Archive

Monthly Archives: March 2014

la 11 kilometri de jaipur e fortul amer. la fortul amer urci pe jos sau, daca esti chivernisit si iti plac fotografiile chicioase, alegi sa-ti instalezi un turban pe cap si sa te cateri intr-o ladita de rosii, fixata cu franghii pe spatele unui elefant. elefantii sunt incolonati intr-o parcare la baza fortului. sunt doar femeiusti de elefanti, masculii sunt mult prea agresivi si nimeni nu risca sa catere un american cu 6 avocati flamanzi, pe spatele unui animal nevrotic. pe langa elefantite trec indieni cu piele scofalcita, inarmati cu tepuse pe care le infig in burta animalelor, mai repede, mai la dreapta, mai incet, mai la stanga. hatanandu-se in cutii, cu monturile albite de efortul cu care le strang marginile, turistii incearca sa se simta in largul lor. largul lor e foarte mic. “maharajaaaa, maharajaaa” striga cate un sofer de elefantita, gesticuland cu mana catre aparatele foto. turistii le cedeaza cu grimase de voiosie falsa si maharaja in adidasi si cu proteza de sold va avea ce sa arate nepotilor, la intoarcerea in miami.

cu elefantu la fort amer

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“maharaja”, un vanzator imi flutura in fata un turban, incercand sa-l vanda. un coleg varstanic, ma masoara din ochi, apoi il informeaza scurt pe entuziast: “they no maharaja”. asa e. am renunta la turul vandut, cu atata pompa de toate ghidurile: vizita lui amer fort, calare pe elefanti, in favoarea lui elefantastic, un parc care iti garanteaza interactiunea corecta cu pachidermul, sub supravegherea unor indivizi care stiu sa citeasca nevoile si fitzele acestuia.

la marginea satului, in vile mai smechere ca in pipera, locuiesc cei 24 de elefanti ai lui rahul. 23 de femele si un mascul pe care tanarul biznismen de 27 de ani, fost vizitiu de elefanti la fortul amer, i-a salvat de la carausia de turisti si i-a adus in elefantastic. un elefant costa cam 100.000 de dolari bucata. cu o turma de 24, rahul este unul dintre cei mai chivernisiti cetateni din jaipur.  shakuh e elefantul cu care imi voi petrece dupa amiaza. are 24 de ani si este animalul calarit de rahul, in vremurile in care lucra si el la amer fort. de ce nu mai faci asta?

rahul si elefantul sau

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

rahul lasa mobilul din mana: “pentru ca elefantii sunt tratati prost. muncesc din greu, turistii vad asta, se simt prost si nu mai vor sa faca turul, asa ca proprietarii pierd din ce in ce mai multi bani si nu au din ce sa ii intretina. chiar asa, stii cat costa intretinerea unui elefant pe zi? 3000 de rupee (50 de dolari). de unde faci rost de banii astia? ii duci la fort, sa care turisti. e un cerc vicios.”. un elefant mananca de 4 ori pe zi, grau amestecat cu un anumit tip de iarba, trestie de zahar si chapati. doar vara primesc banane pentru ca fac usor intoxicatii de la ele, atunci cind nu sunt indeajuns de coapte. de fapt elefantii sunt niste animale ingrozitor de sensibile. eu sunt in tricou, dar lui shakuh ii e frig. nu dardaie, nu e albastra de frig, dar rahul zice ca 19 grade nu este defel temperatura ideala, pentru ca elefantii sunt animale de padure tropicala. in rajahstan au ajuns adusi de maharajahi, ca sa serveasca patria, luptand in armata. acum poti sa inchiriezi elefanti pentru nunti, botezuri, cumetrii. “eu nu fac asta. respect animalele si stiu ca si turistii nu vor sa le vada exploatate. elefantastic merge excelent. am aparut in lonely planet fara sa fac niciun pic de tamtam sau reclama. sunt foarte multumit, de fapt as fi daca nu ar fi aparut deja o gramada de siteuri care ma copiaza. a trebuit sa imi pun poza mare pe facebook si pe site, ca sa stie lumea cum arat, ca s-a umplut jaipurul de oameni pe care ii cheama rahul si toti au cate un parc de elefanti”.

