Archive

Monthly Archives: March 2016

Sebastian Ghiță a vorbit ieri în Parlament, cerându-le ajutor colegilor. Insulița de păr din creștet, figura buhăită, de om care bea mult și mănâncă prost, aerul general de milițian în civil, d-ăla care te urmărește petru că ai vizitatori din Germania care ți-au adus blugi, au fost tabla pe care a scârțâit creta afirmației: am 37 de ani și doi copii.
Dumnezeule mare, mi-am zis, uitându-mă la domnul Sebi fără niciun pic de invidie. Mai ieri era sprinten, suplu, cu sprâncenele ridicându-se spre liziera unui păr creț, nu ca acum, alergând spre plaurul trist din mijlocul frunții lucioase de transpirație. Ce ai pățit frățioare?
DNA a pățit. Și are reacții adverse la tratamentul cu DNA.

Sebi, e mai mic cu 5 ani decât mine, îi pot spune Sebi, Sebi anunță că DNA este o tortură modernă. Că președintele Iohannis și fostul președinte, Băsescu, miniștrii și șefii camerelor, Zgonea și Tăriceanu, toți sunt urmăriți sau cercetați, sub control judiciar sau condamnați deja.
Concluzia lui: DNA este răul în formă pură.
Mă uit la milițianul transpirat de la televizor care stă călare pe un cuibar de zeci de milioane de euro. Are 37 de ani, 2 copii și un istoric de afaceri dubioase cu statul. Are 37 de ani, 2 copii și în normalitatea patriei lui, Amoralia de pe marele continent PSD, concluzia pe care o trage în privința tuturor demnitarilor și politicienilor anchetați și condamnați de DNA este că aceștia sunt victimele unei conspirații.

Că sunt curați și hăituiți de cineva care vrea să ne ia țara. Și el, Sebi, este singurul care are curajul să se ia de piept cu axa răului.
Colegii parlamentari îl ascultă, aprobă și îl scapă.
Sebi nu poate fi săltat.
Păturica trasă de parlament peste picioarele lui reci, o lasă descoperită pe primăreasa de la Craiova, Olguța Vasilescu. Este băgată la beci de DNA. Nu poți să îi salvezi pe toți, oricum nu pe toți deodată.
Las că ne rezolvăm în iunie, după locale.
Până atunci, jucăm jocul, doi pași înainte și trei înapoi.

Uite și Onțanu. Nu aveai cum să-l ții acum, când ești cu ochii pe Primăria Mare și Firea e mult mai slabă decât dom doctor. E femeie într-o țară de cefoși care-i șterg nevestei câte una peste bot când devine obraznică, “pentru binele dumitale te ating iubita, ca să-ți știi locul, se cheamă educație.” L-au mutat pe Onțanu, ca pe un bibelou, l-au luat de pe televizor și l-au pus jos să nu se spargă când începe meciul de fotbal în camera plină de vaze și cristaluri a PSD-ului. O să-l repună în drepturi mai târziu, dar mai întâi să ne concentrăm la Primăria Generală.
Ești praf, îmi spune Mircea. Lasă-te de politică și scrie despre călătorii și prețuri la all inclusive.
Firea are din start 30%, electoratul PSD. Orban e cu 14%. Nicușor are un 11-12%.

Asta înseamnă că Firea câștigă lejer, la pas, cum zic ăștia în fotbal.

Hai domle, nu cred!!!

Crede-mă. Pentru că Iohannis, președintele hărțuit de DNA, așa cum ne-a spus empaticul Sebi, ne-a lăsat cu alegerile într-un singur tur, madam Firea își va muta periuța de dinți din primăria Voluntari a soțului, direct la Cișmigiu.

Nu-i singura.
România întreagă va fi roșie după victoria uriașă a PSD.
În doi ani, vom primi oaspeții din străinătate cu formula: Bine ați venit în Amoralia, țara căreia, acum niște ani i se spunea Republica România.

Scufundați în Marea Roșie vom tăcea, pești albaștri și verzi, plimbându-ne prin ruinele a ceea ce a fost odată instrumentul de tortură modernă DNA.

