Archive

Monthly Archives: May 2017

Fetele au buzele atât de umflate încât bărbiile par să nu existe. Sunt cățărate pe platforme de 10 centimetri, ștrasuri peste tot, ca și cum s-au tăvălit în sticla pisată a geamului unui automobil. Sunt fosile vii, acești pești coelacanthi, rămase din Cretacicul în care prostituatele românce dominau apele Libanului.
Au fost înlocuite de rusoaice.
E plin de rusoaice dar lui Marwan îi e dor de românce.
E fost ofițer în armata libaneză, retras. După seria de 926 de întrebări decide să mă bage în borcanul: jurnalist.
Nu, sunt coafeză și nu am subiecte de discuție în după-amiezele lungi la salon.
Râde.
Vezi, româncele au umor.
Vorbim despre Hezbollah. Îi spun că am fost la Baalbek și că am văzut localnicii care vindeau tricourile galben-verzi, cu scris indescifrabil arăbesc și conturul unei mitraliere ridicate de o mână erectă, unor turiști care credeau că Hezbollah e o echipă de fotbal braziliană. Se leagă, nu? Avem galben-verde, avem Brazilia cu cea mai mare comunitate libaneză din lume, mai mulți decât în Liban, ce poate să fie rău dacă apar îmbrăcat în tricoul ăsta drăguț, cu grafică nouăzecistă, la frontiera Israelului?

Ce zici Marwan, evreii o să râdă la o glumă ca asta?
Marwan zice că Israel nu are simțul umorului dar are arme. Și după Israel, în topul celor mai dotate armate din regiune nu vine Iordania sau Palestina sau Liban. Pe locul doi este Hezbollah, partidul lui Dumnezeu. În afară de aviație, au de toate. Tancuri, rachete, tot.

Și de unde le au?
Israel.
Pentru că Hezbollah și Israel sunt unul și același lucru.
Mă înec, Marwan urmărește efectul șutului pe care l-a dat în mingiuca siliconată a creierului meu. L-a proiectat de peretele cutiei craniene și acum curge încet la vale:

Cum a-di-căăăăă?

Gândește-te. Israel s-a retras și le-a lăsat lor sudul Libanului în 2000. Hezbollah practic ține granița Israelului. Totul este o fațadă, tot circul ăsta cu bătălia dintre bine și rău. Sunt toți împreună, prieteni. Saudiți, sirieni, iranieni, israelieni, palestinieni și egipteni. Și să nu uităm de americani.

Nici de ruși. Să nu uităm falanga prostituatelor rusoaice.

Mawar se uită cu luare aminte la mine, încercând să prindă ca un pescar, cu mâna, subtilitățile care se ascund sub apele aparent liniștite ale afirmației.
Aaaaaa, am înțeles. Nu, rușii nu o să ajungă aici. Nu e bază NATO dar e bază CIA. Cea mai puternică din regiune. Sunt 83 de spioni pe centimetrul pătrat. Rușii nu au nicio șansă.

Zaituna Bay strălucește în noaptea caldă. E plin de yachturi, sunt cel puțin 90, umplu golful pe 6 rânduri, ca dinții gura unui rechin.
Mă gândesc: or exista yachturi capcană?
Care să facă bum spulberând paharele de proseco din mâinile turiștilor americani de la CIA care aliniază terasele?

Or fi yachturi capcană? Ai arunca în aer o barcă de 170.000 de parai?
Nu.
Și nu pentru că s-ar uita la bani.

Ci pentru că Beirutul este poiana lui Iehova în care veverița, elefantul, lupul, leul și oaia dansează hora prieteniei imobiliare. Sunt atât de mulți bani aici, în această Elveție-Monaco-Macau al Orientului Apropiat, încât lași bomba la ușă și intri numai cu proiecții financiare despre profiturile uriașe pe care le-ai putea avea dacă oferi safe havens la Mediterană soldaților osteniți de luptă. Chiar și una în care te bați cu săbii de lemn.

Două blonde siliconate fumează lângă noi. Sunt rusoaice.
Vremurile se schimbă.
Banii au însă aceeași culoare.
Hezbollah, Israel, Iran, Palestina, verde-galben-alb-albastru-roșu-negru.
Cui îi pasă?

