ploua cu cancere (da filologilor, stiu ca e o cacofonie, n-am cum sa o evit) pe linga mine si sunt ipohondra. ce faci cand esti ipohondru, simti cu limba o excrescenta sub buza de sus si cunosti indeajuns de bine pe cineva care tocmai a scapat, ca prin urechile acului, de o tumoare hapsana? dai fuga la un medic orelist.

medicul orelist este o doamna cu frizura de jeanne d’arc, bustul strans in armura halatului alb, figura plictisita metafizic de toate disperarile ipohondrilor care dau buzna in cabinet. “cu ce va ajut?”paaai, am simtit o excrescenta pe ata asta de la buza de sus, cea care o pastreaza legata de gingie. “asa si?”, as vrea sa stiu ce este cu ea, nu cred ca e normal, daca e o tumoare? “doamne ce prostii spuneti. sunteti bolnava”, stiu, d-aia am venit la medic. “e na, sunteti bolnava la cap. veniti aici pe scaun”. se ridica scarbita, isi pune manusi de cauciuc, isi ia un soi de lupa, eu ridic oblonul buzei. “unde?”, cum unde, pe ata asta, “ce varsta aveti?”, 40, “pai si dumneavoastra nu stiti la varsta asta cum va arata gura pe dinauntru?”.

stupoare. uite ca nu stiu cum imi arata gura pe dinauntru. pina acum, la 40 de ani, nu am stat cu gura cascata, in oglinda, sa vad cum arata sforicica aia de piele care leaga buza de sus de gingie. probabil sunt foarte putini oameni ca mine pe pamant. facem parte dintr-un grup al oamenilor care nu stiu pina la 40 de ani cum le arata gura pe dinauntru. daca as fi fost barbat, as fi putut sa invoc apartenenta la aceasta secta, ca sa nu ma duc in armata.

doamna doctor se intoarce catre o oglinda, isi ruleaza buza, ca pe un trabuc gras, studiaza atent ata dumneaei si apoi imi spune:”o aveti exact ca a mea”, ranjesc in oglinda si ii arat diferenta, sforicica mea e clar mai grasa, are o stalactita de carne atarnand de ea, ca un turture de un cablu, “eeee, asa e din nastere sunt sigura. nu aveti practic nimic”. imi face vant catre scaunul din fata biroului.

“si daca ati avea cancer, care e problema? de ce va e asa de frica de moarte?”. intrebarea imi da un pumn in nas. zbang. chiar asa, de ce mi-e frica de moarte? pentru ca mi-e frica de miliardele de ani de nimic si intuneric. “eee, eu cred in reincarnare. nu are sens sa va fie frica de moarte, credeti-ma. si cancerul il faceti oricum de la stres. si de la karma. daca e sa-l faceti, il faceti si daca veniti la control si daca nu veniti la control.”dumneavoastra imi sugerati sa nu mai vin la control? sa astept sa locuiesc cu o tumoare in gura sau pe ovare, pentru ca asta e karma? “sau stresul. de fapt primul e stresul. nu va mai stresati atat”

abonamentul meu la policlinica privata imi scoate lunar din buzunar 80 de lei. din el imi acopar consultatiile dar analizele, testele, radiografiile si ecografiile si alte d’astea care se termina cu “…fiile”, toate costa o caruta de bani. pe care trebuie sa ii fac rost de undeva, sa ma dau peste cap sa ii castig. operatiune care ma streseaza si care, iata, produce cancer. nu mai bine astept sa treaca viata asta de cacat si, cand simt ca imi vine sfarsitu, sa imi scriu pe palma, ca sa nu uit, atunci cind m-oi reincarna in viitoarea mea viata, sa o fac intr-un sef de gara dintr-o halta in moldova, ceva mic si cochet, cu un frigider cu bere si un radio cu muzica populara? un loc care sa imi permita, pina la 40 de ani, sa-mi trec limba de milioane si milioane de ori pe sub buza de sus, vanand bucatele de pui ratacite si, astfel, sa imi invat pe dinafara relieful gurii? sa nu ma fac dracului de cacat cind ma intreaba cineva cum arata ata care leaga buza de sus de gingie si eu sa nu stiu. si sa nu care cumva sa-mi treaca prin cap ca am cancer la gura. ca doar nu sunt vreun stresat, ca toti cancerosii. si nici karma nu poate sa fie, ca eu nu stiu nicio karma. noi nu avem la noi in sat asa ceva.

