Pe strada Castelului, la a șasea casă pe partea stânga cum vii dinspre sensul giratoriu, pe geam era lipit un bilet care bilingv-în română și engleză- ruga trecătorii să nu mai bată în fereastră. De ce ar bate în fereastră?, m-am întrebat până să văd într-o bună zi un cotoi gras, cu figură severă, care privea ca un cardinal francez strada, de pe pervazul pe care îl împărțea cu un ghiveci. Trecătorii băteau în geam, sperând să-i capteze atenția.
Dar ceva din expresia demnă și rezervată a motanului m-a făcut să mă gândesc că mă uit la o zeitate trimisă în inspecție, a cărei prezență pe pervaz este un semn clar că Ziua Judecății de Apoi nu a sosit, că antropocenul nu este pe cale să pună punct- încă-vieții pe planeta Pământ.
De fiecare dată când trec prin dreptul ferestrei, mă uit cu inima mică, tupilată undeva în dosul plămânilor, să văd dacă zeul-mâță este acolo. Și dacă nu e, mă cuprinde îngrijorarea. A fost trimisă nava să îl ia de pe Terra? O să fim spulberați de un tsunami în viitoarele 56 de minute?
Aștept încordată sfârșitul lumii.
Se va produce cândva în următorii 20 de ani.
Sunt sigură de asta. Ce vârstă are pisica? Dacă e cu adevărat un zeu motănesc, o să trăiască până atunci? O să își îngroape stăpâna cu diabet care îl scoate uneori la plimbare în lesă, ca pe câini?
În jurul meu, umanitatea se bate cu haosul ca un cowboy încercând să strângă într-un țarc o turmă de pisici împrăștiată pe un câmp. Am văzut imaginea asta, cowboyul dovedit de cireada de mâțe, cândva într-o reclamă. Nu mai știu la ce era reclama.
Taică-miu luptă cu distrugerea impunându-și propria ordine.
Pune vaza cu flori în centrul măsuței și furculița și cuțitul la exact 1, 68 de centimetri distanță de marginea farfuriei. Telecomanda trebuie să stea în sertar, între batiste și tocul ochelarilor și farfuriile trebuie să fie precis aliniate în dulap. Trage cearșaful de sub tine ca marginile lui să atârne perfect egal în ambele părți ale patului.
Este singura lui formă de a se împotrivi morții.
Este singurul lucru pe care îl poate controla.
Aliniază, mută, bodogăne că noi nu înțelegem să respectăm regulile.
Încălcăm ordinea.
De fiecare dată când facem asta, când punem cuțitul pe stânga și la o distanță greșită, când nu aranjăm farfuriile cum trebuie sau când lăsăm afară telecomanda, am înțeles acum, inima lui se face mică, se ascunde în spatele plămânilor. Îi e teamă că vom dezechilibra Universul.
Căci Universul este fragil, este ca o podea pusă pe cilindrii de lemn, dacă muți vaza în locul greșit, centrul de greutate se schimbă, riști să trimiți omenirea în cap.
Taică-miu știe asta.
E unul dintre puținii oameni vigilenți.
Spre deosebire de noi, nepăsătorii, neghiobi orbiți de propria aroganță, el știe că singura formă de a rezista întunericului este ordinea. Lucrurile trebuie să fie la locul lor. Banii între haine, actele în cutia de bomboane, telefonul vechi lângă telefonul și mai vechi lângă bateriile pentru termostat. Și craniile de ceramică primite de la mine trebuie să stea aliniate, la distanță de 9,8 centimetri unul de altul, de strajă lângă farfuriile cu modele populare săsești.

Pisica era ieri seară pe pervaz. Privea lumea prin ochi mijiți care îi dădeau un aer bonom.
M-am culcat liniștită. Nu știu de ce este atât de agitat Al Gore.

Am scris textul ăsta în 13 noiembrie 2014. Ca de obicei, nu am avut dreptate.

