Archive

Monthly Archives: September 2015

The Guardian a scris acum câteva zile despre valul de scriitori copți în cuptorașul pușcăriilor românești. Imediat, mass-media românească a pornit la pitrocit subiectul repetând, mai mult sau mai puțin, exact ceea ce spunea articolul din The Guardian. Nimeni nu s-a dus mai departe, să vadă cine scoate aceste cărți, care edituri adicătelea și ce alte volume au mai pus ele pe rafturile librăriilor. Căci povestea Editurii pentru Hoți nu este cu happy și precoce end doar pentru belferii din pârnăi ci și pentru editurile care îi susțin. O mână spală pe alta în micul nostru sătuc de troglodiți, deci nu-i de mirare că editurile care îl scarpină pe cutare politician între urechi, o să puște și contractul pentru manuale școlare. Mai jos articolul de pe blog de acum 3 luni. Nu a făcut mare vâlvă, că doar nu scrisese The Guardian înainte nimic. Nu o să facă nici acum, că nu o să se apuce nimeni să se uite în coșul de rufe murdare al băieților ăstora. Dar zic și eu, așa, ca om căruia i-ar fi plăcut să fie jurnalist, poate totuși s-o găsi cineva să o facă.

Diploma înrămată pe perete, cum au văzut ei în casele de boieri când mergeau mititei cu sorcova, a fost visul generației de țărani mânați de foame la oraș, pasat copiilor lor. E bine mamă să ai o diplomă, să faci o facultate că altfel nu te bagă nimeni în seamă. Ajungi ca mine să mergi în fabrică, în loc să fii contabilă la cooperativă sau chiar profesoară. Uite, profesoarele primesc cadouri și atenții și inginerii au de toate, se descurcă, sunt respectați. Fă mamă o facultate, îți trebuie diploma aia când o fi să te angajezi undeva.
Jap. Pe geamul pus peste diploma de silvicultor a copilașului s-a lipit flegma tranziției. Toată lumea poate să fie acuși contabil, expert contabil, masterand, doctorand, profesor-doctor-docent, omnipotent. Ce vrei să fii și în câte zile? Cursuri rapide, ultra-rapide, acreditări cu viteza sunetului. În cutii aruncate prin poduri, politicienii își lasă onorurile academice să mucezească între căcăței de șoareci. Căci acum potența intelectuală este reflectată de activitatea publicistică desfășurată.
Ăștia cu ramele și sticla antireflex au fost dați deoparte de băieții cu edituri și tipografii, cum ar fi, ia să vedem: Editura Niculescu SRL. Pe pagina ei, editura Niculescu își dezvăluie misionu și visionu:

“Inca de la infiintare, Editura NICULESCU si-a propus sa incurajeze autorii romani, selectati cu grija din randul unor personalitati consacrate ale invatamantului, stiintei si culturii nationale: profesori universitari, cercetatori stiintifici, scriitori. De asemenea, exista si numeroase lucrari realizate cu licente de la prestigioase edituri din strainatate, aceasta tendinta fiind in continua crestere.”

Cine este editura Niculescu? Este acea unitate de producție care s-a nișat pe cartea de pârnăiaș-politruc publicându-i pe George Copos cu volumele „Tăşnadul medieval”, „Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI”, „Franciză vs management în industria hotelieră”, „Turismul – vector de interculturalitate”.
Tot aici a publicat condamnatul Dan Voiculescu volumele „Omenirea, încotro?” și „Investiţiile străine directe – vector al dezvoltării economice”.
Și tot Niculescu a fost preferată de Adrian Năstase pentru publicarea volumului “Cele două Românii.” Dar Adrian a mai fost pe aici, pe vremea când pârnaia nu era scurtată de priapismul activității publicistice afișate. A scos în 2008 volumul Codul Zambaccian 2. Termo-panem et circenses.