trompa lui shakuh vibreaza si dinauntru iese un ghiortait de mate de balaur. sforaitul tine cateva secunde. “asa vorbesc elefantii. vibratiile se aud la 5 kilometri distanta. nu-ti fa griji. scoate-ti ochelarii pentru ca e important sa faci eye-contact si da-i de mancare”. urmez intocmai comenzile lui rahul. perisorii de pe trompa ma inteapa, insa pielea elefantului se simte ca o bucata de jelibon. imi vine sa il musc de nas si imi vir obrazul in trompa imensa, care miroase a bebelus scos din baita. shakuh baga un dans irlandez pe picioarele din spate si-si flutura urechile, prelata de camion dezlegata. “asta inseamna ca e relaxata si se simte bine cu tine” imi comunica atent rahul. “daca se misca picioarele si urechile e perfect. vrei sa o calaresti?” clar. rahul zice ceva. este una din cele 34 de comenzi magice, in sanscrita, pe care antreprenorul le-a invatat de la tatal sau, sofer de elefant si el, si tatal de la taica-su si taica-su de la tatane’su, care a lucrat la al mai smecher maharaja pe care l-a avut jaipurul.

me and my monkeyshakuh se apropie de o platforma, 7 trepte, “urca. asa. acum intinde dreptul si incearca sa te relaxez”i. nu am sa (sha), deci nu am de ce sa ma tin, muschii coapselor sunt intinsi sarma, as putea sa primesc mesaje telegrafice prin ei. primul pas al elefantului este usor la vale, simt ca o sa ma prabusec peste ceafa animalului. un alt elefant, ascuns intr-un grajd, scoate un strigat lung si shakuh se opreste, adulmeca, isi ridica trompa si tipa ascutit. simt cum ma umezesc la fese. ma gandesc cum si pe ce parte sa ma arunc atunci cind va incepe galopul. rahul zice ceva-in sanscrita, unul dintre baieti o apuca pe shakuh de trompa si o trage la plimbare. nu au trecut mai mult de 78 de secunde, dar deja am facut febra musculara. trecem printr-o padurice unde ne intalnim cu elefantii iesiti din schimb de la fort amer. se intorc acasa cu vizitii prabusiti in cutiutele de lemn, numerotate, de pe spatele animalelor. nu stiu cum trece ora. elefantului i se ordona sa se aseze, moment in care ma lipesc, maieu ud, de spatele animalului. daca se va lasa in genunchi o sa vin in cap. dar nu, isi pune fundul greu-zdrang-in praful drumului si alunec cu picioare tremurande din spatele ei.

shakuh

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

shakuh isi taraste talpile plate, ca papucii de casa ai negresei din tom si jerry, catre locul unde asteapta sa i se dea apa. bea 75 de litri de apa pe zi. iarna. vara inghite 100. ii strecor furtunul pe nara, trage-trage-trage-trage apa pe nas, apoi si-o scuipa in gura. de spalat, ii spalati? “la doua zile iarna, sa nu raceasca. si le facem saptamanal masaj cu ulei de mustar, ca e foarte bun pentru par. chiar si pentru oameni. si eu ma dau cu el”.

australienii de langa vopsesc o elefantita gravida. baga logourile de la playstation si adidas. culorile sunt naturale-ma asigura rahul. pofteste de-ti vopseste elefantul. shakuh toarce, trompa ii vibreaza data cu basii la maxim: “fata, zi si tu cat ghinion. din toata lumulita asta, sa-mi pice niste romani. toata ziua am stat cu frica in san, ca o sa-mi ciordeasca portofelu.”

ploua cu cancere (da filologilor, stiu ca e o cacofonie, n-am cum sa o evit) pe linga mine si sunt ipohondra. ce faci cand esti ipohondru, simti cu limba o excrescenta sub buza de sus si cunosti indeajuns de bine pe cineva care tocmai a scapat, ca prin urechile acului, de o tumoare hapsana? dai fuga la un medic orelist.

