Archive

Monthly Archives: April 2015

13 mai, ora 19.00, Cărturești, Verona. Voi purta o rochie care să-mi ascundă emoțiile care mi s-au pus pe șolduri și pe burtă. Am 5 kile în plus de emoții, trebuie să port rochii tip clopot, de gravidă. De fapt de lăuză, una care a născut 1 kil 200 de carte, mică și scâncitoare și acum trebuie să meargă la sală, la olarul de la sală care să mă prindă între palmele lui, să mă așeze pe roată și să mă subțieze în talie.
Nu știu cum să mă îmbrac și cred că iar nu o să-mi stea părul bine. Noroc că lumea nu o să vină să mă vadă pe mine ci pe Andi Moisescu. Pe el și pe Radu Paraschivescu și pe Iaru, căci ei vor vorbi la lansare. Vor spune că așa și pe dincolo, talentu care face și drege. Și eu voi fi la al doilea pahar de vin, poate chiar al treilea după care voi bate câmpii despre călătorie și ce face ea cu tine.
Dar eu nu voi fi acolo, la lansarea cărții, volumul 2 din ”America dezgolită de la brâu în jos”. Eu voi fi cu mintea în dinți, dacă sunt negri de la prea mult vin roșu. Ar trebui să învăț să îmi placă șampania până atunci. Sau măcar proseccoul.

Și când totul se va termina, toate vor fi spuse și prietenii vor sta la coadă să-mi spună: Feheroaico, mai pune mâna de citește că ne-ai tâmpit cu atâta scris, atunci voi putea să respir ușurată sub rochia mea clopot care va fi prea strâmtă. Voi lăsa moale diafragma și burta mea de 5 kile de emoții se va vărsa peste genunchi.
Voi râde ca proasta la orice și voi face poze cu dinții mei negri ieșind de sub buze vinete.
Numai să nu plouă. Sau să fie frig. Sau să fie meci. Sau să fie miting. Sau să fie cutremur de 7,7 pe Richter. Sau să reînvie mama Oanei. Sau să se hotărască Ponta, ca într-o siropoasă carte a lui Coelho, să moară. Sau poate să mor eu până atunci. Sau măcar să fac pojar, ca Mihaela.
Câte se pot întâmpla în două săptămâni, ohoooo.

Dar voi notați-vă în agendă că e lansare pe 13 mai la ora 19.00 la Cărturești Verona, acolo pe terasă. Și că puteți să faceți glume, să mă batjocoriți, să mă terfeliți și eu nu voi ține minte nimic. Voi fi în opusul comei, când miști, ești viu, zâmbești, răspunzi, respiri dar nu înregistrezi, nu auzi, nu simți nimic căci nu-i nimeni înăuntru.
Un soi de Singur Acasă, cu micuțul Kevin manipulând dialoguri de pe casete video, răspunzând mecanic.
Singur Acasă 2. Nu la Protv și nici de Crăciun. Asta da răsturnare de situație.

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.

Mikko spune că în ultimele luni a fost încorporat mai des, câte 3 zile, câte 4 zile. E de la Ucraina, așa spune Mikko și Hanamaria aprobă.
Eero îmi spune despre Vyborg. Știai că a fost luat de ruși și toată populația finlandeză deportată în Finlanda?
Nu.
Muzeul Național al Finlandei nu suflă o vorbă despre cele două mari războaie cu vecinul bețiv și transpirat, care a intrat cu barosul de două ori prin peretele țării, în `39 și apoi, după Continuation War,  în 1944.
Finlanda a pierdut 11% din țară, Vyborgul, în Winter War și apoi s-a aliat cu Germania nazistă și a încercat să își recupereze teritoriile de la ruși. A pierdut de două ori. Exact ca noi. Pe aceeași mână. Norocul lor a fost că pe șervețelul desenat la ciorba de burtă de marile puteri, ei au intrat pe partea americanilor și nu au suferit ca amărăștenii de baltici, duhoarea respirației alcoolice a violatorului sovietic.

