Holul în penumbră e strâns între doi copăcei svelți, care nu știu că afară e iarnă. Frunzele lor verzi se suprapun baroc cu tapetul cu fleurs de lis. Canapeaua cu picioare flexate, de halterofil încordat în ridicarea unei greutăți mult prea mari, zace prăfuită în capăt, sub vitralii care filtrează melancolic lumina. Cam 500 de lei costă să închiriezi holul, dacă vrei să filmezi sau să faci vreo sindrofie cu ștaif.
Salonul 1 și salonul 3, scaune răsturnate cu picioarele în sus și cățărate peste alte scaune ca-ntr-un număr de saltimbanci de circ. Lemn lustruit, împletit în cozi de Cosânzeană marchează ferestrele. Doamne ce clădire superbă.

Sub puntea casei, în restaurant, miroase a țuică fiartă și-a chermeză de asociație de pensionari. Strânse la mese în stoluri, capete cărunte discută aprins și sting supa cu-un păhărel de oareșce. Par niște mineri îngropați într-o galerie surpată acum 50 de ani. Se uită cu ochi mijiți la orice suflet care nu aparține grupului de inițiați. Ieșim să nu ne intre în haine aroma de chiftele.

Directorul instituției e îmbrăcat în costum culoarea oului de rață. Pe biroul lui de lemn de nuc, cred că e nuc, oricum dă bine să scriu că e de nuc, deși ar putea ă fie ulm, fag sau castan, stă pachetul de țigări călărit de brichetă, lângă o ceașcă de cafea cu zaț gros pe fund. Calculatorul e din anul 1992, cu plasticul galben. Ar fi putut la fel de bine să fie un bibelou pescar chinez, ar fi fost probabil mai folositor, măcar pentru că nu ar fi ocupat atâta loc și nu ar fi strâns atât praf.

Directorul are pantofi liră, cu limba rotunjită, urcând pe șosetă. Costumul și pantofii par cumpărați tot în 1992, în același set cu computerul cel palid.
Camera e încălzită de o sobă de teracotă a cărui țeavă e gâtuită de o instalație de tortură care, sper eu, detectează scurgerile de gaz.
Directorul e afabil dar grăbit, enumeră prețuri și studiază un calendar pe care a înghesuit cu pixul cu litere minuscule, date și cereri de închiriere care uite, se întind hăăăăăăt până în 2016, în mai. Și mai e și o renovare, cândva prin aprilie, că trebuie să mai faci câte ceva să ții bătrâna doamnă pe picioare.

Și aveți și echipamente tehnice?

Directorul zice că nu. Dar nicio grijă, pentru că e un chiriaș în curte, chiriașul instituției, care taman cu asta se ocupă. Și are prețuri bune. Nu că ar avea vreo legătura cu instituția dar uite ce noroc, să ai chiriașul potrivit la locul potrivit, cu pețurile potrivite.
Obsesia mea pentru dinozauri se reaprinde. Dinozaurii pitici de Hațeg care au pus laba pe toate instituțiile publice din România. De la biblioteci, la direcții, secretariate, comisii și consilii, dinozaurii în costum de culoarea oului de rață taie și spânzură. Capetele lor nu cad. Pentru că nu se văd. Ei trudesc undeva tupilați la firul ierbii, ca spiridușii lui Moș Crăciun, neștiuți de nimeni dar o parte extrem de importantă a sistemului. Ei plătesc, ei primesc, ei dau mai departe, ei te opresc sau te împing de la spate, ei ung, ei învârt rotițele. Sunt bacteriile care îmbracă organismul țărișoarei într-un sac de trilioane de celule, microbiomul nostru național.
Nu putem scăpa de dinozaurii pitici fără să ne autodistrugem.

Boala cumetriei e în gena națională și nimic nu ne poate vindeca.
Saaau…. poate doctorul ăsta, stă la mine în bloc, să vă dau numărul lui de telefon. Ce noroc pe mine că sunt vecină cu el.Providență. Sper că și dumneavoastră credeți în ea.

PS. Un update necesar. Un alt caz de oameni în costum de culoarea oului de rață care au decis să arunce pe geam 15 milioane de lei.Pe geamul SIVECO, firma care a realizat portalul anti-plagiat, rămas nefolosit din martie și până acum. Detalii aici http://pressone.ro/portalul-anti-plagiat-al-guvernului-a-costat-15-milioane-nimeni-nu-stie-ca-exista/

Acum 26 de ani, în noiembrie, ascultam Europa Liberă în bucătărie și mă gândeam că trebuie să fug din țară. Soarele continua să răsară dinspre est, Ceaușescu fusese reales la al XIV-lea Congres, totul se năruia în jur, butaforie la terminarea unui spectacol de teatru, numai la noi piesa continua, nesfârșit. Comunismul se curăța de pe pereții republicilor socialiste, dar la noi vopsiseră închisoarea bine, cu 7 straturi de vopsea crescută în ilegalitate.

