Archive

Monthly Archives: December 2019

Azi sunt 16 luni de la 10 august. De pe site-ul Jandarmeriei punct eu ne zâmbește frontal ospitaliera față a colonelului Sebastian Cucoș, director general al Jandarmeriei punct eu și mai jos, ușor întors în profil, ne încălzește surâsul maiorului Laurențiu Cazan, adjunct al directorului general pentru ordine publică din cadrul Jandarmeriei București punct eu, omul care a dirijat în cămășuță albă gazarea a 100.000 de cetățeni.
Cât or câștiga pe lună colonelul și maiorul? Tocmai citeam ieri că un director de penitenciar de pe vremea lui Piticu ia 15.000 de euro în mână. Mă gândesc că dacă la pensie o să facă banii ăia, acum Cazan și Cucoș trebe că bagă în buzunar cu sporuri și scutiri cât, vreo 16? Sau 20.000 de euro?
Dar jandarmerița Ștefania, cea a cărei coloană a fost ruptă de manifestanți, ea ce mai face? Oare ce salariu are jandarmerița Ștefania?
Hopaaa, acum 3 zile a apărut această știre pe wowbiz: Ștefania Nistor, jandarmerița rănită la protestele din 10 august 2018, a deschis un proces împotriva Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București. Tânăra s-a alăturat altor peste 200 de colegi care își cer drepturile bănești pentru o perioadă în care, spun ei, nu au primit salariul cuvenit.

Bun. Deci știm cum o cheamă și mai știm din Cancan că până le va crește salariul plătit de noi, oamenii pe care i-a bătut și gazat în piață, Ștefania și colegul ei Cristian solicită despăgubiri de 200.000 euro (100.000 euro fiecare) de la cei care i-au lovit. „Având în vedere duritatea cu care am fost lovită, intensitatea loviturilor primite, modalitatea de îndreptare a loviturilor către zona capului (ulterior deposedării mele de casca de protecție), precum și sustragerea armei din dosare, mi-am dat seama că viața mea este în pericol. Ferocitatea, cruzimea și numărul mare al persoanelor ce mă loveau, mi-au creat sentimentul că scopul acestora îl reprezenta suprimarea vieții mele și, probabil, și a colegului meu. Consider că rezultatul suprimării vieții sau a producerii de vătămari grave și permanente nu s-a produs prin diligența unor persoane din rândul manifestanților care au dat dovadă de umanitate și au depus eforturi pentru a mă conduce către alți colegi jandarmi care m-au preluat și m-au îndepartat de pericol”, se arată în chemarea în judecată semnată de jandarmerița Ștefania.

Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, cel care a lansat povestea paraliziei Ștefaniei, a fost mătrășit. Probabil va scoate capul în câteva luni printr-un post călduț, plătit cu câteva mii de euro. Sau poate deja a scos capul dar e atât de sus încât noi de aici de jos, de la piciorul patului, nu vedem cine stă în vârful piramidei de perne.

Citesc textul scris de avocatul Ștefaniei Nistor și mă gândesc la buzele botoxate ale fostului ministru de interne Carmen Dan. Aș vrea să le lipească de o bară metalică înghețată la -27 de grade. Să pupe fierul ăla rece care îi frige gura, să nu poată să se desprindă așa cum nu a făcut-o de scaunul puterii pe care a instalat-o mustața cojudețeanului ei.

“Incidentul suferit mi-a subrezit increderea in semenii mei si m-a facut constienta de usurinta cu care unele persoane pot aplica lovituri ce au potentialul de a fi cauzatoare de moarte. Consider ca manifestari de o asemenea violenta, savarsite impotriva si in dispretul unui reprezentant al autoritatii publice, trebuie descurajate si printr-o sanctionare ferma.” explica Stefania Nistor (http://www.ziare.com/stiri/jandarmi/cei-doi-jandarmi-batuti-de-huligani-la-protestul-din-10-august-cer-daune-morale-de-200-000-de-euro-1567311)