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Maria citește, o vede prin ușa întredeschisă. A îmbătrânit, e acră, străină și în jurul ei aerul e gheață. Nu mai dorm de mult timp împreună, nici n-ar vrea, nu-i mai suporta oricum picioarele reci și frigul ciocnirilor involuntare de sub așternuturi. Miroase a bătrân. Poate că și el miroase a bătrân și d-aia Elena nu mai vrea să-l sărute.

Sau e un joc.

Desigur, e un joc. Și el dansează șchiop pe vârfurile degetelor blondei cu breton, hop și iar hop. Și ce să facă?

A stat și s-a gândit, și știe că nu poate să trăiască fără ea. A înebunit la bătrânețe, așa cum i-a zis ghicitoarea aia țigancă acum cât, 40 de ani aproape. I-a zis că o să ajungă mare și că o femeie, blondă, o să-l facă mic. Ca pe un muc lung scos din nas, luat și frecat între degete, până biluța se topește și dispare în canalele amprentei degetului mare.

Hăhăhă-așa a râs el, cum râde el, gros, apăsat, stropi mari de râs, hăhăhă, pe mine nu mă fac, măi fetițo, femeile.

Na, că l-a făcut. Și numai el știe ce e în sufletul lui. Și poate Maria. De atâția ani, sigur știe. Dar nu o mai interesează. E obosită și bătrână, și el e vinovat pentru 7894 de fire din cele 8000 de fire albe pe care le are. Și pentru 39 de riduri din cele 46 care coboară repezit, șleauri pe obrazul care a luat-o la vale ca într-o alunecare de teren a feței. Alunecare de ten. Așa ar trebui să se cheme bătrânețea chipului.

Neamțul își mai fură un cot în gură de la obrăznicătura aia tâmpă de prim-ministru. Nu are joc de glezne neamțul. E prea încet. Nu e elastic. Dacă ar fi fost el i-ar fi zis mucosului despre socru-su și despre clica aia de ordinari pe care o ține sub pulpană. I-ar fi spus despre Roșia Montană, amnistie, modificarea codului penal și despre distrugerea economiei. Nu l-ar lăsa să scape fără să zică despre KazMunaiGaz, scutiri de taxe, ruși și chinezi aduși în bătătura noastră, de mineriade și legea proprietății. Ar cere ăsta micu, ar cere să îl lase să plece din studio, cu sânge curgându-i în barbă și el atunci i-ar da o batistă să se șteargă și i-ar spune să vină mâine cu maică-sa, tuns. Hăhăhă.

O să vină la el. Toți o să vină la el când se va termina. Mucosu sau neamțu’, deși neamțu’, la cum se mișcă, slabe speranțe să plece din gospodăria lui cu slănină și ștergare cusute cu vorbe săsești care glorifică cinstea și cumpătarea.

Vor veni la el, dar juma de an va fi doar al Elenei. Vor pleca probabil undeva. Africa de Sud. America de Sud. Sudul trupului ei atât de prietenos acum un an. În sudul corpului ei alb și moale va locui șase luni de zile. Își va face buletin între picioarele ei.

Poate vor face un copil. Un băiat bătăios ca el și frumos ca ea și..

Pe gât îi urcă, zgâriindu-l, un acces de tuse. O flegmă se rupe din piept și țâșnește grăbită din gură, ca un jet de cerneală aruncat de o sepie. Fumează prea mult.

E bătrân. Și bolnav.

Maria lasă cartea și vine în baie să-l ajute.

Se gândește: în spatele lui, al primului bărbat al țării, este o femeie puternică. Și în spatele femeii puternice este soția bărbatului, hăhăhăhă. Cine-a zis asta?

– Maria? Cine a zis asta?

– Ce?

– În spatele oricărui bărbat puternic este o femeie și în spatele ăsteia este soția bărbatului?

– Groucho Marx.

– Ai dracu’ comuniști.