Când aude că sunt din România, patronu zice: ce faci scumpo?
A avut Golden Falconu în București. A plecat acu mulți ani, nu a mai suportat. Corupție, alergătură. Acum când vede cum a crescut România, îi pare rău că s-a pripit.
Dar nici aici nu e rău. Dar e loc de mai bine. Dacă ar vinde droguri sau ar avea un cazino, ar fi minunat.
Își linge buzele în timp ce vorbește despre acordul dintre Trump și regele Salman.
După asasinarea lui Hariri, saudiții nu au mai pompat bani, nu atât de mulți cât ar fi putut să-nghită micuța republică stâlcită între Siria, Mediterana și Palestina Ocupată. Liban nu recunoaște existența legitimă a Israelului deși este un soi de bătătură în care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.
Beirutul de acum 70 de ani nu are nicio legătură cu Beirutul de azi. Clădiri cu 30-40 de etaje, Norman Foster și Zaha Hadid și Herzog și de Meuron, au crescut pe malul Mediteranei. BANI-BANI-BANI, totul urlă bani atât de tare încât nu mai auzi claxoanele mașinilor care gonesc turbate, numai Mertzuri și BMW-uri. Da` de unde au băieții ăștia atâția bani?
Probabil cazinouri și droguri, că babaganujul nu poate fi atât de spornic.
Între unghiurile avântate și siluetele elegante ale imobilelor care au erupt din craterele războiului, sparge perspectiva ruina greoaie a hotelului Holiday Inn.
Are ceva din prezența unui tată alcoolic care vine la birou să-ți ceară bani, nelăsându-te să uiți că gena șprițului poate ți-a fost transmisă și ție.
Și dacă tot glantzul ăsta, toate filipinezele în uniforme plimbând basseti, toți portarii cu livrea o să dispară puf, așa cum a dispărut și Hariri?
Nimeni nu s-a atins de Holiday Inn, nimeni nu s-a atins nici de hotelul St. George. Pe ăsta, ultimul, e pus un banner pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este o societate pe care Hariri a fondat-o după război. Ea a reconstruit centrul distrus al Beirutului pe banii investitorilor saudiți, qatarezi, sirieni, iranieni, irakieni. Proprietarii clădirilor ciuruite, bombardate, hăcuite, puteau să vină cu terenul și clădirea la Solidere și primeau în schimb acțiuni.
Rafik Hariri, prințul construcțiilor și al imobiliarelor, controla tot. A făcut miliarde și miliarde și proprietarii au început să câr, să mâr, pentru că acțiunile primite erau maxim 15% din valoarea terenului pe care se aflau clădirile respective. Așa spune un taximetrist și spusele lui sunt confirmate de o vânzătoare de la o librărie.
Toată lumea știe că Hariri a făcut o cârcă de bani pe spatele crizei imobiliare libaneze, cum toată lumea știe că era prieten cu sirienii, cum toată lumea știe că nu ei l-au omorât.
Dar cine?
Eu am trăit războiul spune Fadi, șef de sală, căpitan îi scrie pe ecuson.
Am văzut explozii de mașini capcană. Nu avea cum să fie o mașină capcană, chiar și cu 1800 de kile de TNT, așa cum zic ei.
Și atunci ce?
A făcut crater, deci e clar că era o rachetă. Probabil venită din Israel. Israel vrea să creeze panică aici, atunci când noi ne certăm între noi, ei câștigă.
Israel, pardon, Palestina Ocupată. Sunt sigură că au vrut să intre și ei cu bani în cel mai mare șantier din lume și Hariri nu a vrut. Poate fiu-său e om de înțeles.
Dacă nu …
600.000 de palestinieni trăiesc în Liban. Și 2 milioane de refugiați sirieni. Unii sunt în corturi în valea Bekaa, alții vând șervețele în intersecții. Unii sunt medici și s-au angajat pe juma din salariul unui libanez, alții sunt profesori și s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt îngrijorați, dar viața merge înainte. Nu simți că un război e acote, peste munte, la 100 de kilometri distanță. Cu calul ai ajunge în Damasc în 8 ore, asta spune Magdalena care e profesoară de franceză.
Blocurile lui Hariri par goale. Dar se vor umple. După deal-ul cu Trump, saudiții vin cu banii. Și palestinienilor poate o să le fie mai bine, acum că Trump le-a întors fundul shiiților. Poate că, pentru ălea 380 de miliarde de dolari, Trump o să strângă mâna lui Bibi Netanyahu mai zdravăn, o să-i dea o lacrimă în colțul ochiului lui Bibi și o să cedeze: bine, lăsăm 200.000 de palestinieni să vină în West Bank.
Așa speră patronul barului cu narghilele. Își amintește când palestinienii aveau check-pointuri în Beirut și milițiile PLO patrulau orașul. Nu îi plac defel palestinienii.
Nu e războiul nostru, nu a fost războiul nostru. 15 ani de murit degeaba.