Îmi venea să-mi smulg părul din cap, aveam păr pe vremea aia, când îi vedeam pe ai mei împărțindu-și sarcinile: tu te duci la coadă la pâine, tu te duci la Micșunica, am auzit că bagă carne. Fuga asta animalică după hrană, permanenta preocupare că nu ai ce să pui pe masă, ghiorțăitul mațelor care te împiedica să gândești.
Și la televizor, o vizită de lucru în județul cutare i-a arătat tovarășului că am depășit producția la spicoase, e record producția. În magazine nu e făină, nu e pâine, sunt doar creveți vietnamezi și vodcă. Dar producțiile toate sunt record. Ascultam acum 26 de ani Europa Liberă sau era Vocea Americii? Unul din ele. Cred că era “Actualitatea românească” pe Europa Liberă. Începea cu o bucată din Enescu. Noi, băieții, am pus melodia la un bal al bobocilor.
Taaaaaa-nana-nana-na-naaaaa, taa-naaa-naaa, na-na-na-naaa-naaaaaaa-naaaaaaaa!!!!
A înghețat sala. Toți așteptam să urmeze în boxe: Aici Radio Europa Liberă, Actualitatea Românească.
Nu a urmat. Sala a explodat de râs sub povara groazei. Securiștii nu ne-au făcut nimic. Poate erau și ei melomani.
Iar pe 28 noiembrie, nu știu dacă am aflat îndată sau a trebuit să treacă niscaiva timp, Nadia Comăneci a fugit în America. A trecut granița în Ungaria și gata. Atunci mi-am zis că trebuie să fug și eu. Probabil tot pe la unguri, că nu m-aș fi aventurat să mă bat cu Dunărea spre Iugoslavia. Dar trebuia să le spun alor mei, cum să le spun eu că vreau să fug din țară. Taman acum, când terminam facultatea și eram mâine poimâine inginer, clar primeam un post bun pe undeva, la țară unde e mâncare.

Obsedanta mâncare. 26 de ani mai târziu după cinele cu pită unsă cu untură, mă uit la masa care stă să se prăbușească sub tonele de mâncare de pe ea. Sunt cu colegii la o chermeză, la restaurant.

-Adu și niște fasole bătută, icre, aruncă și 20 de mititei și vreo 10 chifteluțe. Nu uita piftia și brânza aia telemea a voastră. Pune și niște jumări cu ceapă roșie. Auzi, da niște cârnați afumați nu ai? Vreo 10 că suntem bărbați înfometați și dă și niște pateu d-ăla de casă. Pune și niște salată de boeuf și…

Suntem 6 oameni cu burți și cefe. Nu avem cum să răzbim, că vin după aia și sarmalele și friptanele. Mă uit la masă și-mi vine să pocnesc pe cineva după ceafă. Poate pe Bogdan, în stânga mea, că el e mai vocal și a cerut ca înecatu și d-aia și d-aialaltă. Dar nici cu Alecu nu mi-e rușine.

Îmi spun că o să-i oblig pe toți să bage în ei tot ce au comandat, să nu lase nimic, să nu se risipească o firmitură. Apoi îmi dau seama că sunt cel mai bătrân. Restul au juma din vârsta mea. De unde să știe ei că, acum 26 de ani, stăteai 10 ore la coadă la pâine? Că te trezeai la 4 dimineața și te așezai idiotizat la cozi absurde făcute în fața unor magazine goale, sperând că va fi făcută în acea zi o aprovizionare. Cum să înțeleagă ei ce bucurie însemna să vii acasă cu adidași de porc și cât de importantă era să ai un neam la țară? Un tataie, o mamaie, un unchieș care să aibă găini în bătătură și poate chiar și-un porc.

Nu pot să suport să văd mâncare batjocorită. Nu aș putea în viața mea să strivesc o tartă cu frișcă pe fața cuiva, ca în comediile mute cu Stan și Bran. Cicatricile lăsate de foame au creat un absurd simț moral. “Nu te juca cu mâncarea” are o altă semnificație pentru mine decât pentru copiii certați de mame că împrăștie supa pe fața de masă.
Acum 26 de ani aș fi fugit într-o țară unde oamenii depășiseră nivelul societăților primitive de vânători-culegători. Am rămas, crezând că totul se va schimba odată cu schimbarea regimului.
Acum 26 de ani, în decembrie, când Ceaușescu a fost dat jos, primul meu gând a fost: o să fie de mâncare în magazine. O să fie de toate.

Straniu, dar uitându-mă în jur, foamea a rămas. A suferit însă o transformare. Se cheamă bulimie. Acum mănânci, mănânci, bagi degetele pe gât ca să faci loc și mai mănânci un pic.

Și ca într-o poveste de Salinger, umflați de atâta băgat în noi, nu o să mai reușim să ieșim vreodată afară din groapa cu potol în care am căzut.