Nimeni nu vorbește în Finlanda despre al doilea război mondial cu mândria pe care credeam că o resimți ca nație de sub 4 milioane de oameni care reușește să și-o dea parte în parte cu ditamai oastea de orci, sute de milioane de orci. Și asta fără să ai lângă tine vreun Gandalf sau o armată de elfi care să te scoată de ceafă din bucluc.
În muzeul designului este amintită așa, în treacăt și fără obidă, plata despăgubirilor de război către URSS care a însemnat că Finlanda a avut mâncarea raționalizată până în 1956. Cartele, cozi, restricții, all that jazz, ca să stingă datoriile față de el, vecinul care i-a halit teritorii, care a atacat primul, care a obligat migrarea a sute de mii de oameni, care…
Noi nu vorbim despre marea rușine a celui de-al doilea război mondial.
De ce rușine? Că ați pierdut? Dar cine putea să câștige în fața tăvălugului …
Nu, nu. Rușine că ne-am aliat cu nemții.
Chiar dacă nu au intrat sub poala mamei Rusii, întreaga ideologie finlandeză post război a înfierat decizia de a se face frate cu dracul nazist.
Veykko spune că taică-su, veteran de război, nu a vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în campania din 1941-1942 când a fost în Rusia. Nu cu el. Niciodată. Doar cu ceilalți tovarăși de arme ai lui cu care se întâlnește adeseori la un șpriț sau la saună.
O lume de eroi care au tras bățul scurt al istoriei și au fost măturați sub preș.
Dacă la noi, mareșalul a fost împăiat și scos la plimbare de retorica naționalistă post 1989, Finlanda nu a găsit resurse să împingă fișetul după care au căzut dosarele celor care au luptat în al doilea război mondial pentru recuperarea Vyborgului.
Iar noii naționaliști au treabă cu migrația somaleză, nu cu rușii, ucrainienii și panica baltică.
”Oricum, dacă va fi război, finlandezii nu își vor mai apăra țara ca în 1939. Nu mai este genul ăla de patriotism.” zice Mikko.
Dar când vezi țări deșirându-se lângă tine, când stai de vorbă cu graficieni din Sarajevo transformați în sniperi și cu bateriști din Mostar, transformați în infanteriști, nu mai crezi în declarații subțiri ca o supă de pui primită în spital.
Rămâne de văzut Mikko, rămâne de văzut.

