Archive

Monthly Archives: February 2015

IMG_1561 IMG_1562

Pe cartea de vizită a lui Miron Cozma scrie cu roșu pe fond galben: Partidul Social Democrat al Muncitorilor. La mijloc: Miron Cozma președinte. Mai jos, pe o bandă roșie, zice, de data asta cu galben, ”pe-al nostru steag e scris unire”. UNIRE e scris mai mare, ca un pumn care se repede în masă și întrerupe pălăvrăgeala din jurul ei. Pe versoul cărții de vizită, tot cu roșu pe galben avem așa: Viața noastră nu depinde de bogăție sau sărăcie, de influențe externe, forțe politice sau alte împrejurări ci de scopul nostru în viață. CREDINȚĂ, MUNCĂ ȘI DREPTATE. Dedesubt lupul dacic și o nouă rostire: Noi nu suntem urmași ai Romei! Reapare banda roșie pe care suntem invitați cu majuscule: VENIȚI CU NOI SĂ NE LUĂM ȚARA ÎNAPOI!

Social-democrat dar naționalist tulburat, de rit celt și clar bisericos-ortodox, care vrea să se unească cu cineva dar să-și ia și țara înapoi de la altcineva. De la cine? De la discarii ăștia care au pus mâna pe ea. Discari sau electrolovări sau poate chiar rapperi sau jazzmeni.
Miron Cozma anunță că el este rocăr și, se știe, rocării nu au fost niciodată comuniști. Dimpotrivă. Are plete, chica aceea cunoscută, pe care a ascuns-o sub cască ani de zile, prinsă într-un coc și ținută cu-o șurubelniță.
Ștefan îmi șoptește amuzat: Raluco, domnul e mai bine vopsit decât tine.
Are dreptate. Cozma umblă cu cioara vopsită pe cap.
Se declară dușmanul numărul 1 al tovarășului Iliescu pe care el l-a arestat, cu alte cuvinte l-a reținut în timpul mineriadei din 1991 când doar Rațiu-fraieru de Rațiu și cu democrația lui de 3 lulele, l-a scăpat pe Iliescu căci altfel rocărul din Valea Jiului îl dădea cu capul de masă cântându-i în răstimp ”this is the painkiller”.
Miron Cozma se dă nebun.
Dar nu e.
Miron Cozma se dă surd.
Dar nu e.
Miron Cozma țipă, vorbește peste ceilalți, presară informații și îi cere procurorului Voinea să îi confirme spusele. Acesta o face. De multe ori o face. Iar Miron Cozma, agitând un dosar arată publicului tăieturi din ziare, dovezi că este liderul sindical numărul 1 în lume, rocărul numărul 2, DJ-ul numărul 3. A fost DJ la 303, pe vremea lui Ceaușescu. Știe cu muzica. Asemeni lui Pied Piper, Cozma adus șobolanii afară din oraș, cântând la fluieraș. Apoi a fost băgat la zdup. Mult mai apoi. A stat 10 ani și acum e victimă.
Proștilor, ne spune, proștilor, l-ați crezut pe Iliescu atunci când a spus că sunt minerii cei care v-au bătut în 1990. Nu eram noi, era armata. Colonelul Cuchi Borislavschi a bătut studenți, colonelul Ion Nicolae a spart casa lui Rațiu.
Miron Cozma se dă nevinovat.
Dar nu este.
Se ridică în picioare și îl înfruntă pe Vișan, un domn în vârstă care îl întreabă naiv, dacă are remușcări. Niciuna. Așa zice Miron, cu ochi sclipitori și chică înfoiată. Are 61 de ani, niciun rid și nici oameni pe conștiință. Căci nu are una.
Miron Cozma se dă social democrat, dac liber, credincios, unionist, rocăr, luptător pentru dreptate, luceafăr al huilei, subinginer, Frodo Baggins of the Shire, Batman și seara, după orele 23, Robin.
Și este. Din fiecare câte puțin.
Dar în primul rând este un coșmar care îl bântuie pe domnul Vișan care, atunci când primește în obraz flegma lipsită de remușcări trimisă de fostul lider al minerilor, e luat pe sus de un val de emoție și începe să plângă.
Veniți cu noi să ne luăm țara înapoi, scrie pe cartea de vizită a lui Cozma. Dar țara a fost mereu a lui și niciodată a noastră.