Nu-l cunosc pe Sorin Cucerai. Am citit însă pe pagina unui amic un text al lui care explică de ce suferim de amoralitate națională și în ce condiții am dezvoltat tusea asta patriotică, asurzitoare, care nu ne mai lasă nici să respirăm, nici să ascultăm. Sorin Cucerai pune asta pe seama infantilității noastre democratice și a comunismului care ne-a lăsat prea repede orfani de instituții respectabile.
O parte din textul lui e acesta: “Societatea românească este una premodernă, în care unitatea funcțională e familia extinsă (sau clanul, dacă vreți), nu individul. Am tot scris despre asta: modul ăsta de organizare e specific societăților preindustriale, deci preurbane.
La 1870, rata de urbanizare în România era de 17%. În 1945 era de 24%. La 1870, 80% din populația activă era ocupată în agricultură. La 1945, procentul se păstra neschimbat. Toate datele arată că elitele antebelice și cele interbelice au eșuat în eventuala lor tentativă de modernizare a României. Mă refer aici la modernizarea socială, la modificarea radicală a structurii sociale, fiindcă alte tipuri de modernizare au avut un succes ceva mai pronunțat. Dar aceste „modernizări secunde” s-au proiectat pe o societate fundamental premodernă și a cărei structură premodernă a rămas intactă – la fel cum autobuzele Mercedes ale RATB poartă călători a căror mentalitate e cu vreo 200 de ani în urma celei a inginerilor care au proiectat respectivele autobuze. Comunismul însuși a sucombat, la noi, în fața acestei premodernități sociale, așa încât după stabilizarea regimului partidul comunist s-a transformat într-un clan, exact pe modelul familiei extinse – la fel cum partidele „democratice” antebelice și interbelice fuseseră, la rândul lor, clanuri controlate de familii extinse, nu partide în sensul modern al termenului. Modernitatea se bazează pe reguli neutre, aplicate în mod identic indivizilor anonimi. Premodernitatea, în schimb, stă pe norme personalizate, în funcție de locul pe care îl ocupi în familia extinsă și de regula de distribuție a resurselor în interiorul familiei extinse. Așa se face că, de exemplu, ceea ce într-o societate premodernă este perceput ca „schimb de daruri” (un tip de schimb diferit de cel economic – și o obligație permanentă în interiorul rețelelor familiei extinse), într-o societate modernă este perceput ca „trafic de influență” și combătut ca un comportament indezirabil. Mulți dintre corupții noștri de azi nu percep acțiunile lor ca fiind expresii ale corupției pentru că ei nu percep lumea ca fiind compusă din indivizi autonomi și anonimi, ci din structuri familiale personalizate, în care oferta de daruri e o obligație, iar ofertantul e valorizat pozitiv. Norma premodernă obligă soțul să găsească un job soției și/sau amantei (și reciproc), părinții să-și „chivernisească” copiii, bunicii să susțină copiii și nepoții, obligații similare fiind atribuite verilor, unchilor, mătușilor, afinilor, nașilor și așa mai departe. A refuza să te achiți de obligațiile astea duce la penalizarea „răufăcătorului”. Un întreg sistem de forță e pus atunci în joc, sistem care merge de la încercarea de recuperare a transgresorului, de „readucere pe calea cea bună”, până la ruperea relațiilor. E important să înțelegem premodernitatea fundamentală a societății românești – inclusiv a celei urbane (dar deloc urbanizate), cu papa și maman, cu ma tante și mon oncle, cu prieteni de familie, cu canastă și bridge, cu toate instinctele și ritualurile unei burghezii aristocratizate (deci a unei burghezii care refuză modernitatea și păstrează intact modelul familiei extinse) – dacă vrem să înțelegem cu adevărat unde suntem și ce se întâmplă cu noi. Imensa majoritate a viciilor pe care le atribuim comunismului sunt, în realitate, atribuibile premodernității noastre fundamentale. Îi reproșăm, de exemplu, lui Ceaușescu, că a transformat un partid într-un clan, operând în interiorul modelului familiei extinse, dar nu vedem că și noi operăm în interiorul aceluiași model. Răspunsul la o astfel de observație e, de regulă, „Da, dragă, dar familia lui era una de gherțoi analfabeți, care n-avea niciun drept să conducă România”. Ei bine, ăsta nu e răspuns de orășean propriu-zis, în sensul occidental al termenului, ci de boier urban – o specie care nu mai există (sau care cel puțin nu mai are influență publică) decât în societățile subdezvoltate. Există însă și o contribuție specifică a comunismului la subdezvoltarea noastră – și ea constă în producția generalizată de anomie socială. Nu în sensul dispariției normelor, fiindcă societățile socialismului real au avut propriul lor sistem de norme, ci în sensul refuzului de a mai respecta vreo normă. Una dintre cele mai oribile consecințe ale comunismului asupra noastră a fost tocmai asta: dispariția pe scară largă a înțelegerii normelor ca expresii ale binelui public. Această înțelegere e înlocuită cu duplicitatea („zi ca ei și fă ca tine”) și cu credința că tot ce vine din zona publică e abuziv, imoral – și, tocmai de aceea, irelevant. Anomia socială generalizată, neîncrederea în instituțiile și în normele publice, golirea de sens a spațiului public sunt observabile în toate societățile foste comuniste – și numai în ele. Iar asta indică un abuz masiv din partea zonei publice la adresa celei private, abuz de care nu ne-am vindecat nici până azi. Neîncrederea în norma publică are două consecințe majore: pe de o parte, ea duce la imposibilitatea apariției cetățeanului, care e prin excelență o ființă publică; pe de altă parte, ea desființează orice posibilitate de solidaritate civică: orice apel la norma publică făcut din partea celui defavorizat generează o ostilitate aproape reflexă din partea celui care ar trebui să se supună normei invocate. Toate astea generează un cerc vicios prin care ne auto-sabotăm șansele de revenire la normalitate. Iar apogeul acestui proces constă în apariția individualismului anomic post-comunist – o specie de individualism radical diferită de cea pe care se întemeiază modernitatea.”

Acum câteva zile mă întreba un prieten de ce nu scriu la o revistă, una cunoscută, nu dau nume, condusă de un intelectual cu greutate.
Păi pentru că nu m-a chemat să scriu la ei. Dar gândul ăsta începe să foreze mărunt în mine, coborând pe canalul măselei de minte: oare de ce nu m-au chemat, că uite pe dânsa și pe dânsul i-au chem …Haț. Planul se transformă în spațiu și punctele înșirate pe o dreaptă sunt decupate acum în paralelipipede și trunchiuri de con, galaxii cu adâncime în care strălucesc cumetri și prieteni, fini și nași și veri. Zodia clanului, semnul astrologic al neamului care, iaca, afectează și casta intelectualilor. Legături împletite în noduri vârtoase de chiolhane și șprițuri sau tainice servicii.
Pre-modernitate.
Pe scara evoluției, am făcut saltul de la euglena verde, la protozoarul descoperit în 2012 pe fundul lacului As din Norvegia.

