Grupul de tineri se pozează întinzând un banner pe care scrie: sunt istoric de artă dar nu pot să vă prezint acest monument.
Monumentul e Alhambra. Ziua e 18 aprilie, ziua mondială a monumentelor.
Trini, 65 de ani, ruj pe dinți, față de vulpe, mers legănat, de urs, conduce grupul nostru de 19 persoane. Este un grup bilingv, italiană și engleză. Italienii sunt 5, restul sunt canadieni, australieni, englezi, americani și 4 pakistanezi care se svâcolesc pe jos atunci când, gâfâind de la panta de 30 de grade, Trini spune gluma cu “la următoarea cucerire, o să le spun arabilor să își construiască palatul în centrul orașului”.
O nemțoaică din alt grup pierde pariul cu gravitația. Se ridică de pe jos cu fruntea spartă și sânge curgându-i în ochi. Trini se apropie ca o vrabie grasă, o asigură în spaniolă, engleză, italiană și franceză că o să vină Crucea Roșie.
Nemțoaica nu înțelege nimic. Nici măcar germana pe care Trini oricum nu o vorbește. Crucea Roșie nu vine, doi polițiști se scarpină la ceafă, neștiind ce să facă.
Ajungem la grădina de legume a școlii coranice a palatului. Ghida susține că berberi fiind, strămoșii arabilor care au clădit Alhambra habar nu aveau cum e cu irigațiile. Printre arabi îi enumeră cu rapiditate pe țigani și pe egipteni. Canadiencele bătrâne și copiii de 40 de ani ai pakistanezilor dau din cap, desigur, așa e. Țiganii și egiptenii nu pot fi altceva decât arabi. Dacă ieși din București spre Jilava, avem și noi două Alhambre, mai mici, cu lei de rigips și baluștrii înflorați.
Ajungem în patio de los Arrayanes. În apa verzuie a bazinului se spune că se reflectă pereții dantelați ai palatului. Nu poți să vezi nimic, triburi gigantice de turiști cu pălărioare, genunchi prinși în exoschelete metalice și tablete chinezești, se strâng ca o turmă de elefanți la marginea iazului și înțepenesc câte 12 minute până iese poza bine. Trini începe o poveste despre cele 4 neveste ale sultanului și cele nșpe concubine ale sultanului alese după averi, familii, frumusețe, pe fiecare categorie câte 4. Oricum, sultanul își punea nevestele la muncă. Le trimitea la piață, să curețe pește, așa spune Trini și canadiencele văduve gem de durere, empatizând cu viața plină de trudă a sultancelor.
-Și nevestele se întâlneau cu concubinele?
-Da.
-Și nu erau geloase?
-Nu. Pentru că mama sultanului avea grijă să le învețe care le este locul.
Pakistanezul tată aprobă. Pakistanezul fiu își lipește sânii de Trini și îi spune că este foarte interesant totul. E mișcat de diversitatea și acuratețea informației. Trini îi mulțumește și cu icnet pornește mai departe, pe scări, oftând și apoi îl asigură pe pakistanezu fiu că diseară o să doarmă ca un copil. El îi răspunde că asta face mereu. Ghida trage concluzia că are conștiința curată.
Ajungem la palatul lui Carol Quintul. Trebuie să trecem din nou pe lângă grupul de tineri care acum scriu pe un banner #soyhistoriadordelarte. Trini mărește pasul. Ce e aici?
Un protest. Haideți că nu avem acum timp de proteste.
Carol al V-lea a făcut și a dres pentru că inchiziția nu i-a dat voie să locuiască în palatul sultanului că era păgân, deci trebuia să își facă el căscioara lui, cu creditul prima casă. Uite avem coloane dorice și coloane ionice și cine vrea pipi poate să meargă aici, vizita s-a încheiat.

Studenții în tricouri albastre nu pot să intre la Alhambra ca ghizi pentru că legea le cere să devină ghizi turistici și asta înseamnă să vorbească două limbi străine. Ghizii turistici nu trebuie să treacă niciun examen, nu trebuie să demonstreze că nu otrăvesc cu inepții creierele și așa înămolite ale amărâților de turiști-contabili, turiști-ingineri, turiști-sudori, turiști-economiști care nu au de unde să știe că Trini învață despre Alhambra din bârfe de coafor sau, maxim, de pe wiki, deși nu cred că știe cum se deschide un computer.
Ghizii turistici nu sunt obligați să ia lecții de istoria artei dar, pervers, îmi zice Sergio, profesor de istoria artei în Granada, un ghid turistic cheamă îndată poliția dacă îl vede pe el explicând familiei care este semnificația arabescurilor cu simboluri matematice de pe bolta sălii ambasadorilor. Săriiiiiți, săăăăăriiiiiți!!! strigă ghidul turistic înfiorat că turma de turiști ar putea să primească informații cu adevărat folositoare și ar putea să plece de la Alhambra cu o trusă de scule care să îl ajute să interpreteze pe viitor arta maură.
Săriiiți, omul ăsta este un fals ghid, spune ghidul turistic aruncând polițistul în dilema filozofică a celui care trebuie să salveze deodată adevărul de la înec sau justiția din flăcări. Să aplice legea sau să asculte vocea dreptății?
Și dacă ascultă dreptatea, cine îl va salva pe el pentru favorizarea infractorului?
Mai bine merge pe mâna legii.

