Archive

Monthly Archives: April 2014

Liviu Tofan este jurnalist și cercetător al evenimentelor din timpul Războiului Rece, pe care le-a trăit în anii 1970-80 ca redactor la Radio Europa Liberă. Liviu Tofan a lucrat timp de 20 de ani la postul american de radio Europa Liberă (RFE/RL), mai întîi ca redactor de știri. A devenit șef al serviciului de știri (News Chief) în 1980, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Întors în România după înlăturarea regimului comunist, Liviu Tofan a înființat și condus pînă în 1994 redacția din București a Radio Europa Liberă. A fost cofondator și director al Radio Total (96,9 FM), și a realizat diverse producții TV. Din 2008, Liviu Tofan este directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), o fundație independentă. A publicat în 2012 “A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, și “Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc” în 2013.

Așa sună CV-ul lui Liviu Tofan. Însă Liviu Tofan nu este un cocoș ieșit la ciuguleală. Este un domn în geacă de piele, cu voce caldă și așteptări mici. A plecat din țară în `73, când lui taică-miu îi erau îndeajuns borcanele cu scoici, de vânzare în alimentarele din Brașov. Și șușele lui Cotescu și Caragiu, care-ți creau impresia că tu ești cel care iei peste picior partidul, nu el te joacă pe bombeu.

Liviu Tofan nu s-a lăsat păcălit de vizita lui Carter și nici de caleașca reginei și, cu prima ocazie, a tulit-o în Germania, unde a rămas, după cum zice si curriculumul vitae, până când s-a lăsat păcălit de Iliescu. Nu poți să treci prin viață fără să ți-o furi, măcar o dată.

Apoi a plecat iar, jurându-și în barbă sau sub mustață, depinde cum dorești să vezi lucrurile, să nu se mai întoarcă la cocină, atâta timp cât porcii încă-s flămânzi. Dar iată-l în 2006, înapoi în România, cu noi și noi proiecte.

Normal. Așa îl descri când îl cunoști. Un om normal, cuviincios, de-o politețe caldă. Nimic din rezerva care trădează superioritate, deși, vorba cântecului, are cu ce, are cu ce. Cum se face că nu cere nimic? Cum se face că este una dintre puținele persoane pe care le-am cunoscut de când am deschis Frontline Club Bucharest, care nu mă întreabă câți bani fac din asta? Cum se face că nu mă măsoară ca pe o posibilă pușculiță sau poate, o verigă dintr-un imens lanț al mâinilor care se întind, peste partide, peste ideologii, supărări și amenințări, gata să se spele una pe alta?

În seara asta, la Frontline Club Bucharest, Liviu Tofan și invitații săi, ziariști, scriitori și istorici, vor vorbi despre Virgil Tănase, Ceaușescu, Mitterand, duelul serviciilor secrete și mai știu eu ce. Dar cel mai tare aș vrea să vorbească despre un pasaj anume din articolul publicat de Virgil Tănase în ianuarie `82, cel care i-a atras mânia lui Ceaușescu și ordinul de asasinare pus pe capul său. Pasajul zice așa:

”Sistemul social românesc [..] se bazează pe privilegii, excepții și avantaje. Nimic nu este dobândit definitiv, nimic nu este interzis complet: este după caz. Legi promulgate nu sunt niciodată aplicate, instrucțiunile de aplicare anulează spiritul legii respective, alte legi se contrazic iar altele plutesc în ceață. De cealaltă parte, realitatea politică a puterii este tangibilă. Dacă obții ceva, asta se întâmplă prin bunăvoința cuiva de la putere. Printr-un gest cât se poate de natural, oamenii nu caută adevărul sau dreptul lor, ci pila-locul unde se află adevărata putere. […] Societatea românească funcționează conform principiuliu vasalității familiale-nimic mai favorabil puterii decât controlarea unor întregi segmente ale societății prin rubedenii al căror interes este tocmai susținerea celui a căror putere înseamnă și puterea lor.”

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Cum am ajuns să fim unde suntem? Unde e sursa răului? Aici. Cum să scăpăm din acest nod de nășuleți, fini, nepoate și cumnați care au umplut guvernele României post-revoluționare? Nu știu.

