Archive

Monthly Archives: March 2017

Pe strada Castelului, la a șasea casă pe partea stânga cum vii dinspre sensul giratoriu, pe geam era lipit un bilet care bilingv-în română și engleză- ruga trecătorii să nu mai bată în fereastră. De ce ar bate în fereastră?, m-am întrebat până să văd într-o bună zi un cotoi gras, cu figură severă, care privea ca un cardinal francez strada, de pe pervazul pe care îl împărțea cu un ghiveci. Trecătorii băteau în geam, sperând să-i capteze atenția.
Dar ceva din expresia demnă și rezervată a motanului m-a făcut să mă gândesc că mă uit la o zeitate trimisă în inspecție, a cărei prezență pe pervaz este un semn clar că Ziua Judecății de Apoi nu a sosit, că antropocenul nu este pe cale să pună punct- încă-vieții pe planeta Pământ.
De fiecare dată când trec prin dreptul ferestrei, mă uit cu inima mică, tupilată undeva în dosul plămânilor, să văd dacă zeul-mâță este acolo. Și dacă nu e, mă cuprinde îngrijorarea. A fost trimisă nava să îl ia de pe Terra? O să fim spulberați de un tsunami în viitoarele 56 de minute?
Aștept încordată sfârșitul lumii.
Se va produce cândva în următorii 20 de ani.
Sunt sigură de asta. Ce vârstă are pisica? Dacă e cu adevărat un zeu motănesc, o să trăiască până atunci? O să își îngroape stăpâna cu diabet care îl scoate uneori la plimbare în lesă, ca pe câini?
În jurul meu, umanitatea se bate cu haosul ca un cowboy încercând să strângă într-un țarc o turmă de pisici împrăștiată pe un câmp. Am văzut imaginea asta, cowboyul dovedit de cireada de mâțe, cândva într-o reclamă. Nu mai știu la ce era reclama.
Taică-miu luptă cu distrugerea impunându-și propria ordine.
Pune vaza cu flori în centrul măsuței și furculița și cuțitul la exact 1, 68 de centimetri distanță de marginea farfuriei. Telecomanda trebuie să stea în sertar, între batiste și tocul ochelarilor și farfuriile trebuie să fie precis aliniate în dulap. Trage cearșaful de sub tine ca marginile lui să atârne perfect egal în ambele părți ale patului.
Este singura lui formă de a se împotrivi morții.
Este singurul lucru pe care îl poate controla.
Aliniază, mută, bodogăne că noi nu înțelegem să respectăm regulile.
Încălcăm ordinea.
De fiecare dată când facem asta, când punem cuțitul pe stânga și la o distanță greșită, când nu aranjăm farfuriile cum trebuie sau când lăsăm afară telecomanda, am înțeles acum, inima lui se face mică, se ascunde în spatele plămânilor. Îi e teamă că vom dezechilibra Universul.
Căci Universul este fragil, este ca o podea pusă pe cilindrii de lemn, dacă muți vaza în locul greșit, centrul de greutate se schimbă, riști să trimiți omenirea în cap.
Taică-miu știe asta.
E unul dintre puținii oameni vigilenți.
Spre deosebire de noi, nepăsătorii, neghiobi orbiți de propria aroganță, el știe că singura formă de a rezista întunericului este ordinea. Lucrurile trebuie să fie la locul lor. Banii între haine, actele în cutia de bomboane, telefonul vechi lângă telefonul și mai vechi lângă bateriile pentru termostat. Și craniile de ceramică primite de la mine trebuie să stea aliniate, la distanță de 9,8 centimetri unul de altul, de strajă lângă farfuriile cu modele populare săsești.

Pisica era ieri seară pe pervaz. Privea lumea prin ochi mijiți care îi dădeau un aer bonom.
M-am culcat liniștită. Nu știu de ce este atât de agitat Al Gore.

 

Am scris textul ăsta în 13 noiembrie 2014. Ca de obicei, nu am avut dreptate.

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Maria citește, o vede prin ușa întredeschisă. A îmbătrânit, e acră, străină și în jurul ei aerul e gheață. Nu mai dorm de mult timp împreună, nici n-ar vrea, nu-i mai suporta oricum picioarele reci și frigul ciocnirilor involuntare de sub așternuturi. Miroase a bătrân. Poate că și el miroase a bătrân și d-aia Elena nu mai vrea să-l sărute.