Trini nu mai poate să urce scările. Respiră greu, vorbește mult și înghite aer apoi îl dă pe nări ca un balaur epuizat. Polenizează audiența cu sporii unor imbecilități greu de cuprins cu mintea. Italienii, cei 5, pleacă acasă cu povestea odaliscelor creștine pe care curtea din Granada le folosea pe post de traducători în relația cu ambasadorii, solii și emisarii pe care curțile străine îi trimiteau la Alhambra.
Idiocracy.
Idiocracy galopant.
Seara citesc despre protestul senatorului Carles Mulet Garcia care i-a cerut prim ministrului spaniol să spună ce măsuri va la guvernul în cazul unei apocalipse zombie.
Primul ministru a declarat că Spania nu ia în calcul un astfel de eveniment.
Așa cum nimeni nu a fost pregătit pentru Brexit, pentru Rusia lui Putin, pentru Trump și pentru Erdogan, nimeni nu simte cum morții sunt printre noi, mai vii ca niciodată.
Apocalipsa Zombie se întâmpla chiar acum. Și nu numai în Teleorman.

Tobele bubuie, trompetele țipă.

Tronul se apropie purtat de 70 de oameni. Franjurii baldachinului flutură ordonat, mișcându-se ca trupele nord-coreene la o paradă militară. Aud a doua oară gluma cu Antonio Banderas care sigur e ascuns sub un con de penitent. Îl poți recunoaște după picioare. Bărbatul care spune asta râde și băietul care îl însoțește rânjește. Poporul din jur se străduiește să-l ghicească pe Banderas. Ar trebui să fie simplu, sunt doar 2 desculți din sutele de nazarenos care trec, asudați pe sub catifele, pe străzile Malagăi.

Oana zice că e pe bune, se știe că Banderas întrerupe orice proiect, are stipulat în contract că trebuie să fie an de an la procesiunea din Săptămâna Mare.

Două femei superbe, înalte, svelte, 58 de ani, vopsite într-un blond cenușiu, perle în urechi, diamante pe degete, toc și crac, probabil yoga, probabil ashram, probabil hammam, bocesc lângă mine când trece tronul pe care e Isus la cina cea de taină, el în picioare, pletele în vânt, cei 12 la masă, care cu paharul, care cu boțu de pâine în mâini.

Lacrimile curg, machiajul rezistă și ele spun într-una: maravilloso, maravilloso. Și apoi se uită și ele pe jos, poate, poate, o să apară degetul cel mic al lui Banderas, ăla de îl știe tot credinciosul catolic din Andaluzia.

Pe marginea străzilor pe care trec procesiunile, zac câte 5  generații ale aceleiași familii. Străbunicul care a luptat alături de republicani, cuscrul franchist, bunicul regalist, fiul corporatist de stânga, nevasta cu partidul popular, copilași cu șosete ridicate pân la genunchi și budigăi bufanți cu elastic strâns pe pulpă, închizând fundul într-o acoladă.

E 2 dimineața, trece Fecioara cu trenă mov, a fost înainte cea cu trenă purpurie. În fața mea e un batalion de mame cu cărucioarele dispuse în falangă macedoneană. Nimeni nu dă semn că ar vrea să plece acasă, mănâncă semințe de dovleac, beau sangria cu gheață, tropăie spre cluburi trăgându-și fustele care au luat-o razna, s-au ridicat până-n dinți.

Ce fiestă mexicană frățioare, ce an nou chinezesc, ce festival japonez, nu am văzut în viața mea nimic asemănător, nici măcar la revelionu ăla din Africa, unde bucătaru șchiop s-a prins în conga la finalul programului artistic, alături de suedezul rupt în gură și chelnerul ieșit din tură.