medicul orelist este o doamna cu frizura de jeanne d’arc, bustul strans in armura halatului alb, figura plictisita metafizic de toate disperarile ipohondrilor care dau buzna in cabinet. “cu ce va ajut?”paaai, am simtit o excrescenta pe ata asta de la buza de sus, cea care o pastreaza legata de gingie. “asa si?”, as vrea sa stiu ce este cu ea, nu cred ca e normal, daca e o tumoare? “doamne ce prostii spuneti. sunteti bolnava”, stiu, d-aia am venit la medic. “e na, sunteti bolnava la cap. veniti aici pe scaun”. se ridica scarbita, isi pune manusi de cauciuc, isi ia un soi de lupa, eu ridic oblonul buzei. “unde?”, cum unde, pe ata asta, “ce varsta aveti?”, 40, “pai si dumneavoastra nu stiti la varsta asta cum va arata gura pe dinauntru?”.

stupoare. uite ca nu stiu cum imi arata gura pe dinauntru. pina acum, la 40 de ani, nu am stat cu gura cascata, in oglinda, sa vad cum arata sforicica aia de piele care leaga buza de sus de gingie. probabil sunt foarte putini oameni ca mine pe pamant. facem parte dintr-un grup al oamenilor care nu stiu pina la 40 de ani cum le arata gura pe dinauntru. daca as fi fost barbat, as fi putut sa invoc apartenenta la aceasta secta, ca sa nu ma duc in armata.

doamna doctor se intoarce catre o oglinda, isi ruleaza buza, ca pe un trabuc gras, studiaza atent ata dumneaei si apoi imi spune:”o aveti exact ca a mea”, ranjesc in oglinda si ii arat diferenta, sforicica mea e clar mai grasa, are o stalactita de carne atarnand de ea, ca un turture de un cablu, “eeee, asa e din nastere sunt sigura. nu aveti practic nimic”. imi face vant catre scaunul din fata biroului.

“si daca ati avea cancer, care e problema? de ce va e asa de frica de moarte?”. intrebarea imi da un pumn in nas. zbang. chiar asa, de ce mi-e frica de moarte? pentru ca mi-e frica de miliardele de ani de nimic si intuneric. “eee, eu cred in reincarnare. nu are sens sa va fie frica de moarte, credeti-ma. si cancerul il faceti oricum de la stres. si de la karma. daca e sa-l faceti, il faceti si daca veniti la control si daca nu veniti la control.”dumneavoastra imi sugerati sa nu mai vin la control? sa astept sa locuiesc cu o tumoare in gura sau pe ovare, pentru ca asta e karma? “sau stresul. de fapt primul e stresul. nu va mai stresati atat”

abonamentul meu la policlinica privata imi scoate lunar din buzunar 80 de lei. din el imi acopar consultatiile dar analizele, testele, radiografiile si ecografiile si alte d’astea care se termina cu “…fiile”, toate costa o caruta de bani. pe care trebuie sa ii fac rost de undeva, sa ma dau peste cap sa ii castig. operatiune care ma streseaza si care, iata, produce cancer. nu mai bine astept sa treaca viata asta de cacat si, cand simt ca imi vine sfarsitu, sa imi scriu pe palma, ca sa nu uit, atunci cind m-oi reincarna in viitoarea mea viata, sa o fac intr-un sef de gara dintr-o halta in moldova, ceva mic si cochet, cu un frigider cu bere si un radio cu muzica populara? un loc care sa imi permita, pina la 40 de ani, sa-mi trec limba de milioane si milioane de ori pe sub buza de sus, vanand bucatele de pui ratacite si, astfel, sa imi invat pe dinafara relieful gurii? sa nu ma fac dracului de cacat cind ma intreaba cineva cum arata ata care leaga buza de sus de gingie si eu sa nu stiu. si sa nu care cumva sa-mi treaca prin cap ca am cancer la gura. ca doar nu sunt vreun stresat, ca toti cancerosii. si nici karma nu poate sa fie, ca eu nu stiu nicio karma. noi nu avem la noi in sat asa ceva.

la revedere doamna doctor si va multumesc pentru sfaturi. “o zi buna. si nu va mai fie atat de frica de moarte. de ce credeti ca e mare lucru?”

