Archive

Monthly Archives: April 2017

Nu am timp nici să mor, așa că republic un post scris în 2014, când încă stăteam în București. Între timp nici capitala, sărăcuța, nu mai are atâția țigani sau țiganii știu să se tupileze mai bine.

 

1 mai. Taximetristul are cămașă albastră și ochelarii de soare cu bretea verde praz. Spune vesel: ”Uite ce gol e orașul. Doar țiganii au mai rămas acasă. ”

Pe ciuci sau pe scăunele, pe strada Viitorului stau busturi monumentale de femei mulse și supte de 56 de generații de puradei. Nu au picioare, stau direct cu țâțele ălea mari pe scăunel sau pe tălpile late, încălțate în șlapi pocniți. În jurul lor, dansând ca țânțarii în Deltă, la asfințit, sunt zeci de copii, cu minge, fără minge, cu chiloți sau în curu gol, cu muci, cu bețe, lingând o înghețată, trăgând un câine de coadă. În spatele lor se cască găuri în casele care par mâncate de molii.

”Ia uitați-vă cum arată casa asta, au distrus-o.” Taximetristu a oprit la stop și îmi arată o clădire a cărei fațadă a fost smulsă, bucată cu bucata. De dedesubt ies niște coaste de lemn dar, dacă mijești ochii și te scremi ca pe masa de nașteri, poți să te prinzi că a fost o minune de Bauhaus. La o fereastră, o bătrână trage să moară, la fel de răvășită cum e casa. Mama Ilincăi-arhitectă- spune că bauhausul de București e-n budă și mâna e pe șnur, gata să tragă apa peste el. E plin bauhausul de moși sărmani care, deși le dă primăria bani ca să se mute până le consolidează casele, nu vor să o facă. Zic că vor să moară la ei în pat. O să cadă tot Magheru la prima tuse în Vrancea. Și ei o să moară la ei în pat dar patul o să fie la etajul 3, deși ei locuiesc la 8.

”Al dracu Ceaușescu, el e de vină, că el a mutat țiganii în București. Ca să-i facă pe evrei să plece. Vă zic eu. Cum apare un țigan, cum pleacă toată lumea, că țiganu sfințește locul”.

”Dar în centrul vechi cum au reușit să îi scoată?” îl zgândăr la strategie. ”Eeeee, păi acolo avea interes. Dar să știți că nici Oprescu nu are ce să facă. E delicat. Eu vă întreb pe dumneavoastră, ce ați face dacă ați fi pentru o zi primar și ar trebui să rezolvați problema țiganilor?”

Hm. Cred că aș vorbi-ca Mazăre-să li se facă locuințe sociale, undeva în afara Bucureștiului. ”Greșit! Mi-ați dat un răspuns greșit. Păi atunci faci ghetouri și nu e bine să faci ghetouri că atunci nu-i mai integrezi neam. Deci vedeți că nu aveți răspuns? V-am spus că e delicat și că nici Oprescu nu are cum să o descurce ușor”

Săracul Oprescu. Sunt sigură că are 4 caiete studențești de matematică pline cu încercări de a descâlci situația romilor: dacă-l iau pe Linguraru de aici cu neamul lui și îl permut de 6 ori și îl bag pe Bruce Lee din A în B, îmi iese un loc comun cu o rază de..

Taximetristul cu glanda milei pentru Oprescu supurândă, continuă să mormăie: ”Eu duc străini mulți cu mașina. Și ei mi-au zis că problema nu e că avem țigani. Nu. Problema e că îi ținem în locuri d-ăstea vizibile. Uite la gară sau în orașul vechi, pe Eminescu și la Galați. Peste tot sunt țigani. Al dracu Ceaușescu, dacă nu-i aducea el. Acum ce să faci, au vize de flotant. S-au născut în casele ăstea.”

Gata, știu. Dacă ăș fi o zi primar, aș cumpăra un covor mare-mare, de fapt aș cumpăra multe covoare mari-mari-mari-mari și aș pune niște voluntari să le coasă împreună și le-aș zice că noi românii facem cel mai mare covor din lume ca să intrăm în Cartea Recordurilor, acum că avem cel mai mare cârnat din lume și cel mai mare drapel. După ce aș termina, când ar veni străinii în țară, aș avea grijă să mătur toți țiganii ăștia sub covor. Atunci când nu vezi ceva, nu există. Reformulez: atunci când străinii nu văd ceva, nu există.

Și atunci chiar o să zici de 1 mai: Vaaai ce pustiu e orașul. Doar nimeni a rămas acasă.

 

E 1 dimineața și la Otopeni sunt vreo 10 curse întârziate. Dacă n-ar fi bara de oțel, poporul sosit să-și aștepte neamurile s-ar prăbuși, rostogolindu-se ca o captură uriașă de moruni pe puntea pescadorului. În fața fiecărui aparat de la care poți să comanzi taxiuri sunt 12-14 persoane. Ne tăiem drum printre șoferi care picotesc ținându-se cu ambele mâini de hârtii pe care scrie: Frank Schupter sau MCRMSM Ltd.