Nu am cum să nu mă gândesc la Joia Neagră ortodoxă, de fapt la întreaga săptămână mare de acasă, mare că pare mai lungă pentru că ai mai multă treabă, trebuie să faci curățenie, să bați covoare, să speli ferestrele, să aranjezi dulapurile, futu-i Paștele mă-sii de treabă că nu pare că se mai termină. Cumpără miel, frământă cozonac, vopsește ouă, fă drob, fă borș, fă pască. Calvar. Femei urcând nădușite Golgota bucătăriei, cărându-și singure crucea că deh, bărbatul mai mult le încurcă. Cum m-am măritat eu cu un nătâng, cu un coate goale, nu am avut noroc ca altele să …

Toate amintirile mele din săptămâna mare sunt cu crize de isterie, jeturi groase de înjurături trimise din geizerul nefericirii urbane comuniste. Nu am găsit Gallus, bătătorul e ocupat de nenorocitul de Păcală, du-te și vezi cât mai stă, ouăle s-au spart, nu a prins culoarea, nu am drojdie și cozonacul nu a crescut, lua-m-ar dracu cu cine m-a făcut, cine m-a blestemat să nu îmi crească nenorocitu de cozonac. Și mielului ăsta îi pute carnea și nu am lapte pentru spanac. Vezi la uscătorie dacă e loc să-ntindem perdelele sau e Năstase iar.
Raaaaluuucaaaaa, spală domle cum trebuie bibelourile și aranjează serviciul de cafea cum trebuie, nu da rasol. A terminat Păcală, fir-ar neamu lui al dracului că uite cum mă face să vorbesc în sfânta săptămână a Paștelui.
După `89, an de an, Isus din Nazaret, acest Singur Acasă al TVR, anunța că ai intrat în Săptămâna Mare, asta dacă nu cumva ai uitat, amețit de mirosul de libertate, democrație și demnitate care ieșea pe geamurile bucătăriilor unde, de data asta, cozonacii creșteau și ouăle se înroșeau fără probleme, căci aveam de toate.
Numai credință nu aveam.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Ai spus și ai bifat sărbătoarea, ai ciocnit un ou, l-ai spart pe al lui frac-tu, scrijelește-l. Fă-i un semn să știi că ăla e oul tău, campion.
Au trecut 2 zile, gata, mergi la serviciu.
Câte kile de drob ai mâncat, te întreabă colegul mai plinuț, fericit că el a mâncat 2 kile de drob și 3 kile de friptură și 1 kil jumate de cozonac și a băut 14 litri de vin și 2 de țuică. Nici nu a mai avut loc de bere.
Sunt în congelator. Îl țin pân la 1 mai.
Ne vedem la mare.

Sunt 6 procesiuni care trec pe pod. E 4 jumate dimineața. Copiii scutură din clopote, anunță parcă pauza mare. Trece detașamentul de militari care învârt mitraliere, par adevărate, le aruncă, le prind, le rotesc, le ridică și coboară. Fetele de lângă mine aplaudă încântate, deși de mâinile stângi sunt înfășurate baretele sandalelor. Sandalele aplaudă și ele.
Bătrâna cochetă din stânga îmi zâmbește într-una, tocmai și-a refăcut machiajul în ecranul smartphonului. Îmi spune, complice, că toate confreriile plătesc orchestre, militari, cântăreți, chiar și pe cei care cară tronurile imense. Le dau cam 10-20 de euro pe zi, așa zice șoptit bătrâna. Cele mai bogate confrerii aduc cele mai spectaculoase reprezentații. E un concurs. Îți place?
Da.
Sărbătoarea este palpabilă, ca trupul fetei ăsteia care se lipește de mine, ca să facă loc miriapodului uman care trece pe lângă noi, cărând tronul cu Isus pe cruce. Mă uit după picioarele goale ale lui Banderas, mă gândesc că ar trebui să le recunosc. În definitiv este născut în aceeași zi cu mine.

