Archive

Monthly Archives: December 2017

Ieri i-am spus unui prieten bun: mi-e dor de Ponta. A zis: nu mă mai copia, asta am spus-o eu primul.
Tot ieri am deschis revista Forbes, cei mai bogați 500 de români. Era pe masă într-un departament de marketing al unei bănci. Desigur, o primiseră gratuit, nimeni nu dă bani pe așa ceva. Răsfoind-o, am dat pe locul 56 de Dan Voiculescu, sărmanul bătrânel închis de samavolnicul Băsescu și echipa lui de la DNA, care plătește 700 de lei din pensie, lună de lună, singura metodă găsită de stat să-și recupereze în 13895 de ani zecile de milioane de euro ciordite de bietul moșuleț. Da ANAF-ule, Dan Voiculescu apare în top 500 cei mai bogați români, e pe locul 56, citește și tu Forbes și explică-ne și nouă de ce dracului nu îl execuți? Poate pentru că nu vrei? Poate pentru că la finalul filmului ăsta scrie: niciun corupt nu a fost rănit în timpul filmărilor și niciunui corupt nu i-a fost afectată averea sub nicio formă în timpul filmărilor?
Mi s-a făcut dor de Ponta pentru că îmi este dor de naivitatea mea de acum 2 ani. Acum știu că nu există “zis și făcut” în scenariul original. Doar “una spunem, alta facem”. Ca în orice ideologie, idioții cred că știu adevărul, inteligenții cred că nu știu nimic.

feher

Pasta e întinsă între sâni de cititorul ecografului. E caldă pasta și când mă mir de asta, cu voce tare, în cabinetul medicului cu ochelari cu rame subțiri, fălci pungă și buze moi, care se lipesc de dinți, doctorul țâțâie enervat și zice: păi nu ați mai fost de mult pe la ecograf, de ani de zile s-a inventat sistemul care să încălzească pasta. Apoi continuă să plimbe plasticul pe piele, privind în ecran și identificând fibroame și chisturi: uitați aici, vedeți? Nu văd, nu înțeleg nimic. Arată ca o radiografie făcută unui burete de baie tăvălit în șampon. Mijesc ochii, mă concentrez și, la un moment dat, observ conturul României pe ecran. Indubital, el e. Îi zic medicului: uitați România.

El pufnește și spune ușor mârâit: Poate România Dodoloață.
Se face o pauză de 3 secunde, mă mai uit o dată. Nu domle, nu e niciun Nistru, nu-i Cadrilaterul…