 

 

tatal lui eugen are 81 de ani si e mai tare de urechi decat un pechinez batran dar se crede varlav si se arunca asupra telefonului care suna deja de 34 de secunde. “aloooo, eu sunt, am avut un accident” gafaie o voce in receptor. “eugen, tu esti tata?”, “da, eu sunt, sunt la spital, am avut un accident, am calcat cu masina un copil.” mama lui eugen are 63 de ani si inima slaba. “cu cine vorbesti?” “cu eugen, a avut un accident”. fil-fil-fil, inima paraseste pieptul mamei lui eugen si nu pleaca singura, luind cu ea si creierul femeii. insfaca receptorul “unde esti mama?”, “la spital. am omorat un copil cred si eu sunt ranit. o sa vina tatal copilului la tine sa-i dai 98 de milioane, ca altfel ma mananca puscaria”. telefonul se intrerupe.

creierul femeii e plecat undeva dupa tigari. tatal tare de ureche incearca sa fie rational: “cum sa ii dai atatia bani. hai sa mergem la el, la spital”. telefonul suna iar, mama raspunde: “dar tu esti bine, nu vrei sa te sun pe mobil?”. “nu, ca ne intercepteaza politia. trebuie sa fiu scurt. o sa te sune un om, tatal copilului, sa faci ce iti zice el”.

tzr-tzrrrrr. “buna ziua, eugen, copilul dumneavoastra, mi-a bagat in spital copilasul. are coloana rupta. eu il bag in puscarie daca nu imi dati 98 de milioane”. mama tremura, frica i-a lins ca un caine infometat si ultimele picaturici de ratiune din castronasul mintii: “sigur. spuneti ce sa fac?”, “vine prietenul meu cristi si ii dati banii. spuneti-mi adresa”. femeia dicteaza strada, blocul, scara si apoi porneste turbata sa sune dupa bani, la sora-sa, la vecini. vorbeste cu alte 5 persoane, le spune nenorocirea, doamna sefa-sora mare si privatizata, ii da 5800 de lei, o verisoara scoate 4000 dintre prosoape, “ca eugen e un baiat prea bun ca sa ajunga, ca un borfas, la inchisoare”. niciunul dintre creditori nu se intreaba: daca accidentatii sunt la spital, cum de nu stie politia? daca sunt la urgente, cum de nu e politia cu ei? mama lui eugen a lucrat ani de zile la urgente. si ce folos? cu creieru legat, cu un calus in gura, terorizat de groaza, mama nu isi mai aduce aminte nimic.

in fata scarii apare cristi-un taximetrist care preia primii 5800 de lei. “ce indicativ avea? de la ce firma? de ce nu i-ati cerut un buletin?”-o intreaba mai tarziu politistul pe mama lui eugen. cristi ia banii si pleaca si, dupa un alt telefon, tot pe fix, primit de la tatal copilului cu coloana rupta, apare al doilea taximetrist, care inhata 4000 de lei. de data asta mama tine minte 546. asta e indicativul. ce firma? habar nu are.

abia la juma de ora dupa ce a aruncat pe geam 9800 de lei, mama lui eugen se decide sa verifice la spital, unde ii e copilasul ucigas. la urgente nu-i. mama cu inima slaba si creier ioc se sprijina de pereti, usurata de bani si de frica. nu-i aici eugen, ce bine. eu totusi il sun pe mobil. si uite asa, dupa 2 ore de la telefonul cu gemete il suna pe eugen care sta in varful patului si se joaca real race pe tableta. “unde esti mamica? esti bine?”, “normal. sunt acasa”, “pai accidentu?”, “ce accident?”, “accidentu in care ai calcat un copil? nu poti sa vorbesti ca sa nu te inregistreze politia?”, “esti nebuna. nu inteleg nimic ce spui. ce accident?”.