Mergem la plecări, mereu găsești acolo taxiuri care aduc pe cineva.
Este un D`Artex. Șoferul e în plovăr și are o șapcă pusă invers, cozorocul la spate. Ne ajută să băgăm rucsacul în portbagaj și pornim. Ca să facem conversație, spunem că e coadă la mașinăriile care cheamă taxiuri.
Desigur, vinovat este sistemul ăsta stupid cu bariere, care nu le permite taximetriștilor să urce la aeroport dacă nu au comandă. Șoferul declară că el moare de foame, că e taximetrist de 25 de ani și nu are un ban să mănânce și apoi, cuprins de o criză de ură pornește să înjure cu foc patronii firmelor de taxi unde a lucrat, fir-ar mama lor a dracului și băga-mi-aș eu p..a în ei și nu se mai uită la drum. Acum cozorocul conduce și ochii lui sunt fixați în ai mei și îmi explică, stropind cu salivă, cum le-ar viola el nevestele și copiii șeficilor cu 2 clase pe care îi pun ăștia la firmă.

Zice: controlorii de trafic, fir-ar mama lor a dracului, cum să stai tu cu ochii pe mine boule și să nu iei italienii ăștia ieșiți în fața hotelului, mă aștepți pe mine să vezi dacă întârzii ca să mă arzi? Eu conduceam atunci Mercedes, am venit, ola cappo, mi-am dat seama că italienii au bani, i-am dus la un club de striptease și mi-au dat șapte milioane, șapte. Iar boul de controlor a luat p..a, că nu s-a mișcat de acolo. Futu-te-n gură de cretin analfabet, păi ai pierdut șapte milioane doar pentru că ai vrut să mă prinzi pe mine că am întârziat la comandă. Și mă chemi la sediu și-mi zici: gusteraș. Păi eu sunt gusteraș cu tine?

Mâinile nu sunt pe volan, mașina trage dreapta, pe lângă noi trece un alt taximetru care claxonează speriat de traiectoria pe care a luat-o loganul nostru.
-Ce morții mă-tii, acum ar trebui să mă iau la întrecere cu boul ăstălalt, săă..
-Aș prefera să nu ne întrecem cu nimeni, apuc să șoptesc cu o semi-pareză de frică.
Șoferul înfige piciorul în accelerație dar s-a făcut roșu așa că frânează violent. Celălalt taxi e după intersecție, nu îl mai prinde.

-Nici nu cresc nenorociții prețul. Și vin și ăștia din Ilfov aici, suntem zeci de mii de mașini. Într-o zi pac!, repede un pumn în aer, în dreapta.
Prind un căcat d-ăsta cu ochi de dă licențe și îl bat până îl omor. Că el nu mă lasă să fac bani, eu nu îl las să trăiască. Și îi violez și nevasta și copiii, până îi omor și pe ei. În halul ăsta m-au adus.

E 1.30 dimineața. Țipenie pe străzi. Mă gândesc să sun poliția după ce cobor.
Dar să mă văd afară, vie. Bombăne ușor când îi dau doar cu 5 lei mai mult decât face cursa și adaugă:
-Am vorbit mult și m-am plâns că deh, nu mai pot. Odată, un client care avea o cameră șmecheră, mi-a zis să trag pe dreapta, să opresc, că nu-i plăcea că vorbesc urât. Bine frăție, pac, am oprit imediat și el a ieșit și mi-a zis că mă reclamă la centrală și atunci știi ce-am făcut. Bang, i-am futut o portieră peste aparat, i l-am distrus. Reclamă-mă futu-ți Dumnezeii mă-tii, reclamă-mă!!!

De frică am uitat să mă uit la numărul mașinii. Am stat ca vita, uitându-mă după taxi, într-o stupoare mentală, ca cel lângă care tocmai a căzut o bombă care nu a explodat.
Înainte cu 12 ore, coborâsem dintr-un taximetru Toyota Prius condus de un șofer în cămașă albă, cu cravată, bărbuța frumos trimată și conversație fină.
Nici în Spania nu este Uber. Dar serviciul de taximetrie nu este făcut de psihopați.
Da, știu, nici la noi nu sunt toți așa.
Dar ajunge să întâlnești unul d-ăsta care-ți schimbă chimia nopții și-ți bagă frica în oase ca să nu mai vrei să riști vreodată să-l întâlnești.
Pe el sau pe un alt gușter ca el. Nici măcar pe boul de controlor de trafic.

Trump, Brexit, ascensiunea extremei drepte în Europa, Putin si Erdogan, toate au în comun un consistent sos de fake news si manipulare. Acum aproape 2 luni, într-o dezbatere Frontline, Cãtãlin Tolontan a spus textual cã “incendiul nu a reusit, lovitura de stat continuã” este o metaforã si cã televiziunea care a pus aceastã figurã de stil pe burtierã nu poate fi acuzatã de dezinformare. Ne-am gândit atunci cã e avocatul Diavolului sau cã are un umor special pe care nu îl pricepem noi. Dar iatã cã nu. Cãtãlin crede sincer în libertatea de expresie chiar si a celui care spune despre el cã este o slugã securistã în slujba Varanului.

Mai jos aveti punctul de vedere al Frontline Club Bucharest despre presã, lege, dezinformare, retragerea publicitãtii de la televiziunile mincinoase si, desigur, Tolontan. 