Semnalmente: șaten deschis, ochelari, geantă doldora de documente, costum maro, noul negru, vechiul gri. Probabil ongist, zâmbet viclean, colțul drept al gurii rămas suspendat undeva la 1 centimetru deasupra orizontului buzelor, ca un săritor de la trambulină cuprins brusc de frică. A venit la vreo 4 evenimente Frontline. De fiecare dată preocupat, ușor nervos de parcă ar fi fost adus cu arcanul. Pare să spună: bine domle, hai că vin dar doar pentru că mă pune șeful. Oricum sunteți niște cretini și habar nu aveți să faceți un eveniment.

Cu toate astea vine. Intră în cafenea, zâmbet strâmb, ochi mijiți. Se așează curajos undeva în față și aruncă întrebări absurde, ca un locatar de bloc care golește zeama de la borcanul de murături pe geam, în capul trecătorilor. Atenție, locatari cocalari.
Ongistul este mereu nemulțumit și critic. Jurnalistul de la Adevărul care a fost în Crimea e un prost, dezbaterea despre alegeri este penibilă, a fost el la una cu Hurezeanu care a fost mult mai bună. Filmul lui Ujică a fost modest și el oricum vroia să știe când va fi închis Iliescu, nu să audă ce are de spus regizorul sau istoricul de la CNSAS. Cristian Ghinea e complet neinteresant, ambasadorul Ucrainei un cadru de partid care bagă discurs ideologic și acum, înaintea dezbaterii despre mineriade, prezența lui Liviu Mihaiu și comentariile unor speriați de pe Facebook îl lămuresc, exact ca pe-o vrăjitoare care citește în mațe de cocoș destinul unei nații, că evenimentul de diseară este un fiasco. Iar noi, ăștia de la Frontline ne facem vinovați acum, înainte cu 8 ore de dezbatere, de aruncarea în derizoriu a acestui subiect important pentru societatea românească din care ongistul cu geantă doldora de documente și gură strâmbă de frică face parte.

Ați făcut un rahat, ne spune Nostradamusu de Obor, deziluzionat de neîntâmplarea care sigur se va întrupa la 6 seara. Nu este singur. Un cor de cârcotași, oameni implicați în viața cetății, se ridică bâzâind, nor de muște de pe trupul încă viu al dezbaterii care e ca și moartă dacă vine Liviu Mihaiu. Un amic îmi scrie grăbit: Credeam că sunteți serioși la Frontline, cum să îl chemați pe Liviu Mihaiu să modereze?
Amicul a fost la o singură dezbatere. Una singură. A promis plin de seriozitate, de multe ori, că o să vină. A fost neserios. Sau ocupat. Însă părerile lui sunt serioase. Solide. Nu vine să-și piardă timpul cu discuții despre mineriade chiar dacă între vorbitori este avocata Diana Hătneanu care s-a ocupat cu reprezentarea victimelor mineriadelor, care a câștigat procesul la CEDO și, practic, a obținut redeschiderea dosarelor în România. Nu contează că vine procurorul Dan Voinea, cel care a avut în ogradă atâția ani aceste dosare și poate să zică niscaiva lucruri interesante despre blocarea lor. Nu contează că vine însuși Luceafărul Huilei, Miron Cozma. Nu contează că va fi prezent ziaristul Romulus Cristea, probabil jurnalistul român cel mai bine documentat despre fenomenul mineriadelor. Contează doar că este Liviu Mihaiu moderator, singurul om care a zis da, pe ultima sută de metri, după ce am fost lăsați baltă de moderatorul anunțat înainte. O glumă-zice un alt cârtitor, un om cunoscut pentru organizarea de beteleuri securisto-religioase demente. Sigur Mihaiu ia bani și noi, ăștia de la Frontline, mai păpăm niște fonduri.
Dragă ongistule, dragă securistule, dragă amicule scârbit: noi nu plătim invitații. Vorbesc gratis. Ne bazăm pe bunăvoința lor. Care există uneori, atunci când e și timp. Liviu Mihaiu a zis da și vine să modereze gratis. Pentru că nimeni altcineva nu a vrut să stea la masă cu Miron Cozma, pentru că nimeni altcineva nu a avut timp, pentru că nimeni altcineva nu a avut chef, pentru că nimeni altcineva nu a avut coa.e.
Așa cum se lamenta ongistul proroc, acesta este un subiect mult prea grav ca să vă împiedicați de prezența unui om care face un serviciu simplu: acela de a modera o discuție cu șanse reale de a o lua razna datorită debitului prea mare manifestat de reprezentantul Jiului.
Întreb iar, așa cum am întrebat și ieri un domn anglosaxon care a mărturisit că nu vine la dezbatere pentru că e cu Mihaiu:
Dacă nu vă place poștașul, refuzați scrisoarea?
Singurul fiasco pe care îl prevăd în această seară este acela de a avea în sală costume maro îmbrăcând o superficialitate acră, de oameni înfricoșați că le-a ieșit pe la prohab puținătatea firii.