Editură de nișă, ai zice dar când te uiți la cifra de afaceri și la volumul de carte pe care îl aruncă în piață, realizezi că Niculeștii nu sunt niște orfani înfiați de PSD și crescuți pe lângă casă ci niște cumetri ai PSD-ului cu care se cunosc din fragedă pruncie.
Ce zice GSP despre patronul editurii, citiți aici: http://www.gsp.ro/gsp-special/anchetele-gazetei/scandalul-plagiatului-directorul-editurii-sef-de-promotie-prieten-cu-copos-si-fost-secretar-de-stat-in-guvernul-nastase-447651.html

Tare din spate vine Sitech din Craiova, o altă editură trompetă a pușcăriașilor celebri. Aici îl avem pe Dinel Staicu și pe Cornel Penescu, toată floarea infracțională a Olteniei, la grămadă violatori, polițiști sau judecători. Îi aveți pe toți aici: http://www.gandul.info/stiri/biblioteca-pentru-hoti-cine-sunt-cei-73-de-scriitori-din-inchisorile-romaniei-14517178.
Pe site-ule editurii, cu litere albe pe un fundal maro deasupra căruia se plimbă un carusel cu fotografii ale celor mai faimoase biblioteci din lume, omul de la PR a scris așa:

“Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, recunoscute de către CNATDCU, pentru Panelul 4 și precizate în Ordinul ministrului nr. 6560/dec. 2013 pentru domeniile: științe juridice, științe economice și administrarea afacerilor, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine publică, științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport, științe filologice.”

Prestigiu. Excelență. Calitate.
Butaforie.
Stima noastră și mândria.
De ce să mă mulțumesc doar cu o diplomă pe perete când pot să am un raft de bibliotecă ocupat cu operele mele. Alese.
Prestigiu. Excelență. Calitate.
Cartonul din care sunt construite valorile afișate de elita românească e murdar și moale. Neavând hârtie igienică, elita românească s-a șters cu cele trei cuvinte la cur.
Ce e mai grav? De sub aceeași tiparniță de sub care ies scutirile de închisoare ale tâlharilor politicieni ies manualele școlare pentru copilașii al căror creier va fi traforat de către sistemul educațional românesc.
Să-nsemne asta contracte babane cu statul român? You bet. Să-nsemne asta că editurile își fac bani groși din manuale și apoi, o mână spălând pe asta, smulg delicat câte 30 de zile din corola sentinței pentru fiecare cărțulie obosită pe care o scot foștii lor parteneri de biznis? Zic că da.
Dar n-am dovezi.
Când o să găsesc, o să cer la SITECH sau Niculescu sau Bibliotheca Târgoviște să public lucrarea: Vasalitate și nepotism în publicistica românească. O să-l rog pe Dinel Staicu să-mi scrie prefața. Nu are cum să nu se priceapă. Doar a publicat la SITECH volumul „Raportul de cauzalitate între creditare şi criza economico-financiară”.

În pârnaia în care am fost închisă, condamnată la 5 ani pentru vina de a fi prea optimistă și de a mă fi întors acasă, scriu, scriu ca să mă eliberez mai repede, ca Gigi, Copos și ca Gică Popescu și Năstase.
Rescriu volumul 1 al Americii care va apărea acușica, în octombrie, la Editura Trei. Cartea o să fie mai groasă cu 150 de pagini decât prima versiune, mai completă și echilibrată în ritm. Cred.

Mai jos, o bucățică despre Buenos în premieră mondială:

Facem dreapta și o stângă și ajungem pe trotuarele înguste ale Avenidei Santa Fe. Bulevardul curge tihnit printre clădiri franțuzite, operate și rimelate, stăpâne pe ele, afișând demne subtilități arhitectonice: uite cornișa și ai văzut balconul, cât de trufaș își ridică bărbia, și uite coloana cea elegantă și fereastra atât de fin e tivită cu… zi să-i zic, cum se zice la bordura care…?