În primăvara anului 1871, în timpul Comunei din Paris, bunica anarhismului, Louise Michel, a cerut guvernului radical să introducă prin lege obligativitatea educației pentru copiii până în 12 ani și să deschidă creșe pentru copii de până în 3 ani, care să ofere mamelor timpul necesar să învețe o meserie.
Educație, emanciparea femeii, societate tolerantă și seculară, visul unor anarhiști adunați la un loc și măcelăriți ca un banc de ton de haita de orci a imperialismului, feudalismului, capitalismului, industrializării, naționalismului, militarismului, catolicismului, antisemitismului și socialismului.

150 de ani mai târziu, mitropolitul Clujului spune că România e o țară împuținată, că suntem o turmă prea mică pentru gustul Domnului și că este responsabilitatea femeii să facă un copil pentru mamă, unul pentru tată și unul pentru țară și biserică. Să spunem că sunt un fan al poveștii cănuței cu apă, că pot pricepe de ce mi-aș modela după chipul și asemănarea mea un mic cărăuș pe care să-l trimit adesea la robinet, când mi-o fi sete, la bătrânețe. Să mai spunem și că, din generozitate sau poate tocmai, din egoism-adică de ce să îmi ia mie cărăușul, m-am chinuit atât să mi-l antrenez?-îi ofer și partenerului unul. Acum mă gândesc că trebuie să fie și doi robineți de apă rece, ca să poată să ne deservească în același timp pe mine și pe partener-soț-concubin, atunci când ne ard mațele de sete.

Dar de ce ar trebui să fac un copilaș pentru țară și biserică? Cine e țara asta? Îi este ei sete? Cine este biserica? Suferă de la arșiță?

Istoricul Yuval Noah Harari scria în Sappiens “Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
și
“Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.”

Care va să zică eu, omul, creatorul mitului religiei, creatorul mitului națiunii, creatorul mitului cănuței cu apă la bătrânețe, ascult porunca unui cetățean cu barbă care nu este mai real decât lupul din Scufița Roșie sau măgarul din Shreck, care îmi spune că datorez ceva unor alte două creații ale mele: țara și biserica, Oz și Valhalla.
Dacă nici asta nu înseamnă schizofrenie, nu știu ce mai e.

Femei cu broboadă îl ascultă pe bărbatul cu barbă căruntă întinsă ca o bavețică peste haina neagră care nu reușește să îi subțieze pântecul prea plin. Îi place mâncarea lui preafericitu, nu îi place mișcarea lui preafericitu.
Mai bine să stai nemișcat.
Uite, Louise Michel conducea plutonul acum 150 de ani, Nietzche vestea acum 120 de ani moartea lui Dumnezeu și acum 40, Ceaușescu dărâma biserici. Toată lumea a trecut în goană pe lângă ortodocși care au așteptat pitiți și acum, la ultima turnantă, au sărit odihniți înapoi în cursă, poziținându-se în fața plutonului de maratoniști.
Preafericitul poate să meargă la pas o vreme, e atât de în față încât nu trebuie să alerge. Nici nu ar putea. Nu-i place preafericitului mișcarea, e trupeș sub anteriu, îi e greu, tare greu să meargă până la robinet pentru o cănuță cu apă.
Nu mai bine îi fac eu un copilaș care să îi aducă?

Imaginația ne joacă feste. Una din cele mai puțin hazlii este gluma asta, cu bărbați grași, cu bărbi mănoase, îmbrăcați în rochii negre, care ne dau ordine cum să ne folosim ovarele, mâinile, gâtul, picioarele, stomacul, timpul și banii. Închideți ochii și spuneți după mine: ești doar o plăzmuire a imaginației mele, nu ești real cum nici Bau-Bau nu e real.
Dispari.
Noapte bună.