Vă aștept totuși să discutăm despre asta la Frontline Club Bucharest. La ora 19.00.

 

Podul peste Douro este înalt-înalt. Când te uiți în jos, la barjele cu puntea plină de butoaie butaforice, care par să-și ducă încărcătura undeva dar, de fapt, sunt niște monumente istorice, lăsate să-și crească barbă de alge, privirea nu cade ca o piatră, poc, în apă. Rătăcește, frunză în vânt, ușoară, agățându-se de clădiri și de scări, de ziduri și de grădini și abia când ajunge la 4 metri deasupra barjelor, are curajul să sară în apă. Doamne, ce sus sunt. Când bate câte-o rafală de vânt, te ții de camera foto și arunci privirea ca un lasou, să se-nfășoare de stâlpul ăsta. Te ții cu privirea de stâlp și cu mâna de camera foto și apeși click-click, isteric, când trece câte un tramvai cocârjat peste pod.

dom luis bridgeĂsta nu e podul făcut de Eiffel. E Dom Luis, cel mai lung pod din lume, atunci când a fost creat de Teophile Seyrig, asociatul lui Eiffel. Adică între 1881 și 1886. 130 de ani mai târziu, podul Luis este plin de francezi. Bunici, părinți și copii care se întind pe trotuarele de metal după ce și-au înfipt bombeul într-un șurub cu țeasta mai groasă. ”Aaaaaaaaaaaaaaa”-începe mieunatul atunci când unul din părinți se repede să îi ridice. Nu a căzut decât de la 60 de centimetri. Și asta dacă te gândești la palme. Căci genunchii au plecat de mai aproape de trotuar.

Mă uit din nou la apa care aleargă pe sub pod. Sunt la 50 de metri deasupra ei. Înțeleg că multă lume alege să se sinucidă magnific aici, sub privirile turiștilor ieșiți la o citirică, pe marginea râului. O moarte spectaculoasă, între barje cu butaforie și francezi veniți în cete, pârliți de soare.

casa da musicaMiroase a iarbă. Miroase a marijuana adică. Suntem în projects, o zonă de imigranți magrebieni și cetral-africani, unde simt nevoia să-mi vâr rapid aparatul foto în geantă. Cinci negrii își pasează un joint cât un tulnic, unul ține în lesă un pitbull bălos. Negrese enorme întind rufe și moși cu pareze își fac plimbarea prin părculețele smălțate cu gunoaie. Micul cartier de imigranți murdari trăiește bine-merci lângă unul dintre cele mai frumoase cartiere art deco din Europa, la o aruncătură de băț de Casa da Musica-o faimoasă creație arhitectonică, acote de Muzeul de Artă Contemporană și buză-n buză cu Institutul de Arhitectură, la rândul său o bombonică arhitecturală.

Deși se spune că în Porto trăiesc 1 milion de oameni, nu-i vezi pe stradă. Orașul e părăsit. Casele au geamurile zidite sau sunt în ruină. Unele într-o prăbușire mai subtilă, altele mutilate și complet halite de lepră. Vilele art-deco se-nșiră, cavouri, pe o stradă pustie. Nu-s perdele la geamuri și unele nu mai au nici ferestre. Chiar și blocurile noi sunt goale. Noroc cu turiștii, căci altfel Portoul ar arăta ca un oraș fantomă din China. Mă gândesc la tot poporul din India, la sutele de milioane care se-nghesuie în orașe insalubre, la debaralele în care trăiesc familii întregi în Hong-Kong, la Seulul care te culcă în penare cu băi liliputane.

frumos si parasitCum să nu te arunci de pe podul Dom Luis, atunci când vezi risipa de spațiu de aici? 60.000 de euro costă o mansardă de 120 de metri pătrați în centrul orașului, aproape de piața mare, unde, înșirați pe scăunele de trestie, englezi cu fețe fierte înghit pastel de nata și beau vin dulce de Porto.

Oare aș putea să aplic pentru prima casă?

 

 

Fata de la recepție se uită atent în pașaport și apoi întreabă tulburată: ”sunteți cumva rudă cu fotbalistul?”