Sau e un joc.

Desigur, e un joc. Și el dansează șchiop pe vârfurile degetelor blondei cu breton, hop și iar hop. Și ce să facă?

A stat și s-a gândit, și știe că nu poate să trăiască fără ea. A înebunit la bătrânețe, așa cum i-a zis ghicitoarea aia țigancă acum cât, 40 de ani aproape. I-a zis că o să ajungă mare și că o femeie, blondă, o să-l facă mic. Ca pe un muc lung scos din nas, luat și frecat între degete, până biluța se topește și dispare în canalele amprentei degetului mare.

Hăhăhă-așa a râs el, cum râde el, gros, apăsat, stropi mari de râs, hăhăhă, pe mine nu mă fac, măi fetițo, femeile.

Na, că l-a făcut. Și numai el știe ce e în sufletul lui. Și poate Maria. De atâția ani, sigur știe. Dar nu o mai interesează. E obosită și bătrână, și el e vinovat pentru 7894 de fire din cele 8000 de fire albe pe care le are. Și pentru 39 de riduri din cele 46 care coboară repezit, șleauri pe obrazul care a luat-o la vale ca într-o alunecare de teren a feței. Alunecare de ten. Așa ar trebui să se cheme bătrânețea chipului.

Neamțul își mai fură un cot în gură de la obrăznicătura aia tâmpă de prim-ministru. Nu are joc de glezne neamțul. E prea încet. Nu e elastic. Dacă ar fi fost el i-ar fi zis mucosului despre socru-su și despre clica aia de ordinari pe care o ține sub pulpană. I-ar fi spus despre Roșia Montană, amnistie, modificarea codului penal și despre distrugerea economiei. Nu l-ar lăsa să scape fără să zică despre KazMunaiGaz, scutiri de taxe, ruși și chinezi aduși în bătătura noastră, de mineriade și legea proprietății. Ar cere ăsta micu, ar cere să îl lase să plece din studio, cu sânge curgându-i în barbă și el atunci i-ar da o batistă să se șteargă și i-ar spune să vină mâine cu maică-sa, tuns. Hăhăhă.

O să vină la el. Toți o să vină la el când se va termina. Mucosu sau neamțu’, deși neamțu’, la cum se mișcă, slabe speranțe să plece din gospodăria lui cu slănină și ștergare cusute cu vorbe săsești care glorifică cinstea și cumpătarea.

Vor veni la el, dar juma de an va fi doar al Elenei. Vor pleca probabil undeva. Africa de Sud. America de Sud. Sudul trupului ei atât de prietenos acum un an. În sudul corpului ei alb și moale va locui șase luni de zile. Își va face buletin între picioarele ei.

Poate vor face un copil. Un băiat bătăios ca el și frumos ca ea și..

Pe gât îi urcă, zgâriindu-l, un acces de tuse. O flegmă se rupe din piept și țâșnește grăbită din gură, ca un jet de cerneală aruncat de o sepie. Fumează prea mult.

E bătrân. Și bolnav.

Maria lasă cartea și vine în baie să-l ajute.

Se gândește: în spatele lui, al primului bărbat al țării, este o femeie puternică. Și în spatele femeii puternice este soția bărbatului, hăhăhăhă. Cine-a zis asta?

– Maria? Cine a zis asta?

– Ce?

– În spatele oricărui bărbat puternic este o femeie și în spatele ăsteia este soția bărbatului?

– Groucho Marx.

– Ai dracu’ comuniști.

În primăvara anului 1871, în timpul Comunei din Paris, bunica anarhismului, Louise Michel, a cerut guvernului radical să introducă prin lege obligativitatea educației pentru copiii până în 12 ani și să deschidă creșe pentru copii de până în 3 ani, care să ofere mamelor timpul necesar să învețe o meserie.
Educație, emanciparea femeii, societate tolerantă și seculară, visul unor anarhiști adunați la un loc și măcelăriți ca un banc de ton de haita de orci a imperialismului, feudalismului, capitalismului, industrializării, naționalismului, militarismului, catolicismului, antisemitismului și socialismului.

