Mikko spune că în ultimele luni a fost încorporat mai des, câte 3 zile, câte 4 zile. E de la Ucraina, așa spune Mikko și Hanamaria aprobă.
Eero îmi spune despre Vyborg. Știai că a fost luat de ruși și toată populația finlandeză deportată în Finlanda?
Nu.
Muzeul Național al Finlandei nu suflă o vorbă despre cele două mari războaie cu vecinul bețiv și transpirat, care a intrat cu barosul de două ori prin peretele țării, în `39 și apoi, după Continuation War,  în 1944.
Finlanda a pierdut 11% din țară, Vyborgul, în Winter War și apoi s-a aliat cu Germania nazistă și a încercat să își recupereze teritoriile de la ruși. A pierdut de două ori. Exact ca noi. Pe aceeași mână. Norocul lor a fost că pe șervețelul desenat la ciorba de burtă de marile puteri, ei au intrat pe partea americanilor și nu au suferit ca amărăștenii de baltici, duhoarea respirației alcoolice a violatorului sovietic.

Nimeni nu vorbește în Finlanda despre al doilea război mondial cu mândria pe care credeam că o resimți ca nație de sub 4 milioane de oameni care reușește să și-o dea parte în parte cu ditamai oastea de orci, sute de milioane de orci. Și asta fără să ai lângă tine vreun Gandalf sau o armată de elfi care să te scoată de ceafă din bucluc.
În muzeul designului este amintită așa, în treacăt și fără obidă, plata despăgubirilor de război către URSS care a însemnat că Finlanda a avut mâncarea raționalizată până în 1956. Cartele, cozi, restricții, all that jazz, ca să stingă datoriile față de el, vecinul care i-a halit teritorii, care a atacat primul, care a obligat migrarea a sute de mii de oameni, care…
Noi nu vorbim despre marea rușine a celui de-al doilea război mondial.
De ce rușine? Că ați pierdut? Dar cine putea să câștige în fața tăvălugului …
Nu, nu. Rușine că ne-am aliat cu nemții.
Chiar dacă nu au intrat sub poala mamei Rusii, întreaga ideologie finlandeză post război a înfierat decizia de a se face frate cu dracul nazist.
Veykko spune că taică-su, veteran de război, nu a vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în campania din 1941-1942 când a fost în Rusia. Nu cu el. Niciodată. Doar cu ceilalți tovarăși de arme ai lui cu care se întâlnește adeseori la un șpriț sau la saună.
O lume de eroi care au tras bățul scurt al istoriei și au fost măturați sub preș.
Dacă la noi, mareșalul a fost împăiat și scos la plimbare de retorica naționalistă post 1989, Finlanda nu a găsit resurse să împingă fișetul după care au căzut dosarele celor care au luptat în al doilea război mondial pentru recuperarea Vyborgului.
Iar noii naționaliști au treabă cu migrația somaleză, nu cu rușii, ucrainienii și panica baltică.
”Oricum, dacă va fi război, finlandezii nu își vor mai apăra țara ca în 1939. Nu mai este genul ăla de patriotism.” zice Mikko.
Dar când vezi țări deșirându-se lângă tine, când stai de vorbă cu graficieni din Sarajevo transformați în sniperi și cu bateriști din Mostar, transformați în infanteriști, nu mai crezi în declarații subțiri ca o supă de pui primită în spital.
Rămâne de văzut Mikko, rămâne de văzut.

În sauna finlandeză se anulează gravitația funcțiilor, a demnităților, a proprietăților. Ești tu, cu sânii tăi căzuți sau inocenți, cu celulita, cezariana, pitiriazisul tău. Și sunt ele, celelalte femei, turnându-și în cap căldări de apă fierbinte culese din bazinul cubic care e împărțit între sectorul femei și sectorul bărbați. Segregarea s-a produs, din considerente morale, la 1930. Sauna, acest cuib al umanității gregare strânse la gura sobei în imensa iarnă scandinavă, a fost ruptă în două. Bărbații cu picioare și piepturi păroase, cu subțioare puturoase, au fost trimiși să își măsoare penisurile în dreapta, femeile cu pântece lăsate ca niște pleoape peste pelvis, funduri albe și mari și sâni inegali, au fost trimise să cotcodăcească în stânga.