România e pe locul 57 în topul fericirii. Pe locul 1 este țara care l-a dat pe Breivik, pe locul 14 este țara care l-a dat pe Trump, pe 17 cea care i-a dat pe Hitler și Milli Vanilli.
Noi suntem un pic mai puțin fericiți, cred că vine din modestie.
Deși am inventat focul, magma și aramaica, nu suntem fericiți, poate suntem un pic mulțumiți. Nu ne-am descurcat chiar rău, ținând cont de ghinionul poziționării ăsteia nefericite, la răscrucea a trei imperii. Dar uite că ne-a servit la ceva, am învățat să otrăvim fântânile, am învățat să găsim craca aia bună din codru, am învățat să vorbim limbi străine, uite Olguța ne-a făcut pe toți mândri cu vorbele ei meșteșugite de la ONU.
Am învățat să zicem ca ei și să facem ca noi. Să ne descurcăm.
Și atunci de ce nu suntem mai fericiți?
Cred că e de la alcool. Consumul mare de spirtoase duce la depresie. Bem mult noi românii.  Suntem pe locul 8 în lume. Pe locul 1 sunt moldovenii. Și uite că ei sunt pe locul 55 în topul mondial al fericirii. Dacă stau să mă gândesc, e normal să fie mai fericiți. Măcar ei sunt pe locul 1 la ceva.
Noi suntem mediocri.
Nu prea suntem excepționali în nimic.
Uniunea Europeană a distrus tot. Înainte eram excepționali în roșii, în fotbal, în gimnastică și în bauxită.
Eram buni și la asasinate politice și, aș zice eu, bunicei la revoluții.
Mai suntem buni la indignare. Serios.
Ion Iliescu se indignează cel mai bine. Acum 4 zile a fost prins de reporteri după audierea în dosarul Revoluției și luat la întrebări.

Reporter: Vă este teamă de acest dosar? Ce s-a intâmplat la Revoluție? Ce calitate aveţi în dosar? Vă consideraţi vinovat pentru ce s-a întâmplat atunci?

Ion Iliescu: Pentru ce?

Reporter: Pentru ce s-a întâmplat la Revoluție.

Ion Iliescu: Pentru Revoluţia română? (Pentru întrebarea) asta trebuie să aveţi cât de cât discernământ!

Exact domnișoară reporter. Ce discernământ ai tu dacă întrebi ca o tută senină dacă Ion Iliescu se simte vinovat pentru crimele Revoluției.
Cum să se simtă vinovat? Dacă se simțea măcar puțin vinovat făcea o eczemă ceva, trebuia doamna Nina să îi ia un unguent, poate chiar avea insomnii, îl visa pe Mazilu ajuns președinte înaintea lui, cât pe ce a fost, cât pe ce…
Ion Iliescu este nevinovat. Doarme bine, mănâncă bine, are scaun regulat.
Are doar niște pete pe față, de la bătrânețe.
Să-l țină Ăl de Sus cât mai mult, mă rog la violeta de Parma din ghiveciul galben. Acolo trăiește Dumnezeul meu, între frunzele acoperite cu un tulei albicios, lângă tulpina unei flori triste ca o față de sfânt ortodox îmbrăcat în chiloți prea strâmți.

Promit că dacă Ion Iliescu trăiește îndeajuns încât să prindă o zi la pârnaie, o să fiu atât de fericită încât o să propulsez România în raportul fericirii mondiale de pe locul 57, pe locul 22. Unde acum este Brazilia. Și astfel împușc doi iepuri deodată. Atrag investitori în țara noastră-căci, se știe, angajații mai fericiți sunt angajați mai productivi. Și îl fac pe domnu Dragnea să se gândească de mai multe ori înainte să plece la triștii ăia de brazilieni.
Poate chiar va aduce și va planta la malul gârlei câțiva cocotieri și va trăi la umbra lor, FERICIT, până la adânci bătrânețe.
The End