mintile se intorc de la cumparat tigari. femeia realizeaza ca a pierdut 2300 de euro. ca a intrat in datorii. medicul de la urgente ii spune bland: lasati doamna, dati-i incolo de bani. bine ca nu e rastignit p-aici pe pat baiatu dumneavostra. sau ca nu face puscarie”. politistii isi dau coate: dumneavoastra sunteti chiar proasta. cum sa dati asa bani, la niste necunoscuti? de peste un an de zile aratam la televizor, facem valva in jurul cazului astuia cu hotii care te sperie ca a facut cineva drag un accident de masina. sunt sute de persoane care au patit asta, ce dracu, chiar nu va uitati la televizor?”

mainile tatalui lui eugen se strang in jurul gatului mamei lui eugen: “idioato, ai aruncat banii pe geam. ti-am zis sa mergem la spital”. eugen il impinge pe bosorog “ia mainile de pe ea”, femeia plange: “nu da mai in taica’tu, ca e pacat”. undeva, la 2 sau poate 3 kilometri distanta, 2 taximetristi impart 2300 de euro si-si rad in barba: ti-am zis ma sa vedem “pozitia copilului”, daca nici din filmul ala nu intelegi nimic, nu stiu de unde poti sa o faci. si a luat si premiile gopo.

aceasta este o poveste adevarata. pe bune. ca si cea din filmul “pozitia copilului”.

“what sells a newspaper?” one of Northcliffe’s* editors was once asked. He replied: ‘The first answer is “war”. War not only creates a supply of news but a demand for it. So deep rooted is the fascination in a war and all things appertaining to it that …a paper has only to be able to put up on its placard “A Great Battle” for its sales to go up”.

*unde Northcliffe, Lord Northcliffe-era proprietarul ziarului Daily Mail.

in vara se implinesc 100 de ani de la izbucnirea marelui razboi, primul razboi mondial. in cartea sa “The Pity of War”, Niall Ferguson trece prin decadele premergatoare, prin literatura, filozofia, economia si, mai cu seama, starea mass mediei de la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX. Literatura de doi bani, serializata in publicatiile vremii, prevestea invazia Marii Britanii de catre trupele germane. Ca sa castige mai multi bani, lord Northcliffe a discutat cu autorul de romane de razboi Le Queux, sa schimbe fictionala linie a invaziei teutone a angliei, astfel incat aceasta sa treaca prin orasele unde Daily Mail avea audienta mai mare.

rezultatul? o natiune paranoizata, ale carei politici, externa si militara, au fost influentate de scriitorasi de doua parale, un soi de gazi si diaconesti ai vremii. istoricul ferguson spune ca nu ai cum sa nu simpatizezi cu functionarul german care a refuzat sa elibereze pasaport unui angajat Daily Mail, in Berlin in 1914, pentru ca “he believed he had been largely instrumental in bringing about the war”.

cartea e doldora de informatie, cu o bibliografie grasa pe care bietul ponta nu ar fi putut sa o ciordeasca, d-apai sa o citeasca, usor greoaie dar cu atat mai satisfacatoare in concluziile ei, deloc simpliste despre natura umana si marele razboi mondial.

asa cum vizionarul bancher polonez Bloch a scris in 1899 in cartea sa “Is War Now Impossible?”, razboiul modern inseamna: “entire dislocation of all industry and severing of all the sources of supply, the future of war is not fighting, but famine, not the slaying of men, but the bankruptcy of nations and the break-up of the whole social organisation”.

dar, spunea Block, tocmai de aceea razboiul este imposibil si orice incercare de a-l porni, este o sinucidere.

si cu toate astea..avem 100 de ani de la primul razboi mondial. 37 de milioane de morti, revolutia din Rusia, comunism, fascism, al doilea razboi mondial, razboiu rece, coreea, vietnam, afganistan, irak, pakistan, siria, ucraina si acum crimeea. toate isi au originea in asasinatul din sarajevo de acum 100 de ani si isteria mediatica precedenta.