Victor este ziua jurnalist și seara barman. Trăiește într-o geografie bizară, pe un ponton care face naveta între Ibn Battuta sau Geber și catrene strâmbe, de bețivi cu limba încleiată: pe un fund de ape patru ochi lucește, ce se este oare, este două pește.
Citește mult Victor, e doxă de carte, bea la fel de mult, e umflat de berică. Ai zice că e un intelectual dar nu arată ca unul. Că intelectualii umblă la costum, au ochelari și diplome doctorale.
Ponta e cel mai intelectual dintre români, zice studiul IRES. E urmat de Vadim și Klaus. Ponta se îmbracă frumos și, deși crede că Ibn Battuta e domnul ăla care face falafel la Piața 1 Mai, pentru popor această micro rătăcire n-are importanță. Românii, care cred despre ei că sunt foarte deștepți, sunt și fair play și știu să recunoască omul inteligent, elegant, rafinat intelectual atunci când văd unul. Și rar vezi un intelect mai semeț ca al fostului premier.
Cu ce îl hrăniți, domnule Ponta? Se găsește mâncare d-asta, pentru intelect, la pet-shopul de la colț?

Mă uit la Victor al meu, robotind după bar, încercând să mai facă vreo 2-300 de euro să dea de mâncare la copii. Câștigă puțin la ziar. Dar prostu, deși a citit tratate de alchimie medievală, nu a știut să dibuiască elixirul care să-l facă dacă nu bogat, măcar talentat ca Ștefan Bănică Junior sau inteligent ca Smiley.
E un idiot Victor al meu. Și o știe.
Îmi zice: Sunt prost. Hai să bem, mă ajută să uit.

Spre deosebire de el, 64% dintre români stau treji și își admiră în oglindă inteligența rumenă. 64% dintre români se consideră inteligenți în mare și foarte mare măsură. La fel de inteligenți ca Eminescu, Henri Coandă, Ion Țiriac și Vadim Tudor, primii patru cei mai inteligenți români. Așa zice sondajul IRES. După ce îl citesc, mă duc la sertar, îmi iau pașaportu, îmi fac bocceluța și plec.
Trebuie să încetez să fiu egoistă. Trebuie să mă gândesc la binele țărișoarei mele. Cu tâmpenia mea colosală risc să stric media galactică de inteligență a poporului român și să îi diluez procentajul de intelectuali.

Victor, îți las ție cadou această poezie:
Aveam o pată de prostie pe cămașă care nu ieșea cu nimic.
Am încercat cu detergent obișnuit, neobișnuit și chiar cu foarfeca.
Dar prostia se agăța cu îndărătnicie de cămașa mea.
Așa că am dezbrăcat-o și i-am dat-o unui sărac pe stradă și am scăpat.
Umblu goală acum. Dar lor le-am zis că am o bluză pe care doar deștepții pot să o vadă.
Și toți mă laudă pentru culoare, buzunare și volane.
Deja am vândut 67 de bluze. Și toată lumea este foarte mulțumită de marfa de la mine.

 

Șoferul zice privind coloana de 30 de mașini de la stop: Ce să facem, mergem înainte.
A tăcut până acum și absurditatea ieșirii din muțenie cu o astfel de frază mă face să mă uit la el. E de vârsta mea, până în 45 de ani.
-Unde mergem înainte?
Suntem prinși în pumnul traficului, gândăcelul Elenei Farago.
-Mergem înainte cu ăștia pe care îi avem.
Vorbim despre politicieni. Despre candidații la Primărie.
-Cu cine votați?
Nu știe, să vadă ce se oferă pe tarabă.
Șoferul nu e fan Piedone, a furat și ăsta de l-a luat dracii, dar măcar a întors ceva bani, a ieșit pe stradă, a văzut că se mătură, nu ca Vanghelie-Care Este, are două clase și a ocupat un post pe care nu îl merita și nici nu a vrut să se dea la o parte.
-D-asta nu merge nimic în țara asta, pentru că peste tot sunt oameni care au fost aduși de neamuri, de rude, și băgați pe posturi și nu știu cu ce se mănâncă treaba. Ca Pițurcă la echipa națională, că se știa că dacă dădeai bani, te selecționa în echipă și d-aia am ajuns ciuca bătăilor. Eu vă zic, Piedone măcar a făcut ceva până să-i însceneze povestea cu Colectiv. Că știți că a dispărut poza aia care arăta că a luat foc stâlpul la 1 metru jumate mai jos de locul unde a prins artifica.
Șoferul știe că s-a dat cu gaz otrăvitor în club pentru că doi tineri îndrăgostiți, prieteni ai lui, care mereu s-au tratat cu respect, au fost în acea seară la Colectiv și s-au înjurat ca la ușa cortului. Gaz otrăvitor, să amețească oamenii, să îi facă agresivi, să se calce în picioare.
Totul a fost gândit dinainte.
Pentru șoferul cu comportament oximoronic, încurcătura de la Colectiv e clară: a fost o conspirație ca să fie dat jos Ponta, nu ați văzut zâmbetul lui Iohannis când l-a avut la mână?Totul e jonglat de marile clanuri, acolo, sus, în stratosfera politicii unde plutesc neamurile umflate cu heliu, atât de sus încât rachetele sol-air nu ajung.