Porumbei se strâng în Place d`Etoile, sunt mulți, mulți, 70-80 și doar 2 copii le împart firmituri. Arată ca un grup de refugiați, porumbeii, bulucindu-se la mâna saudiților sau la mâna iranienilor.
Oare când începe iar?

Pe cer sunt stele, pe pământ sunt stele căzute, bolovani pe care îi dibuiesc cu piciorul devenit ochi în această noapte când ne târâm 30 de oameni, hai 33, prin deșertul prin care Avraam a bâjbâit la rândul lui, în drumul către Marea Moartă.
Maher e un tricou alb alergând pe lângă șirul nostru indian, suntem întinși pe vreo 200 de metri, unii rămași în urmă la țigară, alții aproape alergând, înspăimântați că pierd răsăritul. Ne spune, Maher ne spune, că acesta este teritoriu israelian, că palestinienii nu au voie să intre decât sâmbăta. E foarte tare vineri, oare asta e stea sau dronă? Oare o să ne pulverizeze că le-am călcat pietrele în sfânta noaptă de vineri?
Maher vorbește tare. E ghid, e jucător profesionist de baschet, e profesor de sport, este barman, are 4 slujbe și tot nu are bani.
-Israel ne pune la treabă mereu, ne umple timpul ca să nu gândim. E clar că este o tactică, atunci când tot ce ai în cap este cum să strângi bani ca să dai de mâncare copiilor, nu te mai gândești la ocupație sau rezistență.
Mă gândesc la ai mei, la anii 80 petrecuți la cozi la picioare de porc, la maică-mea, această Elastic Woman care era în 6 locuri odată, reprezentată prin plasă, unsa Domnului pe pământ. Dar oare ce era în mintea ei în afară de rețete de parizer prăjit și ponturi de la măcelărie? Se gândea ea oare să-l dea jos pe nea Nicu, să se revolte? Șșșșș, mănâncă tot, oare de unde iau mâine niște cartofi. Era un animal mic și îngrijorat că vine iarna și-l prinde cu scorbura goală.
Dar Maher e norocos, are plimbările ăstea lungi prin deșert, prin deșertul israelian, când gândurile fierbinți condensează pe peretele rece al capului. El are un plan și un model.  Soluția este Marwan Barghouti.
Soluția este 12 milioane de palestinieni intrați în greva foamei.
Soluția nu este violență, sunt prea slabi pentru pumnul Israelului, s-ar lovi ca niște bondari de un geam închis. Soluția este în afara politicii.
De cine îți este cel mai frică Maher?
Suntem doar noi doi, am rămas în urmă, păsări mici ciripesc în cuiburile dintre pietre. Cerul s-a deschis spre est, lumina șterge stelele ca într-o developare pe dos, introduci hârtia fotografică în lichid și formele dispar de pe ea.
Ne întoarcem către începutul lumii și la cuvântul care a creat-o.
-Fake Israel.
Ăsta e începutul lumii și eu nu-l înțeleg pe Maher așa că el spune: pe Israel îl știu, știu la ce să mă aștept. Mi-e frică de Israelul camuflat. Mi-e frică de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, de Fatah.
De inamicul din interior.
-Israel finanțează PLO-ul, le dă bani și permise de liberă circulație. Pot să plece oricând din țară, fac biznis cu Israel. Sunt corupți, sunt hoți, fără ei Israel nu ar putea să joace jocul democratic. Israel are nevoie de ei în aceeași măsură în care PLO are nevoie de Israel.
Maher știe că totul este un matrix creat de Israel, că trupul lui este undeva într-un cocon de metal, alimentând cu energie mașinăria militară a statului.
Și pentru că știe asta, refuzul de a mânca, 12 milioane de oameni care nu mănâncă, 30 de zile, 40 de zile, i se pare singura soluție pentru a sparge matrixul.
Vom muri și vom fi liberi.
Marea Moartă lucește gri sub cerul violet. Maher e un băiat frumos cu tricou alb și blugi indigo, născut creștin într-un pământ cu multe pietre dar fără Dumnezeu.