Parlamentarul-neurochirurg Dănăilă, bătrânelul care se plimbă cu metroul stârnind simpatia publică, spune că homosexualii nu pot să aibă copii, deci îi cumpără sau îi fură.
Cam cum cumpără locuri pe listele de partid băieții care s-au săturat să fure mărunt, ca provincialii, și țintesc anvergura națională. Știam că un loc pe listă e între 15.000 și 50.000 de euro. Cam cât costă un copilaș de indian de-al nostru, dacă nu ești atât de norocos cât să dai de un tătic heroinoman, că p-ăla îl convingi să-ți dea odrasla pe câteva bile, maxim 300 de euro.
Săracii homosexuali, îi costă mult mai mult acum să cumpere un copilaș, de când cu domnu Dragnea care a dat pomeni după pomeni, de a trezit și FMI-ul din toropeală: haoleu, ce faceți măi băieți voi acolo cu bugetul?
E cel mai slab leu din ultimii 4 ani și jumătate, a sărit de 9 palme euroiul în aer. Și normal că PSD-ul vrea să îl dea jos pe ofițerul Manole: unde e mă Ana să o proptești în peretele monedei naționale, să nu se prăbușească până dimineață?
Dar Manole nu mai are Ane, le-a zidit pe toate în ăștia 27 de ani de când e șefu BNR, așa că acum cred că își face tăcut bagajele, probabil se retrage la podgorie.
Dacă dă vinul la export, s-a scos. E mană cerească pentru exporturi leul slab. Însă noi nu avem nimic de dat la export. Nu se mai produce nimic. În Giurgiu, pe unde am trecut acum trei zile, s-au închis Dunăreana, Şantierul Naval, Combinatul Chimic, IMUG-ul, Fabrica de Zahăr.
-Toți sunt acum paznici sau vânzătoare. Nu mai ai unde să muncești, mi-a zis mătușă-mea.
Nu producem nimic, nici nu e cazul. Dragnea are tiparniță și ca în Lumini și Umbre, scoate bani noi, din plastic, it`s fantastic, ca să astupe găurile din gurile bugetarilor morți de foame. Acum 2 zile au zis să mărească și salariile pălmașilor din administrație locală. Robu, primarul de la Timișoara, a zis că el vrea 4-5000 de euro pe lună la cât se strofoacă pentru urbe.

Euro vrea Robu. Nu lei. Știe și el că sub un elefant sau doi nu se rupe pânza de păianjen dar când mai aduci încă unul, hap, dai cu noada de asfalt.
Geaba câștigi 8000 de lei ca primarul general al Capitalei, dacă din el nu îți mai ajunge să cumperi 789.654 de luminițe de Paști, ci doar 654.765.
Euro crește și eu nu mă îngrijorez că nu pot să-mi cumpăr, ca un homosexual ce sunt, niște copii, ci că se scumpește chiria. Și că îmi crește factura la apă, că uite acum se duce și prețul la benzină în sus, apoi se vor scumpi alimentele, biletele de tren și medicamentele. Mă îngrijorez că nebunii furioși care erau pe haloperidol nu și-l vor mai permite și vor ieși în stradă și îi vor da cu o bordură în cap lu domnu Dragnea spunându-i: ce folos că ne-ați mărit pensiile și salariile de bugetari dacă ați scumpit cu 30% păpica?
Pentru domnu Dragnea sunt îngrijorată, că săracu iar a uitat robinetu deschis și iar se umple piața Victoriei, de data asta cu oamenii ăia care l-au votat pentru că au îndrăznit să creadă în România și au vrut mai mulți bani.

Pentru homosexuali nu-mi fac griji. În definitiv, dacă nu-și mai pot permite să cumpere copii, domnu Dănăilă a zis clar că pot să îi fure. Le-ar face bine și părinților, că vin vremuri scumpe. Mă gândesc chiar să fac o platformă de închiriat copii homosexualilor. Pe câteva luni sau câțiva ani, până trece urgia.
Care ești programator, dă-mi mesaj pe privat.