Și noi, noi mergem înainte, ce să facem?
Resemnare și neputință.
Și lipsă de noroc. Că mama lui a fost săracă și tatăl lui i-a părăsit și a trebuit să muncească de la 16 ani iar prietenii din cartier îl strigau “băăăi, muncitorule!!!”
Mergem înainte.
Oftează. Oprim în fața unei case superbe de pe lac de la Snagov. E a nepoatei lui I.G.Maurer.   E casa de vacanță, celelalte sunt în București, Franța și Elveția. De unde a avut bani? Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Mergem înainte.
Și în cerc. Ne învârtim pe aceeași pistă incapabili să ieșim din buclă. Înainte este totodată înapoi și poate ar fi mai bine să ne oprim dracului din mersul ăsta și să dormim 100 de ani, poate cresc buruienile și ne rătăcim, pierzând traiectoria destinului nostru istoric prestabilit.

La început au fost oboseala și slăbiciunea, căldura și multitudinea catralioanelor la puterea trilioanelor de bobițe de nisip pe care călca. Nimicul se întindea în față și în spate era orașul, oare nu ar fi trebuit să se întoarcă?
Apoi, înșirate ca veștile proaste, au venit păcatele de moarte. Invidia, lăcomia, furia, toate șapte au încercat să-i împiedice pașii, să-l îngroape în îndoieli, oprește-te Anton, întoarce-te Anton, credința ta te pierde. Dar el nu a ascultat. Și nici în fața ereticilor, martirilor sau magicienilor nu a aplecat urechea.

Apoi s-au așezat de-a curmezișul drumului său chiar zeii. Au încercat să-l oprească, dar Anton s-a înfipt bine cu picioarele în nisipul fierbinte al deșertului și cuvintele zeilor, deși au săpat cu mânuțe mici și iuți, nu au reușit să alunge catralioanele de fire de nisip care s-au întors într-o încercuire inexpungabilă în jurul gleznelor. De neclintit a fost Anton și zeii au plecat lăsând știința să-l convingă că pustietatea deșertului nu garantează conservarea intactă a credinței.
Dar Anton era de acum și surd și nici foamea nu o mai auzea urlându-i din mațe.
Moartea i-a apărut sub forma unei femei bătrâne. Ce să caute o femeie bătrână în deșertul lui personal, s-a întrebat Anton și Moartea a murit când și-a dat seama că e doar nălucirea din mintea unui om care nu poate fi tentat să-și părăsească solitudinea credinței.
Fundamentalism.
“Fundamentalism usually has a religious connotation that indicates unwavering attachment to a set of irreducible beliefs.”

Patimile Sfântului Anton au fost pictate de Bosch. Anul acesta, la Hertogenbosch, este expoziția Bosch500. Cel mai ușor, din București zbori la Bruxelles, e mai ieftin bine decât prin Amsterdam.