 

fiica prietenului meu are 28 de ani si doua facultati, stiinte politice si dreptul. asta e inca neterminat, la anul. dupa care va face scoala de judecatori si va intra in cea mai puternica categorie profesionala din romania. zice fata prietenului meu, zambind superior: “noi ne vom stabili salariile. noi ne putem opune oricarei legi care nu ne convine, pe care o simtim ca ne este potrivnica”. nu-mi place deloc fiica prietenului meu.

este aroganta si infige in masa, intre paharele de bere, tarnacopul judecatilor de valoare, spargand armonia discutiei cu afirmatii nemestecate. spune ea: “este normal ca oamenii simpli sa nu fie informati si sa nu vrea sa fie informati. informatia nu le-ar face nimic bun. ba chiar le-ar face rau. de ce sa se uite un zidar la un documentar? l-ar face sa gandeasca, ar incepe sa se concentreze la ce a vazut in film si, astfel, s-ar transforma intr-un zidar mai prost”. marx traieste, el si munca intelectuala care este vadit diferita de munca fizica. marx traieste si bea bere cu mine la masa si, atunci cind ii spun ca oamenii nu sunt bidimensionali, ca nu sunt definiti doar de ceea ce fac si ca daca ii pui unui om o problema metafizica, asta nu inseamna ca isi pierde concentrarea la munca lui fizica, marx fara barba imi spune ca nu inteleg nimic si vine cu exemplul emanciparii femeii.

zice fata prietenului meu: daca femeile nu ar fi avut acces la informatie, informatie capatata odata cu munca in afara ograzii, adicatelea odata cu industrializarea, femeile nu ar fi divortat ca nebunele, nu s-ar fi lasat familiile si nu s-ar fi distrus astfel insasi structura sociala a tarii. marx ortodox. barba de evreu comunist si barba de parintel exorcist de la tanacu. fiica prietenului meu nu isi pune problema mariajului ca forma de prizonierat al celor doua parti, intemnitate intr-o structura rigida, dar stabila atata timp cat barbatu poate sa arda orice, pe raza comunei, dar sa fie discret si sa nu vrea sa isi paraseasca nevasta (sotia, mai putin, dar nu deloc, are si ea aceste libertati, atata timp cat joaca rolul ipocrit al fidelitatii). fiica prietenului meu-divortat de mama fetei, crede ca ma’sa si cu tac’su au plecat fiecare incotro, pentru ca mami a avut acces la informatie, s-a uitat la documentare, vezi bine si, astfel, ca si zugravu de mai sus, nu a mai putut sa mai fie o nevasta buna, din cauza gandurilor care nu i-au mai dat pace si i-au mancat concetrarea la treburile casei.

imi vine sa o strang de gat pe fata prietenului meu care imi explica sfatoasa cum functioneaza societatea si de ce e normal ca intr-o sala de cinema, la un festival de documentare sa fie prezenti doar 100 de oameni. “voi astia, intelectualii, picati foarte usor in capcana ideologiei democratiei. credeti ca toata lumea ar trebui sa gandeasca asa cum o faceti voi, sa fie curioasa, sa vrea sa afle mai multe. de ce? ce va iese voua de aici? daca un zidar care vede documentarul despre ucraina, decide sa dea o lovitura de stat si sa rastoarne si el statu? la ce va serveste voua atata democratie?”. fata prietenului meu are doua facultati si prostia semeata a lui vanghelie intiparita pe fata. nu imi doresc decat catapulta timpului, s-o proiecteze in ’84, cind zidarul-nevasta si intreaga societate, se concentrau marxist la ceea ce aveau de facut si familiile nu erau puse in pericol de afluxul de informatie destabilizatoare.

prinsa intre generatia crescuta in umorile comuniste a mariei grapini si cea superficial educata intr-un fals cult al nostalgiei marxiste a fiicei prietenului meu, imi doresc sa apara o lege, care sa impuna un an de practica a viitorilor judecatori in belarus, kazahstan sau chiar in prea deschisa rusie a domnului putin.

luminile se sting in sala, filmul “Which way is the front line from here?” incepe, scaunele scartaie, din placaj de banca din scoala generala. viclene-se lasa incalecate de bietul spectator, dar iti tabacesc fundu ca un naravas calut mongol. in randul doi se aseaza o doamna subtirica, cu o esarfa care-i strange urechile si-i aluneca usor pe frunte. nu vad asta de la inceput, insa o aud, din cind in cind, aplaudand vesela actiunea trista a documentarului.