Femeile nu au acces la cuptorul cu lemne. Ele trebuie să suporte războaiele caniculare purtate cu rezistența organismului pe care le duc bărbații. Dacă ești cu adevărat unul, mascul, nu te face pe tine un 90 de grade celsius. Nu.
Milja, se citește Milia, își duce mâinile la urechi. Nu mai poate. Zice: hai să ieșim.
Câte grade sunt?
100 de grade.
Nu cred. Dar mă arde gâtul. Și inima e o brichetă de mașină. Dacă te apropi de mine cu țigara, ai aprins-o lipind-o de sânul stâng.
Ieșim. Sunt amețită și am ochi lăcrimoși, irisul plutind cenușiu într-o mare de sare brăzdată de vinișoare roșii.
Nu m-am epilat, mă gândesc și încerc să îmi ascund gambele sub prosopul umed care nu mă protejează de frigul de 5 grade pe care îl simt mângâindu-mă ca o mătușă unguroaică, sobru și distant.
Curtea e goală. Bărbații continuă să își testeze rezistența în pântecul încins al saunei. Noi, femeile, dilatate de căldură, încercăm să reintrăm în contururile personalităților noastre blurate de foc. Nu avem timp să ne tragem sufletul dat pe afară, bărbații ies în aburi, rătăcesc amețiți, ca după o veste proastă furată în tâmplă. Se așează, păsări greoaie, pe bănci și reușesc să se adune numai după ce dau pe gât bere sau gin tonic cu suc de lămâie, ”băutură care a fost făcută special pentru olimpiadă.” zice Matti.
Știi rusă?, îl întreb pe Matti care pare brelocul uman al unei cruci imense de aur, ortodocse, cu un Isus chinuit și plin de resentimente atârnându-i de gât.
Nu, eu nu știu dar am un prieten care e prieten cu tipul ăsta-îmi arată un grăscior de pe bancă și el, tipul ăsta știe rusă.
De fapt nu, infirmă grăsciorul, eu nu știu rusă dar am un prieten care știe pe cineva care vorbește rusă care mi-a zis că există 6 S-uri în rusă dar, atunci când mi le-a zis, am auzit doar 3.
Din pielea bărbaților iese încă abur, sunt roșii și părul e ud și porii sunt deschiși.
Cârnați se perpelesc pe grătarul înfipt în soba cu lemne pe care Veykko își tine piciorul.
Bărbații prinși în prosoape de la brâu în jos se reazămă unii de alții, piese de domino care nu vor cădea niciodată.
Femeile se sprijină în vorbele rostite repede, aruncate din gurile care încep ușor să se învinețească de frig.
Nimeni nu pleacă.
Corpurile se răcesc, cu bere pe dinăuntru și frig pe dinafară și carnea se întărește și se reașează în piele.
Milja, hai înapoi.
Intrăm.
Căldări cu apă fierbinte topesc crusta de frig depusă pe noi. Apoi mergem sus, urcăm în balconul unde e cald, atât de cald, fierbinte, așa cum trebuie să fie în vintrele Vezuviului. Suntem goale și continuăm să ne golim vorbind iute, aruncându-ne vești așa cum aruncă lavă vulcanii. Vorbele cad ca boabele de porumb, floricele care pocnesc în cuptorul saunei.
Purificare.

Pe vremuri, vrăjitoarele erau arse.
Acum sunt puse la topit.