View original post 516 more words

Șahinșahul Mohammad Reza a fost dat jos de popor care a pus în fruntea țării un imam, pe Khomeini. Noi nu avem un Khomeini, biserica noastră e o bandă de bagaboande care se vând pe ștrampi cu ștrasuri și rujuri roz.
Nu avem un lider, un om cu sau fără căciulă suedeză la care să ne închinăm cu toți. Opoziția parlamentară a fost închisă într-un borcan, degeaba bâzâie, nu pot să iasă. Regele e mort în coșciug, Duda e la catafalc. Poate prințul Charles să accepte să devină regele nostru.
Sau poate președintele nostru. Sau măcar prim-ministru, ca la bulgari.
În afară de Arsenie Boca și Stela Popescu, ambii morți, nu avem pe nimeni care să ne aducă, vorba lui Păunescu, suflet lângă suflet, român lângă român.
Năuciți de televiziuni, trăim în epoca lui Doamne, ajută!, ascultând cuminți cum pică securea călăului. Așa ne-a fost scris, ne spunem și mai mâncăm un cârnat, măcar să crăpăm cu burta plină.
Mai jos, v-am pregătit un platouaș instigator de fragmente din cartea lui Ryszard Kapuscinski Șahinșahul.
Eu cred că se poate. Totul este o chestiune de imaginație. Dacă reușim să punem o față pe această siluetă a schimbării, vom reuși.
Pagina 80-
Dacă se vorbește de căderea unei dictaturi oarecare, nu poți avea nicio iluzie că, odată cu lichidarea ei, întregul sistem se va prăbuși și va dispărea ca un vis urât. Desigur, se pune capăt existenței fizice a sistemului. Dar urmările lui psihice, sociale vor rămâne, vor trăi și mulți ani de-a rândul vor da un semn de viață, ba chiar vor putea să dăinuie sub forma unor atitudini, continuate în subconștient. Distrugând intelectualitatea și cultura, dictatura lasă în urmă un câmp mort și pustiu, în care nu va crește așa curând pomul cugetării. În acest câmp defrișat vor apărea din ascunzători, din colțuri și crăpături nu totdeauna cei ce sunt cei mai buni, ci adesea aceea care s-au dovedit cei mai puternici, nu totdeauna aceea care aduc și crează noi valori, ci mai degrabă aceea cărora numai pielea tare și rezistența interioară le-au asigurat supraviețuirea. În aceste cazuri istoria începe să se învârtă într-un cerc vicios, tragic și e nevoie uneori de o epocă întreagă ca să se poată smulge din el.
Pagina 90-
În ochii iranianului obișnuit, Marea Civilizație, adică Revoluția Șahului și a Poporului, a fost înainte de toate Marea Hoție cu care se ocupa elita. Furau toți cei care dețineau puterea. Dacă cineva ocupa un post înalt și nu fura se făcea gol în jurul lui: trezea bănuieli. Ceilalți își spuneau: ăsta-i spion, nu mai încape vorbă, a fost trimis ca să-și bage nasul și pe urmă să raporteze cine cât fură, fiindcă informațiile astea le sunt necesare dușmanilor noștri. Dacă puteau, se debarasau repede de un asemenea om, căci le strică jocul. În felul acesta toate erau cu susul în jos, valorile erau cu totul inversate. Cel care dorea să rămână cinstit era bănuit că are gânduri necurate, că e de fapt un sărăntoc plătit ca să vadă și să spună tot. Dacă cineva avea mâinile curate, trebuia să și le ascundă bine, căci curățenia asta era ceva rușinos, ceva echivoc.
Pagina 93-
Avansează doar cel care este mai aproape de șah, care reușește să îi intre în grații mai bine și cu mai mult zel, care îl convinge de loialitatea și supunerea sa. Alte valori, alte calități sunt de prisos. Este o clasă de paraziți, care își însușește repede o parte însemnată a veniturilor obținute din petrol ale Iranului, devenind, practic, proprietar al țării. Totul le este permis pentru că acești oameni satisfac cea mai mare nevoie a șahului-nevoia de a fi lingușit. Totodată, îi dau sentimentul de siguranță după care jinduie.
Pagina 94-
Și barem dacă această consumare a privilegiilor, această mare îmbuibare s-ar petrece oarecum pe ascuns, discret: ai luat, ai pus deoparte și nu a văzut nimeni; ai chefuit bine, dar după ce ai tras mai întâi perdelele; ți-ai mai construit o vilă, dar undeva, într-un fund de pădure ca să nu-i iriți pe alții. Da` de unde! Altu-i obiceiul aici: să-i zăpăcești, să-i orbești pe cei din jur, să scoți totul cât mai în față, ca la expoziție, să aprinzi toate luminile, să le iei ochii, să îi faci să cadă-n genunchi, să-i zdrobești, să-i calci în picioare! La ce bun să ai, doar așa, de amorul artei? …Să ai în felul acesta înseamnă să n-ai nimic, să n-ai deloc! Să ai cu adevărat înseamnă să trâmbițezi că ai, să-i stârnești pe alții să vadă că ai, n-au decât să se uite și să admire, să le iasă ochii din orbite!
Pagina 145-
Puterea este aceea care provoacă revoluția. Desigur, nu voit. Dar stilul ei de viață, modul de guvernare devin până la urmă o provocare. Aceasta apare atunci când printre oamenii din elită se consolidează sentimentul impunității, credința că nu vor fi pedepsiți. Totul ne este permis, putem face orice. Este o iluzie, dar nu lipsită de baze raționale. Într-adevăr, o vreme, scandal după scandal, abuz după abuz rămân fără urmări. Poporul tace, este răbdător și prudent. Se teme, nu-și simte încă puterile.
Pagina 157-
I-a lipsit o anumită doză de cinism. Ar fi putut să spună atunci: manifestează? Ce să-i faci, n-au decât! Cât or putea să mai manifesteze așa? O jumătate de an? Un an? Cred că o să rezist. Oricum, nu mă mișc din palat. Și oamenii, dezamăgiți și descurajați, vrând-nevrând, s-ar fi întors până la urmă acasă, pentru că e greu de presupus că cineva vrea să-și petreacă toată viața pe la mitinguri și demonstrații. Șahul nu a știut să aștepte. Iar în politică trebuie să știi să aștepți.