Nu, nu sunt. Miklos Feher era ungur-unguresc, eu sunt corcită cu o bucată de Teleorman.

”Nu mă uit de obicei la fotbal și acela a fost primul meci din viața mea la care m-au convins prietenii să mă uit. Și tocmai atunci a căzut și a murit. Live. De atunci nu m-am mai uitat la fotbal. De la Miklos Feher”.

E singura persoană din Lisabona care a rămas cu sechele după moartea tizului meu. Cârciumile sunt goale, chitările sunt gâdilate pentru nimeni; pe scene, ca într-un muzeu gol, sunt cântăreții de fado care n-au cui să umple ochii de lacrimi. Tot poporul stă ciopor în barurile cu televizoare, se uită din stradă la meci. Cine joacă? Chelsea cu Paris Saint Germain. Se oftează la ratări, se înfig mâinile în păr și se trage cu obidă: ”cum să joci ca o cizmă?”,  ”cum să nu reușești să nimerești poarta?”

De ce vă pasă? Sunt doar niște fotbaliști oarecare, nici măcar portughezi d-ai voștri. N-ai cu cine discuta.

La Baixa la metrou treci prin cinci filtre de control a tăriei de caracter: 1. ”Marijuana?”-întreabă șoptit un magrebian. Nu, mulțumesc. 2. ”Hașiș, hașiș foarte bun!”-la 3 metri de primul filtru, un alt marocan produce din buzunar un săpun maro. Nu, mulțumesc. 3. ”Cocaină? Cocaină și hașiș și iarbă”-al treilea magrebian intră în schemă, după alți 3 metri. Refuz politicos. 4. ”Lsd, hașiș, cocaină?” Nu, mulțumesc. ”Atunci poate marijuana?” al patrulea e insistent și mă însoțește până intru în teritoriul celui de-al cincilea filtru. 5. ”Ciuperci?”. Doar în tocăniță.

povesti portughezeMi-aduc aminte de o poveste din 2001. Eram în Olanda, cu Șerban și Kișbac, încercând să găsim un loc să dormim. În Amsterdam nu am dat peste nimic. Ajunsesem în Rotterdam, unde locuia Bodea care ne-a spus că ne găzduiește la ea în cămin în noaptea cu pricina. Ne-am rătăcit, nu tu GPS, nu tu smartphonuri. Ne oprisem într-o intersecție și încercam să dibuim încotro să o luăm. Un negraci se desprinde din întuneric, se apropie de mașina oprită suspect în mijlocul intersecției și incepe litania: ”Marijuana?” Nu frate, mersi. ”Hașiș?” Nici aia. ”Cocaină?” Nu. ”Heroină?” Nu prietene. ”Ciuperci?” Țț. ”Lsd, Ecstasy, timbre?” Nem. ”Femei?” Nu vrem nici d-ălea. ”Băutură ceva?” Nici. ”Spuneți ce vreți și eu fac rost, serios. Doar spuneți ce vreți”

Kișbac îl privește-n ochi și zice: ”Cărți, noua ne plac cărțile. Vrem cărți”

Dealeru face ochii mari: ”Ce fel de cărți?”

Kișbac: ”Ficțiune.”

Dealeru: ”Stați un pic aici și mă-ntorc în 4 minute cu tot ce trebuie.”

Ce vremuri, când oferta era cu adevărat diversificată și client serviceul era cu adevărat regesc.

inger ca MiklosLisabona, aprilie 2014. În metrou urcă un lăutar cu față de țigan d-al nostru, pus pe cerșit. Pe umăr are un câine famelic, un soi de chihuahua cu ochi beliți, într-o întrebare mută. De ce nu poate să o rostească? Pentru că ține-n gură o sfoară care servește drept mâner pentru o cutie de carton în care sunt vreo 30 de cenți. Țiganul bagă la acordeon o canțonetă iar câinele dârdâie demn, pe umăr, ținând cutia în gură. Țiganul Costică devine brusc Remi din Singur pe Lume. Doamne cât am plâns când a murit maimuța Suflețel.