Vocabularul limbii române e sărac în termeni care definesc anatomia unei construcții. Noi avem prispă, culă și pătul. Și acum termopan și acoperiș din tablă. Nu am avut de unde să dezvoltăm ogivă, stucatură, friză. Noi am trecut prin comunism. De fapt, el a trecut prin noi, ne-a scos ochii, ni i-a stâlcit sub călcâi și acum hălăduim orbi prin lume, incapabili să vedem frumosul. Stăm în cartiere înghesuite, îngropați în cavouri de gresie și parchet laminat, morți vii pe canapele de piele, sub spoturi luminoase ale căror unde de fotoni sunt înghițite de faianța neagră. Ne-am obișnuit să nu avem ferestre la baie și să ne pliem rapid la adăpost când de la etajul de deasupra zboară pe geam conținutul purulent al unei oale cu ciorbă stricată. Ne-am obișnuit să ne trezim în huruit de bormașină sau de flex, ne-am obișnuit să ne urâm vecinii și să urcăm opt etaje pe jos, că iar s-a stricat liftul. Țară de Sisifi.

Blocurile din Recoleta nu au nimic în comun nici măcar cu cele de pe Dorobanți sau Băneasa. Piatra și tăietura porților masive din lemn te invită la respectul de sine. Fiecare clădire are un vestibul unde zărești portarul în livrea citind ziarul. Îmi amintesc de portarul din blocul dentistei mele, lângă mall Vitan. Un bătrân cu permanentă halenă acră, de vin prost, în vestă de lână la 40 de grade, pantofi scâlciați, dinți putreziți și o răutate lipsită de sofisticare, ură pură față de aproapele, manifestată prin bădărănia pătrată a ordinului de a prezenta buletinul la control. Pe masa pliantă de lângă ușa de termopan a blocului era un aparat radio acoperit cu un mileu cusut cu motive românești. Din aparat curgea non-stop o pastă de muzică populară.

Pentru argentinieni, România, Europa, sunt mitologice poieni ale progresului. Vii din bătrânul continent unde au tras aer în plămâni Camus și Kafka, Kierkegaard și Ovidiu, Aristotel, Socrate și Alighieri. Dacă le-aș spune oamenilor din Recoleta că sunt a doua generație încălțată, oare m-ar crede? Imaginea idilică pe care o au despre europeni nu îmi poate îndulci amăreala revelației că suntem întârziați, că nu creștem cât Pipăruș Petru într-o zi cât alții într-un an, ci taman invers, într-un an cât alții într-o zi. Lenevim cu un pai în gură, trântiți pe o bordură. Am zis mai sus că suntem neam de Sisifi. Nici vorbă. Retrag! Retrag! Asta ar însemna să încercăm să ducem bolovanul la deal, absurd, dar imposibil de oprit. Dar noi nu facem nimic. Paiul în gură, pălăria dată pe spate, și, ca-n bancul cu ardeleanul care ajunge la gară și întreabă impiegatul dacă a plecat trenul, „O plecat”, „Da de când?”-întreabă ardeleanul, „De trei minute”, „Nooo, apăi nu-i mult…”, conchide ardeleanul. Ca-n bancu’ ăsta deci, suntem nezdruncinați în credința noastră că ratarea nu-i un act închis ci există grade de ratare, cum ar fi acela că ai ratat la mustață ceva, trei minute e mai bine decât 30. Nu-i!

Avenida Santa Fe pătrunde ca un endoscop în stomacul orașului. Am intrat pe ea în Palermo, am continuat cu Recoleta, o urmăm spre Retiro. Trotuarele curate ale Recoletei dispar sub un mic strat de jeg, străzile din jur se îndesesc și se împart pe bresle. Pe strada asta găsești panglici și nasturi, pe asta lacăte și ciocane, pe astalaltă oale și tigăi, aici ai papetărie și pe strada asta, cât de lungă e, sunt numai pantofi. Sătulă de noi, Avenida Santa Fe ne răstoarnă în Avenida 9 de Julio, cel mai mare bulevard din lume. 9 iulie după ziua independenței Argentinei obținută în 1816. Viva la liberta! E ora 5:00 și poporul se aruncă în disperate traversări ale lui 9 Iulie peste care, luminat cu neon, tronează profilul imens al Evitei Peron. Cântă la microfon, muzica mută intră în tine și te trezești simțind emoția specială, piele de găină, inimă zburătăcind aiurea, palme umede, starea pe care ai mai simțit-o la New York, în Times Square, când ai fost înghițit de lumea care trăiește o viață pe care nu o credeai posibilă.  Tu, copilul din Steagu’, tu care ai stat la coadă la cantonul CFR zeci de ore ca să cari apă acasă, tu făcându-ți lecțiile în beznă și ascultând Billie Joel. Și uite, acum, în seara caldă, ești pe cel mai mare bulevard din lume și îi zâmbești vecinului care așteaptă și el la semafor, de trei minute, poate patru. Dacă nu aș fi fost cu Iulian, mă măritam de șase ori la o singură traversare. Căci cei mai frumoși bărbați îi vezi când stă să se facă verde și ești cu cineva de braț. Zâmbim, ne arătăm dinții unii altora ca tâmpiții, eu știu de ce sunt cuprinsă de fericire. Eu am scăpat, am evadat, dar ei oare de ce râd? Sunt fericiți, sunt mimetici? Orașul zâmbește și prin tricoul întins pe burta din care se aud chiorăiturile de foame.