 

Miercuri după-amiază. Biserica Sfântului Mormânt. Pelerini din România își freacă basca, papornița apoi scot din paporniță umbrela, portofelul, o batistă, agenda, tocul de la ochelari, le freacă bine-bine de piatra unde trupul lui Isus a fost miruit și pregătit pentru îngropăciune. Sfiala, șoapta uimită nu-s. Femei cu broboade și bărbați cu creștet transpirat se cocoață pe piatra străveche, se împing. Trăiesc într-un veșnic moșpit de Lidl, când bagă hârtie igienică la preț redus.
Sunt obosiți și nervoși. În această goană după pokemoni religioși, sunt cărați în autocare de colo-colo, dă-te jos, îngenunchează, atinge, numără mătănii, pupă poala popii.
Au la gât batice galbene pe care scrie cu litere negre Pelerini și dedesubt e tricolorul.
Îi revăd la mânăstirea Sfântului Sava. Femeile nu sunt primite să nu ispitească monahii. Deci înseamnă că sunt ispitibili. Tentațiile sfântului Anton nu sunt subiect de reflecție pentru călugării de la Sfântul Sava. Nici Muntele Ispitelor de la Ierihon și victoria lui Isus asupra dracului nu e material didactic.
Să nu mai lăsăm florile să fie parfumate căci mă ademenesc să le miros și să le rup.
Să nu mai lăsăm pisicile să aibă blana molatecă, vezi bine că mă ispitesc să le mângâi și să-mi doresc să le țin în brațe.
Să nu mai lăsăm femeile-pelerin să își aștepte ca niște oi în umbra zidului mânăstirii bărbații să iasă, căci mă ispitesc să mă revolt.
Nu poți să intri pentru că așa e tradiția.
Tradiția era și să nu te speli, să fie tăiate organele sexuale feminine, să fii ars pe rug dacă zicea vecina că te-a văzut plutind pe o mătură.
Aerul fierbe deasupra deșertului murdar.
Catralioane de pungi negre, albastre, roșii zburătăcesc peste pietrele albe. Te rogi să pricepi din ce trăiesc oamenii care stau aici. De ce spun acestui pământ stricat ca dinții-foștii dinți- ai lui Dragnea: acasă.
De ce nu își iau măgărușul costeliv și nu trec în Iordania, Liban sau poate chiar Turcia?
La câteva zeci de kilometri depărtare, un soare alb și rău ca o directoare de școală de corecție din secolul XIX, scoate apa din tine.
În fața Zidului Plângerii, la secțiunea femei, sunt zeci de fetițe venite cu școala. Se strecoară ca apa printre celelalte femei și umplu firidele cu bilețelele pe care și-au scris dorințele. La umbra unui pod de lemn al cărui scop nu-l pricep, alte câteva zeci de femei citesc Torah sau dau sms-uri.
E forfotă de colonie de lei de mare. Peste gard, la bărbați, este liniște. Cățărați pe bările de metal, câțiva fotografi pozează agitația de la secțiunea muieret.
Nimeni nu se întreabă de ce suntem segregați pe sexe.
De ce este un singur Zid și omenirea, mimetică, a simțit nevoia să mai adauge unul. De ce bilețelul cu dorința lui Trump trebuie să intre la stânga și cel al lui Melanie să intre la dreapta unei uluci din metal?
În ianuarie anul trecut s-a creat un spațiu de rugăciune comun. Așa zice presa.
https://www.theguardian.com/world/2016/jan/31/historic-deal-allows-men-and-women-allowed-to-pray-at-western-wall
Poate Bibi Netanyahu a fost ispitit să ofere drepturi femeilor dar credința în tradiții a înfrânt. Femeile se roagă separat de bărbați, într-un țarc mai mărunțel, delicat ca și ele.
Dar Women of the Wall continuă să lupte. De aproape 30 de ani încearcă să schimbe ceva, sunt huiduite, îmbrâncite, arestate dar nu s-au culcat la umbră, pe-o ureche.
A intrat diavolu-n ele.
Așa ar zice femeile pelerin din România și și-ar face cruce. N-au pic de respect pentru tradiții jidoavcele ăstea, ce să te miri că lumea se duce dracului, Doamne iartă-mă, că uite cum vorbesc.
Și apoi ar schimba subiectul și ar vorbi despre nesimțita de la etajul 9 la care a plecat bărbatu cu toate economiile, i-a făcut farmece ticăloasa dar să știi că și eu m-am dus și am pus acum acatiste. O s-o pedepsească Ăl de Sus, o vor asigura celelalte colege de pelerinaj, în timp ce transpiră în umbra mânăstiri Sfântul Sava așteptând cei 7 bărbați din grup să iasă din lăcașul unde ele nu pot intra.
Femeia e dracu, o să spună una din ele și celelalte vor fi de acord și alte trei milenii vor trece cu pumni, țarcuri și uși trântite în nas.
Dar ce, te grăbești undeva?