În sauna finlandeză se anulează gravitația funcțiilor, a demnităților, a proprietăților. Ești tu, cu sânii tăi căzuți sau inocenți, cu celulita, cezariana, pitiriazisul tău. Și sunt ele, celelalte femei, turnându-și în cap căldări de apă fierbinte culese din bazinul cubic care e împărțit între sectorul femei și sectorul bărbați. Segregarea s-a produs, din considerente morale, la 1930. Sauna, acest cuib al umanității gregare strânse la gura sobei în imensa iarnă scandinavă, a fost ruptă în două. Bărbații cu picioare și piepturi păroase, cu subțioare puturoase, au fost trimiși să își măsoare penisurile în dreapta, femeile cu pântece lăsate ca niște pleoape peste pelvis, funduri albe și mari și sâni inegali, au fost trimise să cotcodăcească în stânga.
Femeile nu au acces la cuptorul cu lemne. Ele trebuie să suporte războaiele caniculare purtate cu rezistența organismului pe care le duc bărbații. Dacă ești cu adevărat unul, mascul, nu te face pe tine un 90 de grade celsius. Nu.
Milja, se citește Milia, își duce mâinile la urechi. Nu mai poate. Zice: hai să ieșim.
Câte grade sunt?
100 de grade.
Nu cred. Dar mă arde gâtul. Și inima e o brichetă de mașină. Dacă te apropi de mine cu țigara, ai aprins-o lipind-o de sânul stâng.
Ieșim. Sunt amețită și am ochi lăcrimoși, irisul plutind cenușiu într-o mare de sare brăzdată de vinișoare roșii.
Nu m-am epilat, mă gândesc și încerc să îmi ascund gambele sub prosopul umed care nu mă protejează de frigul de 5 grade pe care îl simt mângâindu-mă ca o mătușă unguroaică, sobru și distant.
Curtea e goală. Bărbații continuă să își testeze rezistența în pântecul încins al saunei. Noi, femeile, dilatate de căldură, încercăm să reintrăm în contururile personalităților noastre blurate de foc. Nu avem timp să ne tragem sufletul dat pe afară, bărbații ies în aburi, rătăcesc amețiți, ca după o veste proastă furată în tâmplă. Se așează, păsări greoaie, pe bănci și reușesc să se adune numai după ce dau pe gât bere sau gin tonic cu suc de lămâie, ”băutură care a fost făcută special pentru olimpiadă.” zice Matti.
Știi rusă?, îl întreb pe Matti care pare brelocul uman al unei cruci imense de aur, ortodocse, cu un Isus chinuit și plin de resentimente atârnându-i de gât.
Nu, eu nu știu dar am un prieten care e prieten cu tipul ăsta-îmi arată un grăscior de pe bancă și el, tipul ăsta știe rusă.
De fapt nu, infirmă grăsciorul, eu nu știu rusă dar am un prieten care știe pe cineva care vorbește rusă care mi-a zis că există 6 S-uri în rusă dar, atunci când mi le-a zis, am auzit doar 3.
Din pielea bărbaților iese încă abur, sunt roșii și părul e ud și porii sunt deschiși.
Cârnați se perpelesc pe grătarul înfipt în soba cu lemne pe care Veykko își tine piciorul.
Bărbații prinși în prosoape de la brâu în jos se reazămă unii de alții, piese de domino care nu vor cădea niciodată.
Femeile se sprijină în vorbele rostite repede, aruncate din gurile care încep ușor să se învinețească de frig.
Nimeni nu pleacă.
Corpurile se răcesc, cu bere pe dinăuntru și frig pe dinafară și carnea se întărește și se reașează în piele.
Milja, hai înapoi.
Intrăm.
Căldări cu apă fierbinte topesc crusta de frig depusă pe noi. Apoi mergem sus, urcăm în balconul unde e cald, atât de cald, fierbinte, așa cum trebuie să fie în vintrele Vezuviului. Suntem goale și continuăm să ne golim vorbind iute, aruncându-ne vești așa cum aruncă lavă vulcanii. Vorbele cad ca boabele de porumb, floricele care pocnesc în cuptorul saunei.
Purificare.

Pe vremuri, vrăjitoarele erau arse.
Acum sunt puse la topit.