Pe lume a rămas doar bezna. În faruri se reped picături de ploaie imense și ceața strânge în paranteze drepte ecuația șoselei. La intrarea în Giurgiu, pe câțiva kilometri sunt trase TIR-uri cu stopuri lucind roșii, în sfârșit un pic de culoare. Și apoi intrăm în iarna umedă a unui Teleorman cu drumuri roase de șoreci de câmp, cu CAP-uri părăsite și case unde la 7 seara e beznă. Doar în fața cârciumii din Găujani, doi supraviețuitori aprind jarul țigărilor, trăgând cu o sete pe care ploaia asta rea nu poate să o stingă.
E nămol și calc cu grijă, fleoșc, fleoșc, arunc noroiul în spate, câinele latră scurt, albul blănii lui e înghițit urgent de întunericul de sub pătul.
E țuică și e salată de boeuf ornată cu gogoșari, e vin de țară și mă uit la mătușă-mea, văduva, ochi negri, mereu plânși, “Raluco, când moare soțul, Dumnezeu ar trebui să o ia și pe soție, să nu ne lase singuri, să ne chinuim cum mă chinui eu.”
Mătușa mai tânără zapează, e fan România Tv si Antena3, dar nu vrea să mă supere. După 2 ore, pocnește buboiul, nu poate să-l suporte pe Iohannis că a mințit cu casele. Nu are cu nimeni treabă din PNL, dar pe Iohannis nu poate să-l înghită. Și Kovesi și DNA, hai să fim serioși, ăștia fac dosare politice și oricum îi condamnă pentru căcățișuri.
Chiar și așa, nu a votat.
Unchiu-meu, da. Cu PSD. El îmi spunea acum vreo 2 ani despre feudalismul târziu instaurat de Niculae de la Asirom, cu sclavi plătiți în bonuri de masă care pot fi folosite să cumperi produse numai din magazinele lui Niculae.
Ia mai dă-i dracu pe toți, mătușa zapează și se oprește un pic la Badea apoi, simțindu-se vinovată sau poate îngrijorată că arunc un topor de șnițele în ecran, schimbă programul.
Văduva nu prea vorbește, spune că îl place pe Băsescu mai mult decât pe Iohannis, că ăsta e așa, arogant. La televizor, Țiriac declară că preferă hoțul, prostului.
Publicul din bucătărie aprobă.
Da, se fură de mii și mii de ani și mereu se va fura, spune unchiul și toarnă un vin chihlimbariu, pe care îl ține în peturi de Borsec pe care scrie 210 ani. Se fura și când a fost fondat Borsecul, când furi de atâta timp, devii din ce în ce mai bun.
Se fură și noi nu putem să facem nimic.
Decât să furăm și noi. Dar să nu ne lăsăm prinși, căci atunci suntem și hoți și proști și Țiriac ne vrea unidimensionali. Proști sunt ăștia de sunt sclavi în Sicilia, prost e statul care nu a trimis un consul puternic, care să dea cu mafia de pământ, să-i îngroape ca zmeul până la țâțișoare în pământul ăla de unde ies castraveții care hrănesc juma de Europă.
Proști suntem noi ăștia de ieșim în stradă, plătiți de Soroș, ce mare căcat ați făcut?
S-a oprit ploaia și dimineață în griul curții apare verdele zambilelor.
Vorbim despre Zăvoranca și Pepe și tata lui Pepe care s-a născut într-o căsuță de țigani rudari la ieșirea din Vedea, pe dreapta, “când plecați acum să-i arăți casele de unde a plecat tac-su lui Pepe, lăutar, s-a înhăitat cu Nicu Ceaușescu și cu Mădălin Voicu și cu Serghei. ”

Mașina ține malul râului, peste drum sunt bulgarii. Acolo pare mai verde. La noi totul e acoperit în gunoi, munți de gunoi în care câini scheletici scobesc plini de speranță.
Trecem pe lângă ruinele casei unde s-a născut tatăl lui Pepe. O căsuță gheboasă, căzută ca un bețiv într-o rână. Pepe a reușit în viață, Pepe e un model. Pesemne că el e hoț, nu prost ca noi.
Mătușa văduvă îmi spune că ea visează să meargă la Machu Picchu. Crede că a fost incașă într-o altă viață. În viața asta, are o pensie de 600 de lei pe lună și ochii roșii de la atâta plâns. O pată de culoare într-o figură cenușie, de om înfrânt.