150 de ani mai târziu, mitropolitul Clujului spune că România e o țară împuținată, că suntem o turmă prea mică pentru gustul Domnului și că este responsabilitatea femeii să facă un copil pentru mamă, unul pentru tată și unul pentru țară și biserică. Să spunem că sunt un fan al poveștii cănuței cu apă, că pot pricepe de ce mi-aș modela după chipul și asemănarea mea un mic cărăuș pe care să-l trimit adesea la robinet, când mi-o fi sete, la bătrânețe. Să mai spunem și că, din generozitate sau poate tocmai, din egoism-adică de ce să îmi ia mie cărăușul, m-am chinuit atât să mi-l antrenez?-îi ofer și partenerului unul. Acum mă gândesc că trebuie să fie și doi robineți de apă rece, ca să poată să ne deservească în același timp pe mine și pe partener-soț-concubin, atunci când ne ard mațele de sete.

Dar de ce ar trebui să fac un copilaș pentru țară și biserică? Cine e țara asta? Îi este ei sete? Cine este biserica? Suferă de la arșiță?

Istoricul Yuval Noah Harari scria în Sappiens “Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
și
“Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.”

Care va să zică eu, omul, creatorul mitului religiei, creatorul mitului națiunii, creatorul mitului cănuței cu apă la bătrânețe, ascult porunca unui cetățean cu barbă care nu este mai real decât lupul din Scufița Roșie sau măgarul din Shreck, care îmi spune că datorez ceva unor alte două creații ale mele: țara și biserica, Oz și Valhalla.
Dacă nici asta nu înseamnă schizofrenie, nu știu ce mai e.

Femei cu broboadă îl ascultă pe bărbatul cu barbă căruntă întinsă ca o bavețică peste haina neagră care nu reușește să îi subțieze pântecul prea plin. Îi place mâncarea lui preafericitu, nu îi place mișcarea lui preafericitu.
Mai bine să stai nemișcat.
Uite, Louise Michel conducea plutonul acum 150 de ani, Nietzche vestea acum 120 de ani moartea lui Dumnezeu și acum 40, Ceaușescu dărâma biserici. Toată lumea a trecut în goană pe lângă ortodocși care au așteptat pitiți și acum, la ultima turnantă, au sărit odihniți înapoi în cursă, poziținându-se în fața plutonului de maratoniști.
Preafericitul poate să meargă la pas o vreme, e atât de în față încât nu trebuie să alerge. Nici nu ar putea. Nu-i place preafericitului mișcarea, e trupeș sub anteriu, îi e greu, tare greu să meargă până la robinet pentru o cănuță cu apă.
Nu mai bine îi fac eu un copilaș care să îi aducă?

Imaginația ne joacă feste. Una din cele mai puțin hazlii este gluma asta, cu bărbați grași, cu bărbi mănoase, îmbrăcați în rochii negre, care ne dau ordine cum să ne folosim ovarele, mâinile, gâtul, picioarele, stomacul, timpul și banii. Închideți ochii și spuneți după mine: ești doar o plăzmuire a imaginației mele, nu ești real cum nici Bau-Bau nu e real.
Dispari.
Noapte bună.

