Podul peste Douro este înalt-înalt. Când te uiți în jos, la barjele cu puntea plină de butoaie butaforice, care par să-și ducă încărcătura undeva dar, de fapt, sunt niște monumente istorice, lăsate să-și crească barbă de alge, privirea nu cade ca o piatră, poc, în apă. Rătăcește, frunză în vânt, ușoară, agățându-se de clădiri și de scări, de ziduri și de grădini și abia când ajunge la 4 metri deasupra barjelor, are curajul să sară în apă. Doamne, ce sus sunt. Când bate câte-o rafală de vânt, te ții de camera foto și arunci privirea ca un lasou, să se-nfășoare de stâlpul ăsta. Te ții cu privirea de stâlp și cu mâna de camera foto și apeși click-click, isteric, când trece câte un tramvai cocârjat peste pod.

Ăsta nu e podul făcut de Eiffel. E Dom Luis, cel mai lung pod din lume, atunci când a fost creat de Teophile Seyrig, asociatul lui Eiffel. Adică între 1881 și 1886. 130 de ani mai târziu, podul Luis este plin de francezi. Bunici, părinți și copii care se întind pe trotuarele de metal după ce și-au înfipt bombeul într-un șurub cu țeasta mai groasă. ”Aaaaaaaaaaaaaaa”-începe mieunatul atunci când unul din părinți se repede să îi ridice. Nu a căzut decât de la 60 de centimetri. Și asta dacă te gândești la palme. Căci genunchii au plecat de mai aproape de trotuar.

Mă uit din nou la apa care aleargă pe sub pod. Sunt la 50 de metri deasupra ei. Înțeleg că multă lume alege să se sinucidă magnific aici, sub privirile turiștilor ieșiți la o citirică, pe marginea râului. O moarte spectaculoasă, între barje cu butaforie și francezi veniți în cete, pârliți de soare.

Miroase a iarbă. Miroase a marijuana adică. Suntem în projects, o zonă de imigranți magrebieni și cetral-africani, unde simt nevoia să-mi vâr rapid aparatul foto în geantă. Cinci negrii își pasează un joint cât un tulnic, unul ține în lesă un pitbull bălos. Negrese enorme întind rufe și moși cu pareze își fac plimbarea prin părculețele smălțate cu gunoaie. Micul cartier de imigranți murdari trăiește bine-merci lângă unul dintre cele mai frumoase cartiere art deco din Europa, la o aruncătură de băț de Casa da Musica-o faimoasă creație arhitectonică, acote de Muzeul de Artă Contemporană și buză-n buză cu Institutul de Arhitectură, la rândul său o bombonică arhitecturală.

Deși se spune că în Porto trăiesc 1 milion de oameni, nu-i vezi pe stradă. Orașul e părăsit. Casele au geamurile zidite sau sunt în ruină. Unele într-o prăbușire mai subtilă, altele mutilate și complet halite de lepră. Vilele art-deco se-nșiră, cavouri, pe o stradă pustie. Nu-s perdele la geamuri și unele nu mai au nici ferestre. Chiar și blocurile noi sunt goale. Noroc cu turiștii, căci altfel Portoul ar arăta ca un oraș fantomă din China. Mă gândesc la tot poporul din India, la sutele de milioane care se-nghesuie în orașe insalubre, la debaralele în care trăiesc familii întregi în Hong-Kong, la Seulul care te culcă în penare cu băi liliputane.

Cum să nu te arunci de pe podul Dom Luis, atunci când vezi risipa de spațiu de aici? 60.000 de euro costă o mansardă de 120 de metri pătrați în centrul orașului, aproape de piața mare, unde, înșirați pe scăunele de trestie, englezi cu fețe fierte înghit pastel de nata și beau vin dulce de Porto.

Oare aș putea să aplic pentru prima casă?

Românul merge îndoit într-o parte, rupt de scolioză strașnică, care i-a aplecat coloana spre dreapta. Cară decis o plasă enormă cu sticle de vin pe care le așează, la ordinele patroanei restaurantului, pe rafturi. Se-ntoarce la masă, cu o nouă serie de sfaturi: ”trebuie neapărat să mergeți în Ericeira, e paradisul pe pământ.” Pe lângă scolioză, are dinții stricați și încălecați, prinși într-o luptă intensă de cine reușește să fugă primul din gură. Se mișcă greu, cu eleganța cocoșatului de la Notre Dame, însă, în ciuda bolovășeniei, are o căldură amabilă, rar întâlnită la locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic.