500 de ani după Bosch, cu sânge, cioburi, limfă, plastic și oscioare, sfinți Antoni purtându-și deșertul cu ei, zugrăvesc Bruxellul în grozave tripticuri boschiene.
Halal comemorare.
Și când te gândești că despre Bosch se spune că este primul suprarealist.
Totul este o chestiune de referințe.w1604n

Am fost ieri la Toni să mănânc un habra nae. La 7 minute după ce am ajuns și-au făcut intrarea, doi câte doi, 8 hultani cu picioare prinse în pantofi sport de catifea tivuită cu lac negru, cămăși cu gulerele ridicate să le țină cald la creierul reptilian și corzi vocale exersate să scoată pătimașe urlete nearticulate. Căci ei sunt haita lu Sebi Ghiță, niște câini castrați, îngrășați și înrăiți care au acoperit îndată cu răgetele lor pline de penisuri, vagine, testicule și anusuri, pacea prânzului.
-Sunt un domn, nu le spun nimic. Credeam că nu mai vin aici, își găsiseră alt cuib dar s-au întors.
Toni încearcă să îi ignore, e prea domn să le zică ceva. La două mese de jupâni, fetița lui se joacă pe telefon. Noroc că este atât de absorbită încât organele genitale ale coioților nu i se înfig în ureche. Acasă, dau peste bucata asta din cartea despre Mongolia-Coreea-Japonia pe care, dacă o da domnul, o scoatem în vara asta. Versul final m-a făcut să mă răzgândesc și să nu mai blestem neamul atât de tare cât am făcut-o până acum.

 

Unde suntem? În Gobi, unde dracu să fim? Gobi e mare, 4 zile tot traversăm la Gobi ăsta mare.
Pe perete, în sala de mese, e Genghis țesut în carpetă.
E multă lume în tabăra asta nouă, hai să vă lăsați rucsacii în ger-ul vostru.
Din tavan, mai precis din mijlocul tavanului, ca un primitiv pendul al lui Foucault, atârnă prins de o sfoară groasă un bolovan. De ce este spânzurat bolovanul în mijlocul iurtei? Un reminder că pământul se învârte în jurul axei proprii? Un statement filozofic de tipul “totul se întoarce în viață”? O ritualică …Nu drăguță, este un mecanism care asigură stabilitatea cortului atunci când vin vântoasele viguroase. Când vin vântoasele viguroase? mă interesez îngrijorată.
Oricând vrea mușchiul lor. Poate chiar și acum. Dar nu-ți fă griji. Pendulul cu bolovan stabilizează prăvălia. Mai bine hai să mergem, ca să mai prindem lumină, până la Death Valley.
E foarte cald în Valea Morții. La 8 ore de la foarte frigul din noapte, mă despoi în tricou și mă uit pofticioasă la șlapii bleu din care ies cartoafele unui cetățean care și-a oferit serviciile de ghid.
Îi e cald și la cuc, așa că a lăsat șlițul desfăcut, să bată o adiere și pe la inghinală.
Aerul tremură peste șisturile fierbinți pe care Dorj parchează mașina într-o rână. Omul în șlapi ne conduce agil printre bolovani. Sărim ca niște capre supraponderale peste pietroaie și apoi ne chinuim să descifrăm pe cataroaie desenele vechi de peste 300 de ani.
—Aici sunt cerbi, ăstea sunt căprioare, uite irbiși; aici avem arcași și lupi și colea oi sălbatice.
La cerbi înțeleg, văd niște coarne.
Diferența dintre căprioară, lup și oaie sălbatică nu o sesizez defel.
Cu arcașii e clar. Deși nu văd arcele ci doar niște testicule și penisuri supradimensionate. Poate le foloseau pe post de berbece sau de praștii gigant.
Omul cu șlițul deschis e mândru de cariciul imens desenat între picioarele strămoșilor. Ne zâmbește cu înțeles. Căldura m-a turtit și zac pe o piatră privind tâmpă un greiere obez care își ia avânt, sare și aterizează pe spate și un șoarece care sare printre pietre ca un cangur miniatural.