Sala e trei sferturi goală. Mă gândesc că, dacă aș uni cu o linie punctele împrăștiate printre scaune și balcoane ale sacourilor roșii îmbrăcate de plasatoare, ca într-un joc din PIF, aș obține silueta unui gândac de bucătărie călcat pe cap.
Oamenii sunt sobri și chinuit eleganți. Costume prea largi, sacouri prea strâmte, proporții greșite, oglinzi care deformează ceea ce suntem și umbre prea lungi, aruncate de reflectoare reglate într-un fals asfințit măreț. Se vorbește despre Board și Senat. Se pufnește în sală. Simți un milion de șoapte cum spintecă iuți și rele solemnitatea Ateneului. E multă ură, sunt multe bârfe, cine e ăla?, ce caută domle aici?, ai văzut cât de rău arată?, ce a îmbătrânit, săraca!
Mă gândesc că îmi stă părul aiurea, că mi se văd țâțele. Îmi pun plovărul pe umeri, mânecile curgând pe piept și urc pe scenă.
M-am gândit la un spici. Trebuie să spun că am nevoie de bani ca să păstrez Frontline Club pentru că e important să rămână funcțional. Că e un loc în care vindecăm oameni, că îi facem bine și nu o să mai sufere de sindromul tăcerii, de boala resemnării. Aș vrea să spun că Frontline e o școală. Că învățăm oamenii să judece, că îi informăm, că le dăm tulumba și furtunu care să curețe nămolul gros sub care este îngropat adevărul de către mass-media mainstream.
Mă gândesc să le spun lor, oamenilor care conduc multinaționale din sală, că se ajută pe ei înșiși dacă ne ajută pe noi pentru că oamenii ăia din briefuri, tinerii ăia deștepți, cu bani, cu creier, cu voință, trendsetterii adicătelea, nu se mai uită la televizorul unde ei, advertiserii, pompează jde milioane de euro. Oamenii ăia au fugit de lângă televizoare și au populat case și mansarde și beciuri și cluburi unde încet-încet, așa cum unesc eu punctele sacourilor roșii ale plasatoarelor gri de la Ateneu, ei unesc reperele și definesc realitatea, aia pe care mass-media nu vrea să o arate ca să nu-l supere pe șeficu.
Tinerii din briefuri sunt la mine, la Frontline. Beau un ceai și îl ascultă pe Julian Assange, beau un vin și îl întreabă pe Mărieș cine a îngropat dosarul Revoluției, beau o apă și află din gura generalului Voinea ce e cu victimele mineriadelor.
Vreau să le zic asta și să le spun că, în ciuda frizurii de dementă, sunt un om coerent. Dar nu sunt deloc coerentă pentru că vreau să zic prea multe și atunci, speriată că nu o să rămână nimeni cu nimic din criza asta a mea de epilepsie verbală, le spun cam de 300 de ori că am nevoie de bani. Că nimic bun nu se face pe gratis, deși eu am luat premiu la capitolul voluntariat.
Păi la ce îți trebuie bani, uite ce bine te-ai descurcat până acum? Ai primit și un premiu IAA pentru asta.
În primul rând sunt ochii negri ai lui Adrian Despot. Și el s-a suit pe scenă ca să primească din partea International Advertising Association un premiu pentru comunitatea #Colectiv. Troița lui Piedone replicată de industria care ține un moment de reculegere cu ochii pios aplecați în poală unde e ascuns ecranul mobilului.
Maică închină-te, cum zice Sara Caradimu, ce mama dracului caut aici pe scenă? Sunt un cârnăcior palmier servit la conferințe de presă. Sunt o jumară oferită din partea casei într-un restaurant modest românesc.
Sunt un tehnocrat rătăcit într-o adunare de partid. Partidul băeților care este. Înaintea mea, un flăcău suit pe scenă le-a cerut advertiserilor să stea cu urechile ciulite să prindă oportunitățile. Colectiv e una din ele. O oportunitate.
Reptile. Reptilieni. Șerpilieni. Advărtizieni.
Cobor treptele cu premiul care ar trebui să reprezinte recunoașterea oferită generos de industrie dar care este doar o oportunitate pentru ea, pentru industrie, să se tragă în poză alături de cauze care dau bine. De ce să-mi dea bani, când iaca, mi-a dat un premiu și încă unul din fontă și beton, un kil de materiale primare care-mi strivesc computerul din geantă și îmi rup umărul?
S-a schimbat ceva în țara asta, spune președintele IAA în cuvântul de deschidere. Așa e. Ipocrizia a ajuns o calitate.

PS. Am primit un mesaj de la Unicredit, doamna Anca Nuță. Vrea să ajute Frontline Club Bucharest. Există excepții. Există speranță.

PS 1. Au început cetățenii să arunce cu rahat. Unul dintre ei, insistă că nu i-am aprobat commentul. WordPress nu mi-a trimis nicio notificare și deci nu am avut ce să aprob. Ca să nu se simtă nebăgat în seamă, redau aici părerea lui Bogdan Nițu, laureat al premiilor IAA .