Cioloș are căciulă suedeză de 200 de lei. De unde are bani Cioloș pentru căciula suedeză? Pun pariu că are și ciorapi norvegieni, 18 lei stângul și 20 dreptul, că e un pic mai mare. Sigur are și boxeri bavarezi și ceas elvețian, cu cuc cu blană.
Nu reușesc să mă fac să iert poporul ăsta atât de mare pentru cât de mic e, trăind pe centimetrul pătrat dintre a-moralitate și i-moralitate.
Stați liniștiți, Cioloș nu mai are de ce să poarte căciula suedeză că se duce dracului clima. Cum, nu știați? Soroș a dat drumu la încălzirea globală, ca să distrugă exportul rusesc de gaze și pe cel saudit și iranian de petrol.
Sunteți salvați, iarna e ca vara și, se știe, șlapii chinezești sunt mai ieftini decât căciulile suedeze. Noapte bună.
http://www.telegraph.co.uk/news/2017/12/11/dying-polar-bear-roams-iceless-land-food-soul-crushing-video/

feher

Sunt 5 grade, miroase a iarnă. Dar nu e iarnă. Miroase doar, așa cum îi miroseau lui Prâslea picioarele a picioare de om de îl adulmeca de-ndată Zmeul, obișnuit cu duhoarea de picior de zmeu.
Taică-miu e fericit. Spune că e vreme splendidă, că e soare, că e cald. Nicio urmă de îngrijorare. Unde sunt iernile de altădată? Zăpadă, ger, -5 grade, soare cu dinți, cu colți, cu măsele de minte? Nu se întreabă, încălzit ca un vrăbioi de cele 5 grade care îi dilată nepăsarea.
Pe BBC, principala știre este versiunea finală a unui acordlacare, după intense negocieri, s-a ajuns la conferința despre schimbările climatice de la Paris, COP21. La noi, principalele știri sunt despre prinți ciorditori și parlamentari hoți, nu poate DNA să lege, cât pot ei să fure.
Cui să-i pese de schimbările climatice, de încălzirea planetei, de creșterea nivelului oceanelor, de topirea gheții polare, de fenomene…

View original post 240 more words

Brazii de pe Tâmpa unduiesc fluid, ca niște alge pe fundul mării. În tăcerea copacilor desfrunziți din jurul lor, mișcarea brazilor are ceva de dans desculț, caraibian. E vară mereu în sufletul unui brad bătut de vânt doar mie mi-e frig și un pic de greață, cred că iar am mâncat ceva stricat. Sau poate e de la citit?
Nici nu mai deschid televizorul. Ororile sunt aceleași, indiferent de an. Trăim în Timequakeul lui Vonnegut. Ce om a fost Vonnegut, aș da orice să-l întâlnesc în altă viață. Pe el și pe Bosch. Împreună am putea să stăm cu orele să ne uităm la brazii care dansează pe vârful dealului pe care cândva a scris din copaci Stalin.
Nu am chef să mai scriu nimic. Poate că de la scris îmi e silă. Așa că am pescuit de fix acum 4 ani, dintr-un 2013 neștiutor, textul de mai jos.

“Ieri a început războiul păcănelelor, ordonanțelor, șpăguțelor, șpăgoaielor, guvernul îngrașă porcul în ajun, se precipită, se zvârcolește să schimbe legea amnistierii, să-i scape pe Năstase și pe Voiculescu, să mute instituții pe genunchiul drept, că ăla stâng a amorțit, să strângă bani negri pentru zile roz.
La Pungești se cară bastoane și se dărâmă garduri, la București se cară bastoane și se sapă gropi în iarba înghețată a casei poporului. Mamele s-au apucat de curățenia de iarnă, tații bat covoare, șoferii protestează, temperatura o fi scăzută afară dar înăuntrul omenirii, între inima, ficatul și plămânul societății, e vară. Și când e caniculă, știm cu toți că entropia crește.

