Merg la cursuri de germanã la Goethe. Sunt una din cele trei pensionare care se arbeite cu limba lui Kant. Restul pânã la 15-câți suntem în grupã-nu au ajuns la 33 de ani. Sunt studenți, actori, arhitecți, medici, it-iști, frizeri, toți disperați să plece din România.

Nimeni nu vrea sã mai stea. Ãștia au furat becu, nu mai are sens nici sã rãmâi ultimul sã-nchizi lumina.

Doar noi 3, pensionarele, vrem sã învãțãm deutsch ca sã vorbim cu nepoții plecați în Germa sã studieze muzica lui Rammstein.

Se pleacã și în locul celor plecați vor veni 500.000 de pakistanezi. O sã fim ca în Dallas când l-au schimbat pe Jock cu alt actor si apoi pe Miss Ellie cu o altă doamnă în capot. În loc de Marian si Miticã o sã avem Babar si Faisal.

Si parcul Moghioros o sã fie Mohammad Sarwar.

Am scris acest text acum un an.

E mult mai rãu decât atunci.
E cel mai rãu.

Cunosc un jurnalist pensionar care câștigă 5500 de lei pe lună. A lucrat la Scânteia, după `90 la ceva fițuicuțe de oraș, e în uniunea ziariștilor, a intrat în uniunea scriitorilor, are tot soiul de sporuri pentru merite deosebite, de handicap, de scriitor, de informator,  astfel încât în fiecare lună face niște mii de coco din care își cumpără vodci în parc la Moghioroș.
Pe de altă parte, cunosc o femeie care a hrănit băieții de pe șantierul naval din Giurgiu, a îmbătrânit învârtind în oale cu fasole și ciorbiță de văcuță și acum primește 600 de lei, 587 de lei ca să fim preciși. Cum să trăiesc Raluco din 587 de lei?
Pensionara din Giurgiu e îngrijorată pentru soarta fiică-sii, e speriată că a lucrat ani de zile fii-sa fără carte de muncă, nu o să primească nici măcar ăia 587 de lei pe care îi ia ea.
Pensionarul din București nu e defel îngrijorat. Îmi explică doct că am scris deja trei cărți, pot să mă înscriu la uniunea scriitorilor, asta îmi dublează automat pensia, bașca pot să aplic pentru pensie de handicap pentru că am un ochi mai mic decât celălalt și nici sânii nu-mi sunt egali. Și mai pot să spun că sunt și victimă a regimului comunist, că mi-am distrus stomacul de la parizer și maică-mea și cu neamul ei au fost deportați în Bărăgan de către sovietici, după 44, iau bani și de acolo. Poate ar fi cazul să pun mâna să fac un doctorat, că și ăla se adaugă la pensie, pot să fac și două, uite, dacă mă bag la agronomie primesc și bani de la îndrumătorul de proiect, câteva mii pe de lei pe lună, ce, îmi strică?
Nu-ți fă griji, îmi spune pensionarul din București. Totul este să fii informat și nu ai cum să nu îți obții drepturile.
Am 44 de ani, muncesc de la 18 ani. Băieții de la ziar din Brașov nu ne-au făcut cărți de muncă, la ce ne-ar fi folosit? Să facem vânt micilor de pe grătare?
Nici la Protv domnu Sârbu nu a stricat orzu pe gâște, ce tot atâtea cărți de muncă? Mai bine contracte de prestări servicii. Dacă trag linia, 10 ani din cei 26 sunt pierduți ca o telecomandă în faldurile canapelei. Mai rămân 16, majoritatea cu salariul minim pe economie, să nu încărcăm patronul să plătească taxe, oricum statul e hoț, oricum statul ia banii de pe tine și-i bagă în pensii speciale pentru jurnaliști-militari-securiști că doar nu i-o băga în autostrăzi, că doar nu i-o băga în spitale, că doar nu i-o băga în școli.
Decât să-i dăm statului hoț, nu mai bine te plătim pe tine la negru?
Ba da, că nu apuc pensia, mă omoară ăștia cu zile.
Naționalizarea pensiilor private este la fel de implacabilă ca achitarea lui Dragnea.
Violul se va întâmpla după modelul: dezbracă-te că nu-ți fac nimic.
Și ce pierd eu, pe bune, ce pierd eu și alți nșpe mii de români care au trecut pe cartea de muncă salariul minim pe economie?
Mai nimic.
Nimicul înmulțit cu 10 ani de acumulare face un nimic mai bucălat, plin cu aer ca un balon care se lipește de tavanul crăpat al economiei.
Că se va duce întreg la pilonul I, CAS-ul perceput din salariul minim pe economie este tot o lopățică de nisip cu care statul încearcă să astupe lacul Razelm.
Și atunci îmi pun întrebarea: în loc să naționalizeze pensiile private, nu mai bine ar verifica statul condițiile în care angajatul este plătit cu salariul minim pe economie și ar amenda agentul economic care fraudează astfel și CAS-ul și CFS-ul?
Dacă ar isprăvi cu salariile la negru, nu ar fi mai bine atât pentru pensiile de stat cât și pentru cele private cât și pentru consum, căci una este creditarea acoperită de un salariu minim care te împinge în brațele cămătarilor, alta e să ai un venit mai răsărit cu care să poți să mergi la o bancă unde ai dobânzi omenești?
Miliardele din pensiile private se vor sfârși rapid, așa cum s-au sfârșit miliardele înșfăcate de guvernul Orban în 2010.
Și atunci ce-o să mai naționalizeze statul?
Poate averile bisericești.
Eu până una alta mă duc să îmi iau certificat de handicap. E clar că am unul din moment ce aproape 16 ani am acceptat să fiu plătită cu salariul minim pe economie. Și mai aplic și pentru un doctorat în hidrocarburi, bașca mă înscriu în Uniunea Scriitorilor.
Încet, încet, cu ce-mi dă statul peste 20 de ani, ajung și eu să-mi permit o vodcă la kioșc în Moghioroș.