Matti a scris astăzi la ziarul la care este redactor șef despre desfășurarea alegerilor parlamentare din Finlanda. S-a trezit la 9 să o ducă pe Milja la gară cu o durere grozavă de cap și a numărat 4 sticle de Tsarine, șampania lui de 300 de euro bucata, grupate pe masa din sufragerie, nude și violate, exact sub privirea albastră a țarului Nicolae al II-lea care străbate eonii de pe goblenul de la 1899 pe care Matti l-a primit din mana preotului ortodox de la biserica din Tampere. Nici coniac nu mai e. Nici lichior de portocale și nici schnapps de caise. Vinul Matsu, tânărul, adultul și bătrânul, fiecare cupaj arătându-și vârsta, a fost gătat de cei 8 meseni, 2 români, 5 finalndezi și o fino-franțuzoaică. Milja, draga de ea, scriitoare, compozitoare, pictoriță, mamă, soprană, fiică a lui Frank Sinatra de Finlanda și a Fridei Kahlo tot de Finlanda, care stă acum în sudul Franței după ce a locuit o vreme în Paris și a fost pianistă la Ritz. Milja care acum e scriitoare de romane istorice, a scos o trilogie de mare succes care se petrece în timpul războiului de 100 de ani. Iar acum a venit în Tampere să vorbească la Universitate studenților despre noua ei carte, primul volum al unei alte trilogii care se petrece în timpul revoluției franceze. Ora 2 dimineața, 7 ore înainte ca Matti să se trezească mahmur și buhăit, ca un muflon cu sinuzită. Stau la masa din sufragerie, la dreapta lui Mikko și la stânga Miljiei. Mikko spune că nu înțelege cum scrie Milja romane istorice. ”Zi-mi și mie care e răspunsul corect la întrebarea: care perioadă definește secolul XVIII” și mi-a întins o hârtie pe care a scris a) 1600-1699, b) 1700-1799, c) 1800-1899. B, ăsta e răspunsul bun-i-am spus. ”Sigur că da. Dar Milja a greșit toată seara, e clar că nu știe cu secolele.” a pufnit Mikko și i-a mai cerut lui Matti coniac, pe vremea când mai era coniac. Iar Milja a cerut șampanie, adoră șampania Tsarine, a cărei poveste Matti ne-a spus-o nouă, noii lui prieteni români, ortodocși ca și el:Petru cel Mare a primit la curtea de la Petersburg cadouri de la toate casele regale ale Europei, bijuterii, arme, cai. Doar Ludovic al XV-lea s-a invrednicit cu ceva mai exotic si a trimis o ladă cu minunea asta de șampanie care a primit numele țarina pentru că a fost apreciată de țarina Ecaterina. Hannamaria, soția lui Mikko o apreciază și ea, poate la fel de tare ca țarina, sigur mai puțin decât Milja care desface a treia sticlă în timp ce eu beau scnhapps de caise servit de Veykko, soțul lui Matti. Căci da, Matti este gay, a făcut uniunea civilă în fața preotului ortodox, cel care i-a dat goblenul cu țarul Nicolae al II lea. Și mama lui a fost de față și băiatul lui care e student și are 22 de ani, și el a venit la nuntă, alături de vecini, rude, prieteni. Doar fosta lui soție, cea pe care a iubit-o imens și nu a înșelat-o niciodată, doar ea nu a venit. ”Și heeei, știi ce mi-a zis când i-am spus că îl iubesc pe Veykko și vreau să divorțez?” Nu. Matti a făcut o pauză de creștere a suspansului iar Veykko a scos capul de după ușa din bucătărie unde pregătea platoul cu somon de lac afumat. ”Mi-a dat o palmă” a spus Matti iar Veykoo a completat ”nu a înțeles că poate iubi un bărbat. Dacă era o femeie, era în regulă, dar nu un bărbat.” Matti &Veykko Apoi am mai băut niște coniac și cafele și Milja a cântat la orgă electronică ”April in Paris” deși eram cu toții în Tampere, înainte de alegerile parlamentare unde urmau să câștige tot ăștia de sunt la putere, care oricum vor face o coaliție și vor conduce țara spre progres. Și a mai cântat un blues și un cântec compus de ea despre nemernicia managerilor din industria muzicală care i-au spus că muzica pe care a compus-o nu este ”credibilă”. Cu alte cuvinte că e prea blondă pentru ca muzica asta să se nască de la ea. Să curgă Tsarine. Dar nu mai e, poate vrei niște Riesling din sticle lungi ca niște tulnice. Știi că paharele ăstea de vin, de cristal albastru, sunt din România? Două ore mai devreme, intram timid în casa lui Matti și Veykko, invitați la tradiționala masa de Paște dată în cinstea scriitoarei și a prietenilor de la saună. Milja cintand ”Nu intrați încă. Așteptați vă rog ritualul”, ne-a rugat Matti și noi am stat în dormitorul care arăta ca pivnicioara lui Darius Vâlcov, tapetat cu picturi ale mamei Frida Kahlo a lui Milja și uite și o sculptură-gravură cu apostolul Petre în cucul gol și cu un cocoș la picioare. Bang, ușa a zburat de perete și, în timp ce Veykko prepara cina, somonul afumat și mielul cu sos de mentă și împănat cu usturoi, Matti, îmbrăcat într-o cămeșoaie până la glezne cumpărată din Arabia Saudită și încălțat în papuci turcești cu vârful întors, ne-a spus istoria icoanelor ortodocse, de la 1700 și de la 1800, salvate de invazia sovietică din 1939 când Finlanda a pierdut 11% din teritoriu și bunicii lui Matti au plecat cu căruța plină de odoare bisericești, cum e icoana asta de la 1786, cu Mama Domnului cea gingașă care heeei, uite, își ține pruncul strâns la obraz. D-aia îi zice gingașă și heeei, uite icoana asta, a fost făcută special de copți pentru mine, Matti. Vezi sandaua pruncului Isus cum îi cade și arhanghelul privind spre cer. Și heeei, icoana asta o am de la mânăstirea .., este cu sfântul Nicolae, sfântul patron al prostituatelor, uite-l cum aici..” și dăi și pupă icoana și fă cruce deasupra ei și apoi deasupra ăsteia și apoi.. Matti Din prima sticlă spiralată ca cepele de pe bisericile rusești șampania a țâșnit ca inspirația lui Copos și a umplut paharele, toate cu monograma lui Napoleon, secolul XVIII, ale noastre, ale prietenilor de la saună. Dar al lui, paharul lui Matti, este din 1620, tot franțuzesc de la curtea regelui Soare. Șampania curge năvalnic pe covorul de la 1750, ”las, nu-i nimic, pe unde a umblat covorul ăsta, șampania e binemeritată” a zis Matti și și-a târșâit condurii spre statuia-gravată cu Sfântu Petru în cucul gol, cu cocoșul la picioare-așa știi că e Sfântu Petru-pe care a cumpărat-o de la un artist local și mama Frida Kahlo și tatăl Frank Sinatra ai Miljei au cumpărat Sfântu Ioan și apoi muzeul cutare i-a luat pe ceilalți 10 apostoli și le-au oferit o căruță de bani colecționarilor Matti&friends ca să-i dea pe Petru și Ioan dar ei nu au vrut pentru că atunci când colecționezi artă nu o faci pentru bani. Hannamaria a aprobat și m-a asigurat că este o complet atipică locuință, seară, cină și că nimic nu se întâmplă în Tampere și că Matti e cunoscut pentru că împrumută din colecția lui de artă muzeelor ca să o expună și că avem mare noroc că suntem aici, acum, destinele noastre înfășurate pe mosorel, alături de destinele acestor oameni stranii care … 2 ore jumate mai devreme am intrat pentru prima oară într-o saună tradițională finlandeză. De fapt cea mai veche saună publică din Finlanda încă în funcțiune. Segregată, băieți la băieți, fete la fete, goi fiecare în compartimentul lor, înfășurați în prosoape în curte. 100 de grade înăuntru, 6 grade afară. Afară e și bere și Matti însărcinat în 9 luni cu o curiozitate de 4 kile, cade răpus de admirație când îi spun că am fost ziaristă și apoi se încântă nespus când aude că nu doar Milja a scris o carte și că, mai presus de orice, suntem ortodocși. Primesc o bere, cârnat prăjit la grătarul din curte și invitația la masa de Paște. Heeei, trebuie să veniți la masă la noi. Avem atâtea de vorbit. Ia și mănâncă niște cârnat. Milja, spune-le să vină…! Doamne ajută!