Au trecut 16 luni de la jandarmeriadă. Și 30 de ani de la iliesciadă.
În ultimii ani încrederea în trezirea semenilor mei a crescut iar lipsa de încredere în structurile statului s-a consolidat. Nu am depășit feudalismul, doar PR-ul statului a devenit mai bun. Minciunile sunt mai elaborate, glazura de ciocolată e mai dulce.
S-au băgat portocale și bere la chioșc.
Faceți mațul parizer și don`t mind us, culcați-vă, că oți fi și voi obosiți de împins bolovanul ăsta la deal. La 30 de ani de la căderea comunismului încă trag cu urechea așteptând ca ecoul să-mi trimită înapoi bufnitura ideologiei când atinge fundul prăpastiei.
Geaba ciulesc urechea.
Nu se aude nimic, decât claxonul coloanei oficiale care o duce pe Carmen la Videle, între prieteni.

A3-zice indicatorul și mașina se repede înainte cu veselia drumețului rătăcit care a zărit pâlpâirea lumânărilor din casa pădurarului. Camioane horcăie în dreapta eliberate și ele din șoșonul greoi al DNului, parcă sunt mai sprintene în fuga lor cu spatele chiar și câmpuri înghețate din drea…
S-a terminat A3. La 18 kilometri de unde a început, A3 s-a terminat într-un nod plin de betoniere, munți de pietriș și oameni în veste verde fluorescent, toți fumează și fumul cald e înghițit de aburul răsuflărilor, deasupra muncitorilor e un nor dar oare de ce le-am spus muncitori, ei nu sunt decât niște oameni îmbrăcați la fel care trag din țigară și crează cumulonimbuși din condens.
Și în acest condens se terminăm autostrada ca într-un semn de întrebare, dacă am fi avut nevoie de autostrăzi Dumnezeu le-ar fi creat în a șaptea zi și în a opta s-ar fi odihnit la o țigară. Dacă am fi avut nevoie de spitale și poduri și căi ferate, pe toate le-ar fi făcut Dumnezeu cum se cade, cu studii de fezabilitate comandate încă din ziua a 5 a la Sfântul Duh, că se știe că îi place să facă treaba pe îndelete.
Și le-am fi avut pe toate și nu ne-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut decât să înălțăm mulțumiri Domnului și, din când în când, să mai sacrificăm câte o fecioară obraznică în cinstea lui.
Dar noi nu și nu, cu Nietzsche și restul trupei care au declarat că Dumnezeu e mort și au purces la făcut spitale și canalizări, vaccine și autostrăzi. Nu la noi, că noi suntem oameni credincioși. Noi știm că doar lenea ne va mântui.
Atunci când intru într-un tunel în Austria, unul de jde kilometri, luminat ca ochii unui copil care a primit de la Moș skiuri, mă gândesc că e o gaură de vierme și atunci când mașina va ieși, în sfârșit, de sub pământ, o poartă telară mă va arunca în 1987 în Steagu, în februarie 1987, în frig și frică și gri, în România lui Nicolae Ceaușescu.

Asta e frica mea.
Nu mai bine nu avem niciun tunel și nicio autostradă?
Oile sunt viermi pe coasta dealului. Ciobanii au și ei veste de fumători la autostradă. Poduri ridicate peste șosea leagă nimic cu nimic, ca viața mea căreia vreau să-i dau un sens legând în cronologii incongruente evenimente desperecheate.
Suntem în țara lui unde dai și unde crapă.
Nimic nu e consecutiv, suntem ca niște electroni demenți lovindu-ne cap în cap în capsule de sticlă.
Îl arestează pe Dragnea deci o să se poarte ciocatele.
A murit Mihai Constantinescu, se ieftinește gazul.
Pe câmpurile degerate e plin de căprioare. Nu am văzut niciodată atât de multe căprioare. Pasc liniștite, cu zecile, în pământurile șifonate de trecerea tractoarelor. Biserici noi cresc pe marginea șoselelor, printre pungi și munticei de cărămizi, Domnu a investit mult pe piața imobiliară.
Poate știe el că o să fie cerere, cum e la Londra biserica asta dezafectată și transformată în târg de Crăciun. A dat-o Domnul unor investitori arabi care acum fac bani de rup că vând săpunuri, cocktailuri de gin și sandvișuri cu curcan în Mayfair.
La noi, în Grădina Maicii Domnului, nu o să vină investitorii arabi că nouă nu ne plac necredincioșii.
La noi nu vin decât oameni cu frica lui Dumnezeu și fără frică de moarte, cei care depășesc nebunește în curbe ac de păr, cei care fumează 3 pachete pe zi fără frică de cancer, cei care beau 2 litri de vodcă fără frică de ciroză.
Indicatorul arată din nou A3. Autostrada a fost mereu cu noi, alergând pe sub pământ și acum a găsit un loc prin care să iasă la suprafață.
Mașina se repede pe asfalt și eu trag aer în piept, cine știe când și unde o să intrăm din nou dedesubt și cât de mult o să stăm îngropați sub turme de oi, căprioare și șantiere de biserici înghețate?