Mustăciosul e nervos. A stat mult după mine și nu are chef de vorbă. Sacoul e boțit, spătarul scaunului e la unghi de 120 de grade, iar mustăciosul e eșuat în Dacia bătrână care pornește gâfâind ca un pechinez cu astm în noaptea udă a Bucureștiului. Un cascador cu Audi se decide brusc să treacă de pe banda trei pe unu și apoi să facă dreapta abrupt. Mâna mustăciosului se înfige în creștetul claxonului. Mugind tăiem intersecția și, după ce-mi adun cuvintele fugite pe gât la vale, îl întreb dacă e stresat și a avut o zi grea.
Nici vorbă. Intră seara în schimb căci dimineața are treabă, dă lecții de chitară lui fiu-su iar el cântă la pian. Și la acordeon. Are formație vocal-instrumentală și cântă la nunți. 500-600 de lei câștigă pe nuntă, cu masă și casă, nu-i rău deloc. La nuntă cântă la orgă și sintetizator. Poate să scoată oboi din sintetizator și clarinet poate să scoată. Orice.
Băiatul lui cântă la chitară bas. În fiecare zi repetă câte o oră sau două căci altfel nu o să reziste, degetele nu au cum să reziste, amorțesc, dor și nu ar putea să cânte 12 ore cât trebuie să bagi la o nuntă.
Are și licență de artist domnu taximetrist, licență luată de la școala populară de artă, fără ea nu poate să cânte Bonnie M și Milli Vanilli la nunți.
Îmi spune că nu-i vreum amator. Știe că trebuie să cânte în cheia Fa asta și astălaltă în cheia Sol și chiar dacă nu știe cântecul, poate să vină în siajul melodiei, să țină aproape ca un câine pe lângă căruță și să nu te prinzi că el bâjbâie între note.
Câte cântece știți?
80. Peste 80. Poate chiar 87.
Știa și mai multe dar le-a uitat că nimeni nu mai cere Margareta Pâslaru sau Fărâmiță Lambru. Și Elvis Presley e muzică bătrână, nu se mai cere.
Acum la nunți-zice mustața taximetristului-se aduc stripărițe. Urât. Mie mi se pare foarte urât. Una e noaptea holteilor, sau cum îi zice, alta e nunta. Acum hop-țop, apare femeia goală pe masă. Și la botez sunt aduse actrițe care sunt ursitoare, dar botezul e creștinesc și ursitoarele sunt barbare, ce treabă au una cu alta?
Nimic nu mai e ca înainte. Bradul, cortul, 7 feluri de mâncare, laițe și cuverturi țesute de mână întinse pe pereți, alergătorii, vinul, tradiționala bătaie cu nașul de la 2 dimineața, `Cucul și pupăza` cântată cu zâmbet șiret de lăutari, copiii murdari la gură adormiți cu capul pe masă.
Cobor în ploaie. Prin apa până la glezne, trece tacticos un băiat pe longboard. Privește cutezător strada și străpunge valurile lent dar mândru.
Nimic nu e cum a fost înainte. Elvis e învechit și eu simt reumatismul lingându-mi oasele.