Un tractor verde întoarce pământ într-un pătrat maro.
Lângă, într-un pătrat la fel de mare, iarba de culoarea tractorului a răzbit maroul de culoarea pătratului vecin.
Ieri, leagănul pe care eram m-a urcat în cerul senin al unei stupefiante veri, azi m-a-ntors în primăvara știută și inerția coborârii îmi lipește fusta de glezne, o simt cum încearcă să se agațe de cele 21 de improbabile grade de ieri care au buimăcit magnoliile.
La Predeal sunt petece de zăpadă de sub care ies ierburi veștejite.
Și pădurea tace, lașă, cu indecizia unui parlamentar care trage de timp, nu știe care dintre grupuri va câștiga, să joace dreapta sau stânga, mai bine își ține respirația 6 minute până totul va deveni clar. Dar sunt copaci care nu pot să-și țină respirația ca un parlamentar, au izbucnit în muguri albicioși, argintii, verzulii, sunt rebegiți în aerul rece. Tremură în rochiile lor fără spate și în cămășile cu mâneci suflecate, ca niște fumători ieșiți de la un revelion încins pe balcon, la o țigare.
Recunosc nerăbdarea aia, a inevitabilului. Ce rost are să pierdem timpul când odată și odată tot trebuie să dăm drumu la primăvara asta?
Îmi amintesc când mi-a luat maică-mea primele patine. Era prin 82 sau 83. Decembrie, să zicem 4 decembrie. Patinele erau negre, 3 numere mai mari. Nu găsise albe, de fete. Le-am legat și am ieșit cu ele pe betoanele dintre blocuri, bocănind între cele 6-7 băltoace acoperite de o crustă de gheață. Le-am distrus smalțul, au ruginit în câteva luni.
Nu mai știu când le-am primit pe următoarele.
Inevitabila distrugere.
În gara de la Bușteni, în gara de la Azuga, în gara de la Predeal, betoane mor, niciuna nu a apucat să fie o casă împlinită, un bloc din care copii încălțați cu patine au coborât să facă opturi pe gheață. Au tristețea lipsei de scop, sunt lucruri pe care nimeni nu le-a iubit, nimeni nu s-a învrednicit să le termine. Zac avortate la marginea șinelor ferate, ca niște gânduri părăsite, despre care știi că nu te vor duce nicăieri, că nu au nicio valoare.
E plin aerul de gânduri alungate ca niște câini cărora nu ai ce să le dai de mâncare. Și trenul taie aerul ăsta intoxicat de ruine și știu că dacă am putea să le vedem, gândurile ar fi lipite de parbrizul trenurilor ca un stol de grauri sinucigași, care au hotărât că e prea frig și prea mult gri ca să mai facă sens să trăiască.
Nașul are vreo 65 de ani, șapca i-a alunecat pe-o parte și el are un zâmbet pișicher atunci când pozează cu grupul de fete plecate spre Brașov să își sărbătorească prietena care se va căsători. Ea are un voal în cap, prins cu o cunună cu 3 flori roz, tricou alb și blugi, arată ca un copac d-ăsta ieșit prea repede din hibernare. Un pic mireasă, un pic nu, un soi de Hong Kong înainte să fie predat chinezilor, “să facem o poză cu dumneavoastră, să ne aducem aminte de excursia asta”, zice cea mai curajoasă din ele și nașul spune da, emoționat.
Apoi îi cere unei asiatice Ai-di-ul, aidi, aidi și asiatica îi arată ceva și nașul spune senc iu și pleacă spre vagonul restaurant unde s-a dus și cârdul de fete, să înceapă petrecerea, să ne amintim de ziua asta, să construim amintiri nepieritoare, să facem selfieuri și videouri, să ne tagguim și să ne punem pe facebook.
Intrăm în tunel și aici nu există decât un singur anotimp, nu ai cum să greșești cu garderoba. Lumina din vagon nu merge, în întunericul rupt egal de becurile de supraveghere, îmi imaginez cum afară izbucnește războiul atomic și noi suntem aici, decuplați pentru 5 minute de prezent, de rotația pământului, de primăvară și când ieșim în cataclismicul peisaj pârjolit de radiații, ruinele de lângă gări o să aibă tot sensul din lume. Și noi vom fi cei fără sens.
Neiubiți. Lăsați în urmă ca un gând care nu te duce nicăieri.
Dar trenul IR 1642 iese la lumină și regăsesc planeta gri, umedă și bosumflată ca o mireasă părăsită la altar.

Îți notezi în minte: să iau pâine și niște fructe, să mă opresc să-mi plătesc telefonul, să nu uit să o sun pe maică-mea, să iau mâncare de pisică și s…zdrang.
Gândul rămâne în urmă, trupul tău a fost proiectat înainte, lipit de balustradă. Nu te dumirești ce se întâmplă, ți-ai pierdut șirul gândurilor care piuie disperate ca niște pui de găină rătăciți pe podul umed. Ești ruptă în două, nu e o figură de stil, vezi asta. Picioarele nu sunt unde ar trebui să fie, sunt în spatele tău, ar fi trebuit să îți iei alte șosete, ăstea nu se potrivesc defel cu pantofii.

Mașina care te-a lovit, i-a lovit și pe alții. E înfiptă acum în stâlpii de beton ai podului. Auzi gemete și te întrebi de ce nu te doare nimic, încerci să îți aduni în față picioarele dar nu poți să-ți miști nici mâinile. Oare o să mori ca Lady Di și oamenii o să aducă jerbe și coroane de flori și o să aprindă lumânărele aici, lângă trotuar? O femeie cu părul roșu se apleacă peste tine și urlă după ajutor.
Nu mai urla cucoană, nu pot să te ajut. Nu pot să îmi mișc mâinile și uite unde îmi sunt picioarele. Cum să te ajut?
Femeia dispare și reapare cu un medic. E eficient, palpează, măsoară, dă ordine. Unul d-ăsta dacă ai avea acasă, dar nu ai avut noroc și d-aia ești singură. Mă rog, îl ai pe Casper, dar lui nu-i pasă dacă ai șosetele nepotrivite și, de când l-ai castrat, îl interesează doar să bage în el.