 

 

Șoferul e iranian, tânăr, zice ce faci? pentru că a cules niște limbă română în cei doi ani pe care i-a petrecut cu tatăl lui în București la începutul anilor 2000. Știe mulți români și polonezi și bulgari și pakistanezi, oamenii mici ai imperiului britanic care își ține fiii născuți în Albion din părinți caucazieni departe de pubele și catran, departe de rahat de câine și scutece pătate de urină de om bătrân.
O să fie alegeri pe 12 și o să iasă conservatorii pentru că oamenii vor afară din Europa care le-a trimis polonezi și bulgari și le-a umplut străzile de taxiurile conduse de români. Străzile sunt pline de gropi, mici gropile, gropițe ca cea a lui Gabriel Dorobanțu din barbă. Lumea ignoră gropițele dar dacă le iei cu viteză, haț, ți-ai distrus direcția.
Nu Brexitul e problema ci rasismul.
Brexitul e doar o gropiță în bărbia unui bărbat care urăște negrii și indienii și românii. Zice șoferul iranian că l-a oprit poliția pentru că a ocolit o gropiță și l-au întrebat dacă este beat și el a spus: nu domnule ofițer, am ocolit o groapă în caldarâm. Și ei au zis: de ce? Ce mare lucru se putea întâmpla? Și atunci le-a explicat că ei, polițiștii, conduc mașini date de stat, dacă se întâmplă ceva, dacă se rupe o roată, dacă se strică direcția, plătește statul, li se dă o altă mașină. Dacă lui însă i se întâmplă ceva pentru că a luat o groapă, cine plătește? Îi dă statul ceva?
Brexit este gropița în care statul își permite să intre pentru că statul, cel mai mare proprietar, are pielea groasă, nu simte pierderile pentru că nu el plătește pentru ele.
O piramidă tremurândă de birocrați înlănțuiți de interese comune este o structură atât de elastică încât absoarbe cutremurele, oricât de mari ar fi ele.
În librării, omul care a declanșat Brexitul, Cameron David, fost prim ministru, zâmbește de pe coperta volumului de memorii For the Record. A vândut 20.000 de exemplare în prima săptămână.
Gropițele lor sunt hăurile care se cască sub viețile noastre. Iar ei sunt condamnați să facă bani în timp ce noi suntem condamnați să plătim amenzi pentru că ne-am permis să încercăm să ocolim gropile.

 

Am scris textul de mai jos în februarie, transmisiune din Majorca, Spania.