Barmanul pare retezat de tren de la jumate, un bust cățărat pe o bicicletă, alunecând perfect egal cu el însuși, niciodată pierzându-și firea, mereu zâmbitor, în spatele barului. Pare un Shiva de treabă călare pe șobolanul lui mecanic, împărțind cu 6 mâini beri, vinuri, farfurioare cu tapas și restul, până la ultimul sfanț. Nicio centimă nu i se agață de degete. Pe pereți sunt fotografii cu toreadori, făcute cândva în 48 și 67 și cea mai recentă e din 87. Sunt morți probabil toți sau poate sunt moșii ăștia în plovăre pastelate, cu sprâncene enorme ieșind de după ochelari de soare cât farfurioarele serviciului de cafea.
E duminica Floriilor și toată lumea a scos costumul călcat cu dungă, femeile pășesc troncănind mărunt, ca niște reni, pe piatra cubică, flecurile tocurilor scânteind.
Îl întreb pe barmanul care îi salută pe toți, le citește gândurile, le cunoaște setea, de când muncește la barul ăsta plin de amintiri din ringuri unde animale rănesc oameni și oameni rănesc animale.
Și el zice de 9 luni. De ce?
Pentru că ești ca o pereche de ochi albaștri pe o față de suedeză, integrat perfect, niciodată nu ești prins pe picior greșit, niciodată nu îți pierzi cumpătul.
Râde, mai dă un rest, face o piruetă, apucă două pahare pe care le presează peste țâșnitoare, spălându-le și apoi toarnă cervecita și zice:
Nu am avut serviciu 3 ani și 7 luni. Nu a fost ușor.
Zâmbește disperării trecute, o dă cu mâna la o parte.
Procesiunile trec în bătăi de tobe, tromboane și trompete umplând aerul cu un vaier grav. Femeile au danteluri negre cocoțate peste piepteni înfiți în creștetul capului. Cu priviri grele însoțesc carele pe care Fecioara înconjurată de lumânări tremură atunci când procesiunea se smucește și continuăm drumul. Nazarenoșii, alaiul de credincioși înveșmântați în robe albe, cu măști țuguiate negre, verzi sau roșii, lasă picături de ceară din lumânările colorate, lungi cât minutele de turbulențe din avion, să curgă peste mingile de staniol în care copiii au învelit ciocolată.
Conurile de pe capetele membrilor confreriei se clatină în apus, arată ca un cortegiu de stele de mare care însoțesc cu mersul lor nătâng sicriul unei sirene. Stop. Cântecul sfâșietor al unei femei dantelate trimite cu șșșșșșșșș-uri tăcerea printre spectatori și scoate bătrâne în balcoane gătite cu steaguri roșii.
Nu știu cine sunt primarul Seviliei și cel al Cordobei. Cred însă că ei nu locuiesc în vile cu hublouri de vapor instalate pe pereți înecați în tapet țipător, sunt sigură că nu au șeminee cu funerare flori de bronz pe care odihnește plasma dată pe Antena3.
Cetățenii Andaluziei nu au de ce să se teamă, primarii lor nu o să scoată pe stradă iepuri birjari mânând trăsurici trase de găini monumentale.
Ouăle gigant le lasă pentru satul lui Borat, pentru o gubernie sovietică sau un orășel de 12 milioane de oameni de care nu a auzit nimeni, de undeva din China.
Paștele nu e un prilej de tocat bani pe monstruozități kitchoase ci este un eveniment în care comunitățile contribuie la perpetuarea tradițiilor. Sunt milioane de turiști în Spania veniți special pentru aceste procesiuni. Prețul unei camere de hostel ajunge la 240 de euro. Hostel nu hotel. Restaurantele duduie. Florăriile sunt pline. Taxiurile nu mai prididesc să plimbe oameni, trenurile sunt rezervate cu săptămâni înainte.
Și apoi confreriile consumă. Veșmintele speciale pentru procesiune, sceptre, cruci, coșulețe, conuri pentru măștile țuguiate, pantofi, lumânări, tămâie, frunze de măslin, frunze de palmier. Toate acestea contribuie la economia locului.
Și la zâmbetul barmanului care privește cu ochi buni omenirea care se bulgărește, aruncându-și cuvinte albe și moi de la unii la alții, apoi se trântește pe spate și face îngerași în fericirea asta care îi înconjoară.
Isus de lemn trece pe străzi și ei știu că sacrificiul lui nu a fost degeaba, a murit ca să îi mântuiască și le-a dat cheia împărăției cerului. Și ei au zis: mulțumim Isus, venim, nu-ți fă griji, dar lasă-ne puțin să ne terminăm țigara și berica și povestea pe care o spunem.
Pentru că viața e frumoasă, chiar și mai frumoasă atunci când ai stat 3 ani și 7 luni pe bară.