De ce toate acestea? Cui folosesc? Ne dăm cu curu de pământ să aflăm dacă e mâna rușilor, a corporațiilor, a capitaliștilor veroși sau a chinezilor insidioși. Vorbim despre geopolitică, economie, Soroș, bursă, masonerie și, desigur, evreii care conduc lumea, apar în conversație FMI-ul și Clubul de la Paris.

Kurt Vonnegut zice în “Sirenele de pe Titan” că nici vorbă despre toate astea. Totul e mâna civilizației extraterestre de pe Tralfamadore care a manipulat destinul pământenilor, conducându-i afară din grote, jos din copaci, pe calea progresului, prin antichitate, ev mediu și perioada modernă. Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem, sunt doar rezultatele intervenției tralfamadoriene asupra noastră.
Dar ce urmăreau?

Simplu: extratereștrii ne-au crescut timp de 200 de mii de ani nu pentru blană, carne, lapte sau “Dansez pentru tine”, ci ca să ne transforme în cărăușii unei piese vitale deplasării unei nave spațiale tralfamadoriene, rămasă în pană pe Titan, luna lui Saturn. După ce am livrat piesa, nimănui nu i-a mai păsat de noi, oamenii. Ne-am pierdut orice utilitate.
Și ce-i rău în asta?
Este.
Kurt Vonnegut spune: “The worst thing that could possibly happen to anybody would be to not be used for anything by anybody. Thank you for using me, even though I didn’t want to be used by anybody.”

Cartea este o capodoperă filozofică. În serile când zaci cu dinții încleștați și nod în gât privindu-i pe Ponta, Dragnea și Băsescu umplând cu bale televizorul, ai face mai bine să-l închizi. Și să deschizi “Sirenele de pe Titan”, sperând că domnul Vonnegut are dreptate atunci când privește cu optimism moderat triumful binelui:
“There is no reason why good cannot triumph as often as evil. The triumph of anything is a matter of organization. If there are such things as angels, I hope that they are organized along the lines of the Mafia.”

Dacă preoțimea e, nu văd de ce îngerii nu ar fi.”

În 1989, taică-miu și maică-mea aveau exact vârsta pe care o am eu acum. Mă gândesc că au ieșit din comunism, mă rog, dacă putem să spunem asta, ca un câine care aleargă după mașină încercând să prindă roata și atunci când mașina se oprește, când roata nu se mai învârte, se oprește și câinele, năucit de lipsa unui plan.
Acum ce fac?
România părinților mei s-a așezat la masa de gală, cu tacâmuri de salată, supă, pește și friptură, cu 2 lingurițe pentru desert și 4 pahare pentru băuturi.
Acum ce fac?
Acum ne uităm în jur. Acum vedem ce fac ceilalți, cu ce furculiță servește democrația Ungaria, ce pahar folosește pentru economia de piață Polonia.
Ia lăsați-l pe Ion Iliescu să vă arate că el a mai fost la case d-ăstea mari. Și Roman e priceput. Ia uitați-vă la ei cum își întind șervetul în poală, cum ridică degetul mic atunci când beau.
Părinții mei au reintrat la școală, în aceeași clasă cu mine, ne-am strâns cu toții sub baobabul teleormănean și am ascultat vocea învățătorului, șșșșșșșșștttt, aruncam iritați în spate atunci când golanii din ultimele bănci începeau să facă bancuri și să vorbească tare.
Tăceți măi, unii din noi să știți că am venit aici să învățăm, nu să ne distrăm!
Conștienți de înapoierea noastră istorică, noi, elevii primilor ani de școală post-revoluționară am tocit manualele feseniste, am ieșit în pauză doar când s-a sunat și am mâncat sandvișul cu margarină Delma, recunoscători învățătorului care nu ne-a lăsat să ne facem de râs în Europa cu manierele noastre grosolane, de țărani luați de la curul vacii.