Gard de oțel. Stâlpi robuști de beton pe care camere se plimbă neliniștite, măturând intrarea. Stânga dreapta, stânga dreapta. Par intrate într-un ritm de rugăciune ca niște credincioși ultraortodocși citind din Torah la zidul plângerii. Poarta are trei rânduri de gene groase, de metal. În spate sunt doi băieți și o fată, costume militare, pușcă de asalt atârnând neglijent. Fumează, sunt tineri, 21-22 de ani. Nu se grăbesc, au cerut permisiunea să intrăm comandantului. Așteptăm. În fața checkpointului, strada arată ca și cum pe ea s-a prăbușit un Boeing 737. E plin de gunoi.
Ciudat. Nu sunt muște, nu pute.
Mă uit la peisajul catastrofei palestiniene și văd o întreagă civilizație care era la masă și a plecat grăbită, lăsând în urmă bucăți de viață să putrezească la soare.
Suntem lăsați să intrăm în colonia evreiască din mijlocul Hebronului. Trecem printr-un detector de metale. Bipăim, bipăim, dar nu suntem opriți.
Cine o fii în spatele acestui geam fumuriu?
Ieșim în tăcerea ruptă de lătratul unui câine costeliv în strada Shuhada.
Fosta coloană vertebrală a comerțului din Hebron. Porțile sunt închise, casele părăsite. O pisică se strecoară pe lângă un zid. Aici sunt cele mai urâte pisici din lume. Jigărite, cu blana murdară, nu se mai spală. Sunt animale de casă dar și ele și-au pierdut-o. Casa.
Umblă printre ruinele orașului. Ele și mașinile conduse de pălării cu boruri mari. Sunt coloniștii. Iau curba cu scârțâit de roți și privirile curioase ale nevestelor ies de sub basmale.
Toți au arme. Și își învață copiii să meargă pe bicicletă și să tragă.
Comandantul s-a răzgândit. Nu avem voie să mai facem un pas. Ascultăm poveștile despre moarte pe un colț de drum unde au fost împușcați doi prieteni ai lui Mahmud.
De ce nu pleci?
Asta vor ei, să plecăm. Dar eu nu vreau să plec. Aici este casa mea.
700 de coloniști s-au așezat în mijlocul bucătăriei a 30.000 de palestinieni tăindu-le calea spre frigider. Bazarul e gol. Sunt stenciluri pe pereți. This is Palestine, fight ghost town.
Au mai rămas 10-12 negustori cu aer suspicios.
Sunteți siguri că nu sunteți israelieni? E singura explicație pe care o găsesc pentru refuzul nostru de a cumpăra ceva de la ei.
Casele au ciumă bubonică, sunt plesnite, îndoite, putrezite.
Deasupra străduțelor murdare atârnă plase în care se opresc gunoaiele aruncate de coloniști. Un copil dispare pe o mânecă de piatră și 2 soldați israelieni izbucnesc după el într-o urmărire care îmi întărește stomacul de frică. Dacă încep să tragă, unde să mă duc?
Îmi evaluez posibilitățile în timp ce Bogdan își cumpără clătite.
Deasupra tarabei, într-o colivie, o pasăre cântă. E singură și cântă de dor. Așa îmi zic.
Palestinienii sunt și ei singuri, închiși într-o colivie de beton.
Nu cântă.
Repetă o mantră sperând că vorbele sunt niște răngi care vor rupe barele din jurul lor.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
Poate într-o zi va fi un hit.