Simt că mă lasă inima. Că o să mor de inimă, ca fratele meu Miklos Feher, din cauza unei chihuahua cu ochi triști, de cântăreț de fado. Singurul lucru care mă oprește să mă întind pe jos și să crăp, cu ochii albaștri privind neoanele vagonului de metrou, e gândul că aș traumatiza-o definitiv pe recepționeră. Aflând vestea morții mele s-ar duce la primul magrebian și ar face overdose de ..tarte cu ou și-ar distruge ficatul și ar îmbătrâni grasă, cu pete pe față și cu o imensă frică de numele Feher.

Intrarea în Aveiro e gâtuită. 6 kilometri, pe două benzi, mașină lângă mașină. Prinse la geamuri sunt prosoapele, păturicile, mini-cuverturile alb-roșii ale celor de la Benfica. Fiaturi cu puștoaice, d-ălea care abia și-au luat carnetu și van-uri cu bagabonți bătrâni, cu păr țâșnind năvalnic din urechi și nări, SEAT-uri cu tineret nărăvaș, care suflă plictisiți vălătuci de fum de țigară și Merțane negre, cu familii burgheze dichisite cu fulare de lână roș-albe. Sunt 25 de grade, n-are a face. Fularul nu pleacă nicăieri de la gât. Prosopul-păturică stă în geam. Pe banda a doua treaba merge mai bine. Înaintăm, cu 5 la oră, dar înaintăm. Banda unu trage către stadion, care e acote, la 4 kilometri. Banda a doua merge în oraș.

Dacă am fi fost în România ajungea pulea-spătaru în Aveiro. Ai treabă în centru? Te grăbești la spital? Oricum mori domle, nu te salvează nevolnicii de doctori. Mai bine crăpi între suporterii Benficăi Buzău.

Banda a doua lasă să scape mașini cu gogâlțuri. Odată ce trecem de stadion, drumul se curăță, aleargă vesel si umed peste deal și se înfige în oraș, abrupt, ca o râgâială care te suprinde în timpul discursului. Aveiro este supranumit Veneția Portugaliei. Are canale și gondole în care turiști japonezi observă pătrunși peisajul, ca Ponta și Dragnea în dinghiul lor teleormănean. Bărcile dau tură unei insule cu palmieri, la umbra cărora se odihnesc, cu fulare roș-albe la gât, cine altcineva decât suporterii Benficăi. Nu îmi dau seama ce culori are clubul din Aveiro. Localnicii sunt înghițiți în marea de alb-roșu care linge înghețăți și înghite vinuri la terase.

aveiroAutocare cu suporteri alb-roșu se foiesc în căutarea unei parcări. Când văd un grup de suporteri pedeștrii, șoferii își pierd controlul motric asupra mâinilor, care se înfig hotărâte în claxon. ”muuuuuuuuuu-tuuuuuuuuuuuu-tuuuuum”. Suporterii pedeștrii se activează instant și încep să cânte varianta portugheză a lui „avem echipă, avem valoare”. Autocarul se prelinge încet pe lângă ei, în timp ce toți călătorii se reped să-și salute frații de pe trotuar, agitând fulare și prosopele, deschizând și închizând gurile frenetic, ca niște imenși bibani, amuțiți de geamurile autocarului, care nu lasă să scape niciun sunet în afară.

Imensul acvariu cu pești microbiști se îndepărtează, un altul apare, șoferul claxonează, bancul de crapi se repede în sticlă, muți și nevrotici. Următorul la rând.

La o terasă din buricul Veneției portugheze, 6 bețivi bătrâni ochesc parcarea. Printre mașini-pentru că e meci și deci aglomerație-se plimbă două domnițe în uniforme bleumarin. Verifică dacă ai plătit parcarea. Doi dintre ei, sensibilizați, își iau mașinile și încep să dea ture, așteptând ca poliția să se care.  Ceilalți patru sunt dârzi. Mai rezistă 53 de secunde și migrează, ciripoi artritici, către o climă mai prietenoasă, cu parcări gratuite.

eusebio pantera neagra„aveeem echipă, aveeem valoare”, roș-albii își adună copiii, păturicile, gunoiul și se încolonează către stadion. Pe banda întâi. Și sunt și ei latini, ca noi. Care să fie explicația pentru care par să fie mult mai civilizați? N-au avut comunism. N-au mâncat salam cu soia. I-au iubit părinții mai mult, că la ei puteai să faci avorturi și se găseau prezervative, deci pe lume apăreau doar copilașii doriți.