Ajungem la biblioteca de piatră, sucursala Death Valley unde tomurile din șisturi au fost distruse. De cine?
De timp. De natură. De frigul strașnic, urmat de căldură cruntă.
Cărțile de piatră s-au crăpat. Nu a venit apa și nu le-a luat. Zac ca niște firimituri în așteptarea unor păsări Roc înfometate.
Agățați în tăcerea infinită a deșertului, cu spatele la biblioteca spintecată de inconsecvența temperaturii, e vară, e iarnă, e vară, e iarnă, amuțim cu fața la soarele enorm.
Pe carpeta lui Genghis nu era soare. Doar el și calul lui surprins într-un galop nebun, levitând deasupra pământului.
Lângă peretele pe care e-ntinsă carpeta cu Genghis e un grup de suedezi care vorbesc molcom. Ne așezăm lângă peretele pe care atârnă o blană de lup. Sau de râs. Sau de cerb. Sigur nu e blană de arcaș superdotat. În celălalt salon, lângă un perete neantifonat este un grup de chinezi care rag, dezlănțuiți. Disprețuitor, șoferul declară că nu ai cum să faci braconieri din chinezi. Nu pentru că nu au mătărângile destul de lungi ca arcașii mongoli, ci pentru că sunt prea nevolnici ca să se cațere pe munte. Îi privește cu ură cum țipă, râd și candesc vodcă.
Deloc nu îi plac chinezii lui Dorj.
Un bărbat iese de la bucătărie, bea un pahar de vodcă Genghis cu noi și apoi își umflă bojocii și cântă, cântă de tresare lupul de pe perete și Hanul de pe carpete.
Ce zice?

Pe scurt, traduce Padme, versurile spun că mai bine te naști bou în Nord, decât om în Gobi.

Bogdan spune că s-au schimbat multe în România.
Încet. Pas cu pas. Mersul piticului. Dar s-au schimbat.
Dă-mi un exemplu, întreb scoasă din minți după dezbaterea de la Frontline despre Târgu-Mureș, martie 1990. Deschid paranteză: bătrânețea e tare urâtă. Părul și dinții cad și în locul lor cresc deliruri crețe, paranoi vânjoase, accese de Tourette buruienoase, divagări kilometrice, trimiteri mistice la istorii tenebroase. Un subiect important tăvălit în mălaiul conversației de bufet și prăjit puturos, la foc mic, în tigaia comploturilor prezentate de oameni bătrâni care au pierdut contactul cu realitatea. Desigur, asta este o generalizare, există și oameni în vârstă coerenți și prezenți. Nu că aș cunoaște mulți. Închid paranteza.
Deci ce s-a schimbat Bogdan?
E mai curat. Uită-te în jur, e mai curat decât era înainte.
Îi spun de pădurea de stejari de lângă Deva, înecată în gunoaie. Am văzut la Digi reportaj. Cârpe, zăpadă artificială, materiale de construcții, saltele, mormane așezate ca într-un ovoo mongol la baza copacilor, putrezind nerușinat, ca o târfă mâncată de sifilis de vie.
Deci curățenia nu se pune.
Ba da, ba da, uite aici, la București, e mai curat. Nu mai sunt câini vagabonzi, nu mai e jegul ăla de pe străzi, care-ți înegrește călcâiele vara și-ți urcă pe pantaloni până la noadă, iarna.
Am terminat în ianuarie de citit două cărți. Cafe Europa: Life After Communism a Slavenkai Drakulic și The Revenge of Geography a lui Kaplan. În ambele, cei doi jurnaliști vorbesc despre șocul Bucureștiului înainte și în primii 3-4 ani după 1989.
Un oraș murdar și sărac. Atât de sărac încât nu exista hârtie igienică la restaurante sau cafenele, în cinematografe, trenuri, benzinării sau muzee.
Uimirea lor în fața nepăsării populației-da dragă, nu e hârtie igienică, mare rahat-îmi strânge stomacul de rușine. Nepăsarea vine din obișnuință și obediență. Doar nu o să faci scandal pentru niște hârtie igienică. Doar nu o să pornești o răscoală pentru că nu ai cu ce să te ștergi la fund.
Plăteam cuminte 1 leu sau 2 sau 5 la toaleta de la Cerbul deși tinerii ăia care au murit la Revoluție, chiar dacă nu s-au gândit la wc-uri, au răsturnat sistemul tocmai pentru că s-au săturat să fie umiliți.
Păi vezi că s-a schimbat ceva? Că acum găsești peste tot, chiar și în tren, în unele trenuri na, hârtie igienică la toaletă? insistă Bogdan.
E adevărat. Acum există hârtie igienică. De ieri nu se mai fumează în cârciumă.
Umilința însă a mutat. E mult mai perfidă. E în nesimțirea parlamentarilor, în tupeul politicienilor, în egoismul concetățenilor care acoperă cu gunoi stejarul, pășunea, muntele, orașul, în aroganța șoferilor care strivesc pe trecerea de pietoni vieți tinere, în indolența autorităților care țin plătitorul de impozite blocat în cozi de 7-8 ore, în autismul președintelui, în constiparea funcționarilor publici, în otrava care curge de la televiziuni.
Umilința de a fi român, culegând de pe jos monezile aruncate de suporterii olandezi ai unei echipe de fotbal.
Nu s-a schimbat nimic. Suntem noi mai bătrâni și mai puțin hormonali, într-o pre-menopauză și pre-andropauză combinată cu astenia de primăvară care ne strică la stomac.
Noroc că avem hârtie igienică din belșug.