Petre Ionuț Valentin e de 5 ani în Portugalia, are deja carte verde și toată familia aici. Lucrează de câteva luni la restaurantul ”Aici avem pește”, vestit în Lisabona, cu stickere pe ușă care anunță că e trecut în toate ghidurile posibile, de la ”Where chefs eat” la Michelin. Petre/Pedro nu e chelner, e farmacist, a făcut școala tehnică și a lucrat în Constanța, la Fildas (așa a zis, nu știu ce e aia, dar Petre Ionuț Valentin a repetat de 5 ori numele Fildas, așa că trebuie că e o instituție celebră în Constanța). La Fildas câștiga 250 de euro, vai steaua lui și a plecat mai întâi în Spania și după în Portugalia, unde era sor`sa, care era chelneriță la alt restaurant. A vorbit cu patronul prăvăliei unde lucra și i-a spus: ”por favor, frate-miu e farmacist, ajutați-l să își găsească ceva de muncă”. Patronul a zis: si, certo și a vorbit cu patroneasa de la ”Aici e pește”, care l-a angajat îndată pe Petre, chiar dacă nu avea pic de experiență. ”Aici oamenii sunt buni, mult mai buni decât acasă. Sunt săritori și de treabă și au autostrăzi. Doamne ce autostrăzi au, nu ca acasă.”

Acum Petru Ionuț Valentin câștigă 650 de euro pe lună și, în fiecare seară, merge acasă cu 20-30 de euro din bacșișuri. Cu banii ăștia în Portugalia ești boier. ”Mâncarea e ieftină aici și lumea e obișnuită, indiferent cât de sărmană e, să meargă la restaurant. Eu am doi clienți, el are Porche, ea are BMW X5, care se plâng mereu de criză. Și îi întreb mereu, care criză domle, că aveți mașini șmechere, stați în palate, care criză? Și știți ce mi-au răspuns? E criză, că înainte mâncam în fiecare zi a săptămânii la restaurant iar acum nu mai reușim decât de 3 ori pe săptămână. Păi e asta viață?”

Apropierea patroanei, păr bleu, nas de campion la box, îl trimite pe Petre, la trap, la bucătărie. Femeia mai are o mână de români, 5, ”foarte muncitori”, la celălalt restaurant, de la malul mării. ”Cum e mâncarea? Sunteți bine?” Da, am înghițit pateul de ton și am ras farfurioara cu brânză și jamon. Sistemul portughez de stors bani de la clienți presupune așezarea pe masă a unor aperitive, care îți calcă în picioare orice rezistență. Și ce dacă vroiai să mănânci doar o sălățică sau să ții post? Pasta de sardine îți obturează rațiunea, uiți de intoleranța la lactoză și te arunci pe brânzica puturoasă și pe pâinea care o să te ajute să pui 2 kile jumate pe burtă și pe coapse. La final vei plăti lejer 10 euro în plus dacă nu ești vigilent și nu spui hotărât ”nu”, atunci când le vezi pe masă. Nao, nao-așa trebuie să zici și, în același timp, pentru siguranță, trebuie să îți fluturi stânga-dreapta, arătătorul.

În salon năvălesc șapte corbi bătrâni. Sticlele de vin se aliniază pe masă. Bucătarul explodează din bucătărie, ca un Soyuz în șorț, își răstoarnă poala de glume pe masă, printre farfuriile cu mariscos. Perechea din colț, ea blondă și nemțoaică, el barbișon, burtă și portughez, amândoi en froid, mâncarea continuă să îi dezbine, ea se ridică și-și aruncă șervetul dramatic pe jos, el o urmează sumbru. Cei șapte corbi comentează scena. În timp ce în restaurant își fac intrarea, greșite, două grecoaice care l-ar umple de rușine pe Hagi Tudose.

Cer o sticlă de vin: ”E 15 euro? Ce fel e restaurant e ăsta?” ”D-ăla de ghid Michelin! ””Așa și? E posibil să cereți 15 euro pe o sticlă de vin? Vrem doar câte un pahar.” ”5 euro. ” Eu vreau un pahar de Porto”-zice una din ele. Intelectuala. Petre Ionuț îl aduce. Femeia se uită la pahar ca la un gândac de bucătărie care trage să moară iar ei i se cere să i se facă respirație gură la gură. ”Ce e asta?”, ” un pahar de Porto”, ”păi și de ce arată așa?”, ”așa cum?”, ”așa mic. Vreau unul normal, cu vin normal”. Pe masă este Lonely Planet Portugal, biblia călătorului de 3 parale. Se vede treaba că grecoaicele au vrut să bifeze highlighturile recomandate de specialiștii care au scris cartea. Fado? Am văzut. Porto? Am gusta, dar e prea scump. Marisco? De unde atâția bani, mai bine înghițim un baton de cereale, Fitness, d-ăsta care ne umple de energie.

În mijlocul restaurantului ”Aici e pește”, ghid Michelin, recunoscut pentru calitatea bucătăriei, lângă ghidul Lonely Planet, tocit și cu colțurile întoarse, grecoaica intelectuală scoate un baton de Fitness pe care, delicat, îl desface și îl mușcă. O fi criză, dar uite cum, cu doar 10 euro, poporul elen reușește să mănânce și să bea într-un restaurant de 5 stele. Sunt sigură că acasă au una un BMW X5 și ailaltă un Porche. Criză, care criză?