 

Mahmoud Darwish este Eminescul palestinienilor. Seamănă puțin cu Iaru, are ochi deciși în spatele ochelarilor, nu a scris despre plopii fără soț ci despre măslinii smulși de israelieni. A murit de inimă, complicații după o operație în Houston, Texas. Am fost la muzeul Mahmoud Darwish, în Ramallah, unde îi țin pe un scaun sacoul cu care era îmbrăcat când a plecat să moară acolo de unde face NASA lansări pe lună, apoi mai au piaptănul, tabachera, valijoara lui și biblioteca și tot felul de însemnări. Nu știam nimic despre Mahmoud, un ghid turuie și trebuie să alergi după cuvintele lui care se fugăresc în sala mică.
Ce vedem noi aici?
Este soft power, așa spune ghidul.
Soft power, intelectualii, artiștii, ei schimbă lumea, de aceea a fost un val de asasinate în anii 70-80 în care au fost uciși o grămadă de intelectuali palestinieni. Căci soft power face skanderberg cu mintea, nu cu bicepsu. Și câștigă.
Mahmoud Darwish a murit în 2008 dar începe să câștige bătălii cu mințile israeliene. Mai bine mai târziu și mort decât deloc și viu.
Anul trecut, ministrul apărării Israelului, Avigdor Lieberman, l-a chemat pe comandantul postului de radio al armatei  pentru că poemul ID Card al lui Darwish a fost discutat pe post în cadrul unui program universitar. Lieberman zice că poezia asta este Mein Kampful palestinian.
Write it down
I am an Arab.
You have stolen my ancestors’ groves
And the land we cultivated
I and all my children
Leaving nothing for us and all my grandchildren
Except these rocks
Will your government take them
Like people say?
Therefore,
Write down on the top of the first page:
I do not hate people
And I do not steal from anyone
But if I starve
I will eat my oppressor’s flesh
Beware, beware of my starving
And my rage.

Scrie aici tot, în Haaretz. http://www.haaretz.com/israel-news/culture/poem-of-the-week/1.732421
Mai nou, Israel distruge sistematic librării și biblioteci. Așa zice ghidul de la muzeul Darwish. Și mai spune că taxele uriașe au făcut cărțile imposibil de scumpe. Căci cărțile importate sunt impozitate și de Israel, pe unde se face importul, și de statul palestinian iar cele făcute în Palestina sunt tipărite pe hârtie care este importată prin Israel, deci este și ea dublu impozitată.
Cu toate astea, spune grăbit ghidul, palestinianul mediu citește 30 de cărți pe an iar literatura palestiniană scoate 200 de titluri pe an. Comparați cu cei 5 euro pe an cheltuiți pe cărți în România și cu sărăcia de titluri noi. Deși dacă stau să mă gândesc, ajungem și noi la 200 de titluri pe an mulțumită colecției Biblioteca pentru hoți.

Write it down,
I am not an Arab
But I can see
The victory is nowhere in sight.
But it is in hindsight.