Mi-a murit un prieten.
Omul care mi-a fost prieten trăiește, bine mersi, în cotețul cu șopârle care a devenit viața lui.
Dar prietenul a murit, infarct sau atac cerebral, cancer sau accident de mașină. Sau poate oftică-așa zic alți prieteni care sunt încă vii.
“Oftică, sigur. A crăpat de invidie că tu faci și dregi și reușești și te miști.”
Ce sentiment urât, îmi spun. Să fii gelos pe un prieten, să te uiți galben, cu bila în gât, la realizările lui, să îl vorbești de rău, să îi inventezi bube, să scuipi povești fetide despre…
Dar oare mi-a fost prieten vreodată acest prieten care nu mai e? Poate că nu a murit nimeni, poate că nici nu s-a născut vreodată. Poate că totul a fost o părere și am trăit în această confuzie vreme de cîți ani să fie? 12.

12 ani. Oamenii se schimbă în 12 ani. Le crește ceafa, burta, nasul și egoul. Unii din ei nu mai știu cine sunt, rătăcesc între oglinzile care deformează realitatea și îi arată mai slabi, mai svelți, mai înalți.
Numai tu, ăstălalt, rămâi la fel ca acum 12 ani. Mic, șters, timid, provincial.
Prietenia devine o favoare pe care el, prietenul cel mare ți-o face ție, prietenul cel mic. Zi mersi că dacă nu eram eu tu nu ai fi făcut niciodată nimic și nu ai fi ajuns nicăieri.
Gesturile sunt cântărite, începuturile sunt supradimensionate. Fără mine te-ar fi mâncat gândacii-expresia pe care o folosea maică-ta când erați mici, își face loc în gura lui, a prietenului devenit creator.
Recunoștință, asta vrea. Te-a găsit pe stradă, te-a spălat, te-a băgat în casă, ți-a dat o supă caldă. Ai crezut că sunteți prieteni? Nu iubito, cum nu poate puiul de pisică să fie prieten cu căprioara mamă-surogat.
Și într-o zi, acest prieten care și-a băgat mâinile în lutul moale din care ești făcut, care te-a tras de urechi și de picioare și te-a întins ca să îi fi pe măsură, prietenu ăsta deci a înteles că tu ești pisică și, oricât s-ar strădui nu te poate transforma în căprioară, pentru că îți plac șoarecii și torci când ești scărpinat sub bărbie și pentru că nu poți să sari agil peste boscheți de 4 metri înãltime.
Și atunci prietenul-creator cunoaște dezamăgirea. Ce am făcut să merit asta? De ce să am tocmai eu ghinionul ăsta?
Neputința lui de a te schimba o să-l izbească mereu în stomac când o să te vadă pe tine cățărându-te pe acoperișuri, mârâind din poala unei cucoane, primind lapte de la vecina de la doi.
Iar neputința se va transforma în ură, eșecul în reproșuri iar reproșurile vor zgândări bila care se va revărsa verde în toate cuvintele pe care prietenul tău le va rosti despre tine.
E rău să suferi de bilă. Se poate muri din asta.
Mie mi-a murit un prieten.
Cel care mi-a fost prieten, trăiește bine mersi în cotețul plin de orătănii care știu să se prefacă mai bine decât mine că sunt căprioare.

Deunăzi, am vorbit cu un prieten din Brașov. Era supărat că niciodată, dar absolut niciodată, în România nu a avut parte de ceea ce se cheamă în limbajul de biznis follow-up. Nimeni nu îl întreabă cum i-a mers campania. Nimeni nu încearcă să afle, la câteva luni după o colaborare, dacă e mulțumit de rezultate sau ar dori să schimbe ceva.
Lipsa de follow-up, autismul temporar de care suferim ca nație, ne împiedică să privim înapoi, să ne întoarcem la locul întâmplării (oricum ar fi, bună sau rea) și să ne străduim să pricepem ce a fost rău, ce a fost mediocru, ce am putea să facem mai bine.
Mașinuța noastră nu știe să dea cu spatele.
Blocată cu fața la viitor, nația fuge de trecut, uitându-l într-o săptămână.
Are o grămadă de treabă nația. Uite pe Antena 3 e ceva cutremurător, pe România TV este senzațional, pe Realitatea șocant și pe B1 zguduitor. Toate stațiile de știri au aprins neoanele de breaking news și poporul pavlovian sosește bălos la trocuța cu haleală.
Ce ai mâncat ieri?
Nu știu.
Ce ai mâncat acum o săptămână?
Nu știu.
Îți amintești de știrea cu arestarea lu cutărică?
Parcă. Dar oricum toate știrile cu arestările sunt la fel.
Dar îți amintești știrea cu genunchiul parcat într-o clinică din Turcia?
Hm. Era cu Andreea Marin sau…?