E rotofei, clar est-european după asortarea culorii hainei cu cea a pantofilor.
Dar nu, I`m British, zice și trage din trabucul cu aromă de miere.
Deci, ce părere ai despre May și despre balamuc, deal-nodeal-referendum? Și el spune că nu e nimic grav, că vor ieși pe 29 cu sau fără acord dar totul va fi bine, poporul a vorbit. Dacă poporul a vorbit la fel de prost engleză ca omul meu, nu e prea excelent, poate nici nu a înțeles întrebarea.
Și totuși, ești cetățean britanic de naționalitate…, insist.
Bărbatul scoate, ușor stânjenit, naționalitatea pe care o ascunsese în pantof, călcase pe ea ca pe-o pietricică, îl deranja la mers, dar măcar lumea credea că este șchiop nu că este bulgar. Căci da, a fost într-o altă viață bulgar dar acum este britanic și a votat, alături de toți prietenii lui, pentru Brexit pentru că nu se poate să plătești miliarde la birocrații de la Bruxelles, banii lui și ai mei să nu se ducă în autostrăzi și nici în NHS, știu eu oare că el făcea acum 20 de ani cu mașina pe M-25 40 de minute până la muncă și acum face 1 oră și 20? Știu eu că nu e personal în spitale și aștepți cu lunile ca să fii tratat pentru că banii se duc la Bruxelles? Știu eu că e plin de polonezi și români și ucrainieni care nu au nicio șansă la ei în țară, nu au nicio calificare și vin și se angajează pe juma de preț?
Dacă ar fi existat un Brexit acum 20 de ani când a ajuns el în Londra, nu am fi avut conversația asta, îi spun și el ripostează că el era medic, el era cel mai bun în domeniul lui, era calificat și oricum nici nu vroia să rămână în Londra, vroia în Canada și avea chiar și 88 de puncte dar a trebuit să renunțe pentru că s-a schimbat legea și el, ca european, trebuia să meargă cu actele la biroul din București, că acolo se mutase locul de depunere al actelor pentru europeni. .
I did not want to go in to the desert. Sorry about that.
Așa zice, trage din trabuc și apoi se simte prost că mi-a jignit capitala și mă asigură că va urma un Roexit și un Frexit și un Germaxit și se va duce dracului turnul lui Sauron-birocratul și țările își vor recăpăta independența și voia bună și Corbyn va arde, alături de Jivkov și Ceaușescu în iadul comuniștilor și noi ne vom încălzi mânuțele la foc.
Și eu îl întreb ce se mai întâmplă în Bulgaria și el spune că habar nu are, când a tras ușa după el, a aruncat și o grenadă prin horn, trecutul lui nu e nici măcar o umbră lipită de radiații pe treptele unei biblioteci. Nu vrea să știe nimic pentru că trecutul și Bulgaria l-ar trage înapoi, nici copiii lui nu vor să știe nimic despre țara în care s-au născut, nu știu nici măcar limba. Spune asta ca un Edmont Dantes care a săpat 7 ani cu lingurița peretele lingvistic care îl ținea captiv. Îl ține captiv în consoane moi, în î-uri leneșe, e și puțin abțiguit acum și îmi spune că nu mai este medic, nu făcea bani ca medic că NHS nu plătea bine și atunci, așa cum a renunțat la limbă și țară a renunțat și la meserie și a devenit restaurator. Și îmi arată o casă pe care a făcut-o singur, un ditamai conacul cu grinzile lustruite, cu feronerie, uși și tocuri de geamuri vopsite, medicul transformat în zugrav și tâmplar, fierar, lăcătuș și zidar care acum face bani frumoși-îmi zice, din restaurat case și lucrează singur, nu a avut decât 2 asistenți români când a avut o clădire de birouri undeva lângă Cockfosters. Băieți buni, spune și trage din trabuc și împrăștie un fum al păcii, băieți buni dar să se ducă în țara lor căci uite, voi nu aveți forță de muncă, noi avem prea mulți d-ăștia de nu ai încredere în ei să bată un cui.
Dar las că vine Brexitul și se termină tot și o luăm de la capăt în această grădină a paradisului unde bufnițele nu sunt ceea ce par și bulgarii emigranți luptă să oprească sosirea altor bulgari emigranți care să le lungească orice călătorie pe autostrada M-25 cu 2 minute. Și apoi, mulțumit, înainte să-mi spună că-l cheamă Victor Petrov, îmi zice că este foarte fericit că m-a întâlnit pentru că 2 săptămâni a venit seară de seară aici, la Casona din Soller, și a stat singur, o vorbă nu a scos cu nimeni două săptămâni pentru că nimeni nu vorbește engleză.
Nimeni nu vorbește engleză.
Nici bulgărește.
Oamenii intră cu zecile în biserică, tot orășelul s-a strâns la slujba de înmormântare a patroanei barului Nadal, a făcut infarct vineri, 56 de ani, îmi șoptește chelnerița, a supraviețuit la 2 cancere și apoi a căzut pur și simplu. Nah, asta e viața, concluzioneză și mă bate milos pe umăr.
1000 de oameni își fac cruce când popa spune: el senior, al mieu păstor, exact așa zice preotul și eu mă gândesc că ce bine că dacii nu au făcut un Dacexit din imperiul roman și uite cum înțeleg maiorcheză și stau acolo în biserica imensă, înghițită de sentimentul că lui Victor i s-au închis atâtea uși în nas încât a hotărât să le vopsească.
Le face albastre, ca pe niște ferestre, pe care ar putea să le spargă cu karata dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că e britanic și britanicii sunt niște domni calmi care carry on.
Nu ca bulgarii.