“De ce am share-uit articolul lui Catalin Tolontan in care incearca sa va convinga ca publicitatea nu are legatura cu continutul editorial? Pentru ca gandim altfel decat el!
1. In lumea civilizata EXISTA conditionare intre publicitate si continutul editorial si acest lucru se aplica chiar daca unora nu le convine. 
“E normal ca marii clienti de publicitate sa continue sa sa nu intre pe canalele TV care au alta opinie decat le convine si care difuzeaza lucruri care nu le plac?” se intreaba domnul Tolontan.
DA, ESTE NORMAL.

Sau cel putin asa s-au gandit ca ar fi bine, acum cateva saptamani, 17 brand-uri, printre care Mercedes-Benz, Hyundai, BMW, Mitsubishi Motors, Lexus, Subaru, Bayer si GlaxoSmithKline cand si-au retras publicitatea din emisiunea “The O’Reilly Factor” de la FOX, dupa un scandal de agresiune sexuala in care era implicat Bill O’Reilly, prezentatorul emisiunii.(https://www.nytimes.com/2017/04/05/business/advertiser-exodus.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FAdvertising%20and%20Marketing&action=click&contentCollection=timestopics&region=stream&module=stream_unit&version=latest&contentPlacement=6&pgtype=collection&_r=0)
Acum mai mult de o luna, Havas UK, unul din cei mai mari cumparatori de media din Marea Britanie si reprezentantul unor clienti ca O2, Royal Mail, BBC si Dominos, a sistat cumpararea de spatiu media pe YouTube si Google Display Network pe timp nedeterminat dupa ce anunturile publicitare ale clientilor au ajuns langa continut “dubios sau riscant”.

http://adage.com/article/agency-news/havas-freezes-google-youtube-ad-spend-uk/308328/
Si sa nu uitam de exodul de acum cateva luni al celor peste 800 (OPT SUTE) de organizatii care au decis sa isi retraga publicitatea de pe Breitbart.com din cauza continutului editorial rasist, instigator la ura, manipulator si infectat cu fake news.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Breitbart_News)
2. Marea Britanie este un exemplu bun, zice Tolo. Dar nu cel mai bun, adãugãm noi.
Chiar unul dintre editorialistii prestigiosului The Guardian, Owen Jones, explica in capitolul trei al cartii “The Establishment: And How They Get Away With It” ca: �“The British people are not being served by a media that exists to inform them, to educate them, to understand the realities of the country they live in and the world around them. Instead, much of the media is a political machine, lobbying for the often personal objectives of their owners. The media and political elites are frequently deeply intertwined, sharing as they do many of the same assumptions about how society should be run and organised.” �Tot in acelasi capitol, Jones critica si absenta unei autoritati care sa sanctioneze derapajele organizatiilor media.
Despre starea in care se afla jurnalismul britanic a vorbit si Richard Peppiatt, realizatorul documentarului “One Rogue Reporter” si fost jurnalist la Daily Star, care, intr-un acces de constiinta, s-a intors impotriva tabloidelor si coruptiei din mass media britanica. L-am adus la Bucuresti, la Frontline Club Bucharest, pe 14 iunie 2016. �La proiectie si dezbatere au fost nu mai mult de 10-15 oameni. Poate daca am fi avut bani de publicitate, interesul pentru acest eveniment ar fi fost mai mare. Poate ar fi venit chiar si domnul Tolontan sa discute despre politica editoriala si publicitate.
Cat despre principiile etice ale The Guardian pe care le pomeneste domnul Tolontan, nu stim care ar fi fost reactia redactiei si a lui Hamish Nicklin daca Daily Mail ar fi incalcat legile presei si nu doar niste traditii. �In plus si cei de la The Guardian mai gresesc. In ianuarie ziarul a publicat un articol produs de aparatul de propaganda al familiei Adamescu prin care se submineaza lupta anti-coruptie si sistemul judiciar din Romania (https://www.theguardian.com/world/2017/jan/10/romanias-corruption-fight-is-a-smokescreen-to-weaken-its-democracy). �In ciuda sesizarilor ca articolul este fake, cotidianul nu a facut nimic in acest sens, ba chiar a blocat cel putin un comentariu care atragea atentia asupra acestui fapt.
3. Domnul Tolontan incearca sa ne faca sa credem ca, de sute de ani, presa si publicitatea au fost intotdeauna separate si au functionat intotdeauna in echilibru si in folosul cititorilor. Am cautat pe Google, nu a durat mai mult de 5 minute, si am aflat ca, de exemplu, la inceputul secolului XX presa franceza nu era tocmai kusher: �“Businesses and banks secretly paid certain newspapers to promote particular financial interests, and hide or cover up possible most behavior. Publishers took payments for favorable notices in news articles of commercial products. Sometimes, a newspaper would blackmail a business by threatening to publish unfavorable information unless the business immediately started advertising in the paper. Foreign governments, especially Russia and Turkey, secretly paid the press hundreds of thousands of francs a year to guarantee favorable coverage of the bonds it was selling in Paris. When the real news was bad about Russia, as during its 1905 Revolution or during its war with Japan, it raised the bribes it paid to millions of francs. Each ministry in Paris had a group of journalists whom it secretly paid and fed stories.[24] During the World War, newspapers became more of a propaganda agency on behalf of the war effort; there was little critical commentary. The press seldom reported the achievements of the Allies; instead they credited all the good news to the French army. In a word, the newspapers were not independent champions of the truth, but secretly paid advertisements for special interests and foreign governments.[25]” 