Pe pârâiașul meschin, apa se târăște pe coate, ca un infanterist la instrucție și, obosită și plictisită, mai ridică din când în când capul, la timp să nu se lovească de un bolovan.
Ui teic lafting-ne informează ghida Remi care nu își poate rosti corect numele și se prezintă Lemi. Asta înseamnă că luăm pluta de bambus și ne ducem la vale. Jeepul ne varsă la marginea râului pe care curg, înșirați ca un cârd de rațe, 6 kayaciști gălăgioși.
Plutele sunt lungi, cam pe la 4 metri. Lungi și înguste și scufundate la 3 centimetri sub apă. Nu-i chip să te așezi dar…”siiiit, siiit!!!”, Lemi împinge aerul în mișcări de baschetbalist care bate o minge invizibilă. Un bunic sud-corean din grupul nostru, legat la frunte cu o bandană de pirat somalez, ascultă comanda și se așează turcește în apa de 2 centimetri. Hidratare pentru cuc.
Aveți grijă la crocodili și șerpi-încearcă o glumă nevolnică Lemi și apoi se retrage la o bârfă cu ghizii altor jeepuri cu alți turiști trimiși pe apa Sâmbetei.
Pe pluta noastră suntem 5, cu tot cu cârmaciul crăcănat care își suge dinții și înfige dibaci  între pietre andreua care mută pluta din micul ei port direct în mijlocul curentului. Mult spus curent. Ca să ne deplasăm, cârmaciul dă găuri, ca o mașină de cusut, una aici, una colea, toc-toc-toc, îngroapă bățul în patul râului, împunge nisipul, apoi se împinge în par, pluta se deplasează, își culege bățul, îl înfige mai încolo. Încă o copcă, încă 4 metri.
Sughițurile plutei ne dezechilibrează dar ne ținem dârji în picioare. Ceilalți doi pasageri sunt americani, zic eu. 65-68 de ani, el și ea, zâmbete largi, riduri expresive, confirmări cerute pentru orice remarcă: isn`t it amazing? isn`t it wonderful? isn`t it interesting?

Drept să spun, eu nu cred că e nici amazing, nici wonderful și nici interesting. Bine, fie, poate un pic e interesant că reușim să rămânem în picioare pe pluta care arată ca o ușă de la căcăstoarea din fundu curții, smulsă și aruncată pe apă. Ne păstrăm toți 5 echilibrul precar pe bețele ude de bambus, chiar și atunci când pluta se agață în omoplatul unui bolovan, chiar și atunci când cârmaciul ne vâră sub poala unui copac căzut ca un bețiv, într-un genunchi în apa râului. Nu am avut voie să ne luăm aparatele foto, decât dacă juram pe roșu natural că sunt rezistente la apă. Așa că retrogradăm în `90, în vremurile când ochiul era antrenat să înregistreze detalii, nu să delege grăbit filmului sau pixelilor toată munca de construire a unei memorii externe, la care vei avea acces doar când vine unchiulețu Marian în vizită, la o țuică.
Pârâiașul se târăște pe coate ca un student la PTAP și reușește într-un târziu să taie o piață cu tarabe de lemn, cârciumi de-o parte și de alta. În una din ele, pe o băncuță, 4 bețivi veseli se animă și învârt expert apoi aruncă spre noi lasourile întrebărilor: where are you from?
Din amonte, de unde să fim. Nu ține. Nu ne cred.
What country?
Canada-strigă ușor îngrijorați cei doi bătrânei verticali cu care împărțim pluta, necrezând că vreunul din locatarii băncuței știe să zică atunci când joacă Fazan pe țări numele Canada.
Canada? Numbel 1, numbel 1!!!-răspund bețivii localnici.
Stupoare.