il aplauda pe Tim Hetherington cand pozeaza copii cu ochii scosi, in Liberia, apoi e entuziasmata de fotografiile cu rebelii in fabrica de bere, dupa ce Tim si grupul lui, trec printr-un baraj de mortiere in jungla, se bucura si gangureste cand acelasi Tim, asudat, se arunca dupa un pietroi si spune ca de data asta au fost la atatica de moarte. suntem acum in afganistan, cu soldati americani puberi, uitati intr-un varf de munte. doamna din randul doi e multumita ca la o comedie cu ben stiller. si filmul se termina, cu totii stim cum, Tim Hetherington e mort din 2012, in Misrata, Libia. se aprind luminile in sala, se discuta cu florin ghioca despre fotojurnalismul de razboi.

si atunci apuc sa o vad pe doamna care aproba tot ce spune florin: da, asa e. aplauda marunt cand fotograful vorbeste despre frumusetea filmului sau despre interactiunea cu subiectii atunci cind fotografiezi. aplauda cand florin spune ca e platit foarte prost pe o poza, ca nu sunt reviste care sa le cumpere, ca jurnalistii nu sunt asigurati atunci cind pleaca la razboi. rade fericita cand afla ca-o greseala de soft de la o agentie de turism din magheru, permite sa iti iei asigurare de calatorie in afganistan. dar, desigur, nu face doi bani. esarfa doamnei din randul doi i s-a ridicat spre crestetul capului.

l-a iesire, ma prinde grabita din urma. “nu va suparati am o intrebare pentru dumneavoastra” spune. auci, o sa ma intrebe despre film sau despre frontline sau despre festivalul de documentare. “nu-i asa ca dumneavoastra v-ati facut inelu?”. floarea de fetru roz de pe deget e singurul lucru atractiv pe care a gasit-o la mine. nu doamna, e cumparat.

ma prinde din nou la intrare si, cu ochii la plasa de la one world (pe care scrie “tara arde si ei fac documentare”) zice: “asa e. tara arde si baba se piaptana, baba sunt eu. dar ma regenerez. sunt in plin proces de regenerare”.

serios? cum faceti?

se sperie si isi impinge esarfa pe spate, ca pe-un chipiu de militian transpirat: “pai am 50 de ani, nu arat bine?” ba da, sunteti superba. “ma regenerez cu filme, caci m-am indragostit de festivalul asta de documentare. am fost si anul trecut. mi-a placut mult filmul dat de dumneavoastra, despre fotograf. si prietena lui africanca. va dati seama cate generatii de stramosi ai ei au mai facut un pas si inca unu ca sa ajunga ea in america? seamana la ochi cu mine”. cine? “prietena lui Tim.”, nu va vad ochii, ca stati cu spatele la lumina.

“va spun, ca doar ma cunosc bine pe dinauntru, desi am ochi de african, eu nu vin africa. cu dumneavoastra e altceva. desi aveti ochi albastrii si sunteti clar vestica dupa fatza, nasucul carn va tradeaza ascendenta araba”. stinge tigara, isi trage pe frunte esarfa si pleaca sa se regenereze mai departe cu inca un documentar, despre parinti de homosexuali din turcia (imi spune o amica).

intotdeauna am exercitat o atractie fantastica pentru capiati. ma mir si acum de ce nu-s maritata cu dan diaconescu. chiar asa, stie cineva pe unde umbla haimanaua?

pe malul marii straluceste un castel disney. sa fie hotel? sa fie parc de distractii? este spitalul luminat cu neoane, finantat de printi sauditi, care trateaza gratuit musulmani-zice soferul muhamed. cand vii de la hotel spre india gate, taxiul costa 600, soferul e imbracat in camasa si miroase a lamaita. cand te intorci de la india gate catre santa cruz, taxiul costa 300, e facut din cutii de crema de ghete iar soferul conduce descult, punand talpa de iepure, crapata si inegrita, pe pedalele care miauna isteric, la fiecare semafor. “in spitalul asta nici nu stiu cand se mai opereaza”, zice soferul scump, de 600 de rupee, “ca tot timpul se toarna cate un film de bollywood.”

