în Haaretz. http://www.haaretz.com/israel-news/culture/poem-of-the-week/1.732421
Mai nou, Israel distruge sistematic librării și biblioteci. Așa zice ghidul de la muzeul Darwish. Și mai spune că taxele uriașe au făcut cărțile imposibil de scumpe. Căci cărțile importate sunt impozitate și de Israel, pe unde se face importul, și de statul palestinian iar cele făcute în Palestina sunt tipărite pe hârtie care este importată prin Israel, deci este și ea dublu impozitată.
Cu toate astea, spune grăbit ghidul, palestinianul mediu citește 30 de cărți pe an iar literatura palestiniană scoate 200 de titluri pe an. Comparați cu cei 5 euro pe an cheltuiți pe cărți în România și cu sărăcia de titluri noi. Deși dacă stau să mă gândesc, ajungem și noi la 200 de titluri pe an mulțumită colecției Biblioteca pentru hoți.

Write it down,
I am not an Arab
But I can see
The victory is nowhere in sight.
But it is in hindsight.

E 7 dimineața. Soarele taie o fâșie de lumină albă între draperiile vișinii, mă calcă fierbinte pe mână. Miroase a ars și de la geam văd deșertul cenușiu, pare rămas în urmă, încă în noapte, ca un navestist întârziat la o țigară care a pierdut trenul.
Sunt deja 26 de grade și cafeaua e tare și clocotită. Îmi ard limba. Mă uit cu simpatie la lupta cu tehnologia pe care o dau reprezentanții ministerului turismului palestinian. Nu merge sunetu, nu merge microfonul, nu merge proiectorul. Dar dulciurile sunt superbe. Palestina este o țară foarte sigură, așa spune doamna ministru. Are voce domoală, ne vorbește despre Ierihon, Hebron, Bethleem și Ierusalim, ce-i drept banii din turism nu ajung neapărat la palestinieni, doar un dumicat vine și la gura lor căci călătorul cumpără bilete de la agenția israeliană care apoi negociază vârtos în jos palestinianul proprietar de hotel. E greu, zice doamna ministru cu voce domoală și mai spune că este multă propagandă anti-palestiniană din partea israelienilor care spun că te expui pericolelor dacă te decizi să mergi în Palestina.
Păi și nu au dreptate? M-am ars pe limbă, m-a pârjolit soarele, clar pun 3 kile pe mine de la chifteluțele tăvălite în tahină.
Nu e niciun pericol, suntem un popor cald și iubim pacea chiar dacă azi e Nakba, e comemorarea înființării statului Israel când suntem mai supărați. La 12 o să fie o demonstrație, cântăm și mergem până la zid, la mormântul Rachelei.
E 12.40. Sunt 35 de grade. Copii, 6, 7, 11 ani, ascund pacea sub tricouri negre pe care scrie 1948. Pe pereți sunt lipite afișe cu declarația lui Balfour ruptă de mâinile unui bărbat cu fața acoperită. Un grup de 30 de fete în uniformă de școală scandează ceva despre dreptul refugiaților de a se reîntoarce. Deoparte stă un alt grup, asistente și medici, dintr-o mașină bubuie un cântec și coloana se urneste spre zid. Trecem prin fața lui Snitzel King 2 și a lui Beauty Center, un autocar de turiști americani se revarsă și el pe trotuar.
În fața aerul tremură de la fierbințeală și două coloane de fum se ridică, au dat foc la ceva, ce  idioțenie, pe canicula asta. E prea cald să gândești, înaintez târându-mi picioarele. Dar nu e prea cald ca să-ți pui întrebări fără răspuns. Ce-o să facă odată ajunși la zid?mă-ntreb și mă mai întreb unde sunt ceilalți români? și mă mai întreb unde aș putea să intru să beau o bere? Dar ultima întrebare mi-o pun așa: unde aș putea să intru… pentru că mă întrerup. Din față văd alergând către mine copiii ăia în tricouri negre și fetele în uniformă, arată ca o goană din fața unui T-rex, animalele pădurii simțind iminenta catastrofă fugind în herghelii mixte de antilope, lei, elefanți, gheparzi și babiruse.
Și abia atunci se aude poc-poc-poc-poc-poc-poc și oamenii urlă și se împing și sunt prinși din urmă de un nor alb, dispar în norul alb care vine către mine cu mâna întinsă ca un funcționar bancar gata să-mi ofere un card de credit cu 12 rate.
Ridic baticul la gură. Alerg acum, fug atât de tare încât îmi crapă un pantof, nu de tot, nu sunt Cenușăreasa după care va umbla soldatul israelian să o ia de soție, dar îmi pocnește papucelul de la fugă. Geaba. Norul e bun, are suflu. Mã prinde. Mă ard acum ochii și gâtul și înăuntru mă arde stomacul. Mă opresc să scuip lângă un amărât care vomită. Căzuți lângă zid sunt doi adolescenți, vreo 14 ani. Scobesc pieptul, scrâșnesc, reped afarã flegme galbene, caută disperați să respire și uite și un tată care-și duce în brațe copilul care are o spumă albă la gură.
Continuă să pocnească. Poc-poc-poc-poc-poc-poc. E un tab care trimite proiectile cu gaz. Și mai sunt 4 soldați cu niste puscoace. Atât văd. Patru. Mai sunt si în tab. Ãstia 4 au intrat pe bulevard cât, vreo 150 de metri. Au intrat între case și hoteluri, au venit în fața lui Beauty Center și a lui Snitzel King 2 și au mai tras o rafală de petarde cu gaz. 4 oameni au trimis acasă în 25 de minute tot corul de copilași și școlărițe. Ambulanțele curg. Număr 4. Majoritatea ajung la spital de la gaz. Unuia i s-a înfipt în picior un proiectil. Lui Bejan i-a picat unul pe rucsac, i-a ars rucsacul. Are funingine pe cămașă.
E 13.15. Sunt 35 de grade și mergem să mâncăm în piața Ieslei, lângă biserica nativității, în care este ieslea unde pruncul Isus a văzut lumina zilei lângă o vacă și un măgar. 
Bătrâne vând dude, tinerei zic în româneste: “salut, ce faci?” și vor să-ți vândă șaluri. Viața merge înainte, declarația lui Balfour nu a fost ruptă, zidul e tot acolo și în fața lui, la 150 de metri, în mijlocul orașului, sunt 4 soldați israelieni și un tab cu grenade cu gaz care o contrazic pe doamna ministru al turismului.
În timp ce beau o bere de 4 dolari mã gândesc: uite domle, ce chestie, tocmai în locul în care s-a născut Isus, Crăciunul nu există.