Când ieșim din norul mirări erudiției bețivilor din Chiang Mai, primim și noi întrebarea.
Dar voi? Din ce țară sunteți?
Răspund scurt așteptând tăcerea țiuitoare, post explozie, care se așterne peste urechi după ce arunc petarda cu România.
”România? Puteam să jur. Că nu e clar rusă dar totuși vorbiți cu da. Știi, fiul nostru a participat la Eurovision pentru România. Acum doi ani cred.”

Pesediști curați, unicorni din magiun și unguri care urăsc paprica. Putea foarte bine să îmi spună că există toate cele de mai sus și aș fi crezut. Povestea Eurovisionului e neverosimilă și încep să mă uit după semne de schizofrenie și borderline pe fețele celor doi bătrânei. Și doar păreau normali dar acum, la o privire mai atentă, lui i se bate dubios ochiul și ea …
Ea zâmbește cald și continuă: ”9 gardens, gypsy, asta sunt. Și Cary a cântat cu ei, a stat în România o vreme. El oriunde ajunge întâlnește pe cineva și rămâne; e muzician, așa sunt muzicienii. Se întorsese de câteva luni acasă și sună telefonul, răspund. O voce zice ”Canada? Sunt Dan, vreau să vorbesc cu Cary” și am știut că sunt țiganii lui din România.”
”M-au chemat să cânt cu ei, pentru Eurovision. Așa a zis și a plecat. Nu a trecut de preselecție. A câștigat o cântăreață oribilă, ceva operă.” completează soțul. ”Uitați-vă pe net, Cary Shields, 9 gardens. Acum s-a căsătorit cu o chinezoaică, e în Pattaya.”
Pluta ajunge la mal. Un canadian fără nicio hematie de sânge de român, împreună cu niscaiva țigani cu vreo 6 leucocite de români, au vrut să participe pentru România la Eurovision în 2013. Totul pentru nimic. Așa se cheamă melodia. Nu aș zice. Undeva, pe o plută de bambus în colțul de nord al Asiei de Sud-Est, 4 străini s-au îmbrățișat și s-au simțit pentru 6 minute aproape. Isn`t it amazing? Isn`t it wonderful?

Prietenul meu vorbește ca un om care vrea să stingă un incendiu mare și flămând cu torentul lui de cuvinte ude. Prietenul meu vorbește de parcă a tăcut 26 de ani și acum barajul de 80 de metri care îi ținea gândurile nerostite închise, s-a crăpat, s-a fărâmițat, a fost spulberat sub viitură și pe fața de masă albă cad bucăți de ciment și bolovani din dig și se înfig mut în farfuria cu pastele arabiata din fața lui.
Prietenul meu e uluit.
Prietenul meu și-a dat seama că niciodată, niciodată, nu a făcut nimic pentru că a vrut el să facă acel ceva. Prietenul meu a fost dus de apă, împins la vale, mânat printre păduri și vărsat în mare. Prietenul meu nu s-a opus. Prietenul meu nu a avut ambiții. A făcut bani, firme, afaceri, și-a luat case și mașini, a bifat viața în căsuțele esențiale dar nu știe de ce. Cărat de curent, prietenul meu a uitat dacă și-a dorit ceva vreodată și a uitat cine e. Este un stâlp peste care s-au lipit atâtea afișe că nu mai știe nici el cum arăta, dacă era vopsit alb sau verde, dacă e din metal sau beton.
Nu-s ca tine. Tu ai vrut să te faci ziaristă și te-ai făcut, tu ai vrut să faci publicitate și ai făcut, tu ai vrut să pleci în lume și ai plecat, tu ai..
Ascult răpăiala cuvintelor lui pe geamul auzului meu. Vorbește despre mine prietenul meu dar nu mă cunoaște deloc. Eu am vrut să mă fac avocat, am vrut să plec la 18 ani la București, să trăiesc în cămin și să îi văd pe AC/DC la Monsters of Rock în Budapesta. Eu am vrut să fiu ziarist de investigații, nu cârpița de șters condurii a copilului lui Sârbu, eu am vrut să…
Prietenul meu merge pe 50. Are părul alb și nu stă cu sănătatea prea roz. Mintea lui a dat o lovitură de palat și l-a exclus pe el din toate gândurile pe care le coace. Mintea lui e interesată de afaceri, mintea lui își face griji pentru familie, mintea lui l-a uitat, l-a încuita afară și surdă, nu deschide ușa la care prietenul meu sună, sună, sună, încercând să își reocupe domiciliu. Prietenul meu nu mai are timp de pierdut, căci soarele alunecă spre asfințit și lumea se colorează în roșul plin de tresărire care precede negrul plin de murire.
Trebuie să se găsească pe sine, grea misiune când nu știe după ce să se uite, cum arată, ce înălțime, culoare de ochi sau câți ani are.
Ne despărțim, el mai ușor cu cele 673 de tone de vorbe risipite în paste. Eu mai scundă cu 1 metru 20, apăsată de presentimentul că anul ăsta lumea se va sfârși. Lumea așa cum o știu eu, lumea în care trăiește prietenul meu trezit din vraja celor 26 de ani de inerție tăcută.
În tunelul presărat cu chioșcuri care duce la metrou, ascunsă după ochelari cu rame maro, cu o bască de lână coborâtă până la jumătatea frunții, vânzătoarea a încetat să mai aștepte clienți pentru pijamalele și ștrampii ei chinezești. Privește în gol, ochi stinși în capul care pare retezat și așezat stângaci pe trupul de om de zăpadă în timp ce din radioul de pe tejgheaua chioșcului Crowded House se lamentează melancolic:

Hey now, hey now
Don’t dream it’s over
Hey now, hey now
When the world comes in
They come, they come
To build a wall between us
We know that they won’t win

Rămasă cu ochii la lentilele după care clipește cadavrul viu al vânzătoarei decedate acum 30 de ani, mă gândesc la zidul pe care îl construim în noi și sub care ne îngropăm, Ane ale unui Manole dement, încercând să ne păstrăm erecte viețile pustii ca o biserică dintr-un sat părăsit.

Acum fix un an se deschidea Frontline Club Bucharest, filiala românească a lui Frontline Club London. A venit Vaughan Smith, fondatorul clubului. Nu mai fusese în România din `89. Ne-a măsurat din ochi. Împachetați în cartea noastră de vizită de oameni din publicitate, statura făcută sul, nu prea am făcut cine știe ce impresie.
Adică nu sunteți ziariști.
Nu. Nu suntem ziariști, nu d-ăia cu patalama la mână.
Vaughan s-a riscat și 30 de evenimente mai târziu suntem în top 3 filiale Frontline. Ceea ce, pentru audiența care vine la evenimentele noastre înseamnă că o să aibă unde să bea o bere și anul ăsta și că, acum că am demonstrat că nu suntem niște agarici, poate o să ne bucurăm și de vizitele unor personalități din afară care să întregească panelul vorbitorilor români.

În seara asta, pe lângă analiștii Cristian Ghinea și Radu Magdin, îi avem la masă pe Excelența Sa, ambasadorul Ucrainei domnul Teofil Bauer și pe purtătorul de cuvânt al OSCE în Ucraina, domnul Michael Bociurkiw. Vom discuta despre ce s-a întâmplat în anul scurs de pe 18 februarie 2014 când Euromaidanul era rupt în tranșee și electricieni, profesori sau măcelari cădeau secerați de gloanțele trase de librari, economiști și, well..forțe fidele lui Ianucovici.
Vom vorbi despre anexarea Crimeei, prăbușirea rublei, contractele de livrare de armament sistate sau nu de către Franța, NATO, prăbușirea MH17, pace, chemarea la arme, Moldova și țările baltice, ”crezi că o să fie război?” și cui i-ar conveni acest război.
Nu arată tocmai a aniversare de 1 an de Frontline. Nu o să avem tort și șampanie. Dar cumva, în vremurile ăstea de căcat, e bine când, în ciuda tălpilor puse de unii, a lipsei banilor sau a dezinteresului față de orice altceva decât coafura lu Drăgușanu (care între timp nici nu mai e la modă. iată câte lucruri s-au întâmplat post Euromaidan), o construcție de tip club de presă reușește să reziste și să își creeze un public fidel.
Mulțumim.