Tipler crede că peste 3,5 miliarde de ani oamenii vor avea o capacitate cerebrală imensă care le va permite să conceapă într-o secundă milioane și milioane de gânduri, reușind astfel să trăiască infinit, eliminând limitările timpului. Vor fi omniprezenți, omniscienți, omnipotenți. Într-un cuvânt, oamenii de peste 3,5 miliarde de ani vor fi egali cu Dumnezeu.
Hm.
De ce să aștepți 3,5 miliarde de ani să ajungi Dumnezeu, când, dacă ești în Ragusa, Sicilia, poți să fii unul acum? 5000 de românce sunt violate, bătute, maltratate de fermierii italieni. În multe din cazuri, toate astea se întâmplă cu acordul soților. Bărbații lor din Vaslui sau Botoșani consideră că e normal ca fermierul să o ardă medieval, să ceară dreptul seniorului și, desigur, să le fie acordat.
-Treci fă femeie și lasă-l pe italian să te încalece că altfel ne dă afară și unde mai găsim noi un loc de muncă? Și apăi ce tot te ții de coțăitoarea aia, că doar nu oi fi vreo virgină! Lasă-l pe jupân să vină la tine noapte de noapte, ce-ți face, te -njunghie?
Așa zice soțul, ăla de care doar moartea te va despărți. Ăla care a zis că o să-ți fie aproape la bine și la greu. Acum e greu, ți-e aproape, îți întinde una peste bot, de aproape, îți mută capul și-ți învinețește ochiul. Așa, ca să nu uiți că el e omul și tu femeia.

5000 de românce sunt violate de fermieri italieni. De dragul locului de muncă, al celor câteva sute de euro pe lună, femeile acceptă ospitalitatea siciliană. Stau în șoproane igrasioase, sunt plătite de 3 ori mai prost decât un lucrător italian și nopțile privesc cu groază spre ușa bârlogului umed, așteptând călcătura apăsată a pașilor stăpânului, poate de data asta scapă, poate de data asta nu rămâne gravidă. E deja la al treilea avort. E scobită ca o tărtăcuță. Dar chiar și așa merită.
Chiar și așa e mai bine decât în Vaslui.
Dar ce se întâmplă acolo, în nopțile molcome moldovenești?
De ce violul italian e preferabil șomajului vasluian?
Vasluiul este județul cu cel mai mic PIB din România, cu 58% mai mic decât media pe țară. E sărăcie multă, a plouat și a crescut sărăcia stufoasă, are trunchiul cât ăla de baobab. Și la umbra sărăciei crește buruiana violenței post-cataclismice, când competiția pe resurse distruge ultima urmă de umanitate din indivizi. Mad Max. Se scot topoarele, liceencele sunt rupte pe câmpuri de zece flăcăi puberi, vârcolaci sfâșie bunici ca să le ia de sub saltea cele câteva sute de lei, cât e o pensie de ceapist. Miroase a frică și a Dumnezeu fugit cu banii de pâine undeva la mare, pe o terasă, cu băieții. E vreme de război, nu știi cine cu cine se bate, dar ești mereu prins între tranșee. Așa că mai bine pleci în Sicilia, unde știi cine este dușmanul. Și știi orele când atacă.