Pe dreapta sunt ziariștii de la Radio România, pe stânga sunt cei de la TVR. În spate este frigiderul cu Staropramen, lângă frigider e masa pe care e o sticlă de M1, feteasca neagra, Arezan de la Murfatlar
Gabi Giurgiu, Cornel Mihalache, Cătă Gomboș, Marian Voicu, Horia Grușcă nu pot să-și țină ideile așezate. Sunt în picioare. Giurgiu e cel mai vocal. Are voce tunătoare. Intervine, punctează, întrerupe, completează, lămurește, ironizează.
E secondat de Mihalache.
Berile au dispărut.
Frantisek, mai avem vin?
Marian Voicu râde. Ne amintim de dezbaterea despre semnarea acordului nuclear cu Iran și la sticlele de vin stinghere pe masă, de care doar 3 cutezători s-au atins.
-Azi au venit profesioniștii.
Ziariștii amușină masa pe care Frantisek așează 3 sticle de M1. Ultimele. Giurgiu își pune un pahar după care se întoarce pe cețosul câmp de bătălie, la adversarul intangibil, invizibil, difuz, pitit după legi, tradiții și comodități generale pe care nu-l poți lua de gât, ți se strecoară printre degete ca un gaz puturos.
Pumnii țintiți spre nimic, croșeele în gol, produc sete.
Sticlele se golesc cât ai clipi și vorbele se așează în sală, ca o zăpadă groasă. E glaciațiune în media românească, suntem îngropați sub un strat de 7 metri de corupție, prostie, nesimțire, incompetență.
Ce e de făcut?

Nu știm. Să depolitizăm mass-media de stat. Să scăpăm de securiști, putori, căpușe. Să învățăm să ne revoltăm. Să nu mai înghițim supița de ciorapi ai umflaților aflați la putere. Să vorbim despre ce se întâmplă la noi, uite, ca Pătraru care a comentat pe post despre situația TVR.
Pătraru bea apă plată. Pare subțire și grumazul nu sparge brutal copca gulerului cămășii, așa cum se vede la televizor. Vorbește puțin, dar clar. Giurgiu nu îl întrerupe. Pătraru are audiență, e respectat ca statuia Fecioarei Maria care plânge cu lacrimi de sânge pe peretele unei biserici din Ecuador.
Partea dreaptă, ocupată de ziariștii de la radio, înhață microfonul. Tolontan, Avădani, Obae și mai cu seamă Pătraru, nu-și cred urechilor.
Nu se auzea zgomot de la Radio România, părea să fie o căsnicie calmă și plină de dragoste. Și acum aflăm că ea e bătută de el la tălpi, legată de calorifer și că ăștia micii sunt terorizați de un tată alcoolic și violent. E nasol ce se întâmplă la Radio România. Foarte nasol.
Ia mai dă măi niște vin.
Dezbaterea se încheie după două ore jumate, continuă printre scaune, pe hol și în fața Centrului Ceh, la o țigară. Ne trebuie o lună, poate două, să descâlcim tot.
Și nici nu mai avem M1. Daniel? Ești pe recepție?