(https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_French_journalism#Corruption)
4. In urma apelului Frontline Club Bucharest din ianuarie adresat advertiserilor din Romania (https://www.facebook.com/FrontlineClubBucharest/posts/1323180867705426:0), am fost acuzati de domnul Tolontan ca cenzuram libertatea de exprimare si ni s-a reprosat ca nu putem lega publicitatea de continutul editorial.�Pentru domnia sa, plecarea advertiserilor de la statiile de televiziune incriminate este un semn de santaj. �Pentru noi, Frontline Club Bucharest, este un semn de curatenie morala. Pentru ca miza finala este corecta informare a cetateanului. In apararea acestui drept garantat de Constitutie, atunci cind lipsesc reactiile institutiilor abilitate, am ales apelul la constiinta, o cale care nu incalca nicio lege.

�Mai mult, asa cum am spus in ultima parte a apelului nostru, parte la care se pare ca nimeni nu a ajuns sau care a fost ignorata, credem ca “redirecționarea bugetelor media către instituții de presă independente ar face un serviciu inestimabil societății, ajutând la informarea corectă a cetățenilor. Totodată, sprijinind presa independentă, puteți ajuta la îmbunătățirea calității presei românești. Vă amintim că în acest moment puținele instituții de presă care lucrează în mod real pentru informarea cetățenilor, se luptă în cele mai multe cazuri pentru supraviețuire iar jurnalistii sunt plătiți adesea cu salariul minim pe economie. Ei au cu adevărat nevoie de vizibilitate și fonduri pentru continuarea activității lor.”
5. Din lista de institutii de presa/jurnalisti spre care ar fi trebuit sa mearga banii redirectionati de la A3/RTV/B1 pe care ne-au cerut-o cititorii facea parte si tolo.ro.  

Ne bucuram mult ca Savana a raspuns astfel apelului nostru si speram ca domnul Tolontan o sa ne aprecieze mai tare activitatea pe viitor.

http://www.tolo.ro/2017/04/21/de-ce-am-acceptat-reclama-la-savana-in-care-un-articol-al-nostru-este-numit-o-mizerie-pentru-ca-am-gandit-altfel-decat-clientii-care-au-scos-publicitatea-de-pe-televiziuni/

După ce am împlinit 15 ani, nu am mai reușit să mai joc pe muzica pe care mi-o cânta maică-mea. Oricât mi-am dorit, greșeam pașii, o călcam pe bombeu, nu eram atât de grațioasă ca Irina de la 2 și nu făceam piruete ca Mihaela de la scara vecină. Taică-miu, genul de chiulangiu care ar lipsi din propria lui viață dacă ar ști unde e ușița aia care nu scârțâie pe care să poată să o șteargă fără să atragă atenția lu dom diriginte, în marile momente de titanică ciocnire între mine și maică-mea a spus, de fiecare dată, așa: tu pleci, dar eu rămân cu ea. Deci, indiferent dacă ai sau nu dreptate, de fapt, nu ai dreptate.

Într-un soi de Real Madrid-Bayern perpetuu, am fost mereu Bayern. Furată de arbitrul-tată, nici nu mai știu de ce am continuat, până pe la vreo 35 de ani, să mă prezint plină de speranță la execuție.

Într-un final am înțeles că nu am cum să câștig și m-am obișnuit cu situația așa cum m-am obișnuit cu urletele nebunei de la 2. Am făcut bătătură la suflet, ba chiar cred că îmi crește și un mont d-ăla de babă care a mers prea mult timp în pantofi cu calapod strict.

Am înțeles că pentru unii oameni e mai importantă tihna.

Lasă-mă domle să-mi tihnească și mie masa, îți spun ei, chiar dacă știu că s-au găsit să prânzească în timp ce copiii, frații, prietenii lor își fură chiar în acele momente o furculiță în ochi de la bucătăreasa furioasă.

Ți-am băgat eu furculița în ochi, întreabă oamenii care preferă tihna, molfăind un cârnat. Nu vezi că mănânc? Și apoi, eu acum ce să fac, să bălăcăresc bucătăreasa că te-a lăsat chior sau să o laud pentru mâncarea asta superbă pe care a pregătit-o pentru noi și pentru masa asta delicioasă pe care tu o distrugi cu răgetele tale de durere?

Întotdeauna omul cu tihna alege bucătăreasa.
Oamenii comozi merg pe mâna Realului. Multă vreme am crezut că taică-miu e un exemplar singular, un fel de Lonely George din Galapagos. Dar nu, e plină lumea de Lonely George, trăind tihnit sub carapacea lor, incapabili să se opună soției-bucătăreasă/soțului-bucătar.
Pentru că tu pleci și ei rămân în compania psihopatului-psihopatei cu care își împart viața.
Dar nu vrei să evadezi? Nu vrei puțină dreptate, un pic de adevăr, poate o cănuță de curaj? Dacă ții la partenerul tău cu nervii vraiște, nu vrei să îl ajuți, să îl trezești din coșmarul ăsta care îl face să îți bage furculița în ochi ție, copilul, fratele, prietenul lui?
Nu.