M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

Acu 2 ani pe vremea asta, pe când mai speram ca Ponta să înfunde pușcăria, lansam volumul 2 al Americii dezgolite de la brâu. În jos.
Acum că e Bookfest și pentru că oamenii de la editură au mai scos un tiraj, știindu-vă fani călătorii și fani Feher, m-am gândit să vă mai dau o bucățică din carte pe la nas, să vi se facă poftă de citit și de dibuit locuri în care să vă refugiați când Kim Jong, Donald, Vladimir și restul personajelor simpatice o să apese concomitent pe butoanele roșii.
Pe mine mă găsiți în Argentina sau Uruguay pentru că vin, carne și chimichurri. Dar nici Rio nu mi se pare de ici de colo. Deci, lectură plăcută și cumpărați America dezgolită de la brâu în jos 2 ca să nu intre editura în pierdere și să-mi impute la salariu.

“În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2:00 dimineaţa, la ora asta nu se serveşte veselie. Nu avem deloc cash, dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin oraşul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos.

Da, favelă, da, mergem la 2:00 dimineaţa într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor, dar înainte o să fiu violată toată şi ruptă în bucăţi şi… Strada se termină brusc şi taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt şase balauri care înghit bere la litru, întinşi pe trepte, în faţa unei magherniţe.

Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Şoferul a scos rucsacurile afară şi trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din Rio, dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă:

— The Maze?

Adaug iute:

— Casa du Bobi?, ca să părem tovarăşi.

— Maazie? clipeşte leneş unul dintre nenici, cu un accent perfect de Paşcani, Mazie e acolo.

Mâna îi fuge înspre stânga, unde vedem o deschidere de 50 de centimetri între construcţii din tablă, cartoane si cărămidă.

Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n faţă: suge burta, trage rucsacul, fereşte rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înţeleg unde au loc să ţină rotweileri că sigur ăla nu e un şoricar cu diaree. Muzica urlă şi mirosul de usturoi izbucneşte dintr-o cârciumă unde 16 beţivi cântă de dor şi jale.

— Casa du Bobi?

Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară şi noi fugim pe sub cabluri şi prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să vină de la mine, din cauza fricii. Uite Maze, e scris pe-un perete roşiatic. Ne împleticim pe scări şi intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în faţa televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru şi o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.

Ne dă câte o bere şi ne lasă să ne liniştim fricile cu ochii pe luminile de pe Pão de Açúcar. E frumos de ţi se taie respiraţia.

Gata, marş la culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde şi furios care se făcea mare şi toate hăinuţele îi crăpau, doar chiloţii erau supra extra elastici. Aici a fost filmat Hulk ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de parai pe noapte, o imensitate ţinând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, patru umeraşe şi un duş din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari! Dar ce contează, doar ştim că totu-i o minciună şi banii nu-s reali.

Zdrang-prang-drang, sunt fix în Piaţa Iancului şi vecinul de la şapte taie cu flexul caloriferul. E 9:00 şi favelei nu-i pasă că noi ne-am culcat la 2:30 dimineaţa. Se bocăne şi se bubuie, câinii latră, papagalii miaună, copiii sunt traşi pe roată şi înfipţi în ţepuşe de metal. Rag şi urlă şi plâng. Brazilianul mai pune o tablă pe casă, e gospodar, cine spunea că e leneş? Cine a îndrăznit să spună o minciună atât de mare? Tu? Nu eu domnu’, nu da, eu ştiu că e harnic, uite Coelho scrie şi scrie şi scrie de nu mai prididesc fetele de la Indigo-Bambi-Andre-Asia să citească. Unele chiar au reuşit să treacă de titlu dar cele mai multe au rămas la nume: Co-iel-hio? Ce nume e ăsta?