“Am asteptat mai bine de 12h ca fata asta sa imi aprobe commentul pe blogul ei. Insa nu ma mira ca nu a facut-o. Pentru ca, nu-i asa, ea detine dreptul primordial la critica (sau cum s-o numi mizeria de articol pe care a putut sa o scrie) si daca cineva o critica pe ea, nu poate publica asta.
Cum nu mi l-a publicat, rescriu ideea aici, mai pe larg:
Cat de ipocrita sa fii incat sa urci pe scena si sa accepti un premiu oferit de asociatia unei industrii si, imediat ce cobori, sa incepi sa scuipi? De ce ai acceptat premiul daca suntem asa de rahat cum spui tu?
Cat de mincinoasa sa fii incat sa spui ca lumea se uita in telefoane la momentul de reculegere?
Cat de nesimtita sa fii incat sa emiti judeci tu sentimentele celor din sala privind ‪#‎colectiv‬?
Cat de mica sa fii incat sa nu fii in stare sa aprobi un comment care te critica?

Sunt contabilă, știu că v-am mai zis asta. Și, deși nu am făcut în viața mea un buget sau un bilanț și nici nu am deschis un provizion, chemarea inimioarei mele de contabil mă face să mă uit la cifre. Cum ar veni, să caut perspectivă matematică într-o pâclă de emoție umedă de lacrimi.

De la începutul anului și până acum 1627 de oameni au fost căsăpiți de statul Islamic și sucursalele lui din Arabia Saudită sau Yemen.
Cele mai multe victime au fost la doborârea avionului rusesc în Sinai (224 morți), la mitingul din Ankara din 10 octombrie (102 morți),  în august în Bagdad, unde un camion umplut cu explozibil a trimis o piață întreagă în aer (aproape 80 de morți), în iulie, din nou Irak, la Khan Bani Saad, tot într-o piață (180 de morți), în 25 iunie la Kobani, Siria, aproape de granița cu Turcia, 3 mașini capcană au ucis 146 de oameni, în martie, în Yemen, bombardarea a două moschei în Sana`a a ucis 137 de credincioși.
M-am uitat numai la numerele mari, ălea care impresionează. Dacă aduni 17 aici și 23 acolo, extrem de ușor ajungi la populația unui orășel american din Midwest care a fost răpită de un grup de extratereștrii puși pe șotii. 1627 de oameni, cu tot cu victimele din Paris de acum 2 zile.
Urmărind însă lista de aici (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_terrorist_incidents,_2015), nu poți să nu ai un fior când te împiedici de Baga, Borno State, Nigeria. Zice așa textulețul explicativ trecut în dreptul perioadei 3-7 ianuarie: “Boko Haram militants opened fire on northern Nigerian villages, leaving bodies scattered everywhere, reporting over 100 fatalities with as many as 2,000 people unaccounted for—feared dead.”
2000 de oameni dintr-o lovitură. Croitorașul cel viteaz angajat la Boko Haram e mai eficient decât Statul Islamic.

Și ce vreau să spun cu asta? Să ne uităm la locurile atentatelor. Yemen, Irak, Tunisia, Irak, Irak, Siria, Arabia Saudită, Libia, Siria, Turcia, Egipt. Țări musulmane. Țări scăpate parțial sau total de sub controlul war lorzilor care au garantat zeci de ani stabilitatea. Mubarak, Bashar al-Assad, Gaddafi, Saddam Hussein, Ali Saleh s-au înghesuit unul în altul, ocupând un capăt de bancă și nu au văzut cum liderii occidentali s-au luat de mână și s-au ridicat deodată de pe capătul lor, lăsându-i în aer.
Dezechilibru care vine la pachet cu ruperea noadei și, în cazul celor de sus, cu ruperea gâtului.

Întotdeauna, dar absolut întotdeauna, când pumnul de fier care a ținut strâns o țară se descleștează, degetele amorțite ale puterii pipăie în van realitatea, căci nu simt nimic. Și atunci când nu simți, te arzi, te lovești, te umpli de sânge, nesimțitor și brav, plin de adrenalina libertății. Egiptul a fost frânt între frății musulmane și facțiuni militare, rebeli în Tunisia, Liban și Siria se luptă cu armate religioase dar și cu statul laic dar și cu mărețul Califat. În borșul pescăresc care a ajuns Orientul Mijlociu, plutesc oasele vechilor regimuri mutilate în bătăliile fără sfârșit.
Din Siria, Irak, Tunisia, Libia, Egipt se pleacă. Sute de mii de oameni au ajuns în Europa, lăsând în spate morți plecați după roșii la piață, morți plecați să se roage la moschee, morți plecați să-și cumpere șlapi pe strada principală. E noiembrie, 10 grade pe zi, 2 grade seara. Ei sunt în graniță.
Occidentul, ăla de s-a ridicat de pe băncuță, destabilizând Orientul Mijlociu, declarându-și entuziasmul în fața primăverii arabe, e la meci. E la cafenea. E la restaurant.
Lipiți cu nasul de vitrina cu bunătăți, refugiații înghit în sec și bat mărunt din picioare de frig.
Ăștia au uitat de noi, își zic. Ăștia construiesc ziduri și iarna se apropie și o să murim în no man`s land, înghețați și o să ne scoată de aici abia peste 3000 de ani când se termină această ultimă glaciațiune a sufletului omenesc.
Lângă unul din atacatorii de la Paris au găsit un pașaport aparținând unui refugiat care a trecut în octombrie prin Grecia. Așa zice presa.
Poate că este adevărat. Poate că era de la bun început un ISIS infiltrat printre refugiați. Poate că era un refugiat racolat de ISIS.
N-are a face.
Întrebarea care se pune este: cui face bine acestui atentat? Cine câștigă de pe urma lui?
Cei care susțin intervenția în forță împotriva Statului Islamic? Sau cei care spun să baricadăm Europa celor trei purceluși după un zid impenetrabil de gheață?