Matti a scris astăzi la ziarul la care este redactor șef despre desfășurarea alegerilor parlamentare din Finlanda. S-a trezit la 9 să o ducă pe Milja la gară cu o durere grozavă de cap și a numărat 4 sticle de Tsarine, șampania lui de 300 de euro bucata, grupate pe masa din sufragerie, nude și violate, exact sub privirea albastră a țarului Nicolae al II-lea care străbate eonii de pe goblenul de la 1899 pe care Matti l-a primit din mana preotului ortodox de la biserica din Tampere. Nici coniac nu mai e. Nici lichior de portocale și nici schnapps de caise. Vinul Matsu, tânărul, adultul și bătrânul, fiecare cupaj arătându-și vârsta, a fost gătat de cei 8 meseni, 2 români, 5 finalndezi și o fino-franțuzoaică. Milja, draga de ea, scriitoare, compozitoare, pictoriță, mamă, soprană, fiică a lui Frank Sinatra de Finlanda și a Fridei Kahlo tot de Finlanda, care stă acum în sudul Franței după ce a locuit o vreme în Paris și a fost pianistă la Ritz. Milja care acum e scriitoare de romane istorice, a scos o trilogie de mare succes care se petrece în timpul războiului de 100 de ani. Iar acum a venit în Tampere să vorbească la Universitate studenților despre noua ei carte, primul volum al unei alte trilogii care se petrece în timpul revoluției franceze. Ora 2 dimineața, 7 ore înainte ca Matti să se trezească mahmur și buhăit, ca un muflon cu sinuzită. Stau la masa din sufragerie, la dreapta lui Mikko și la stânga Miljiei. Mikko spune că nu înțelege cum scrie Milja romane istorice. ”Zi-mi și mie care e răspunsul corect la întrebarea: care perioadă definește secolul XVIII” și mi-a întins o hârtie pe care a scris a) 1600-1699, b) 1700-1799, c) 1800-1899. B, ăsta e răspunsul bun-i-am spus. ”Sigur că da. Dar Milja a greșit toată seara, e clar că nu știe cu secolele.” a pufnit Mikko și i-a mai cerut lui Matti coniac, pe vremea când mai era coniac. Iar Milja a cerut șampanie, adoră șampania Tsarine, a cărei poveste Matti ne-a spus-o nouă, noii lui prieteni români, ortodocși ca și el:Petru cel Mare a primit la curtea de la Petersburg cadouri de la toate casele regale ale Europei, bijuterii, arme, cai. Doar Ludovic al XV-lea s-a invrednicit cu ceva mai exotic si a trimis o ladă cu minunea asta de șampanie care a primit numele țarina pentru că a fost apreciată de țarina Ecaterina. Hannamaria, soția lui Mikko o apreciază și ea, poate la fel de tare ca țarina, sigur mai puțin decât Milja care desface a treia sticlă în timp ce eu beau scnhapps de caise servit de Veykko, soțul lui Matti. Căci da, Matti este gay, a făcut uniunea civilă în fața preotului ortodox, cel care i-a dat goblenul cu țarul Nicolae al II lea. Și mama lui a fost de față și băiatul lui care e student și are 22 de ani, și el a venit la nuntă, alături de vecini, rude, prieteni. Doar fosta lui soție, cea pe care a iubit-o imens și nu a înșelat-o niciodată, doar ea nu a venit. ”Și heeei, știi ce mi-a zis când i-am spus că îl iubesc pe Veykko și vreau să divorțez?” Nu. Matti a făcut o pauză de creștere a suspansului iar Veykko a scos capul de după ușa din bucătărie unde pregătea platoul cu somon de lac afumat. ”Mi-a dat o palmă” a spus Matti iar Veykoo a completat ”nu a înțeles că poate iubi un bărbat. Dacă era o femeie, era în regulă, dar nu un bărbat.” Apoi am mai băut niște coniac și cafele și Milja a cântat la orgă electronică ”April in Paris” deși eram cu toții în Tampere, înainte de alegerile parlamentare unde urmau să câștige tot ăștia de sunt la putere, care oricum vor face o coaliție și vor conduce țara spre progres. Și a mai cântat un blues și un cântec compus de ea despre nemernicia managerilor din industria muzicală care i-au spus că muzica pe care a compus-o nu este ”credibilă”. Cu alte cuvinte că e prea blondă pentru ca muzica asta să se nască de la ea. Să curgă Tsarine. Dar nu mai e, poate vrei niște Riesling din sticle lungi ca niște tulnice. Știi că paharele ăstea de vin, de cristal albastru, sunt din România? Două ore mai devreme, intram timid în casa lui Matti și Veykko, invitați la tradiționala masa de Paște dată în cinstea scriitoarei și a prietenilor de la saună. ”Nu intrați încă. Așteptați vă rog ritualul”, ne-a rugat Matti și noi am stat în dormitorul care arăta ca pivnicioara lui Darius Vâlcov, tapetat cu picturi ale mamei Frida Kahlo a lui Milja și uite și o sculptură-gravură cu apostolul Petre în cucul gol și cu un cocoș la picioare. Bang, ușa a zburat de perete și, în timp ce Veykko prepara cina, somonul afumat și mielul cu sos de mentă și împănat cu usturoi, Matti, îmbrăcat într-o cămeșoaie până la glezne cumpărată din Arabia Saudită și încălțat în papuci turcești cu vârful întors, ne-a spus istoria icoanelor ortodocse, de la 1700 și de la 1800, salvate de invazia sovietică din 1939 când Finlanda a pierdut 11% din teritoriu și bunicii lui Matti au plecat cu căruța plină de odoare bisericești, cum e icoana asta de la 1786, cu Mama Domnului cea gingașă care heeei, uite, își ține pruncul strâns la obraz. D-aia îi zice gingașă și heeei, uite icoana asta, a fost făcută special de copți pentru mine, Matti. Vezi sandaua pruncului Isus cum îi cade și arhanghelul privind spre cer. Și heeei, icoana asta o am de la mânăstirea .., este cu sfântul Nicolae, sfântul patron al prostituatelor, uite-l cum aici..” și dăi și pupă icoana și fă cruce deasupra ei și apoi deasupra ăsteia și apoi.. Din prima sticlă spiralată ca cepele de pe bisericile rusești șampania a țâșnit ca inspirația lui Copos și a umplut paharele, toate cu monograma lui Napoleon, secolul XVIII, ale noastre, ale prietenilor de la saună. Dar al lui, paharul lui Matti, este din 1620, tot franțuzesc de la curtea regelui Soare. Șampania curge năvalnic pe covorul de la 1750, ”las, nu-i nimic, pe unde a umblat covorul ăsta, șampania e binemeritată” a zis Matti și și-a târșâit condurii spre statuia-gravată cu Sfântu Petru în cucul gol, cu cocoșul la picioare-așa știi că e Sfântu Petru-pe care a cumpărat-o de la un artist local și mama Frida Kahlo și tatăl Frank Sinatra ai Miljei au cumpărat Sfântu Ioan și apoi muzeul cutare i-a luat pe ceilalți 10 apostoli și le-au oferit o căruță de bani colecționarilor Matti&friends ca să-i dea pe Petru și Ioan dar ei nu au vrut pentru că atunci când colecționezi artă nu o faci pentru bani. Hannamaria a aprobat și m-a asigurat că este o complet atipică locuință, seară, cină și că nimic nu se întâmplă în Tampere și că Matti e cunoscut pentru că împrumută din colecția lui de artă muzeelor ca să o expună și că avem mare noroc că suntem aici, acum, destinele noastre înfășurate pe mosorel, alături de destinele acestor oameni stranii care … 2 ore jumate mai devreme am intrat pentru prima oară într-o saună tradițională finlandeză. De fapt cea mai veche saună publică din Finlanda încă în funcțiune. Segregată, băieți la băieți, fete la fete, goi fiecare în compartimentul lor, înfășurați în prosoape în curte. 100 de grade înăuntru, 6 grade afară. Afară e și bere și Matti însărcinat în 9 luni cu o curiozitate de 4 kile, cade răpus de admirație când îi spun că am fost ziaristă și apoi se încântă nespus când aude că nu doar Milja a scris o carte și că, mai presus de orice, suntem ortodocși. Primesc o bere, cârnat prăjit la grătarul din curte și invitația la masa de Paște. Heeei, trebuie să veniți la masă la noi. Avem atâtea de vorbit. Ia și mănâncă niște cârnat. Milja, spune-le să vină…! Doamne ajută!