PS. Mă gândeam să propun un boicot al legumelor din Ragusa, să-i ardem pe fermierii violatori. Dacă îi facem să sufere la bani, dacă le scade influența în economia regională, autoritățile italiene nu vor mai avea motive să închidă criminal ochii. Dar dacă boicotul va duce la scăderea veniturilor fermierilor, nemernicii vor concedia muncitoarele românce și astfel acestea vor fi trimise acasă, în feudalul purgatoriu unde speranța este doar numele alcoolului dublu rafinat servit la cârciumă de un mort-viu. Deci, ce-i de preferat? Iadul pe termen scurt sicilian sau limboul etern vasluian?

Povestea femeilor din Sicilia aici https://www.theguardian.com/global-development/2017/mar/12/slavery-sicily-farming-raped-beaten-exploited-romanian-women

Acum 25 de ani, la ziarul la care lucram la Brașov, un coleg a scris următorul titlu: de 8 martie, Elena a primit un buchețel de pumni în cap.
Am râs mult, în cretinismul nostru post-puber-revoluționar. Autorul a fost chiar lăudat de Horia Tabacu, venit de la Ziua din București să ne învețe să facem presă. Da, știu, de morți numai de bine, dar nu am cum să uit cum defunctul Tabacu m-a tras deoparte și mi-a explicat ca un codoș slinos că trebuie să fac o tură pe la toți gușterii din Brașov, securiști, săgeți, ce-or fi fost ei, care și-au tras biznisuri în cei 3 ani de capitalism, să fac portrete cu dânșii pentru ziar.
-O să vezi că nu ai cum să nu prinzi ceva, e important să ai pe cineva să aibă grijă de tine.
Nu mi-a făcut cu ochiul, dar era clar că-mi spune că meseria asta de jurnalist vine la pachet cu opțiunea de sugar daddy. Fără să ai la braț un cefos cu portofelul gros, nu ai cum să reușești.
La Protv, umbla vorba, colegele de la departamentul politic aveau fiecare în baie o periuță pentru iubitul politician. Blamabil?
Rentabil.
Miniștri, parlamentari, cu toții se serveau din cutiile cu bombonele ale redacțiilor. Și bomboanele se lăsau mușcate, linse, înghițite dar nu în numele meseriei ci în numele siguranței financiare.
La Curentul, în scurta mea experiență de corespondent extern la Bruxelles, mi-a fost din nou explicată, de data asta de către o vulpe cu trese, că jurnalismul, ca femeie, implică o disponibilitate de ați folosi sânii și deschide picioarele.
-Rigiditatea asta nu o să te ducă nicăieri.
Ei bine, m-a adus înapoi, la București. Nu poți să faci presă de calitate cu o duduie care nu înțelege să se culce cu tine. Îmi amintesc că m-am plâns redactorului șef de atunci de situație. A empatizat, a înțeles dar el ce să îmi facă?
Șantajul sexual era un lucru cunoscut, acceptat,  dacă nu vreau să mă culc cu moșulani libidinoși nu înseamnă că sunt vreo sfântă ci că am un defect de fabricație.
E 8 martie, ziua femeii.
Nimic nu s-a schimbat în ultimii 27 de ani. Bărbații câștigă în România mai mult decât femeile și acum câteva zile, Janusz Korwin-Mikke, europarlamentar polonez, a spus că femeile trebuie să fie plătite mai puțin pentru că sunt mai mici și mai puțin inteligente.
Redacțiile de știri sunt pline de micuțe Floriane, educate de măicuțele lor acasă că singura cale spre siguranță financiară este să aibă în dormitor salteaua ticsită cu bani a unui politician burtos.
Poate totuși polonezul Mikke are dreptate și suntem mai slabe, mai mici și mai puțin inteligente.
Și poate că de 8 martie, merităm să ne dăm singure un buchețel de pumni în cap pentru că suntem atât de proaste încât să credem în mitul inferiorității noastre.
Știți vorba ungurului? Femeia este ca să-l fuți. Încep să cred că unguru ăsta e femeie.