Șoferul Jackie taie curbele, harșt, cad curbele ca unghiile de la picioare retezate de unghiera microbuzului. O oră jumate-atât ne promite ghidul că o să facem până la Templul Alb dar Jackie ne duce mai repede. În numai o oră suntem vărsați în marea de chinezi care s-a strâns la buza grădinii templului, spumegând și urlând, pozând și lăsându-se pozați. Acesta este cel mai frumos templu din Thailanda-așa ne spune ghidul și completează: și cele mai frumoase toalete din Thailanda.
ruina noua

Wat Rong Khun-așa se cheamă templul alb care simbolizează paradisul. Construcția este copilul marelui pictor contemporan-cel mai mare din Thailanda, cum ne spune ghidul, numit Chalermchai Kositpipat. A fost deschis în 1997 și, în 2015 are deja două turnuri prăbușite. De la cutremur. A fost unul acum câțiva ani și unul din turnulețe s-a frânt ca spinarea lui Varujan în fața parlamentarilor. Pe internet, marele artist anunță că mai are de construit la templu până în 2070. Cred și eu, dacă nu are o Ană s-o zidească-n perete, se vor tot nărui, ba că vine o ploaie mai mare, ba că s-a rezemat doamna Xi de perete.

iadul
Acum cele 2000 de doamne Xi pozează împrăștiate prin curtea plină de sculpturi reprezentând cranii și mâini care țâșnesc din iad, încercând să prindă de piciorușe trecătorul cu gânduri necurate. Sunt atât de multe doamne Xi, că este nevoie de ciobani de turiști care să te mâne pe pasarele și să facă loc următorului val de doamne Xi.
Pierduți în tsunamiul asiatic, noi cei câțiva bușteni vestici ne zâmbim stânjeniți și vag amuzați. Pe lângă Wat Rong Khun, peștele de pe televizor sau carpeta cu răpirea par Lautrec și Rodin.
A dat guvernul bani pentru templu?
Nooooo, sunt banii marelui artist. E foarte celebru, e preferatul regelui și are milioane de dolari. Mânăstirea e a lui, făcută din banii lui fără niciun ajutor.

ghiveci hell boy

Un soi de Gigi. Dar stai puțin.
Cum adică mânăstirea? Sunt călugări aici?
Da. Dar stau mai în spate. Clădirile lor nu sunt vizitabile.
Urc pe micuțul podeț care traversează iazul cu cranii și mâini de mort trimise de iad să te înhațe. La intrarea în templu, un gardian cu echipament de BGS și portavoce te pune să te descalți și veghează să nu faci poze înăuntru. Tot ce ai văzut afară, cristalele, argintul și pulberea de nuntă țigănească presărate pe templul paradisiac dispar lăsând loc unui hohot de râs pe care trebuie să-l înghiți ca-n Tom și Jerry și să-l păstrezi să-ți explodeze în burtă iar apoi, să lași moleculele de veselie să-ți fumege prin piele în acest Nagasaki al amuzamentului nuclear.

Căci pe pereții templului, deja cojiți și terfeliți, îi avem zugrăviți fără pic de talent pe Michael Jackson, Neo din Matrix, Vader, Darth Vader, Freddy Krueger, Terminator, Superman, Allien, Harry Potter, Hello Kitty, Elvis, Beckham dar și evenimente istorice care au marcat omenirea cum ar fi distrugerea turnurilor gemene din New York. Un insectar strâns de un colecționar de surprize cu mașini și reviste Bravo. Un soi de Arsenie Boca pop.

arsenie boca

Mă uit după Ceaușescu. Nu-i. Nici Dracula. Dar nu-i prea târziu. Până în 2070 poate cele două celebrități românești vor ajunge pe pereții paradisului kitchului din Chiang Rai.
Amin.
PS. după cum vedem există și o superbă reproducere a unui ceas de tip Tissot, cred eu. Pe când product placement în catedrale și biserici la noi? Poate așa s-ar mai putea acoperi din fondurile de ridicare. Isus în sandale Cardin, Sfântu Gheorghe cu o bluză Margiela.