Asta scriam acum 2 ani.

Dooooamne, cit de tare eram pe linga. Nu am vazut Nicolicea venind. Nici intoarcerea lui Iordache. Grindeanu mi se pare acum o lumina.

Sunt 4. Ei, amândoi, au bască, una din ele are capul descoperit, cealaltă o pălărie cu borul mare și moale, umbrindu-i fața. Stau în mijlocul bazinului cu apă fierbinte, scufundați până la subtiori și, concentrați, discută soarta țării. Vorbele ajung la mine doar când tac pistoalele de găurit și aparatele de sudură care huruie și pârâie și sâsâie în timp ce mușcă metalul și betonul terasei de pe margine. Un negru cu o perie mătură praful ridicat de mașina de găurit, îl trimite să tragă cu urechea la discuția celor 4.
Mă uit la ei, 300 de ani de viață pusă la un loc, cu gută, reumatism, artrită și diabet, 300 de ani de experiență strânsă în supraelasticul costumelor de baie care acum au de înfruntat o nouă provocare: confiscarea pământurilor fermierilor sud africani de către puterea de la Joburg.
-Nu se poate așa ceva. Nu poți pur și simplu să iei pământurile și să le dai negrilor. Pământurile ăstea au fost cucerite de noi în bătăliile cu negrii acum sute de ani, sunt ale noastre. Ne-am îngropat străbunicii și bunicii și părinții în pământurile ăstea, cum să le dăm la negrii? O să fim al doilea Zimbabwe.

În anii 2000, fermierilor din Zimbabwe, 99,99% albi, Mugabe le-a luat pământurile. Unora, nu puțini, familiile le-au fost măcelărite. Au fugit din țară, acum sunt în Mozambic sau Namibia, Botswana sau Africa de Sud. Noii stăpâni ai fermelor de mii de hectare s-au frecat pe frunte, s-au frecat pe ceafă, s-au scobit în ureche apoi în nas și, negăsind o idee mai bună, s-au apucat să jupoaie tot. Au tăiat pomii fructiferi, au ars lemnul, au lăsat grădinile în paragină, au mâncat vitele și oile și caprele și apoi i-au zis guvernului că nah, mor de foame și guvernul le-a mai dat niște ferme.
Carin a avut pământ lângă East London, l-a vândut acum 10 ani și s-a mutat în St. Francis. De frică.
-E epidemie. Atacă fermierii, îi torturează, violează femeile și apoi îi ucid cu o cruzime îngrozitoare. Se infiltrează cu câteva săptămâni înainte de atac, se angajează la fermă, urmăresc rutina zilei, observă cine sunt restul muncitorilor, fac alianțe și într-o noapte atacă. Iar poliția, pentru că poliția acum e controlată de ei, nu face nimic. Fermierii și-au făcut grupuri de vigilantes, se anunță unul pe altul, au grijă pe cine angajează, dar nu poți să ceri cv la un lucrător agricol. Sau recomandare. Poți doar să întrebi oamenii din comunitate, dar și ei sunt răzbunători. It`s pay back time.

Să ne întoarcem la poliția e acum controlată de ei. Cine sunt ei?
Carin se uită la mine ca la o idioată.