Txetx Etcheverry a înmânat documentul în care ETA se obligă să predea autorităților franceze 118 pistoale, puști și mitraliere, 25700 de gloanțe și 2875 kilograme de material exploziv. Pe prima pagină a unui ziar din Sevilia este fotografia unui grup ETA făcută în 2011. Sunt 3 indivizi cu fețele acoperite de batiste albe, călcate cu dungă pe mijloc, găuri la ochi și băști negre. Arată ca o versiune turtită a măștilor țuguiate, de Ku Klux-Klan, pe care le poartă membrii confreriilor participante la măreața procesiune din săptămâna mare din Andaluzia.
Txetx-oare cum se citește numele dumnealui?- și povestea ETA nu sunt atât de importanți ca isteria procesiunilor monumentale care încep de azi în sudul Spaniei. Sute de oameni desculți, în robe albe, negre, roșii sau violet, vor asuda sub soarele torid, cărând câteva tone de lemn și metal reprezentându-l pe Isus sfârtecat, însângerat, crucificat. Poți să cumperi figurine de clei, în robe albe, cu măști țuguiate din care se cască găurile negre pentru ochi sau poți să îți iei lumânări cu fitilul țâșnind din silueta conică a nazarenosului. Un magazin de ochelari de soare a fixat o pereche cu rame aurii pe un con acoperit în atlas bleu. Arată straniu, ca o burka purtată de o domnișoară într-un islamic Pointed Village.
Bodegile, barurile, cafenelele se revarsă în stradă, nestăpânite ca volanele unei rochii de dansatoare de flamenco. Într-o piațetă, 12 tineri, ei în negru cu eșarfe roșii, ele cu bluze roșii și pantaloni sau fuste negre, repetă un dans, aruncându-și volanele mânecilor în aer, unduindu-și șerpește încheieturile mâinilor, tropăind mărunt unul pe lângă altul cu privirile înnodate. Și stop, coregraful îi readuce în poziția unu. Încă o dată, picioarele repornesc tropotitul și mâinile se reped pe lângă urechi, ca niște tulpini de flori carnivore care au simțit un colibri cu sânge cald venit să se înfrupte din floarea volanului mânecii.
La terasa unde sunt e august si cele 30 de grade sunt stinse cu beri, perechea de lângă mine a terminat deja 8. Paharele au păstrat spuma dantelată care acum s-a oxidat și e ușor maronie.
Un băiat tânăr, recepționer sau viitor recepționer de hotel îi spune într-o engleză ușor băloasă doamnei blonde care îl însoțește că e fericit că ea e șeful lui și îi explică doct cum restul populației din Sevila nu are ambiții comparabile cu ale lui.
Îi zice: oamenilor aici le place viața, sunt mulțumiți cu ce au și nu îi interesează să avanseze. Vor să aibă un serviciu, nimic mai mult, aveam colegi de 40-50 de ani pe care nu îi deranjau să facă treaba pe care o făcuseră și cu 20 de ani în urmă, când se angajaseră.
Din copacul de deasupra cad niște muguri grași. Bate o briză dulce și suspectezi că ești într-un vis mieros. Privind perechea care a ajuns la 10 beri și a trecut la giugiuleală, mă gândesc la mecanismul autodistructiv al ambiției care nu te lasă să te bucuri de după-amieze cu flamenco, caracatiță tăvălită în ulei de măsline și churros îmbăiat în ciocolată.
Nu te așteaptă să îți tragi sufletul la un colț de parc, privind câinele bătrân care a ațipit la picioarele mămăiței parfumate care l-a scos la plimbare.
Nu te lasă să inhalezi cerul albastru, să îl absorbi în plămâni până te umfli și plutești deasupra orașului alb care acum își împodobește balcoanele cu draperii roșii.
Țigănci grase pun pe masă rozmarin jumulit dintr-un parc. Zic că e un cadou apoi când tu îl accepți cu inocență, te înștiințează că nu au ce să mănânce. Te lasă suspendat în uimirea pe care ți-o provoacă gabaritul lor așezat lângă afirmația că nu au ce să mănânce, te bat pe spate încurajator, o să îți găsești tu niște moneduțe prin buzunare până fac ele turul de cârciumă, apoi pleacă la alte mese. Se întorc și îți iau rozmarinul obosit și pleacă, ambițioase, către altă terasă.
Un camion intră pe stradă și mă trezesc din reverie gândindu-mă la Nisa, Berlin și Stockholm și la fata care a murit la Londra, aruncată în apele Tamisei.
Degeaba ETA a fost dezarmată. Peste tot sunt camioane și nebuni ambițioși, care vor să aducă pe pământ Împărăția din ceruri a Domnului. Și nu ne rămâne decât să ne străduim să terminăm de băut cervecita asta și să ne uităm la câinele bătrân, sperând că vom ajunge și noi să ne plimbăm reumatismul cochet, cu cercei cu clipsuri și eșarfe bleu, pe un trotuar sub portocali care miros a tinerețe veșnică sub soare andaluz. Camionul trece pufãind negru. De data asta am avut noroc.