la revedere doamna doctor si va multumesc pentru sfaturi. “o zi buna. si nu va mai fie atat de frica de moarte. de ce credeti ca e mare lucru?”

tatal lui eugen are 81 de ani si e mai tare de urechi decat un pechinez batran dar se crede varlav si se arunca asupra telefonului care suna deja de 34 de secunde. “aloooo, eu sunt, am avut un accident” gafaie o voce in receptor. “eugen, tu esti tata?”, “da, eu sunt, sunt la spital, am avut un accident, am calcat cu masina un copil.” mama lui eugen are 63 de ani si inima slaba. “cu cine vorbesti?” “cu eugen, a avut un accident”. fil-fil-fil, inima paraseste pieptul mamei lui eugen si nu pleaca singura, luind cu ea si creierul femeii. insfaca receptorul “unde esti mama?”, “la spital. am omorat un copil cred si eu sunt ranit. o sa vina tatal copilului la tine sa-i dai 98 de milioane, ca altfel ma mananca puscaria”. telefonul se intrerupe.

creierul femeii e plecat undeva dupa tigari. tatal tare de ureche incearca sa fie rational: “cum sa ii dai atatia bani. hai sa mergem la el, la spital”. telefonul suna iar, mama raspunde: “dar tu esti bine, nu vrei sa te sun pe mobil?”. “nu, ca ne intercepteaza politia. trebuie sa fiu scurt. o sa te sune un om, tatal copilului, sa faci ce iti zice el”.

tzr-tzrrrrr. “buna ziua, eugen, copilul dumneavoastra, mi-a bagat in spital copilasul. are coloana rupta. eu il bag in puscarie daca nu imi dati 98 de milioane”. mama tremura, frica i-a lins ca un caine infometat si ultimele picaturici de ratiune din castronasul mintii: “sigur. spuneti ce sa fac?”, “vine prietenul meu cristi si ii dati banii. spuneti-mi adresa”. femeia dicteaza strada, blocul, scara si apoi porneste turbata sa sune dupa bani, la sora-sa, la vecini. vorbeste cu alte 5 persoane, le spune nenorocirea, doamna sefa-sora mare si privatizata, ii da 5800 de lei, o verisoara scoate 4000 dintre prosoape, “ca eugen e un baiat prea bun ca sa ajunga, ca un borfas, la inchisoare”. niciunul dintre creditori nu se intreaba: daca accidentatii sunt la spital, cum de nu stie politia? daca sunt la urgente, cum de nu e politia cu ei? mama lui eugen a lucrat ani de zile la urgente. si ce folos? cu creieru legat, cu un calus in gura, terorizat de groaza, mama nu isi mai aduce aminte nimic.

in fata scarii apare cristi-un taximetrist care preia primii 5800 de lei. “ce indicativ avea? de la ce firma? de ce nu i-ati cerut un buletin?”-o intreaba mai tarziu politistul pe mama lui eugen. cristi ia banii si pleaca si, dupa un alt telefon, tot pe fix, primit de la tatal copilului cu coloana rupta, apare al doilea taximetrist, care inhata 4000 de lei. de data asta mama tine minte 546. asta e indicativul. ce firma? habar nu are.

abia la juma de ora dupa ce a aruncat pe geam 9800 de lei, mama lui eugen se decide sa verifice la spital, unde ii e copilasul ucigas. la urgente nu-i. mama cu inima slaba si creier ioc se sprijina de pereti, usurata de bani si de frica. nu-i aici eugen, ce bine. eu totusi il sun pe mobil. si uite asa, dupa 2 ore de la telefonul cu gemete il suna pe eugen care sta in varful patului si se joaca real race pe tableta. “unde esti mamica? esti bine?”, “normal. sunt acasa”, “pai accidentu?”, “ce accident?”, “accidentu in care ai calcat un copil? nu poti sa vorbesti ca sa nu te inregistreze politia?”, “esti nebuna. nu inteleg nimic ce spui. ce accident?”.

mintile se intorc de la cumparat tigari. femeia realizeaza ca a pierdut 2300 de euro. ca a intrat in datorii. medicul de la urgente ii spune bland: lasati doamna, dati-i incolo de bani. bine ca nu e rastignit p-aici pe pat baiatu dumneavostra. sau ca nu face puscarie”. politistii isi dau coate: dumneavoastra sunteti chiar proasta. cum sa dati asa bani, la niste necunoscuti? de peste un an de zile aratam la televizor, facem valva in jurul cazului astuia cu hotii care te sperie ca a facut cineva drag un accident de masina. sunt sute de persoane care au patit asta, ce dracu, chiar nu va uitati la televizor?”