De pe o gondolă zâmbește tandru Eusebio, acest Dobrin al Portugaliei. Spun ”Eusebio” și adaug ”magnificul”. Gondolierul surâde și zice ”monkey”. Poate totuși m-am pripit. Sunt și ei doar niște latrini.

 

Am ezitat între subiectele de azi: să scriu despre potopul lui Ponta sau despre La Grande Bellezza? Am ales, așa cum spunea Jep Gambardella ( It’s all settled beneath the chitter chatter and the noise, silence and sentiment, emotion and fear. The haggard, inconstant flashes of beauty. And then the wretched squalor and miserable humanity. All buried under the cover of the embarrassment of being in the world, blah, blah, blah…), sa vorbesc despre Joseph. Chelnerul de 70 de ani din Lisabona.

E ora 3 dupa-masa, restaurantul e gol. Frumos si gol, ca mintea Biancai Dragusanu, ca bunul simt al lui Victor Viorel. Pe peretele din dreapta, rafturi de lemn urcă până-n tavan, pline cu sticle de vin ”pe care îl facem noi, aici, la restaurant”. În spate, robotesc în bucătăria deschisă patru tinerei. Niciunul nu a ajuns sa cunoasca pe pielea lui varsta de 30 de ani. Înțepenit de o lordoză sălbatică, de masă se apropie Joseph. Se apleacă drept, cu o sabie înțepându-i mațele și întoarce urechea stângă să audă mai bine atunci când dau comanda. E surd? Poate puțin. Ce-i drept afară, la palatul de lângă, muncitorii dărâmă pereții. Venind din România flexului care taie caloriferul sâmbătă la 8 dimineața, bubuiturile din vecini mi se par modeste.

Joseph

Joseph însă își cere scuze pentru disconfortul fonic. Vorbește portugheză, engleză, franceză, spaniolă, germană și thailandeză. Timp de 42 de ani a fost tur-operator în Montreal și în engleza lui scot capul r-uri ciudate, ca niște crapi chinezești în apa Dâmboviței. ”De ce v-ați întors?” Pentru că fiul meu a avut un accident. Și am venit să îl ajut. Din octombrie până în mai lucrez la restaurant-e plin seara mereu, pentru că este unul din puținele locuri unde gătim doar cu lemne, totul: friptură, grătar, cu lemne. După care, din mai, devin din nou ghid.

Are o demnitate reținută și, cumva, nu mă pot opri să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cu 20 de ani mai tânăr. Ochii, mâinile, postura indică un crai, un bărbat care a visat noaptea și a dormit ziua.

Îmi recomandă sardinele cu sos de lămâie și ulei de măsline și..tuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuuuuuut.

De afară intră pumnul unui claxon de vapor. Nu, e doar o basculantă cu un șofer isteric. Joseph se scuză și iese. Vorbește răspicat. Se face 1 secundă de liniște și șoferul e jos, cu o bâtă de baseball în mână. Urlă la Joseph, urlă și agită bâta. Trecătorii se strâng, mașinile s-au oprit. Deși camionagiul rage, afară e o liniște asurzitoare. Joseph îl privește fără să clipească și șoferul se calmează. Bătrânul chelner îi spune ceva, mâna cu bâta se culcă pe lângă corp, cuminte și trupul se aburcă în mașină.

”Ce i-ați spus?”, ”La început, să nu mai claxoneze, pentru că mă tulbură pe mine și pe clienții mei. Atunci a coborât și mi-a zis că mă omoară, că-mi întinde creierii pe asfalt. Și eu i-am spus să dea, că nu mi-e frică de moarte. Oricum trebuie să mor. Am 70 de ani și am avut o viață bună. Nu îmi este frică de moarte. Desert?”

Tocmai am avut desertul. Simt nevoia  să mă întorc la vorbele lui Jep Gambardella: ”We’re all on the brink of despair, all we can do is look each other in the face, keep each other company, joke a little… Don’t you agree?”