-De negrii. Negrii taie și spânzură. Au zis ei în 1994 că trebuie să ne împăcăm, reconciliem, așa a zis Mandela, să lăsăm trecutul, căci nu putem să îl schimbăm și toată lumea a fost vrăjită de discursul ăsta. Dar eu nu. Eu nu, sunt îndeajuns de bătrână cât să nu fi uitat că Mandela însuși a fost un terorist, a făcut parte din gruparea lor de guerilă, ar fi ucis o grămadă de oameni dacă nu ar fi fost prins la timp.
Abel e negru și crede despre Mandela că este un sfânt. Abel e zulu, l-a votat pe Zuma pentru că este zulu, dar crede că Zuma a îngropat țara. Abel conduce și o mână o ține pe volan iar cealaltă o duce la inimă când spune că Ramaphosa nu o să confiște pământurile fermierilor și nu o să le retrocedeze negrilor, nu, pentru că negrii sunt proști, o să ardă  pomii, o să taie vitele și apoi o să rămână la fel de săraci și de proști, dar fermierii vor fi plecat din țară, poate chiar în Zimbabwe și economia Africii de Sud se va duce dracului și nimeni nu va avea de câștigat decât poate Zimbabwe care acum încearcă să atragă fermierii înapoi.

Abel crede în educație. Negrii trebuie învățați să muncească pământul, să cultive viță de vie, măslini, grâu sau portocale. Ai fost în Transkei, unde sunt ei, negrii între ei?

Am fost.

Căsuțe acoperite cu tablă, gunoi tăvălit de vânt, purtat peste obrazul neras al câmpului, printre buruieni între care pasc capre. Când treci de Mthatha e mai bine, căsuțele strâng niște umbră de eucalipt, o grădiniță de legume înconjoară cavoul familiei, strămoșii odihnindu-se între ceapă și varză. Apar măgăruși și vaci, trecând agale șoseaua.

Richard crede că toată povestea asta cu retrocedări fără compensații este blabla revoluționar al lui Ramaphosa, viitorul președinte al Africii de Sud. De fapt, ANC, PSD-ul local, tarat de scandaluri de corupție, trebuie să își adune electoratul care a sărit pârleazul la EFF, bucurându-se la acadelele aruncate de Julius Malema.
Zgomotos, agresiv, Malema este cel care a cerut expropierea fără compensații de ani de zile. A fost catalogat extremist dar iată cum Zuma, obosit să stea în picioare în autobuzul popularității, a decis să preia mantra expropierii fără compensație și să o plimbe pe culoar, poate, poate, va primi un loc să se așeze.
Bătrâneii își scot guta afară din bazinul cu apă fierbinte.
Ramaphosa nu o să lase asta să se întâmple asta. Comparându-l cu Zuma și cu Malema, viitorul președinte este aproape alb.
Cum comparându-l pe Iliescu cu Vadim, Iliescu era aproape democrat. Căci acesta este rolul partidelor extremiste ai căror fondatori, în marea majoritate a cazurilor, sunt desprinși din partide de centru. Să susțină teze și concepte radicale, să testeze limitele condimentării discursului public, să toarne prea multă sare, prea mult piper, prea mult oțet și prea mult ardei, să te obișnuiască să înghiți idei periculoase pentru creier și stomac și apoi, când organismul tău e educat să nu mai respingă otravă, să moară, nu înainte ca partidul mamă, cel din care s-au rupt, să preia retorica extremistă, acum atât de normală pentru mațul electoratului.
Din 2000, noi nu mai avem partide extremiste. PRM a crăpat odată cu victoria lui Iliescu, Noua Dreaptă sau partidul lui Ghiță sunt doar niște biluțe făcute de degetele boante ale consultanților israelieni ai PSD-ului.
Noi nu avem partide extremiste pentru că discursul autoritar, agresiv și radical iese din gurile deputaților cu mitraliere și ale ministreselor cu doctorate cumpărate la kil, fanatismul vine de la primărițe țoape și de la rectori gângavi, toți oameni ai marelui PSD care poate orice pentru că Poate.
Să le ridicăm cetățenia Monicăi Macovei și tuturor celor care discreditează imaginea României în lume, o vorbesc de rău la Bruxelles pe România, trebuie să îi amendăm sau chiar să îi băgăm la închisoare, așa mi-a spus acum 4 luni, o telespectatoare Antena 3 care credea că cel mai mare pericol pentru țară este Soroș.