E frig. Termometrul arată un roșu 5 grade dar niciunul din cele 5 grade nu ajunge la tine, stau toate strânse sub poala termometrului, înfricoșate de vântul turbat care mătură străzile. La Temppeliankio, biserica din piatră, în hol este un poster pe care scrie: aveți grijă la hoții de buzunare. În casa Domnului? Îhî. Casa Domnului e și ea vizitată de hoții de buzunare care se roagă să găsească unul, un buzunar, fără vreo mână încolăcită înăuntru, dar nu au mare noroc. Al dracu frig.
Din boxe susură un jazz fin și 4 rusoaice de 6-7 ani își pierd răbdarea și încep să se agite printre scaunele îmbrăcate în pânză mov. Mamele lor  sâsâie, șuieră, reped palme care se îneacă în puful gecilor. Grupul se sparge și rămânem 3 oameni în casa Domnului. O fi acasă? O fi la baie? Unde o fi Domnul, că aici nu îl simt.
Dacă îți ții capul pe spate, privirea e suptă ca o vacă de un OZN, de Mandala de cupru, spirala vieții din care e tricotat tavanul bisericii cu pereți de piatră. A fost deschisă în 1969 și e opera lui Tino și Tuomo Suomalainen, doi arhitecți finlandezi care au fost siliți de criza post război să reducă planurile inițiale ale catedralei (planuri din 1930) la un sfert din suprafața originală.
Opoziția poporului nu a fost mică. Unii i-au spus moscheea din piatră, alții bunkerul de apărare al diavolului și primii graffiti artists din Helsinki au scris pe pereții șantierului numele Biafra (la sfârșitul anilor `60 fiind un război civil sinistru în Nigeria), cerând ca fondurile destinate construcției catedralei să fie donate victimelor conflictului.
Naivitate.
Biserica a costat într-un final 4 milioane de mărci finlandeze, la valoarea de azi a dolarului în jur de 100 de milioane de parai și are cam 500.000 de vizitatori pe an. Nu se știe câți dintre ei sunt hoți de buzunare. Temppeliankio este cel mai cunoscut monument din Helsinki, până și macaroanele au inclus-o într-o culegere de arhitectură a secolului XX.
La ieșire, pe căprării, sunt puse bilețele cu rugăciuni pentru fiecare nație. Nemții spun: ”Care este drumul către adevăratul noroc, către adevărata  fericire? Dăruirea totală către Dumnezeu.” Italienii zic: ”Dumnezeu, Tatăl tău, e mai mare decât orice, poate să înfrângă orice suferință din viața ta. Ai încredere în el și-l vei simți.” Englezii spun: ”RUGĂCIUNEA POATE SĂ SCHIMBE TOTUL. Roagă-te și ai credință și-l vei vedea pe Dumnezeu la treabă.” Spaniolii zic: ”Vino la Isus, El îți va împlini dorințele cele mai profunde ale sufletului tău.”
Și iată-ne ajunși la români. ”Spune: EU VREAU SĂ SUFĂR încredințat pe ajutorul și dragostea părintească a lui Dumnezeu ȘI DUREREA TA VA FI UȘOARĂ.”
Așa scrie. Românul cere cu majuscule suferință, dar nu una mare, care să îl transforme într-un virtuos, într-un martir. Ci una mai micuță așa, mai ușoară. Mai mult o poză, ca o femeie pe tocuri și cu jacheta pe umeri care totuși își lipește palma de spatele unei mașini care nu mai pleacă și se face că o împinge. EU CHIAR ÎMPING, zice femeia, dar noi știm că nu o face și că gestul contează.
Venim dintr-o cultură a iluziei, a gesturilor făcute de ochii altora. A crucilor tăiate în autobuz, când treci pe lângă o biserică, a înjurăturilor și drăcuielilor aruncate în același autobuz, 6 metri după ce ai depășit biserica.
Nimic care să te implice pe tine, total, păcătosul, credinciosul.
Fă-te că suferi dar fii convins că suferința ta va fi preluată pe piept de Dumnezeu care ție o să-ți lase așa, de dus vântul în păr și presiunea atmosferică pe umeri.
Uite că nouă, ăștia cu Catedrala Mântuirii, ne-a mers.
Spre deosebire de fraierii din Finlanda care au protestat că e criză, sărăcie și nu e momentul și au restrâns cheltuielile de construcție, BOR-ul nu cedează. Francezii spuneau că o să fie 1 miliard de euro, nemții că sare de 600 de milioane, Evenimentul Zilei zicea acum 7 ani că o să fie 500 de milioane iar Patriarhul Daniel estima un 400 de milioane. Deja a înghițit 80 de milioane, deși e numai la roșu.
”Potrivit BBC, statul da Bisericii 100 de milioane de euro pe an, pentru a plati salariile clerului si pentru a finanta renovarile si constructiile de biserici, noi lacase de cult fiind construite in tara.” scrie presa suedeză.
Jazzul sfios urcă spre tavanul din cupru. E cald în Temppeliankio. Lumina filtrată de tavanul de sticlă te face să te simți strâns într-o bucată de chihlimbar, purtată într-o broșă de o fecioară uriașă, la un bal galactic.