 

Drob, ouă colorate, cozonac de două feluri, povestea sarmalei inventate de daci, chiar dacă turcii spun altceva: ”nu-i ascultați, sunt mincinoși, turcii  au ciordit rețeta de la daci, ei au inventat sarmaua cu dovleac, servită în dovleac.” A trecut abia o oră jumătate din masa de Paște cu familia. Azi e și ziua verișoarei, cea care are un băiat, copilul a călcat strâmb și a făcut entorsă. Acum are glezna în ghips și scuza perfectă să stea pe canapea 5 ore, jucându-se pe telefon ceva care face poc-ciu-iu-poc-clan-iuuuu.

Țuică de 3 feluri, friptură de miel, stufat de miel, ”cine a gătit stufatul?”, ”cine crezi dragă că a gătit, ești la mine în casă?”-se înfoaie mătușa lamantin, care trăiește în mâlurile de pe fundul comunei 1 decembrie, sectorul agricol Ilfov. Masa continuă, discuția alunecă spre lipsa de alegeri de la magazinul Max Mara, atunci când vine vorba despre o pijama decentă. De ce toate rudele cumpără de Crăciun, Paște, Hanuka, pijamale? De ce iepurașu e la fel de lipsit de inspirație  ca..”Stop, stop, stop. Ai zis Hanuka? Ești cu evreii? De 2500 de ani evreii conduc lumea”-declară sfătoasă soția vegetariană și informată a verișorului cu oase fragile, care are permanent accidente de bicicletă, ski, motocicletă și bețișoare de ureche.

Da, da, da-murmure de aprobare sau chiar ”da”-uri hotărâte, așa e. În sfânta zi de Paște aflu și eu că România nu are nicio șansă, că Voiculescu și Băsescu sunt amândoi mârșavele instrumente ale sioniștilor și aceștia din urmă nu o să-i lase pe niciunul să intre la pușcărie, deși nenorociții au vândut țara. Degeaba așteptăm noi să se întâmple un miracol, să-l bage pe motan la pârnaie-explică verișorul oase-frânte. Nu se va întâmpla, nici axa Washington-Londra-București nu-i reală, tot evreii sunt în spatele ei. Sunt în spatele Americii, a crizei mondiale. Dacă te uiți atent, atunci când ridici un ou colorat din coșuleț, vei vedea că dedesubt dai de o intrigă jidănească.

”Noooo, nu-mi spuneți că și Paștele e o făcătură evreiască?” Tăcere. ”Cum, nu știai? Iuda era evreu. și crucea era made in Ierusalim și coroan de spini a fost produsă din gardul lui Pilat. Doar Isus nu era jidan. El era dac, pentru că la daci s-a inventat creștinismul. Și sarmaua cu dovleac, în dovleac. Mai dă și tu o țuică. Cristos a înviat”

 

Când eram tânără, Paștele era un alt prilej să bagi în tine salată de boeuf cu pui, că vita e scumpă, și vin prost, că ficatu e bun și ține la tăvăleală. Mergeam la biserică la miezul nopții, nu din vreo convingere nestrămutată în binefacerile halitului de paște proaspăt sau pentru adăparea cu lumină, ci, cu speranța în suflet că o să asist la scene memorabile, ca aia din `94 când, după ce popa a bătut cu toiagul în poarta bisericii, de trei ori, un bagabond mucalit a țipat ca din gură de șarpe: ”deschide-n pizda ma-tii că-i securitatea!”. Hohohohohahahahahahahhihihi, ce parohie veselă a găsit când și-a făcut, în sfârșit intrarea, domnu` de la ZZ Top, cu cădelnița-n mână, cu câtă bucurie am urlat într-un glas”cuuuu mooooaaaartea pe moaaaarte călcâââââând”.