Tot ceea ce nu salvăm noi, rămâne pentru ei. The Others. And winter is coming.

Prietena mea Sorina a fost ieri la dezbaterea Frontline la care au participat doamna Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață și doctorul Raed Arafat.
“E curat Traian Băsescu.”
Nu doamna Gheorghiu. Dânsa, cel mult, e doamna Maria Băsescu.
Doctorul Raed, secretar de stat în Ministerul de Interne, este exact ca Băsescu.-așa a spus Sorina, nicidecum oripilată. Cum nimeni nu a fost oripilat la sfârșitul celor 2 ore și 45 de minute de dezbatere când spiciul mumei SMURD-ului a fost chiar aplaudat.
Ce a vrut să spună Sorina?
Că doctorul sirian are vorbele la el, că le asmute asupra ta ca pe o turmă de pisici flămânde, care miaună, se freacă de tine, îți vâră coada în gură și te ceartă că nu le dai de mâncare. Vorbește mult, rar, apăsat și tare domnul Raed. Are o demnitate evidentă, o sensibilitate contondentă și o logoree care îngroapă întrebările sub avalanșe de vorbe.
Dacă încerci să îl întrerupi se supără. Asta nu e o dezbatere, plec dacă nu rezolvați problema. Păi unde să plecați, abia ați venit. Haideți să nu-l supărăm pe domnul Arafat. Doamna Oana Gheorghiu pune o întrebare și cere sinceritate. Întreabă dacă doctorul Arafat și-ar fi internat copilul într-un spital românesc în noaptea cu pricina. “Dar fiți sincer domnule Arafat, nu ne…”
Doctorul Arafat e nervos. Ridică tonul. “Vă rog să nu ridicați tonul la mine.” cere doamna Gheorghiu. “Dar nu mă întrerupeți, nu mă întrerupeți!!”
În sală se murmură. Băi frate, asta îl enervează și omu pleacă, să nu-l mai enerveze.

Începe o perorație lungă. Cu date, cu număr de salvări, cu explicații și referiri la situații similare din alte țări. Orice oraș din lumea asta dacă trecea printr-un astfel de dezastru ar fi avut unitățile spitalicești depășite. Nu puteam să băgăm toți răniții, 88 în stare gravă la arși și la Floreasca, mutam dezastru din stradă în spital, era imposibil. Trebuia să împrăștii răniții la urgențe, așa se face. Ministerul Apărării mi-a dat 2 avioane și SMURD mai are 2 avioane, dar trebuiau medicii să solicite transferul. Eu nu pot să fac nimic. Când în alte țări au fost dezastre similare și sistemul medical a fost depășit, pacienții au fost mutați în țările din jur, dar zborurile erau scurte, 50 de minute cu elicopteru, nu 2 ore cu avionul cât facem noi până în Olanda.
Adunarea e mesmerizată, Oana Gheorghiu stă să pocnească, Raed cere să nu fie întrerupt. Aflăm că sâmbătă medicii israelieni erau deja aici, discutând transferuri, duminică a venit oferta Belgiei prin ministerul belgian al apărării, apoi ambasada Olandei a zis că ajută și ea iar medicii belgieni au fost rugați de colegii olandezi să facă și pentru ei trierea bolnavilor care pot fi transferați. Deci duminică. Vorbele cad monotone ca darabana bătută de pietricele pe burta mașinii.
Lumea ascultă dar nu știe ce, îngropată sub cuvinte care se aștern peste coșciugul dezbaterii noastre. Care dracu e dezbaterea că nu se dezbate nimic, Arafat este Sheherezada.
Ba nu. Este Traian Băsescu. Curajul lui de a veni la dezbatere, de a răspunde întrebărilor, de a se lua de piept cu societatea civilă, de a spune..hop, ce a zis? “Noi nu transferăm din lipsă de competență ci pentru că am avut oameni competenți puțini pentru astfel de situații”.
Multă lume competentă, puțini oameni.
Timpul trece, microfonul e încleștat în mâna lui Arafat. Recunoaște că s-a greșit cu părinții lui Alexandru care au ajuns în Bruxelles iar băiatul lor rănit în Austria. Care e problemaaaa? S-a recunoscut, li se decontează biletul. Dar în afară de asta, unde s-a mai greșit?
Nu s-a greșit nicăieri. Intervenția a fost fără greșeală. Gestionarea spitalelor în caz de dezastre? Nu s-a greșit. Doar cei care arată cu degetul fără să aibă informații complete, ei au greșit și greșesc.
Sala geme sub reproșul lipsei de solidaritate. Arafat e pornit. Spune că noi ăștia, de dăm cu rahat în activitatea lui și a colegilor lui, suntem vinovați pentru crearea unui vid de responsabilitate. Oamenii nu mai vor să se implice pentru că le este frică. Nu mai vor să își asume o intervenție.
Doctorul Raed Arafat ne îndeamnă la prudență. Să cumpătăm cine spune și ce, căci informațiile sunt toxice și media minte și sunt interese.
Să nu ridicăm piatra. Să…
Jap, din spate țâșnește un costum. E agresiv, urlă în microfon. Se recomandă, târziu, este un justițiar de-a stânga doctorului Arafat, la rândul lui medic. Plastician. Nu rețin numele. Îi cere imperativ doamnei Gheorghiu să lase microfonul jos ca să poată el să vorbească.
Spune că sunt camere sterile. Sala mugește. Chiar și tata SMURD îl contrazice, încearcă să îl calmeze. Știm toți despre cele 9 milioane de euro investite de băieții lu Oprescu în secția de arși niciodată funcțională. “Există cameră sterilă dar nu e funcțională.”
Se țipă. Se iese la țigară. Se pun filmulețe cu medici străini care proslăvesc activitatea colegilor din România.
Bătălia e câștigată.
Oamenii ascultă, orele curg. Raed este un rockstar în devenire. Vorbește și vorbește și la final mulțumește pentru invitație în timp ce Oana Gheorghiu declară că nu a primit niciun răspuns sincer și că omul este la fel de opac ca sistemul pe care îl reprezintă. Ea nu este aplaudată și nici felicitată și nimeni nu e trist când dispare singură în bezna curții.
Concluzii:
Suntem un popor profund misogin, gata să fie fermecat de vocea tunătoare și siguranța grăitoare a unui bărbat. Pe lângă el, orice femeie pare să-și tragă nasul și riscă să ajungă în borcanul cu eticheta țață.
Traian Băsescu are un frate sirian.
Jumate din noi, ăia, băsiștii, respirăm ușurați. Hai că se poate cu Jucătoru băieți, hai că se poate!!!
După un neamț, în România nu o să vină o femeie președinte.
După un neamț o să avem un președinte sirian. Vă spun.