Omul care preferă tihna are acum un fir de iarbă în colțul gurii și se gândește că ar mânca o fripturică de berbec cu salată orientală cu măsline d-alea bune.
Cine îi pregătește toate astea? Tu?
Tu pleci, el rămâne cu ea. Sau cu el.
Deci ce rost are să mai discutăm despre dreptate, adevăr sau curaj.
Sunt mulți oameni blocați în bucătăriile propriilor vieți, prea grași, ca peștii banană ai lui Salinger, incapabili să iasă din paranteza în care au intrat.
Taică-miu are 71 de ani, nimic nu se mai poate schimba.
Dar ce te faci cu peștii tineri din acvariile de la hipermarket, făcându-ți cu aripioara, fericiți că tu pleci și ei rămân, să mai pape ceva?

Grupul de tineri se pozează întinzând un banner pe care scrie: sunt istoric de artă dar nu pot să vă prezint acest monument.
Monumentul e Alhambra. Ziua e 18 aprilie, ziua mondială a monumentelor.
Trini, 65 de ani, ruj pe dinți, față de vulpe, mers legănat, de urs, conduce grupul nostru de 19 persoane. Este un grup bilingv, italiană și engleză. Italienii sunt 5, restul sunt canadieni, australieni, englezi, americani și 4 pakistanezi care se svâcolesc pe jos atunci când, gâfâind de la panta de 30 de grade, Trini spune gluma cu “la următoarea cucerire, o să le spun arabilor să își construiască palatul în centrul orașului”.
O nemțoaică din alt grup pierde pariul cu gravitația. Se ridică de pe jos cu fruntea spartă și sânge curgându-i în ochi. Trini se apropie ca o vrabie grasă, o asigură în spaniolă, engleză, italiană și franceză că o să vină Crucea Roșie.
Nemțoaica nu înțelege nimic. Nici măcar germana pe care Trini oricum nu o vorbește. Crucea Roșie nu vine, doi polițiști se scarpină la ceafă, neștiind ce să facă.
Ajungem la grădina de legume a școlii coranice a palatului. Ghida susține că berberi fiind, strămoșii arabilor care au clădit Alhambra habar nu aveau cum e cu irigațiile. Printre arabi îi enumeră cu rapiditate pe țigani și pe egipteni. Canadiencele bătrâne și copiii de 40 de ani ai pakistanezilor dau din cap, desigur, așa e. Țiganii și egiptenii nu pot fi altceva decât arabi. Dacă ieși din București spre Jilava, avem și noi două Alhambre, mai mici, cu lei de rigips și baluștrii înflorați.
Ajungem în patio de los Arrayanes. În apa verzuie a bazinului se spune că se reflectă pereții dantelați ai palatului. Nu poți să vezi nimic, triburi gigantice de turiști cu pălărioare, genunchi prinși în exoschelete metalice și tablete chinezești, se strâng ca o turmă de elefanți la marginea iazului și înțepenesc câte 12 minute până iese poza bine. Trini începe o poveste despre cele 4 neveste ale sultanului și cele nșpe concubine ale sultanului alese după averi, familii, frumusețe, pe fiecare categorie câte 4. Oricum, sultanul își punea nevestele la muncă. Le trimitea la piață, să curețe pește, așa spune Trini și canadiencele văduve gem de durere, empatizând cu viața plină de trudă a sultancelor.
-Și nevestele se întâlneau cu concubinele?
-Da.
-Și nu erau geloase?
-Nu. Pentru că mama sultanului avea grijă să le învețe care le este locul.
Pakistanezul tată aprobă. Pakistanezul fiu își lipește sânii de Trini și îi spune că este foarte interesant totul. E mișcat de diversitatea și acuratețea informației. Trini îi mulțumește și cu icnet pornește mai departe, pe scări, oftând și apoi îl asigură pe pakistanezu fiu că diseară o să doarmă ca un copil. El îi răspunde că asta face mereu. Ghida trage concluzia că are conștiința curată.
Ajungem la palatul lui Carol Quintul. Trebuie să trecem din nou pe lângă grupul de tineri care acum scriu pe un banner #soyhistoriadordelarte. Trini mărește pasul. Ce e aici?
Un protest. Haideți că nu avem acum timp de proteste.
Carol al V-lea a făcut și a dres pentru că inchiziția nu i-a dat voie să locuiască în palatul sultanului că era păgân, deci trebuia să își facă el căscioara lui, cu creditul prima casă. Uite avem coloane dorice și coloane ionice și cine vrea pipi poate să meargă aici, vizita s-a încheiat.