Liviu scrie din parnaie ca nu se dezice de tara. Ca o vrea tinerii acasa si batrani respectati, padurile netaiate si virginele neabuzate. Liviu nu se lasa in timp ce noi ne-am lasat deja. Pe tanjala.

1 decembrie anul trecut a avut parada la Alba si alta la Focsani si alta la Bucuresti. Pe banii nostri. La comanda lui Liviu. Liviu e acum in parnaie. Dar restul sunt afara.

1 decembrie este prilejul lor de a cheltui banii nostri pe chermeze simandicoase deschise numai pentru ei. Anul trecut am scris asta.

Ieri am citit despre moartea adolescentului chinez îndrăgostit de Eminescu, student la Bacău. A sărit din tren crezând că a ratat stația, s-a lovit cu capul de o bornă de beton și asta a fost. So it goes, cum ar fi spus Kurt Vonnegut, omul la moartea căruia am plâns. La moartea chinezului de 16 ani, îndrăgostit de Eminescu, nu am plâns dar mi s-au umezit ochii. Cât de absurd, mi-am spus, să vii din China în căutare de poezie și să mori liric, strivindu-ți craniul de un cataroi care indică distanțele dar nu spune că acolo, fix acolo, e moartea ta, e kilometrul zero al vieții de apoi.
Pierdut între târguri și orășele unde pe vremuri se fabricau perdele și pogromuri, chinezul, produs al unei societăți a numerelor mari, s-a panicat în zecimalele drumurilor românești. Un escape room din care nu a putut să iasă decât crăpând, la propriu, și părăsind labirintul pe verticală.
Povestea chinezului ucis de frica de a fi greșit drumul mi se pare povestea ultimilor 30 de ani de Românie. Ne învârtim pe aleiuțele ăstea ale tranziției, confuzi, nu este niciun indicator, nimeni nu știe pe unde e ieșirea. Poate pentru că nu e o ieșire. Bâjbâim, călcându-ne în picioare când unul strigă: pe aici fraților! Ne aruncăm cu sutele de mii în firida îngustă prin care unii reușesc să se strecoare, cei mai mulți crăpând asfixiați sub greutatea corpurilor celor din spate.
Unii din noi sar din tren și supraviețuiesc. Știu să cadă, au avut frați mai mari, cum am eu, care i-au învățat să își bage capul între umeri, să se înconvoaie ducând genunchii spre gură, să pună mâinile înainte și să se rostogolească.
Sau poate dacă nu știu să cadă, unii dintre noi au noroc că sătenii au ciordit borna kilometrică așa cum au furat plăcile de beton de pe malul Argeșului de aici, din comuna 1 decembrie, le-au luat și le-au pus la morminte, că era scump să-ți faci cavou și oricum, ce nevoie are Argeșu de plăci de beton pe margine?
Cărăm cu noi fricile de acasă, frica de a nu avea ce să mâncăm, frica de întuneric, frica de singurătate, frica să nu murim ca proștii.
Chinezului student i-a fost frică să se rătăceasă.
Lui Liviu îi e frică de pușcărie. Va veni o gară prin care trenul lui Liviu va trece și el nu va apuca să coboare și, panicat, va sări.
Sper ca țăranii să nu fi furat borna aia care îl așteaptă.
Borna e albă, ca o cămașă de pesedist adus în iunie la miting la București.
Betonul e tare.
Un ceferist îl va găsi și se va întreba de ce ne era atât de frică de un om atât de mic, care zace în zăpadă, cu mustața acoperită de brumă.
Nimeni nu o să știe ce să-i răspundă.
So it goes, ar fi spus Kurt Vonnegut.