PS. Două chestiuni. Mi s-a atras atenția că domnul Arafat este palestinian, deși născut la Damasc. Și am aflat numele costumului coleric: Călin Alexandru. Medic plastician Călin Alexandru. Aduceți-mi aminte să nu-mi pun țâțe la el când trec prin criza de 55 de ani.

Test la ora de religie dat de domnul profesor Prunoiu la un liceu mare din București:

1.Ce ar fi făcut Fecioara Maria dacă ar fi primit o invitaţie în club Colectiv?
2.Ce ar fi făcut Fecioara Maria dacă ar fi fost invitată la un marş împotriva Guvernului?

Existau și răspunsuri corecte.
Domnul Prunoiu dorea să afle de la elevi că Fecioara Maria ar fi refuzat cu indignare invitația la Colectiv unde, se știe de la celebrul vindecător-maseur-strecurător de energii-scriitor Ovidiu Dragoș Argeșanu, s-a deschis o poartă spre anticer 6.3. Și nu s-ar fi dus cu sataniștii la Guvern să-l dea jos pe Ponta care a dat zeci de milioane bisericii, cântând “Daniele, te leapezi de sutană.”
Nu știu dacă domnul Prunoiu a fost mulțumit cu răspunsurile date de elevi. Dar știu că eu nu i-aș fi lăsat să scape atât de ușor, cu doar două întrebări.
Eu i-aș fi întrebat și ce părere au ei despre nașterea lui Isus într-o iesle care, în mod evident, nu îndeplinea minime norme de prevenire a incendiilor. Cum își explică scandaloasa primire a darurilor de la magi, 3 necunoscuți pe care nu îi văzuse în viața ei, care probabil doreau foloase necuvenite și încercau să se strecoare în față, cu șpagă.
Aș fi vrut să aflu ce părere au elevii bucureșteni despre modul în care Fecioara Maria l-a “rătăcit” pe Isus pe când acesta avea 12 ani, 3 zile în templu. 3 zile? Ce fel de mamă nu observă că și-a pierdut copilul 3 zile, spuneți-mi voi dragi școleri?
Și tot voi să îmi spuneți cum o femeie destoinică, curată și cinstită a putut să stea alături unei prostituate, Maria Magdalena, de ea vorbesc desigur. Cum să stai lângă o curviștină, fie ea chiar și adâncită în căință. Uite că și Dragnea se căiește și chiar și lui Ponta îi pare rău de victimele de la Colectiv, dar morții nu-i întorci de la groapă.
Asta aș fi făcut în locul profesorului Prunoiu.
Și aș mai fi întrebat, asta pentru zece cu felicitări, ce ar fi făcut Fecioara Maria dacă Iohannis i-ar fi propus să formeze guvernul împreună cu Liviu Voinea. Și ce ar face dacă Oprea i-ar propune să îi împrumute motocada lui atunci când merge pe Golgota. Aaaaaa, și ce ar face dacă la România TV, ziariștii i-ar cere să facă un miracol în direct ca să-l scape pe Ghiță de pârnaie. Și….