spitalul-castelhanging garden atarna ca o mesa prost lipita, pe scafarlia lui basescu, batuta de vant. gradinile sunt mandria mumbaiului. intr-un oras fara cafenele, fara terase, pe ale carui plaje nu poti sta de jeg, in ale carui ape nu poti intra fara sa ti se topeasca degetelele, gradinile suspendate deasupra golfului sunt bizar de curate. indienii se bulucesc sa-si faca poze din faimosul balcon de unde -seara-luminile marinei formeaza “colierul reginei”. e zi si cineva a ridicat capacu de pe oala cu supa, un abur umple aerul si, nici vorba sa vezi vreun lantic ceva. abia distingi soseaua, conturand delicat peninsula colaba.

poarta indieiin varf, la marginea marii arabiei, e poarta indiei, inconjurata de un stol de fotografi, mai multi decat turisti. campionatul mondial de fotografie cu monument in spate. sunt zeci, toti trag de tine, “pictial-pictial”, le arati aparatul propriu, nu multumesc, am si eu camera, e ok, ma descurc. indienii nu au auzit de selfie, ei vor sa te propteasca scurt, cu spatele la poarta si sa te execute sumar in timp ce iti spuna “branza” sau “pasarica”. tactica nu merge. fotografii someaza, turistii alearga alandala, in tarcul ridicat de politisti dupa atentatele din 2008, de peste drum, de la hotelul taj. antrenorul isi strange echipa in jur, le da indicatii, intremati cu sfaturi, jucatorii se risipesc in multime. pe ciuci, omul cu imprimanta portabila scoate niste poze. le pune in plastic si apoi le imparte colegutilor: mostre. uite doamna din arabia saudita, cu burka trasa sub ochi cum s-a pozat ea cu poarta indiei. putea fi oricine sub panza neagra, putea fi obama, putea fi cainele lassie, n-are a face. a facut poza la intrarea in subcontinent.

armata fotografi pe langa mine trec 4 romance in tricouri cu cristale si iegari pastelati. si-ar cumpara un balon gigant, tip ghioaga, dar, se intreaba, “unde il punem in avion?”. niciuneia nu-i trece prin cap ca ar putea fi dezumflat. cea mai tanara isi arata dispretul fata de paleta coloristica aleasa de artistul care a creat baloanele si apoi, dupa mai multe “no-no-no” fara efect, aruncate in directia unui fotograf de monument, ii spune romaneste “da’ mai lasa-ma mai nene in pace”.

baloane pollocknici la taj nu se poate bea cafea. se poate manca, se poate face pipi, dar doar o cafea nu se poate bea. pe holul catre toaleta sunt lipite fotografii cu personalitatile care au vizitat hotelul si au facut si ei pipi aici: regele juan carlos, oprah, beatles, regina angliei si fostul sot al lui lady di.

in stanga hotelului incep tarabele, fasolici varate in gogosele cuib, fierturi, fructe, iti curg balele dar nu ai voie sa mananci de pe strada. stomacu de european nu face fata incercarii indiene, digestia se naruie sub tsunamiul de microorganisme, bacterii si virusi care colcaie in apa, pe uscat si in aer. sub plapumioara fierbinte care acopera bulevardele trase cu rigla de englezi, la umbra giganticelor palate coloniale, aliniati intr-un lant uman zgomotos, vanzatorii ambulanti, exclusiv barbati, nici picior de femeie, isi vand pe paturici marfa chinezeasca: zmee si pantofi, blugi si chiloti, sosete si masti de mobil, cabluri si imprimante, jucarii de plastic, vopsele de par, bratari si cosmeticale.

trifoiu cu patru foi indianreapar baloanele gigant, stropite pollockian cu prafuri roz. langa, in genunchi in fata masutelor, doua mustati impletesc coliere cu ardei verzi iuti. sunt porte bonheur pentru scutere si tuctucuri. intr-o tara in care nu trebuie sa stii sa conduci ca sa-ti iei carnet de conducere, nu scoala ci ciusca norocoasa e singura ta sansa sa scapi dintr-un accident. poate pentru ca asta inseamna ca esti mai iute.