Australianul Michael nu mai încalță pantofi de ani de zile. 4 ani, ca să fim preciși. E spaima autorităților aeroportuare și a personalului liniilor aeriene care nu ar vrea să îi dea drumul în avion desculț dar nu au nicio hârțoagă pe care să i-o fluture sub nas, invocând vreo reglementare sau lege care să-l oblige la respectarea protocolului vestimentar. Michael intră desculț, călcând cu călcâiele crăpate pe mocheta avionului și nimeni nu îi poate face nimic. O victorie a degajării exploratorului asupra scârțului cu toc corporatist.
Fals.
Michael e corporatist, dar unul desculț. Are o corăbiuță unde încap lejer vreo 30 de persoane, are bucătar și barman și cârmaci și el și Ricardo, un argentinian fugit de acasă, fac pe ghizii. Corăbioara te ia din Railey beach și te duce să dai târcoale prin preajma unor insulițe stâncoase, să te uiți după pești sau să te cațări pe stânci și să te arunci în mare și, la apus, mănânci un padthai iute dar nu prea iute, că doar ești vestic și nu-ți place iuțeala și bei o berică și soarele se scufundă roșu în marea albastră iar pe cerul ciclam trec stoluri de lilieci uriași. Ce nevoie ai de ghizi pentru așa ceva? Ca să te întrebe ce vrei să bei și să-ți aducă berea și să arunce pepene roșu în apă ca să adune peștii cu dietă de manechine. Peștii vin, vânează pepenele, se zvârcolesc în fața măștilor de snorkel. Apa e murdară de diaree de pește care nu are digestia de teleormănean ca să halească atât pepene roșu. Când nu mai primesc mâncare de pe barcă, peștii dispar și tu descoperi sărăcia de talcioc rusesc la închidere, când au fost strânse cârpele de pe jos și marfa împachetată în portbagajul Ladei rablagite. Turismul a distrus tot. Coral nu mai există, măcinat de milioanele de ancore aruncate, tăiat de elici, călcat în picioare de omul cu snorkel care pune piciorul jos, pe căsuța peștelui clovn. În apă plutesc plastice de la pachetele de țigări și paie de la cocktailurile servite pe o barcă exact ca a lui Michael, la apus.
20.000 de dolari a costat corăbiuța. Dar îi va scoate repede că biznisul duduie. Avem alături de noi 8 americani, 5 australieni, o franțuzoaică, 2 suedezi din Goteborg care ne atrag atenția că orașul lor a dat ABBA. Și 4 nemți.

Franțuzoaica ne informează casual că e la menopauză timpurie dar că, totuși, nu a renunțat la visul de a găsi un bărbat. Poate un suedez, poate chiar din Goteborg căci sora ei i-a spus că ăștia, suedezii, sunt bărbați frumoși. Înalți. Nu ca Sarkozy care este un pitic stâlcit dar măcar era un președinte mai bun decât Hollande care duce țara de râpă. Dacă însă iese Marine Le Pen, urmează război civil. Așa spune franțuzoaica privind peștii care se bat pe bucățile de pepene aruncate de Ricardo în apă. Război civil în care se vor înfrunta francezii cu musulmanii care refuză să se integreze, refuză să învețe istoria Franței, nu au niciun chef să afle mai multe despre revoluție și iluminism. Marș din țară, asta ar trebui să le spună autoritățile. Dar nu o fac. Căci au nevoie de voturi și d-aia nu reformează nimic, aparatul de stat e gras și Chirac a spus: mamutul trebuie să piardă greutate (de fapt nu el a zis asta și nu despre aparatul de stat ci Lionel Jospin despre învățământul de stat francez). Ajungem la a treia insulă, cea unde cățărătorii se târăsc pe suprafața verticală a peretelui și apoi sar de la 6 metri sau poate 10, urlând, în apă.
”Dacă Franța pică, pică toată Europa. Și Franța dacă o ține în continuare tot așa, cu subvenții și socialism, în 10 ani se duce dracului.” spune franțuzoaica la menopauză timpurie și trage dintr-o bere privind cum cățărătorii se aruncă de pe stânci în marea mai pustie ca un oraș fantomă chinezesc. Toți cei 7 pești din zonă sunt la barcă, înghițind pepene roșu și făcând caca moale.

Suedezii din Goteborg ne anunță că au vizitat România și le place mult Sofia iar argentinianul ghid întreabă dacă așa arată românii, că nu a mai cunoscut niciodată români. Michael cel desculț părăsește corabia, înoată voinicește până la peretele de stâncă pe care se urcă sus-sus-sus și apoi se-nfige ca o insultă, drept și dureros, în apa mării. Americanii aplaudă.
O nouă excursie reușită, declară franțuzoaica. A mai fost și ieri tot cu Michael, în același tur și a revenit pentru că i-a plăcut foarte tare. La televizor, primul ministru anunță că se elaborează o strategie națională pentru încurajarea turismului și că în primele 18 zile ale lunii ianuarie, Thailanda a fost vizitată de 1,8 milioane de turiști străini. Cu 100.000 mai mulți decât numărul total al celor care au fost în România în 2013.
Mă gândesc la ursul de container din Brașov pe care am putea să-l atragem cu pepene roșu, întru încântarea turistului din Goteborg și al turistei din Toulouse.