Cici mută și câștigă.
Incompetența și tupeul țățesc trăiesc bine mersi în corpul fostei profesoare de chimie cocoțată în funcții ale căror legături moleculare nu le poate înțelege. Căci Cici Doiciu, director al Direcţiei Relaţii Externe, Cultură şi Evenimente, şi, în acelaşi timp, fost director interimar al Filarmonicii Braşov şi, în prezent, şi al Operei din Braşov, persoană desemnată să coordoneze relaţia dintre Primărie şi instituţiile de cultură din oraş, a reușit, combinând Pepsiul abuzului cu mentosana agresivității, o premieră în România: demisia în bloc a conducerii Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov.
“Comunicat de presă
În semn de protest faţă de abuzurile la care d-na Cecilia Doiciu (director al Direcţiei Relaţii Externe, Cultură şi Evenimente, şi, în acelaşi timp, fost director interimar al Filarmonicii raşov şi, în prezent, şi al Operei din Braşov, persoană desemnată să coordoneze relaţia dintre Primărie şi instituţiile de cultură din oraş) supune de mai bine de un an Teatrul “Sică Alexandrescu”, conducerea teatrului şi, implicit a Festivalului de Dramaturgie Contemporană (Claudiu Goga – director, Mariana Hudişteanu – contabil şef, Oana Borş – secretar literar), a hotărât să îşi dea demisia. Iată, pe scurt, o selecţie aleatorie privind abuzurile făcute de doamna Cecilia Doiciu:
– Odată cu terminarea reparaţiei Sălii Mari a TSA (anul trecut), d-na Cecilia Doiciu a decis, fără să ne fi comunicat în scris baza legală, ca Sala Mare a TSA să fie închiriată de către Primăria Muncipiului Braşov, banii obţinuţi urmând să intre direct în bugetul Primăriei. A fost astfel limitată posibilitatea TSA de a realiza venituri proprii, conform prevederilor legale. La început, aceste închirieri se făceau fără a se ţine cont de programul de repetiţii şi de spectacole al teatrului. Ulterior, în urma unei discuţii ce a depăşit pe alocuri limita bunului simţ, cu o parte din colectivul teatrului s-a convenit ca aceste închirieri să se facă în zilele de luni, zi nelucrătoare pentru teatru. Din păcate, nici această înţelegere nu a fost respectată de către Primăria Braşov.
– În luna mai a anului trecut, a fosct scos la concurs postul de manager al TSA. Directorul TSA a semnalat atunci în scris Primăriei că procedura de concurs adoptată de Primărie încalcă în mod grosolan procedurile legale. La această adresă, d-na Doiciu ne.a comunicat oficial că nu sunt încălcate prevederile legale, pentru ca, după doar două zile,în mod suspect, aceeaşi doamnă Doiciu să ne comunice faptul că acest concurs este anulat. Următorul concurs organizat, aşa cum ceruse directorul TSA, adică cu respectarea prevederilor legale, concurs care nu a avut niciun câştigător (actualul director necandidând). În temeiul legii, după 30 de zile, ar fi trebuit organizat un alt concurs, lucru care nu s-a întâmplat nici până acum!!!
– Din păcate, atitudinea doamnei Cecilia Doiciu, nu este una adecvată funcţiei pe care o are, existând cel puţin două momente în care a folosit un limbaj agresiv şi ameninţător pentru a o intimida pe contabila şefă a TSA, cu intenţia de a o influenţa în luarea unor decizii.

– Nu de puţine ori, d-na Cecilia Doiciu, a dat dispoziţii directe unor angajaţi ai teatrului, subminând autoritatea conducerii teatrului şi depăşindu-şi în mod flagrant atribuţiile. 

– Lucrurile au culminat ieri, când d-na Cecilia Doiciu (în calitatea ei de membru al consiliului de administraţie al TSA), după o discuţie agresivă cu contabila şefă a TSA nu a fost de acord cu preţurile biletelor la spectacolele din Festival (Festivalul de Dramaturgie Contemporană, care va avea loc în perioada 16-23 noiembrie n.r.), cerând în scris ca preţul acestora să fie egal cu preţul biletelor spectacolelor din repertoriul TSA. Acest lucru este fără precedent, domnia sa fiind de acord ani de zile ca preţul biletelor din festial să fie mai mare ca preţul biletelor din repertoriu. Cu atât mai mult cu cât, subvenţia de anul acesta a Festivalului a fost diminuată, cu doar o lună înainte de începerea evenimentului, cu un procent de peste 25%, invocându-se faptul că restul de cheltuieli trebuiesc acoperite din venituri proprii. Evident, această condiţionare de diminuare a preţului biletului de festival, pe care ani de zile nu a cerut-o, este făcută cu rea voinţă şi nu din raţiuni de politică culturală. Considerăm că demersul nostru este necesar pentru a nu deveni complici la distrugerea cu bună ştiinţă a activităţii teatrului şi la încetăţenirea unei practici neconforme cu timpurile pe care le trăim, respectiv imixtiunea (alta decât cea impusă de lege)unor persoane cu funcţii în instituţii administrative în activitatea managerială a unor instituţii de cultură subordonate acestora.

Conducerea Teatrului “Sică Alexandrescu”

Trăgând linie, avem așa: zeci de mii de oameni care ies în stradă să schimbe sistemul. Și Țara Bârsei, acest tărâm unde dinozaurii nesimțirii trăiesc într-un Jurasic al țărăniei tutelare. Unde o madamă bine conectată, vârâtă până-n plăsele în tortul administrației, are tupeul ca acum, în acest noiembrie al revoltei, să continue să se comporte discreționar cu o instituție de cultură de care o despart eoni de bun simț.
După ani de zile de bătălie cu o primărie condusă de plăieși, regizorul Claudiu Goga a cedat. Cici mută și câștigă.
Brașovul candidează la capitala culturala europeană în 2021. Cu Cici, Scripchi și ceilalți șaormari în frunte, sigur va câștiga locul I la cultura kitschului și a ciobăniei cu ștaif.