Nu am mai fost la Înviere de vreo 14 ani, e drept că am prins în Sorrento un Paște Catolic cu o procesiune înfiorătoare, cu sute de oameni deghizați în Ku-Kux-Klan, cruci, lanțuri, bice și coroane de spini în mâini, tobe și târșâit lugubru de pași pe străzile orașului cufundat în beznă. Ești cu noi sau ești împotriva noastră?-părea să întrebe biserica catolică. După ce vedeai bărbații cocoșați sub rasele cu glugi țuguiate, simțeai târându-se umed pe spate, limaxul mare și gras al fricii, auzeai cum îți trosnesc oasele sub menghinele inchiziției, cum îți putrezesc măruntaiele în pivnițele bisericii și spuneai: ”sunt cu voi băieți, sunt cu voi”

De ani de zile maică-mea îmi reproșează că nu mai fac Paștele acasă. Adică ce exact? Păi să stăm și noi, ca o familie, împreună, să mergem la miezul nopții să luăm lumină, să ciocnim a doua zi un ou. În lipsa mea, tradițiile Paștelui feherian au cunoscut mutații, ca virusul gripei aviare care a ajuns porcine și, în curând, căprine, bovine, asine. Cozonacul se face doar sâmbăta, înainte de Paște. Sâmbătă dimineața, între 7 și 9. Ouăle se pot vopsi și joi. Vineri se stă, nu te atingi de nimic. Până vineri-trebuie să rezolvi problema rufelor murdare. Nu trebuie să te prindă miezul nopții în prima zi de Paște cu rufe murdare în coș. Păi și ce fac cu ălea purtate vineri și sâmbătă? Le pui în dulap, mai acote, să nu pară că sunt murdare, că nu-i bine, ai ghinion dacă le speli vineri și sâmbăta este păcat să muncești, doar cozonacul ai voie să-l faci.

Sâmbătă, 23.58. Mai ai 2 minute să scapi de gunoi. Aceeași poveste ca la rufe. Când Isus împinge bolovanul la peșteră și se-ntoarce în lumea celor vii, trebuie ca tu, creștinul ortodox, să nu fi găsit cu gunoi în căldare. Păi și ce fac cu cutia asta de lapte, că am golit-o? Pune-o în frigider, să nu vadă maică-ta, zicem că mai era ceva în ea.

Ce ne facem însă cu ploaia? Ghinionul o lovește pe maică-mea, chiar dacă a urmat întocmai setul de reguli al creștinului cuvincios. Dar plouă, toarnă cu găleata. ”Cine m-a blestemat pe mine să am ghinionul ăsta?” se întreabă maică-mea, gândindu-se cum să facă să ajungă totuși la biserică. La  00.20 își ia umbrela, candela, inima-n dinți și taie noaptea-n două, până la biserica de la colț. Se-ntoarce victorioasă: ”Christos a înviat. S-a oprit ploaia. Am luat lumină. De la un copil am luat lumină, un copil neprihănit, că cică așa o să am noroc”.

”Adevărat a înviat!” Paștele, sfintele sărbători, pacea sfintelor sărbători intră-n casă și ..”aaaaaaa, Miiiichiiiii, ce-ai făcut Michiii?” Taică-miu pălește. Nu știe ce a făcut, ce a mai făcut iar? Maică-mea apare din bucătărie, cap roșu, turbare apocaliptică: ”Micki, de ce nu ai dus gunoiul?”, ”Am dus gunoiul”, ”Și atunci foile ăstea de ceapă ce sunt? Le-am curățat la prânz”, ”Dar am dus gunoiul, la 11.58, am ieșit în ploaie”, ”Ai dus pe dracu`. De nimic nu e în stare omul ăsta. Cine m-a blestemat pe mine cu un bărbat ca ăsta? Cum să am …”.

Isterie cu ejaculare precoce. Pacea sărbătorilor pascale a durat 4 secunde. Și când te gândești că maică-mea făcuse totul ca la carte și norocul urma, în sfârșit, să îi surâdă azi, mâine, anul ăsta. Acum trebuie să mai aștepte pân la anul, să o ia de la capăt, urcând Golgota gospodăriei: curățenie, covoare, geamuri, rugăciune, ouă, drob, ciorbă, cozonac și pască, rufe murdare și gunoi și lumină luată de la un copil neprihănit. Nu mai bine facem o excursie cu Florin Piersic în Țara Sfântă?