E 7 dimineața. Soarele taie o fâșie de lumină albă între draperiile vișinii, mă calcă fierbinte pe mână. Miroase a ars și de la geam văd deșertul cenușiu, pare rămas în urmă, încă în noapte, ca un navestist întârziat la o țigară care a pierdut trenul.
Sunt deja 26 de grade și cafeaua e tare și clocotită. Îmi ard limba. Mă uit cu simpatie la lupta cu tehnologia pe care o dau reprezentanții ministerului turismului palestinian. Nu merge sunetu, nu merge microfonul, nu merge proiectorul. Dar dulciurile sunt superbe. Palestina este o țară foarte sigură, așa spune doamna ministru. Are voce domoală, ne vorbește despre Ierihon, Hebron, Bethleem și Ierusalim, ce-i drept banii din turism nu ajung neapărat la palestinieni, doar un dumicat vine și la gura lor căci călătorul cumpără bilete de la agenția israeliană care apoi negociază vârtos în jos palestinianul proprietar de hotel. E greu, zice doamna ministru cu voce domoală și mai spune că este multă propagandă anti-palestiniană din partea israelienilor care spun că te expui pericolelor dacă te decizi să mergi în Palestina.
Păi și nu au dreptate? M-am ars pe limbă, m-a pârjolit soarele, clar pun 3 kile pe mine de la chifteluțele tăvălite în tahină.
Nu e niciun pericol, suntem un popor cald și iubim pacea chiar dacă azi e Nakba, e comemorarea înființării statului Israel când suntem mai supărați. La 12 o să fie o demonstrație, cântăm și mergem până la zid, la mormântul Rachelei.
E 12.40. Sunt 35 de grade. Copii, 6, 7, 11 ani, ascund pacea sub tricouri negre pe care scrie 1948. Pe pereți sunt lipite afișe cu declarația lui Balfour ruptă de mâinile unui bărbat cu fața acoperită. Un grup de 30 de fete în uniformă de școală scandează ceva despre dreptul refugiaților de a se reîntoarce. Deoparte stă un alt grup, asistente și medici, dintr-o mașină bubuie un cântec și coloana se urneste spre zid. Trecem prin fața lui Snitzel King 2 și a lui Beauty Center, un autocar de turiști americani se revarsă și el pe trotuar.
În fața aerul tremură de la fierbințeală și două coloane de fum se ridică, au dat foc la ceva, ce  idioțenie, pe canicula asta. E prea cald să gândești, înaintez târându-mi picioarele. Dar nu e prea cald ca să-ți pui întrebări fără răspuns. Ce-o să facă odată ajunși la zid?mă-ntreb și mă mai întreb unde sunt ceilalți români? și mă mai întreb unde aș putea să intru să beau o bere? Dar ultima întrebare mi-o pun așa: unde aș putea să intru… pentru că mă întrerup. Din față văd alergând către mine copiii ăia în tricouri negre și fetele în uniformă, arată ca o goană din fața unui T-rex, animalele pădurii simțind iminenta catastrofă fugind în herghelii mixte de antilope, lei, elefanți, gheparzi și babiruse.
Și abia atunci se aude poc-poc-poc-poc-poc-poc și oamenii urlă și se împing și sunt prinși din urmă de un nor alb, dispar în norul alb care vine către mine cu mâna întinsă ca un funcționar bancar gata să-mi ofere un card de credit cu 12 rate.
Ridic baticul la gură. Alerg acum, fug atât de tare încât îmi crapă un pantof, nu de tot, nu sunt Cenușăreasa după care va umbla soldatul israelian să o ia de soție, dar îmi pocnește papucelul de la fugă. Geaba. Norul e bun, are suflu. Mã prinde. Mă ard acum ochii și gâtul și înăuntru mă arde stomacul. Mă opresc să scuip lângă un amărât care vomită. Căzuți lângă zid sunt doi adolescenți, vreo 14 ani. Scobesc pieptul, scrâșnesc, reped afarã flegme galbene, caută disperați să respire și uite și un tată care-și duce în brațe copilul care are o spumă albă la gură.
Continuă să pocnească. Poc-poc-poc-poc-poc-poc. E un tab care trimite proiectile cu gaz. Și mai sunt 4 soldați cu niste puscoace. Atât văd. Patru. Mai sunt si în tab. Ãstia 4 au intrat pe bulevard cât, vreo 150 de metri. Au intrat între case și hoteluri, au venit în fața lui Beauty Center și a lui Snitzel King 2 și au mai tras o rafală de petarde cu gaz. 4 oameni au trimis acasă în 25 de minute tot corul de copilași și școlărițe. Ambulanțele curg. Număr 4. Majoritatea ajung la spital de la gaz. Unuia i s-a înfipt în picior un proiectil. Lui Bejan i-a picat unul pe rucsac, i-a ars rucsacul. Are funingine pe cămașă.
E 13.15. Sunt 35 de grade și mergem să mâncăm în piața Ieslei, lângă biserica nativității, în care este ieslea unde pruncul Isus a văzut lumina zilei lângă o vacă și un măgar. 
Bătrâne vând dude, tinerei zic în româneste: “salut, ce faci?” și vor să-ți vândă șaluri. Viața merge înainte, declarația lui Balfour nu a fost ruptă, zidul e tot acolo și în fața lui, la 150 de metri, în mijlocul orașului, sunt 4 soldați israelieni și un tab cu grenade cu gaz care o contrazic pe doamna ministru al turismului.
În timp ce beau o bere de 4 dolari mã gândesc: uite domle, ce chestie, tocmai în locul în care s-a născut Isus, Crăciunul nu există.