mainile tatalui lui eugen se strang in jurul gatului mamei lui eugen: “idioato, ai aruncat banii pe geam. ti-am zis sa mergem la spital”. eugen il impinge pe bosorog “ia mainile de pe ea”, femeia plange: “nu da mai in taica’tu, ca e pacat”. undeva, la 2 sau poate 3 kilometri distanta, 2 taximetristi impart 2300 de euro si-si rad in barba: ti-am zis ma sa vedem “pozitia copilului”, daca nici din filmul ala nu intelegi nimic, nu stiu de unde poti sa o faci. si a luat si premiile gopo.

aceasta este o poveste adevarata. pe bune. ca si cea din filmul “pozitia copilului”.

fiica prietenului meu are 28 de ani si doua facultati, stiinte politice si dreptul. asta e inca neterminat, la anul. dupa care va face scoala de judecatori si va intra in cea mai puternica categorie profesionala din romania. zice fata prietenului meu, zambind superior: “noi ne vom stabili salariile. noi ne putem opune oricarei legi care nu ne convine, pe care o simtim ca ne este potrivnica”. nu-mi place deloc fiica prietenului meu.

este aroganta si infige in masa, intre paharele de bere, tarnacopul judecatilor de valoare, spargand armonia discutiei cu afirmatii nemestecate. spune ea: “este normal ca oamenii simpli sa nu fie informati si sa nu vrea sa fie informati. informatia nu le-ar face nimic bun. ba chiar le-ar face rau. de ce sa se uite un zidar la un documentar? l-ar face sa gandeasca, ar incepe sa se concentreze la ce a vazut in film si, astfel, s-ar transforma intr-un zidar mai prost”. marx traieste, el si munca intelectuala care este vadit diferita de munca fizica. marx traieste si bea bere cu mine la masa si, atunci cind ii spun ca oamenii nu sunt bidimensionali, ca nu sunt definiti doar de ceea ce fac si ca daca ii pui unui om o problema metafizica, asta nu inseamna ca isi pierde concentrarea la munca lui fizica, marx fara barba imi spune ca nu inteleg nimic si vine cu exemplul emanciparii femeii.

zice fata prietenului meu: daca femeile nu ar fi avut acces la informatie, informatie capatata odata cu munca in afara ograzii, adicatelea odata cu industrializarea, femeile nu ar fi divortat ca nebunele, nu s-ar fi lasat familiile si nu s-ar fi distrus astfel insasi structura sociala a tarii. marx ortodox. barba de evreu comunist si barba de parintel exorcist de la tanacu. fiica prietenului meu nu isi pune problema mariajului ca forma de prizonierat al celor doua parti, intemnitate intr-o structura rigida, dar stabila atata timp cat barbatu poate sa arda orice, pe raza comunei, dar sa fie discret si sa nu vrea sa isi paraseasca nevasta (sotia, mai putin, dar nu deloc, are si ea aceste libertati, atata timp cat joaca rolul ipocrit al fidelitatii). fiica prietenului meu-divortat de mama fetei, crede ca ma’sa si cu tac’su au plecat fiecare incotro, pentru ca mami a avut acces la informatie, s-a uitat la documentare, vezi bine si, astfel, ca si zugravu de mai sus, nu a mai putut sa mai fie o nevasta buna, din cauza gandurilor care nu i-au mai dat pace si i-au mancat concetrarea la treburile casei.

imi vine sa o strang de gat pe fata prietenului meu care imi explica sfatoasa cum functioneaza societatea si de ce e normal ca intr-o sala de cinema, la un festival de documentare sa fie prezenti doar 100 de oameni. “voi astia, intelectualii, picati foarte usor in capcana ideologiei democratiei. credeti ca toata lumea ar trebui sa gandeasca asa cum o faceti voi, sa fie curioasa, sa vrea sa afle mai multe. de ce? ce va iese voua de aici? daca un zidar care vede documentarul despre ucraina, decide sa dea o lovitura de stat si sa rastoarne si el statu? la ce va serveste voua atata democratie?”. fata prietenului meu are doua facultati si prostia semeata a lui vanghelie intiparita pe fata. nu imi doresc decat catapulta timpului, s-o proiecteze in ’84, cind zidarul-nevasta si intreaga societate, se concentrau marxist la ceea ce aveau de facut si familiile nu erau puse in pericol de afluxul de informatie destabilizatoare.