Până la sfârșitul lui aprilie cartea o să fie în librării.
Nu știu când fac lansare, nu știu cât o să coste, m-am mai relaxat că vorba aia, sunt la al doilea copil și nu mă mai împiedic și îmi rup gâtul alergând între plasa cu pijamale, sufertașul cu piure, cărțile de lamaze și plicurile cu șpăgi pentru asistente. Nici măcar contracțiile nu au fost atât de mari și dilatarea s-a făcut lin și suficient, ca la o cloșcă experimentată. Am depus oul în cuibar, fără prea multe cotcodăceli. Aleluia.
coperta carte

Pe copertă zice vorbe meșteșugite despre mine și carte scriitorul Radu Paraschivescu. Nu au încăput toate vorbele lui meșteșugite că nu aveam copertă atât de mare și mai trebuia să adaug vorbele meșteșugite ale lui Andi Moisescu. Ca să îi fac dreptate textului lui Radu Paraschivescu le-am înșirat pe toate aici, ca o tăviță plină cu cornulețe cu gem.
”Raluca Feher e o rockeriţă a scrisului. Şi n-ar fi putut fi altfel din cel puţin două motive. Primul: Raluca Feher lucrează în publicitate, unde cuvintele trebuie să scapere şi să pocnească din călcâie. Al doilea: în literatura convenţional (şi prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la stârnire şi la înfierbinţirea sângelui, ci la picoteală. Prin urmare, pe rastelul din care îşi ia armamentul Raluca Feher scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-aţi citit păţaniile din Argentina, Uruguay şi Chile, ştiţi la ce să vă aşteptaţi: ritm de TGV, fraze trepidante şi un cocktail afectiv cu o reţetă uşor de transcris şi greu de nimerit: ironie (plus muuultă autoironie), insolenţă, bravadă, niţică exasperare şi credinţa că poţi lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client.

Cât despre decor, te obligă şi el, nimic de zis. Brazilia sambei, a statuilor giganteşti, a cafelei, a jazzului (da, da), a culorilor, a drogurilor şi-a fotbalului. Şi nu numai. Avem şi Columbia, mulţumim de întrebare. Cu literatură, cariere, cartiere şi carteluri. Cu gherile şi gorile. Cu Macarena şi Cartagena. Cu vestitul cvartet (de coarde?) Coca, Ina, Mari şi Juana. Cu Escobar, FARC şi Medellίn. Şi, da, avem chiar şi Peru. Cu muzee în care descifrezi şpiluri erotice pictate pe oale. Cu drumuri în buza Pacificului. Cu autobuze deşelate şi ghizi joviali. Cu localuri în care miroase a de toate. Cu temple antice construite unul în altul, căci Matrioşka a avut o verişoară în America de Sud. Şi cu un Machu Picchu sătul de turişti ca românul de politicieni. Iar la final, o piruetă argentiniană pe muzică de Mike Oldfield.

Mulţumesc, Raluca Feher. Findcă scrii cum scrii, dar şi fiindcă ai umblat după vize şi pentru mine.

RADU PARASCHIVESCU”

În Helsinki, de unde scriu acest post înjurând lentoarea mediteraneană a netului, nu e nevoie de viză. Doar de o șubă și de o atitudine reținută față de alcoolul care nu reușeste să coboare sub prețul de 5 euro păhărelul liliputan de schnapps. Dar ce nu fac eu pentru cititorii mei, ce nu fac eu.