Soroș e ungur și e evreu și vrea să distrugă țara ca să pună mâna pe ea pe 3 lei, dar noi nu vrem să primim 3 lei pe ea, noi vrem 8 lei pentru că trebuie să facem și noi profit. Nu se poate să fi muncit atât ca să furăm și să nu facem și noi profit.
Învățat cu ciorba stricată a discursului PSD, poporul a uitat cum e să te hrănești normal. Nu mai știe ce gust au perișoarele și nu se întreabă de ce legumele sunt putrede.
Când partidul majoritar este și cel mai mare partid extremist din țară, s-a terminat.
Mi-ar fi milă de Africa de Sud dar nu mai am resurse de milă decât pentru mine.
Lor li se pregătește un 1947, colectivizări și naționalizări.
Noi suntem în 1952. Mi-e groază că pe Tâmpa scrie Stalin.

Profesorul Onuț spune așa: vă prăbușiți cu avionul în buricul deșertului, sunteți la sute de kilometri distanță de cea mai apropiată localitate, în orice direcție ați lua-o. Sunteți singurul supraviețuitor. Faceți inventarul și descoperiți în epava aeronavei următoarele obiecte: o parașută, un cuțit, un pistol, o damigeană de apă, o cutie de sare, două pachete de chibrituri, un toiag, o busolă, o hartă, o pătură. Aranjați obiectele în ordinea importanței lor pentru supraviețuirea voastră.
Profesorul Onuț strânge foile apoi rânjește satisfăcut.
A mai văzut asta, desigur, peste tot în Europa de Est a mai văzut asta. Pe primul loc e apa, apoi busola, apoi harta, apoi cuțitul, toiagul, chibritul. Parașuta e pe ultimul loc la est europeni și pe primul loc la occidentali.
De ce ai pune pe primul loc o parașută?
Mă uit idiotizată la Onuț care explică doct cum întinzi parașuta cât e ea de mare și speri să fie văzută din aer de misiunea trimisă să te salveze.
Poftim? Cine?
Hahahahahaha, cădem pe sub bănci de râs. Ce glume bune face dom profesor, v-am zis eu băi că ăsta e băiat.
Est europenii știu că nici dracu nu o să vină după ei dacă au ghinionul să se prăbușească în mijlocul deșertului. Ce, te-a pus statul să te sui în avion, te-a pus statul să nu te duci la biserică să te rogi să nu te prăbușești cu avionul, te-a pus statul să ai atâția bani încât să îți poți permite să te plimbi cu avionul, nu mai bine îți cumpărai un Logan și stăteai dracu pe curul tău, ce, pe stat, când s-a prăbușit economia în mijlocul deșertului, cine l-a salvat? O să zici că tu, contribuabilul, dar el statul o să spună că ești un mincinos, statul nu are nevoie de tine doar tu de el ca să te apere de dușmanii plătiți de Soroș să distrugă Grădina Maicii Domnului.
Occidentalii întind prelata, fac focul, trag cu pistolul și stau pe curul lor, așteptând să fie salvați, că d-aia își plătesc taxele. Dar tu, boul de estic, orfan de stat, pleci cu damigeana de apă încercând să răzbești singur sute de kilometri de nisip și temperaturi de 50 de grade ziua și -20 noaptea, crezând mai mult în miracole decât în instituțiile pe care le plătești din banii tăi.
Mă uit la 4 turiști spanioli în gara din Brașov. Pe tabelul cu plecări, trenul de la Budapesta nu apare cu întârziere. Scrie că vine la timp, la linia 2. Dar eu aud vrăjitoarea cea rea de la informații spunând că trenul de la Budapesta are 55 de minute întârziere și pleacă de la linia 3. Acum, la linia 3 e trenul care pleacă la București și ar fi trebuit să plece cu 35 de minute după trenul de Budapesta. Nu avem bilete la el, nu putem să urcăm.
Turiștii spanioli se urcă liniștiți în trenul garat la linia 2, e un penar crem-vișiniu, merge la Zărnești. Stau la geam și se uită la noi, un stol de pescăruși zgribuliți, prinși cu picioarele în asfaltul peronului, așteptând trenul de Budapesta cel neanunțat că întârzie.
Spaniolii se uită la noi, vorbesc ceva, un alt pasager intră în conversație, spaniolii coboară precipitat, se reped în pieptul de zimbru al nașului de la trenul de București care ar fi trebuit să plece cu 35 de minute după trenul la care ei, spaniolii, au bilete.
Nașul dă din mâini, nașul dă din cap, spaniolii se uită uimiți, repetă, Bucarest, Bucarest.
Da, e tren de București dar biletele lor sunt la alt tren. Așteptați.
Stressul supraviețuirii în România îi doboară pe spanioli.
Se prăbușesc pe o bancă în mijlocul unui deșert de disfuncționalitate, cu cele mai apropiate instituții funcționale la mii de kilometri distanță.
Le-aș da parașuta mea dar am lăsat-o acum 40 de ani lângă epava avionului care este viața mea.