Odată ieșit din bătaia reflectoarelor, subiectul poate să-și dea chiloții jos și să facă un răhățel la baza scenei. Nu mai contează. Nimeni nu se mai uită la el, că deh, i-a trecut vremea.
Ce zi e azi?
20 septembrie.
Ce se întâmpla acum un an pe vremea asta?
Habar nu am.
Păi haide să îți reamintesc. Acum un an…ape, ape, ape, tânărul social-democrat Ponta, călca hotărât pe piciorul al cărui genunchi o să-l trădeze curând, dar el nu știe asta, pe Arena Națională închiriată pentru lansarea candidaturii dumisale exact de ziua lui.

http://casajurnalistului.ro/ziua-nationala-lui-victor-ponta/

Vlad Petreanu scria că închirierea Arenei a fost bătută în cuie cu doar 3 zile înainte de eveniment, vădind o prietenie trainică între Oprescu și PSD-escu, oricare ar fi el. Contractul de închiriere încheiat cu Primăria București  a fost semnat de Bogdan Petre Tănase, directorul de atunci al Administrației Lacuri, Parcuri și Agrementr, acum șeful administrației cimitirelor.
Scandalul Oprescu s-a învârtit mult în jurul cimitirelor. Cititi mai mult aici. http://www.mediafax.ro/social/dosarul-lui-oprescu-dna-buget-atipic-de-mare-pentru-administratia-cimitirelor-care-avea-contracte-ce-aduceau-mita-14702321
Ce vreau să zic?
Că marea Unire de care Ponta vorbea la lansarea candidaturii (mai multe aici: http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18144200-victor-ponta-isi-lanseaza-sambata-candidatura-alegerile-prezidentiale-ziua-arena-nationala-sunt-asteptati-70-000-oameni.htm) se făcuse cu ani înainte, probabil în 2012, ianuarie, odată cu distrugerea lui Boc.
Revenind la Arena Națională, Mazăre, Oprescu, Ponta, Dragnea, toți cei prezenți acum un an pe stadion, cu foarte mici excepții, au dosare penale sau sunt în vizorul DNA. Însă banii? Unde sunt banii? De ce nu recuperează banii? Ce am putea face noi ca lucrurile ăstea să nu se uite, să nu fie măturate sub covoraș, să nu ne scape?
În primul rând să învățăm să întoarcem capul și să privim înapoi cu mânie.
Remember, remember the 5th of November.

Asta presupune să citim ce s-a scris atunci și ce s-a spus atunci:
http://www.petreanu.ro/2014/12/10/cat-a-costat-inchirierea-arenei-nationale-pentru-lansarea-lui-victor-ponta/

http://www.romanialibera.ro/politica/partide/foto–angajatii-ratb–excursie-pe-arena-nationala–chiar-in-ziua-lansarii-candidaturii-lui-ponta-350485

http://www.romaniatv.net/psd-show-total-pe-arena-nationala-victor-ponta-isi-lanseaza-candidatura-in-fata-a-70-000-de-oameni_171321.html

`Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun turcesc capturat la Grivița, în timpul Războiului de Independență.`
Ghida din Peleș are picioare lungi și voce mică, trebuie să te strângi aproape să o auzi scoțând pe gură panglici de numere, date, descrieri seci, arhitectul ceh și sculptorul neamț, candelabrul cu nșpe becuri și oglinda tăiată pe dimensiunile…scoateți carnețelul și notați. Copiii se plictisesc. Privesc cu ochi goi salonul franțuzesc și pe cel turcesc unde fumau doamnele din Peleș, ascunse, căci nu se cădea femeie să fumezi în public.
Biblioteca avea un pasaj secret. Ghida are o tentativă de stârnire a interactivității: `care credeți că este ușa secretă? Priviți coperțile cărților, unele dintre ele arată mai ciudat.`
Familia de cercopiteci în fâș foiește ușor stingherită. Cum adică unele arată mai ciudat? Toate cărțile arată al dracu de ciudat.
Copiii încep să scârțâie și vor afară. Singurul lucru care îi mai animă e sala armelor și pielea de crocodil în care e îmbrăcată sabia persană, `care e bre? dă-te făi un pic mai încolo, ce te-ai pus ca o vită în față?`-își mângâie un vizitator consoarta.
Turul s-a terminat. Suntem eliminați, rectal, ca un supozitor netopit, prin ușa de gnom din dosul castelului pe care statul român plătește lunar o chirie de vreo 12-13.000 de euro proprietarului de drept, Casa Regală.
`Al dracului bâlbâitu`, zice un moș, `uite cum face el bani pentru stearpa aia de fii-sa, de la noi.`
Cățărați pe statuile leilor care sprijină balustrade, copii de români zâmbesc către părinții lor care îi pozează, întorcând nepăsători fundul indicatoarelor care imploră publicul să nu se suie pe statui.
Câțiva nemți aruncă monezi în apa havuzului lângă care un grup din Israel face apelul membrilor împăștiați: Rachelaaaaa, Leeevi, Miiiiiiriiii!!!!
Pe bănci, români osteniți deplâng moartea tribunului care a fost mai bun ca Iorga și mai patriot ca Burebista, mai poet ca Eminescu și mai luptător decât Ștefan cel mare și sfânt. Sfânt-sfânt, dar sigur a avut și el păcate mai mari decât tribunul care, ce-a făcut domle? A zis și el niște poezii pentru Elena Ceaușescu, de când e asta o crimă? Dar cât bine a făcut țării, de ce nu zice nimeni?
Pe sub copacii de pe aleea pețiol care leagă Peleșul de mănăstire, țigani rubiconzi vând păhărele cu zmeură și bumerange cu 3, 5 și 8 lei. O băbuță are pe tarabă trenulețe chinezești, biscuiți și măști Anonymus.
Gunoiul a umplut râpa din stânga. Mă uit la copaci și mă gândesc că sunt niște pomi care fac gunoi, înfloresc primăvara cu flori din pungi roz-bleu și apoi, în iunie, coc peturi de 500 și, dacă e vreme bună, chiar de 2 litri jumate.
Când vine toamna, pungile și peturile cad, se strâng la baza copacului mamă.
Și pentru că nu poți să faci o țuică din fructele ăstea de plastic, le lași acolo să se strângă, că de putrezit, nu putrezesc niciodată.

Jeg. Kitschioșenie. Bunăstare de plastic.
Turistul străin își ascunde greu dezamăgirea sub un rictus care mimează acceptarea.
Doamne cât de murdar e!!!
De ce mă mir că nimeni nu strânge nimic?
Când ai un premier penal, un guvern de penali, un parlament de penali, administrații locale pline cu oameni murdari, care s-au învățat să doarmă în jeg, să se facă covrig între leșuri și rahați, de ce mă mir eu că gunoiul va acoperi castelul Peleș, Sinaia, Valea Prahovei, România?

PS. Dacă ar fi fost regele acum aici i-aș fi recomandat să-și făurească o coroană din plasticul strâns și reciclat pe domeniul său. Marea coroana de plastic pentru regele din țara nesimțirii al cărui tribun tocmai e înmormântat cu onoruri militare și focuri de armă. Gunoi băgat în pământ sub gunoi care crește nestingherit deasupra.