Bobby priveşte strâmb în computer. E gol până la brâu. Arată ca Moş Crăciun la spălătorie, aşteptând să primească sveteraşul de la curăţat.

— Haaai people! deschide gura plină de dinţi de porţelan şi, entuziast, împinge coşuleţul cu pâine buretoasă şi castronul cu brânză mucegăită spre mijlocul mesei. Ia păpuşică şi mănâncă şi povestea mi-o ascultă. Patru ore stăm pironiţi cu fundul pe bancheta de beton, în timp ce Bobby sare ca un mierloi dintr-o poveste în alta.”

Telefonul sună, țțțțââârrrr, țțțțțțâââârrrrr!!!
-Unde ați plecat? Păi de ce nu m-ați așteptat? Haideți înapoi ca să vedem cum vă rezolvăm problema!
Întoarcem mașina, în 12 minute suntem în biroul șefului de tură. E tânăr, e binevoitor. Are o legitimație de gât și obraji înroșiți de cuperoză. E ezitant. Ce îmi propune nu este tocmai cușer, dar e singura soluție. Sau poate să merg la Sfântu Gheorghe. Dar la Sfântu Gheorghe sunt așa, mai unguri, chiar dacă au cereri mai puține, nu se compară cu omoru de aici, te întorc, îți cer acte, spun că nu au putut să verifice dacă ai plătit taxa online.
Nu că nu se poate, nu se vrea.
În birou e un scaun, o masă strâmbă, un computer, un vraf de dosare puse pe jos. Șeful de tură se scuză. Nu sunt bani. Politicaaaa, ea e vinovată. Închide ochii, invocând parcă vorba asta “Po-Li-Ti-Ca” să se materializeze ca la o ședință de spiritism. O trage de păr afară ca pe un duh care nu se lasă scos din lampă. Cuvintele spuse cu ochii închiși, cu o grimasă de durere pe față, nu sunt doar niște vorbe în vânt. Au corporalitate.
Acum, alături de noi, lângă dosarele de pe podea, s-a așezat și Politica.
Doamna cu părul albastru, rotundă ca un salariu de președinte de agenție națională, se împiedică de Politică și zice: nu a fost niciodată atât de rău. Politica ne-a distrus, ăștia sunt niște nemernici care au făcut tot ca să fie votați, au scos 100 de taxe și uite acum, nu mai facem niciun ban. Nimic nu mai încasăm. Ne-a și întrebat prefectul: băieți, păi din ce plătiți apa și lumina?
Dar haideți să vedem cum vă ajutăm.
-Cine sunteți?
-Secretara.
Eu cred că e regina Amidala. E clar stăpâna locului, camuflată într-o umilă secretară, cunoaște toate chichițele și apoi ce secretară la vârsta ei și-ar vopsi părul albastru și și-ar lăsa, în prezența șefului de tură, pantoful să alerge înainte și-napoi, dezvelind călcâiul? Ea e șefa. Și ea ne spune că motto-ul ei este: fiecare dosar trebuie tratat separat, pentru că fiecare caz este aparte. Legile sunt făcute cu curul de ăi de sus și ei trebuie să le descurce aici, jos, într-o neașteptată confruntare dintre birocrație și birocrați.
-Niciodată nu a fost atât de rău. Geme ușor și apoi îmi indică: scrie așa, semnează, atașează aici hârtia asta.
Pentru prima oară de când mă știu descopăr umanitatea sistemului și simt o simpatie pentru oamenii ăștia îngrășați cu promisiuni înainte de fiecare Ignat al alegerilor care apoi trăiesc cu bugete sparte, cu birouri descleiate și dosare împrăștiate pe jos până la următoarele alegeri.
Nu-i cunosc. Nu am avut vreo pilă ca să intru la șeful de tură.
Nu am ajuns la ei în vreun moment de plictis, când și-au zis că pot să se ocupe 19 minute de mine, că oricum n-au ce face. Afară sunt 80 de persoane. Mă simt ca într-o secție de urgență din Kabul după explozia unei uriașe bombe birocratice.
Și cu toate astea, Amidala și straniul ei motto hippocratic vrea să mă ajute. Sistemul luptă cu sistemul, ca o vulpe prinsă în capcană, își roade laba cangrenată care o țintuiește și care îi va aduce moartea.
Poate că totuși există scăpare.
Amidala îmi spune că ea crede în viața de apoi și că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Eu îi spun că eu cred în zâne bune. Ea râde și face o piruetă.
Atunci văd că pe marginea șosetei albe de la piciorul stâng scrie USA.
De-acolo i se trage îmi zic. De la șosetă i se trage.
Când o mai văd, îi fac cadou o pereche de ștrampi cu #rezist. Pe fund. Căci acolo te lovește sistemul.