-Este un atac terorist, spune femeia roșcată.
-Nu dragă, e un accident de circulație, vrei să îi spui dar nu te aude.
-Cu toate camerele de luat vederi, cu tot sistemul nostru de supraveghere, uite că tot au reușit să ne lovească, spune femeia roșcată și medicul dă din cap, aprobator.
-Acum fix un an au dat cu bombe la Bruxelles, acum aici, se urcă pe trotuare. O bombă mai ai cum să o detectezi, dar cum știi care dintre șoferi o ia razna și intră cu 80 la oră în tine?
Femeia roșcată te strânge de mână. Nu simți nimic dar îi vezi monturile albite de efort. Doctorul a dispărut, acum sunt alte două femei cu tine, una încălțată cu o pereche de cizme albastre, exact cum ai vrut și tu să-ți iei de Crăciun. Ce coincidență.
-Sunt comode?, o întrebi și ea se uită la tine înspăimântată și apoi o întreabă pe roșcată dacă delirezi. Roșcata îi șoptește ceva, paralizie, atac terorist, nu auzi prea bine și femeia cu cizmele se întoarce cu un zâmbet trist și îți spune că nu prea sunt comode cizmele, că au talpa rigidă și că o și bat un pic la degetul mare la piciorul stâng.

Sirenele salvărilor se așează ca o pătură peste orașul îngrozit de atacul terorist înfăptuit cu o mașină Hyundai. Are vreo semnificație că au ales o mașină sud-coreană, economică, să ucidă niște oameni care mergeau pe un pod înspre magazinul cu mâncare de pisici? Ar fi fost mai bine dacă intrau cu un BMW sau Audi în tine? Îl întrebi pe brancardier ce crede despre alegerea mărcii de mașină și pufnește în râs: cum să-ți distrugi bunătate de BMW într-un atac terorist? Mi se pare irațional.

Așa e, te-ai lovit la cap, normal că spui tâmpenii.
-Plus, dacă era un Audi sau BMW, praf vă făcea doamnă; așa tabla aia de proastă calitate, caroserie moale, v-au rupt picioarele, mâna dreaptă și câteva coaste dar doctoru a zis că scăpați. Noroc că era Hyundai, pe onoarea mea, mare noroc ați avut.

Ce baftă pe tine că ai dat de o celulă islamică sărmană care nu și-a permis mai mult. Cu toate astea, afli la spital, 5 oameni au murit. Cu tot cu un nene cu cuțit de bucătărie care a înjunghiat un polițist. Cu tot cu polițist.
Posturile de știri sunt înfășurate în roșul alert al breaking news-ului. Trump, Theresa May, Merkel, Hollande scriu în 140 de caractere că suferă alături de tine. E greu să conduci o țară și, cu toate astea, să te oprești și să suferi câte 5 secunde alături de familiile victimelor și ale răniților. Trump suferă alături de Casper care nu are ce să mănânce pentru că Hyundaiul te-a băgat în spital.
Or fi suferit Merkel și Theresa May alături de familiile celor 38 de morți din atacul din Homs sau de familiile celor 61 de morți, pulverizați de o mașină capcană în Sosyan? Sau poate au fost alături de famiiile celor 40 morți în Mogadishu sau alături de familiile celor 89 din Sehwan?
Stai, că ăstea sunt din februarie. Mai sunt 75 de morți în Damasc în 11 martie, tot în Damasc pe 15 martie avem alți 42, 100 de morți în Kabul și lista e lungă și suntem abia pe 22. Nu tu Hyundai, ci doar bombe, sinucigași împachetați în exploziv, mitraliere.
Intri în sala de operații și anestezicul îți așează pe pernă capul blond al lui Trump. Are buzele umede și genele rimelate. Miroase a mentă, sigur a luat niște tictac să își împrospăteze respirația. Îți spune așa, în timp ce te mângâie pe păr cu mâinile lui mici și roz:

Teroristul care te-a călcat cu mașina era singur pe lume. I-am bombardat țara, i-am omorât familia, i-am asasinat copiii. În ultimii 2 ani, de când s-a refugiat aici, a trăit, ca tine, cu o pisică. O cheamă Omar pe pisică și i-a băgat multe lucruri oribile în cap. Dar cum nu putem să ucidem pisici, War on Cats sună mult mai rău decât War on Terror, a trebuit să îl ucidem pe el. Când te trezești, du-te pe strada Mullington, nr. 16, lângă Barnes și înșfacă-l pe Omar și torturează-l până îți spune numele întregii celule teroriste. Și nu uita, în 140 de caractere, voi fi mereu alături de tine.

România e pe locul 57 în topul fericirii. Pe locul 1 este țara care l-a dat pe Breivik, pe locul 14 este țara care l-a dat pe Trump, pe 17 cea care i-a dat pe Hitler și Milli Vanilli.
Noi suntem un pic mai puțin fericiți, cred că vine din modestie.
Deși am inventat focul, magma și aramaica, nu suntem fericiți, poate suntem un pic mulțumiți. Nu ne-am descurcat chiar rău, ținând cont de ghinionul poziționării ăsteia nefericite, la răscrucea a trei imperii. Dar uite că ne-a servit la ceva, am învățat să otrăvim fântânile, am învățat să găsim craca aia bună din codru, am învățat să vorbim limbi străine, uite Olguța ne-a făcut pe toți mândri cu vorbele ei meșteșugite de la ONU.
Am învățat să zicem ca ei și să facem ca noi. Să ne descurcăm.
Și atunci de ce nu suntem mai fericiți?
Cred că e de la alcool. Consumul mare de spirtoase duce la depresie. Bem mult noi românii.  Suntem pe locul 8 în lume. Pe locul 1 sunt moldovenii. Și uite că ei sunt pe locul 55 în topul mondial al fericirii. Dacă stau să mă gândesc, e normal să fie mai fericiți. Măcar ei sunt pe locul 1 la ceva.
Noi suntem mediocri.
Nu prea suntem excepționali în nimic.
Uniunea Europeană a distrus tot. Înainte eram excepționali în roșii, în fotbal, în gimnastică și în bauxită.
Eram buni și la asasinate politice și, aș zice eu, bunicei la revoluții.
Mai suntem buni la indignare. Serios.
Ion Iliescu se indignează cel mai bine. Acum 4 zile a fost prins de reporteri după audierea în dosarul Revoluției și luat la întrebări.

Reporter: Vă este teamă de acest dosar? Ce s-a intâmplat la Revoluție? Ce calitate aveţi în dosar? Vă consideraţi vinovat pentru ce s-a întâmplat atunci?

Ion Iliescu: Pentru ce?

Reporter: Pentru ce s-a întâmplat la Revoluție.

Ion Iliescu: Pentru Revoluţia română? (Pentru întrebarea) asta trebuie să aveţi cât de cât discernământ!

Exact domnișoară reporter. Ce discernământ ai tu dacă întrebi ca o tută senină dacă Ion Iliescu se simte vinovat pentru crimele Revoluției.
Cum să se simtă vinovat? Dacă se simțea măcar puțin vinovat făcea o eczemă ceva, trebuia doamna Nina să îi ia un unguent, poate chiar avea insomnii, îl visa pe Mazilu ajuns președinte înaintea lui, cât pe ce a fost, cât pe ce…
Ion Iliescu este nevinovat. Doarme bine, mănâncă bine, are scaun regulat.
Are doar niște pete pe față, de la bătrânețe.
Să-l țină Ăl de Sus cât mai mult, mă rog la violeta de Parma din ghiveciul galben. Acolo trăiește Dumnezeul meu, între frunzele acoperite cu un tulei albicios, lângă tulpina unei flori triste ca o față de sfânt ortodox îmbrăcat în chiloți prea strâmți.