Studenții în tricouri albastre nu pot să intre la Alhambra ca ghizi pentru că legea le cere să devină ghizi turistici și asta înseamnă să vorbească două limbi străine. Ghizii turistici nu trebuie să treacă niciun examen, nu trebuie să demonstreze că nu otrăvesc cu inepții creierele și așa înămolite ale amărâților de turiști-contabili, turiști-ingineri, turiști-sudori, turiști-economiști care nu au de unde să știe că Trini învață despre Alhambra din bârfe de coafor sau, maxim, de pe wiki, deși nu cred că știe cum se deschide un computer.
Ghizii turistici nu sunt obligați să ia lecții de istoria artei dar, pervers, îmi zice Sergio, profesor de istoria artei în Granada, un ghid turistic cheamă îndată poliția dacă îl vede pe el explicând familiei care este semnificația arabescurilor cu simboluri matematice de pe bolta sălii ambasadorilor. Săriiiiiți, săăăăăriiiiiți!!! strigă ghidul turistic înfiorat că turma de turiști ar putea să primească informații cu adevărat folositoare și ar putea să plece de la Alhambra cu o trusă de scule care să îl ajute să interpreteze pe viitor arta maură.
Săriiiți, omul ăsta este un fals ghid, spune ghidul turistic aruncând polițistul în dilema filozofică a celui care trebuie să salveze deodată adevărul de la înec sau justiția din flăcări. Să aplice legea sau să asculte vocea dreptății?
Și dacă ascultă dreptatea, cine îl va salva pe el pentru favorizarea infractorului?
Mai bine merge pe mâna legii.

Trini nu mai poate să urce scările. Respiră greu, vorbește mult și înghite aer apoi îl dă pe nări ca un balaur epuizat. Polenizează audiența cu sporii unor imbecilități greu de cuprins cu mintea. Italienii, cei 5, pleacă acasă cu povestea odaliscelor creștine pe care curtea din Granada le folosea pe post de traducători în relația cu ambasadorii, solii și emisarii pe care curțile străine îi trimiteau la Alhambra.
Idiocracy.
Idiocracy galopant.
Seara citesc despre protestul senatorului Carles Mulet Garcia care i-a cerut prim ministrului spaniol să spună ce măsuri va la guvernul în cazul unei apocalipse zombie.
Primul ministru a declarat că Spania nu ia în calcul un astfel de eveniment.
Așa cum nimeni nu a fost pregătit pentru Brexit, pentru Rusia lui Putin, pentru Trump și pentru Erdogan, nimeni nu simte cum morții sunt printre noi, mai vii ca niciodată.
Apocalipsa Zombie se întâmpla chiar acum. Și nu numai în Teleorman.

Tobele bubuie, trompetele țipă.

Tronul se apropie purtat de 70 de oameni. Franjurii baldachinului flutură ordonat, mișcându-se ca trupele nord-coreene la o paradă militară. Aud a doua oară gluma cu Antonio Banderas care sigur e ascuns sub un con de penitent. Îl poți recunoaște după picioare. Bărbatul care spune asta râde și băietul care îl însoțește rânjește. Poporul din jur se străduiește să-l ghicească pe Banderas. Ar trebui să fie simplu, sunt doar 2 desculți din sutele de nazarenos care trec, asudați pe sub catifele, pe străzile Malagăi.

Oana zice că e pe bune, se știe că Banderas întrerupe orice proiect, are stipulat în contract că trebuie să fie an de an la procesiunea din Săptămâna Mare.

Două femei superbe, înalte, svelte, 58 de ani, vopsite într-un blond cenușiu, perle în urechi, diamante pe degete, toc și crac, probabil yoga, probabil ashram, probabil hammam, bocesc lângă mine când trece tronul pe care e Isus la cina cea de taină, el în picioare, pletele în vânt, cei 12 la masă, care cu paharul, care cu boțu de pâine în mâini.

Lacrimile curg, machiajul rezistă și ele spun într-una: maravilloso, maravilloso. Și apoi se uită și ele pe jos, poate, poate, o să apară degetul cel mic al lui Banderas, ăla de îl știe tot credinciosul catolic din Andaluzia.

Pe marginea străzilor pe care trec procesiunile, zac câte 5  generații ale aceleiași familii. Străbunicul care a luptat alături de republicani, cuscrul franchist, bunicul regalist, fiul corporatist de stânga, nevasta cu partidul popular, copilași cu șosete ridicate pân la genunchi și budigăi bufanți cu elastic strâns pe pulpă, închizând fundul într-o acoladă.

E 2 dimineața, trece Fecioara cu trenă mov, a fost înainte cea cu trenă purpurie. În fața mea e un batalion de mame cu cărucioarele dispuse în falangă macedoneană. Nimeni nu dă semn că ar vrea să plece acasă, mănâncă semințe de dovleac, beau sangria cu gheață, tropăie spre cluburi trăgându-și fustele care au luat-o razna, s-au ridicat până-n dinți.

Ce fiestă mexicană frățioare, ce an nou chinezesc, ce festival japonez, nu am văzut în viața mea nimic asemănător, nici măcar la revelionu ăla din Africa, unde bucătaru șchiop s-a prins în conga la finalul programului artistic, alături de suedezul rupt în gură și chelnerul ieșit din tură.