Poveste în 4 secvențe care converg.
1. Domnița e cățărată pe tocuri de 12 centimetri. E beată. Duce țigara la gură și tot trunchiul i se apleacă înainte, încercând zadarnic să se sprijine în micul cilindru de tutun vârât între buze. Face doi pași în față, trage fumul în piept și inhalarea o aruncă doi pași îndărăt, de unde plecase. La 3 metri de ea, în bătaia reflectoarelor, pe iarba de lângă zidul liceului sportiv, prietena ei s-a pus pe ciuci și a dat drumu lu pipilică. E 10.20 în ultima seară de Oktoberfest cu care ne-a blagoslovit Mace, consilierul Macedonschi, după mulți viitorul primar al Brașovului.
Mașina poliției oprește lângă duduia pendulă care aleargă din nou în față, încercând să prindă filtrul țigării care se îndepărtează rapid de gură. O să cadă, îmi spun dar nici pomeneală. Femeia se repliază și se instalează erotic cu cotul pe pervazul portierei de unde răsare capul polițistului care o salută zaharos iar ea îi răspunde împleticit: probleme ceva în seara asta?.
Jandarmii au plecat și pute grozav a pișat pe strada George Coșbuc, poet român.
2. Când, alături de Caragiale și Slavici, George Coșbuc a înființat revista Vatra a zis în primul său număr:   `Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate și unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și unitate numai dacă vom ține, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindeni aceeași`
Firea poporului, gustul poporului, felul poporului de a vedea și de a simți.
Văd imens și simț monstruos.
Ciacalaca cichicea.
Oooh viața mea.

3. Pe poet îl înțepa inima și gândul morții îi tot dădea târcoale. Își făcuse chiar și un test pe facebook, cel care spune când o să mori, cu dată și oră. I-a ieșit că 14 septembrie ora 16.00. Hai să o văd și pe asta și-a zis poetul gândindu-se la jidanul Zuckerberg. Munte de zahăr, ai? Munte de zahăr care omori de diabet miliarde de oameni cu facebookul ăsta al tău, auci, că mă înțeapă inima. Iar m-am enervat!
Poetul mai citi o dată creația de care aproape că era cel mai mândru.
CĂPŞUNĂ VODĂ

E un munte de slănină
Şi-are-o faţă ca de sodă
Toţi românii se închină:
Iată-l pe Căpşună Vodă!

Îl votară căpşunarii
Risipiţi în patru zări
Ne-au cam dat cu flit, hoinarii:
Votul marii răzbunări!

Ei au pedepsit o ţară
Ce-n pustiu i-a alungat
Pentru pîinea lor amară
Ne-au dat un handicapat.

Nu apucă să termine de citit poezia. I se făcu rău, salvarea îl duse la spital unde poetul lăsă sufletul să îi iasă pe nări, nu înainte să îl înjure pe Zuckerberg, jidanu dracu și testul lui. Însă ultimul gând, totuși, ultimul lui gând se duse la fantastica lui colecție de ochelari de soare. Cine o să i-o moștenească? Ce țigan borât o să pună mâna pe ea?

4. 14 septembrie ora 10 dimineața. Soarele strălucește pe strada George Coșbuc și copiii însoțiți de părinți și cadre didactice cu brațele pline de flori își fac loc printre mașini, camioane și containere putrefacte. Înaintează în aerul plin de aroma de pipi a miilor de cheflii care au participat la Oktoberfest. Cortul acoperă terenul lor de sport, dar ce, o să facă ei sport în prima zi de școală? Nici vorbă.
Toi Toi-urile or fi fost strânse? Nu știu. Oricum zidurile au fost urinate de zeci de motani bipezi și iarba împroșcată de zeci de pisicuțe abțiguite. Copiii încep școala în miros de pipi. Las, să bage nasul în crizantemele lu doamna, că nu mor.
De sus, de pe norul 92 unde l-a trimis veșnicia, Coșbuc privește rozându-și unghiile cum poporul român, cu gustul, firea, tradițiile și istoria lui, a devenit ghiveciul acesta de nesimțire, indiferență și prost gust. Mâine-poimâine o să-l bage pe Vadim în manuale.

Noroc că n-a murit, își spune Coșbuc în barbă.
Ups.