Promit că dacă Ion Iliescu trăiește îndeajuns încât să prindă o zi la pârnaie, o să fiu atât de fericită încât o să propulsez România în raportul fericirii mondiale de pe locul 57, pe locul 22. Unde acum este Brazilia. Și astfel împușc doi iepuri deodată. Atrag investitori în țara noastră-căci, se știe, angajații mai fericiți sunt angajați mai productivi. Și îl fac pe domnu Dragnea să se gândească de mai multe ori înainte să plece la triștii ăia de brazilieni.
Poate chiar va aduce și va planta la malul gârlei câțiva cocotieri și va trăi la umbra lor, FERICIT, până la adânci bătrânețe.
The End

Parlamentarul-neurochirurg Dănăilă, bătrânelul care se plimbă cu metroul stârnind simpatia publică, spune că homosexualii nu pot să aibă copii, deci îi cumpără sau îi fură.
Cam cum cumpără locuri pe listele de partid băieții care s-au săturat să fure mărunt, ca provincialii, și țintesc anvergura națională. Știam că un loc pe listă e între 15.000 și 50.000 de euro. Cam cât costă un copilaș de indian de-al nostru, dacă nu ești atât de norocos cât să dai de un tătic heroinoman, că p-ăla îl convingi să-ți dea odrasla pe câteva bile, maxim 300 de euro.
Săracii homosexuali, îi costă mult mai mult acum să cumpere un copilaș, de când cu domnu Dragnea care a dat pomeni după pomeni, de a trezit și FMI-ul din toropeală: haoleu, ce faceți măi băieți voi acolo cu bugetul?
E cel mai slab leu din ultimii 4 ani și jumătate, a sărit de 9 palme euroiul în aer. Și normal că PSD-ul vrea să îl dea jos pe ofițerul Manole: unde e mă Ana să o proptești în peretele monedei naționale, să nu se prăbușească până dimineață?
Dar Manole nu mai are Ane, le-a zidit pe toate în ăștia 27 de ani de când e șefu BNR, așa că acum cred că își face tăcut bagajele, probabil se retrage la podgorie.
Dacă dă vinul la export, s-a scos. E mană cerească pentru exporturi leul slab. Însă noi nu avem nimic de dat la export. Nu se mai produce nimic. În Giurgiu, pe unde am trecut acum trei zile, s-au închis Dunăreana, Şantierul Naval, Combinatul Chimic, IMUG-ul, Fabrica de Zahăr.
-Toți sunt acum paznici sau vânzătoare. Nu mai ai unde să muncești, mi-a zis mătușă-mea.
Nu producem nimic, nici nu e cazul. Dragnea are tiparniță și ca în Lumini și Umbre, scoate bani noi, din plastic, it`s fantastic, ca să astupe găurile din gurile bugetarilor morți de foame. Acum 2 zile au zis să mărească și salariile pălmașilor din administrație locală. Robu, primarul de la Timișoara, a zis că el vrea 4-5000 de euro pe lună la cât se strofoacă pentru urbe.

Euro vrea Robu. Nu lei. Știe și el că sub un elefant sau doi nu se rupe pânza de păianjen dar când mai aduci încă unul, hap, dai cu noada de asfalt.
Geaba câștigi 8000 de lei ca primarul general al Capitalei, dacă din el nu îți mai ajunge să cumperi 789.654 de luminițe de Paști, ci doar 654.765.
Euro crește și eu nu mă îngrijorez că nu pot să-mi cumpăr, ca un homosexual ce sunt, niște copii, ci că se scumpește chiria. Și că îmi crește factura la apă, că uite acum se duce și prețul la benzină în sus, apoi se vor scumpi alimentele, biletele de tren și medicamentele. Mă îngrijorez că nebunii furioși care erau pe haloperidol nu și-l vor mai permite și vor ieși în stradă și îi vor da cu o bordură în cap lu domnu Dragnea spunându-i: ce folos că ne-ați mărit pensiile și salariile de bugetari dacă ați scumpit cu 30% păpica?
Pentru domnu Dragnea sunt îngrijorată, că săracu iar a uitat robinetu deschis și iar se umple piața Victoriei, de data asta cu oamenii ăia care l-au votat pentru că au îndrăznit să creadă în România și au vrut mai mulți bani.

Pentru homosexuali nu-mi fac griji. În definitiv, dacă nu-și mai pot permite să cumpere copii, domnu Dănăilă a zis clar că pot să îi fure. Le-ar face bine și părinților, că vin vremuri scumpe. Mă gândesc chiar să fac o platformă de închiriat copii homosexualilor. Pe câteva luni sau câțiva ani, până trece urgia.
Care ești programator, dă-mi mesaj pe privat.