Aseară am stat la masă cu Arlindo de Carvalho.  Bătrânul a fost bolnav și ieri a reușit, pentru prima oară din iarnă, să iasă din casă. ”Sunteți din România? În vară o să vin și eu la București, nu știu data exactă, dar vin. Mi-a promis prietenul meu că o să găsească un loc bun, cu pian, care să mă acompanieze.” Nu se gândește nicio clipă că are, mâine-poimâine, 84 de ani, că e mai transparent ca o bucată de tifon și că .., mă rog, nu știi niciodată. Arlindo vine la București să cânte fado. În Lisabona, Arlindo este o legendă. Prietenii lui sunt niște corbi în cămăși, însoțiți de minore cu buze siliconate, care mestecă tăcut în timp ce iubiții-bunici lansează triluri și înregistrează programul de la ”Ghitares de Lisboa”.

Unul din moșulani îmi arată pe Youtube, pe ecranul imens al Samsungul lui alb, o înregistrare cu Arlindo de acum 3 ani, dintr-o emisiune de televiziune: ”fabulos” zice și apoi face țțțțțțțțțțțțțț, încântat.

Cârciuma e plină. Brazilieni vreo 8, ei imenși, ele operate. Lângă, o familie de 4 englezi, doi tineri veniți cu părinții ei în Lisabona. Mama soacră are o față de pisică tristă și ascultă lipită cu pieptul de spătarul scaunului, perle în urechi și în ochi, cântecul trist al unei cântărețe chele. Și cabotine.

Arlindo îmi povestește că este singurul din lume care poate să cânte atât fado de Coimbra cât și pe cel de Lisabona. Bătrânul a plecat din țară înainte de venirea lui Salazar la putere si s-a întors imediat după moartea lui, în acel no men`s land politic care a fost perioada până la revoluția garoafelor din 1974. Acum, pe 25 aprilie, se fac 40 de ani de libertate, anunțați și sărbătoriți cu mare pompă de postere, întinse prin toată Lisabona. Cântăreața cheală îi face loc uneia blonde, care ridică triluri în aer, cu ochii închiși, concentrându-se de parcă trebuie să verifice prostata unui jucător de sumo, fără să fie medic specialist.

Blonda e schimbată de un domn în vestuță de blugi, cu frizură de camionagiu și vene groase pe gât. E același care a băgat, din bucătărie, backing vocals și pentru blondă și pentru cheală. Acum fetele sunt la bucătărie și, atunci când camionagiul invită audiența să cânte împreună cu el (în franceză:lalalalalalalalala, în engleză: lalalalalalalala), fetele behăie din ieslea bucătăriei, ca într-un film de animație, când toată pădurea cântă alături de Albă-ca-Zăpada.

Arlindo nu cântă, Arlindo mănâncă și bea apă. Apoi se ridică și ocupă scena. Baba englezoaică stă să izbucnească într-un bocet. Soțul are capul mai roșu ca un girofar de pompieri, e rupt de beat, emoționat si de o veselie izbitor contrastantă cu tristetea soției.

Arlindo ne explică, în engleză, ce va cânta. Vorbește 5 limbi: portugheză, spaniolă, franceză, germană și suedeză, căci a stat o vreme în Suedia unde a lucrat pentru Olof Palme. Primul ministru suedez asasinat, doamne ce vremuri. Arlindo a cântat pentru partidul lui Olof Palme și nu a apucat să învețe suedeză prea bine, dar engleza o știe îndeajuns încât să spună că vom asculta un fado trist, despre aventurierii care plecau din Lisabona, în căutarea unor lumi noi, lăsând, pentru totdeauna în urmă orașul iubit.

Toate cântecele vorbesc despre frumusețea orașului, despre farmecul lui imperfect și căzut. ”Cantu faduuuu” zice corul de după gărduțul bucătăriei și vocea tremurată dar sfășietoare a lui Arlindo, umple sala și ochii brazilienilor de lacrimi. Bătrânul termină, lumea e în picioare, femeile îl împing în poze, îl transformă în pixeli mii și mii iar prietenii corbi l-au filmat și deja e pe youtube.

Un țigan intră cu flori și ochelari de plastic cu luminițe, poate totuși cineva vrea sa cumpere, nu? Ciudat cum la 12 noaptea nimeni nu vrea o pereche de ochelari de soare. Dar poate vrem o poză. Un fotograf cu față de Baloo încearcă niște scheme. Atmosferă de revelion la ”Hanul Ancuței”. Arlindo mă întreabă atent: ”ți-a plăcut?” Foarte tare. M-a rupt. ”Uite adresa mea de mail. Vorbim când vin în România. Plec, sunt foarte obosit”. La 84 de ani, cu astfel de viață, cine nu ar fi?

http://pt.wikipedia.org/wiki/Arlindo_de_Carvalho_(músico)