Nu am cum să nu mă gândesc la Joia Neagră ortodoxă, de fapt la întreaga săptămână mare de acasă, mare că pare mai lungă pentru că ai mai multă treabă, trebuie să faci curățenie, să bați covoare, să speli ferestrele, să aranjezi dulapurile, futu-i Paștele mă-sii de treabă că nu pare că se mai termină. Cumpără miel, frământă cozonac, vopsește ouă, fă drob, fă borș, fă pască. Calvar. Femei urcând nădușite Golgota bucătăriei, cărându-și singure crucea că deh, bărbatul mai mult le încurcă. Cum m-am măritat eu cu un nătâng, cu un coate goale, nu am avut noroc ca altele să …

Toate amintirile mele din săptămâna mare sunt cu crize de isterie, jeturi groase de înjurături trimise din geizerul nefericirii urbane comuniste. Nu am găsit Gallus, bătătorul e ocupat de nenorocitul de Păcală, du-te și vezi cât mai stă, ouăle s-au spart, nu a prins culoarea, nu am drojdie și cozonacul nu a crescut, lua-m-ar dracu cu cine m-a făcut, cine m-a blestemat să nu îmi crească nenorocitu de cozonac. Și mielului ăsta îi pute carnea și nu am lapte pentru spanac. Vezi la uscătorie dacă e loc să-ntindem perdelele sau e Năstase iar.
Raaaaluuucaaaaa, spală domle cum trebuie bibelourile și aranjează serviciul de cafea cum trebuie, nu da rasol. A terminat Păcală, fir-ar neamu lui al dracului că uite cum mă face să vorbesc în sfânta săptămână a Paștelui.
După `89, an de an, Isus din Nazaret, acest Singur Acasă al TVR, anunța că ai intrat în Săptămâna Mare, asta dacă nu cumva ai uitat, amețit de mirosul de libertate, democrație și demnitate care ieșea pe geamurile bucătăriilor unde, de data asta, cozonacii creșteau și ouăle se înroșeau fără probleme, căci aveam de toate.
Numai credință nu aveam.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Ai spus și ai bifat sărbătoarea, ai ciocnit un ou, l-ai spart pe al lui frac-tu, scrijelește-l. Fă-i un semn să știi că ăla e oul tău, campion.
Au trecut 2 zile, gata, mergi la serviciu.
Câte kile de drob ai mâncat, te întreabă colegul mai plinuț, fericit că el a mâncat 2 kile de drob și 3 kile de friptură și 1 kil jumate de cozonac și a băut 14 litri de vin și 2 de țuică. Nici nu a mai avut loc de bere.
Sunt în congelator. Îl țin pân la 1 mai.
Ne vedem la mare.

Sunt 6 procesiuni care trec pe pod. E 4 jumate dimineața. Copiii scutură din clopote, anunță parcă pauza mare. Trece detașamentul de militari care învârt mitraliere, par adevărate, le aruncă, le prind, le rotesc, le ridică și coboară. Fetele de lângă mine aplaudă încântate, deși de mâinile stângi sunt înfășurate baretele sandalelor. Sandalele aplaudă și ele.
Bătrâna cochetă din stânga îmi zâmbește într-una, tocmai și-a refăcut machiajul în ecranul smartphonului. Îmi spune, complice, că toate confreriile plătesc orchestre, militari, cântăreți, chiar și pe cei care cară tronurile imense. Le dau cam 10-20 de euro pe zi, așa zice șoptit bătrâna. Cele mai bogate confrerii aduc cele mai spectaculoase reprezentații. E un concurs. Îți place?
Da.
Sărbătoarea este palpabilă, ca trupul fetei ăsteia care se lipește de mine, ca să facă loc miriapodului uman care trece pe lângă noi, cărând tronul cu Isus pe cruce. Mă uit după picioarele goale ale lui Banderas, mă gândesc că ar trebui să le recunosc. În definitiv este născut în aceeași zi cu mine.

 

Taică-miu a câștigat în instanță, alături de alți foști colegi de serviciu, un proces care obliga statul român să le ofere compensații materiale pensionarilor care au avut încadrarea Grupa I de Muncă, adică ăștia care au reușit să scape cumva cu viață deși au albit la 27 de ani. Tot stau mai bine decât prietenii lor care au crăpat prin birouri de apoplexie sau infarcturi. Curtea a zis ok și, pentru câteva luni, cred că 8, taică-miu a ajuns la pensia de 2900 de lei. Apoi la finalul lui februarie 2017, casa de pensii din Brașov a trimis o decizie în care l-a anunțat că s-a gândit mai bine și punctul de pensie se calculează așa: se scade un curcan dintr-un coș de mere pe care îl înmulțești cu de trei ori valoarea unei motostivuitoare și apoi extragi rădăcina pătrată a unui pătrunjel pe care o aduni cu 2 butelii. Și ce să vezi, iese exact pensia pe care taică-miu o avea înainte de decizia instanței. Mint, o pensie mai mare cu 70 de lei decât cea de dinainte de decizia instanței venită după un proces care a durat vreo 4 ani, trecut prin toate, judecătorie, tribunal, curte de apel, cu avocat și cheltuieli, până la decizia definitivă.
Nimic nu-i definitiv în țara asta decât că statul este hoț și ticălos.
Și uite așa taică-miu și câți dintre septuagenarii lui colegi mai sunt vii sau în stare, sunt din nou la căsuța zero, iar trebuie să plătească avocat, iar trebuie să întocmească actele. E un caz foarte ușor, zice avocatul, e atât de ineptă decizia Casei de pensii, nu avem cum să nu câștigăm. După câți ani? Cine are timp să-l rătăcească prin tribunale, să-l lase ca pe-o plasă suspectă să vină geniștii să-l detoneze. Cine are nervi să o ia de la capăt, mai ales când ai 70 de ani și ești aruncat în acest roller-coaster emoțional. Azi ai 1000 de lei în plus la pensie și banii retroactiv pe 9 luni, mâine vin băieții cu poprire pe conturi, să recupereze banii pe care, deși instanța a zis că îi meriți, casa de pensii zice că nu.
Coșmarul lacului de smoală în care ai rămas țintuit și simți cum se apropie, plescăind în apă neagră, monstruosul rege crocodil. Asta e viața cu statul român. You can run but you can`t hide.