prinsa intre generatia crescuta in umorile comuniste a mariei grapini si cea superficial educata intr-un fals cult al nostalgiei marxiste a fiicei prietenului meu, imi doresc sa apara o lege, care sa impuna un an de practica a viitorilor judecatori in belarus, kazahstan sau chiar in prea deschisa rusie a domnului putin.

luminile se sting in sala, filmul “Which way is the front line from here?” incepe, scaunele scartaie, din placaj de banca din scoala generala. viclene-se lasa incalecate de bietul spectator, dar iti tabacesc fundu ca un naravas calut mongol. in randul doi se aseaza o doamna subtirica, cu o esarfa care-i strange urechile si-i aluneca usor pe frunte. nu vad asta de la inceput, insa o aud, din cind in cind, aplaudand vesela actiunea trista a documentarului.

il aplauda pe Tim Hetherington cand pozeaza copii cu ochii scosi, in Liberia, apoi e entuziasmata de fotografiile cu rebelii in fabrica de bere, dupa ce Tim si grupul lui, trec printr-un baraj de mortiere in jungla, se bucura si gangureste cand acelasi Tim, asudat, se arunca dupa un pietroi si spune ca de data asta au fost la atatica de moarte. suntem acum in afganistan, cu soldati americani puberi, uitati intr-un varf de munte. doamna din randul doi e multumita ca la o comedie cu ben stiller. si filmul se termina, cu totii stim cum, Tim Hetherington e mort din 2012, in Misrata, Libia. se aprind luminile in sala, se discuta cu florin ghioca despre fotojurnalismul de razboi.

si atunci apuc sa o vad pe doamna care aproba tot ce spune florin: da, asa e. aplauda marunt cand fotograful vorbeste despre frumusetea filmului sau despre interactiunea cu subiectii atunci cind fotografiezi. aplauda cand florin spune ca e platit foarte prost pe o poza, ca nu sunt reviste care sa le cumpere, ca jurnalistii nu sunt asigurati atunci cind pleaca la razboi. rade fericita cand afla ca-o greseala de soft de la o agentie de turism din magheru, permite sa iti iei asigurare de calatorie in afganistan. dar, desigur, nu face doi bani. esarfa doamnei din randul doi i s-a ridicat spre crestetul capului.

l-a iesire, ma prinde grabita din urma. “nu va suparati am o intrebare pentru dumneavoastra” spune. auci, o sa ma intrebe despre film sau despre frontline sau despre festivalul de documentare. “nu-i asa ca dumneavoastra v-ati facut inelu?”. floarea de fetru roz de pe deget e singurul lucru atractiv pe care a gasit-o la mine. nu doamna, e cumparat.

ma prinde din nou la intrare si, cu ochii la plasa de la one world (pe care scrie “tara arde si ei fac documentare”) zice: “asa e. tara arde si baba se piaptana, baba sunt eu. dar ma regenerez. sunt in plin proces de regenerare”.

serios? cum faceti?

se sperie si isi impinge esarfa pe spate, ca pe-un chipiu de militian transpirat: “pai am 50 de ani, nu arat bine?” ba da, sunteti superba. “ma regenerez cu filme, caci m-am indragostit de festivalul asta de documentare. am fost si anul trecut. mi-a placut mult filmul dat de dumneavoastra, despre fotograf. si prietena lui africanca. va dati seama cate generatii de stramosi ai ei au mai facut un pas si inca unu ca sa ajunga ea in america? seamana la ochi cu mine”. cine? “prietena lui Tim.”, nu va vad ochii, ca stati cu spatele la lumina.

“va spun, ca doar ma cunosc bine pe dinauntru, desi am ochi de african, eu nu vin africa. cu dumneavoastra e altceva. desi aveti ochi albastrii si sunteti clar vestica dupa fatza, nasucul carn va tradeaza ascendenta araba”. stinge tigara, isi trage pe frunte esarfa si pleaca sa se regenereze mai departe cu inca un documentar, despre parinti de homosexuali din turcia (imi spune o amica).

intotdeauna am exercitat o atractie fantastica pentru capiati. ma mir si acum de ce nu-s maritata cu dan diaconescu. chiar asa, stie cineva pe unde umbla haimanaua?