Și maică-mea e îngrijorată.
Mamă, ți-au făcut ăștia carte de muncă? De la primul meu loc de muncă, din 1992, am auzit întrebarea asta. Nu mamă, nu mi-au făcut. Am 25 de ani de muncă, primii 10 petrecuți prin redacții și agenții care nu s-au obosit (cu 3 excepții) să mă omenească, să-mi verse contribuția la fondul de pensii și la șomaj și la asigurările de sănătate. Dar când ai 19 sau 23 de ani nu-ți pasă chiar dacă maică-ta bodogăne că o să cerșești la pensie, tu știi că o să crăpi, că nu treci de 27 ca Janis Joplin și Jimi Hendrix. Și apoi te trezești la 29, viu, cu sinuzită, cu burghezia crescându-ți sub părul în care apar câte unul, două, firele albe.
Mi-am încheiat un soi de asigurare la ING, o pseudo-pensie, ei știau de atunci, din 2002 cât de adânci sunt piața neagră și cea gri. Acum aveam și carte de muncă. Și, câțiva ani mai târziu, mi-am mai făcut o pensie d-asta falsă la ING și apoi a venit pilonul II care pilonul ăsta, în esență, spune că statul român știe că natalitatea se duce dracului, că modelul că eu muncesc acum ca să îi plătesc pensia lui tata, tot acum, nu e sustenabil și că peste 20 de ani nu va mai fi nimeni să îmi plătească mie pensia. Așa că statul a acreditat un număr de companii de asigurări să îmi ia banii azi și să îi investească așa cum vrea el și peste ani de zile să mi-i dea mie, la pensie, adică eu de acum mă plătesc pe mine în viitor.
Statul spunea că până în 2016, 6% din banii care îi sunt trași salariatului, contribuție pentru pensie, se duc la acești asiguratori privați dar acum sunt numai 5,1%. Nimeni nu a suflat o vorbă despre tălpile și răzgândelile statului, nici măcar ING sau NN cum i-o zice. Și acum, olandezii, văzând că e groasă, au zis că ar trebui să ne pese că statul vrea să înghețe procentul la 5,1% sau poate să vireze chiar mai puțin sau, de ce nu, să naționalizeze sumele strânse în ăștia aproape 10 ani de pilonul II.
Și eu ce pot să fac NN? Că nu am cum să îmi scot banii și să fug cu ei din țară. Nu pot părăsi sistemul. Sunt în același lac de smoală, regele crocodil îmi halește deja piciorul drept, nu mă pot mișca să-i dau una peste bot.
Ce să fac măi NN? Știu că nici ție și nici mie nu ne convine asta, dar eu sunt cetățean român, veșnic călcat în picioare de stat. Sunt muritor, finit, falit. Și ție, NN, până acum nu ți-a păsat să îmi spui care îmi sunt drepturile, care îmi sunt obligațiile. Dacă am reușit în ani de zile să pricep păsăreasca bancară, nu același lucru pot să spun despre asigurările mele pseudo-pensie. Nu înțeleg nimic din punctele pe care le aduni, le înmulțești, le corelezi la inflație. Eu câți bani iau în 2025? Habar n-am.

Deasupra noastră se caftesc balauri.
Casele de pensii cu justiția, asiguratorii cu ministerul finanțelor. Nu mai sunt bani. Tipărim bani. Direct dolari, așa cum face Coreea de Nord. Sau trimitem centurionii să dea cu ușile de pământ, să ia de prin casă de la oameni argintăria, pune mâna și pe televizor și pe storcătorul de fructe, că-i d-ăla bun.
Dar nu, nicio clipă nu ne atingem de marile dosare de corupție-hai fie, și de ăla mijlocii, nu recuperăm prădăciunea. În august anul trecut, ANAF se lăuda că a adus la buget 4,5% din prejudiciul marilor dosare (Voiculescu, Becali, Tender, Iancu).
Iar acum, ca să închidem gura prostimii, îl dăm pe Ghiță.
Uitați ce v-a adus iepurașul!! Ghi-țăăăă!!!
Uitați că vă furăm banii de pâine, măcar a rămas circul.
Ce țară sărmană și tristă. Și ce bine îi stă plânsă.