Încă puțin și o să fiți gata, așa ne-a spus învățătorul și a plecat într-un schimb de experiență sau a fost mutat la altă școală sau a fost pensionat sau pur și simplu a murit. Încet, încet, acești primi îndrumători au dispărut făcând loc unei generații noi de cadre didactice care trebuia să se asigure că suntem îndeajuns de educați încât să înțelegem cu ce se mănâncă democrația.
Și profesorii ăștia noi au început să ne ciupească de cur, să ciordească bani din fondul clasei, să pocnească elevii peste ceafă, să ne mănânce sandvișurile sau să ne ceară să cotizăm la vila lor de la munte. Iar noi, elevii, ca niște câini alergând după o nouă roată, am pornit în urmărirea lor, uitând unde vroiam să ajungem. Am devenit ei, golani, jmenari, birjari, fanfaroni și coțofene, barbugii și hiene, am început să ne insultăm între noi, să ne scuipăm, să ne tragem de țâțe și să ne bulănim, să ne furăm mâncarea, să ne plesnim copiii și, cel mai important, să nu mai ne temem că suntem niște țărani de la coada vacii, căci, așa ne-au zis profesorii noștri cei noi: care e problema frate că suntem țărani de la coada vacii, și Romulus și Remus, Isus și Putin, și ei sunt de la coada vacii sau a calului sau a lupului, ce contează?
În viață, așa ne-au zis profesorii cei noi, nu trebue să fii fraier fratello, trebuie să ai bani să moară ai tăi dujmani, trebuie să fii golan ca la noi în Teleorman, trebuie să lovești și școala vieții s-o prețuiești, muie la babalâci, la femei, la telectuali, dă-i dracu de bulangii, că ăia le dai una de le sare mucii, nu au nimic în cap dăcât formule, dacă era dăștepți nu era săraci.
Fii mândru că ești român.

Veniți dintr-o lume a samizdatelor, a Rapsodiei Române ascultată cu tresăriri de vinovată plăcere, a intelectualilor îngrămădiți în dube de securitate, părinții mei știau să discearnă atunci între impostorul găunos cocoțat pe bidiviul unui titlu de doctor inginer și academicianul veritabil, muncit prin subsoluri de universitate ca să-i scrie tovarășei o nouă lucrare magnet de titluri onorifice.
Părinții mei știau atunci să evalueze calitatea golănașului tupeist, uns de tătucă în fruntea ministerului cutare și pe cea a vânzătorului de pantofi, absolvent de medicină, distrus de partid pentru că a trimis o scrisoare de protest la Europa Liberă.

După 28 de ani de școală fesenisto-securistă, părinții mei nu mai știu să calculeze această ecuație a valorii. Rătăcesc între Năstase și Olguța, Dragnea și Nicolicea, Băsescu și Tăriceanu, Mircea Badea și Ciuvică, Voiculescu și Sârbu, Ghiță, Fenechiu și Udrea, incapabili să înțeleagă că nici banii, nici poziția socială și nici puterea nu te fac om.
Că toți cei înșirați mai sus nu sunt decât niște roți după care am alergat ca niște câini, hipnotizați de învârtelile lor, și că atunci când îi vom prinde vom realiza că suntem atât de departe de drum, că ne-am îndepărtat atât de tare de casă, încât nu mai știm să ne întoarcem de unde am plecat.
Au trecut 28 de ani de la revoluție și eu sunt undeva într-un câmp de gunoi, cu un cauciuc ros la picioare.
Am vârsta părinților mei la Revoluție și am nevoie de una ca să mă întorc pe acasă.

Astăzi, 6 decembrie 2017, Israel a primit în ghetuțe la de Moș Trump Ierusalimul. Îl aveau din 1948, pe cel de Vest, în 1967 ocupându-l pe cel de Est. Cu gestul lui, Trump, acest Gavrilo Princip al Casei Albe, a asasinat ideea de two state solution. Poate pentru că și-au dat seama că nu era soluția cea mai bună și, ca atâția alții înaintea lui, a realizat că soluția cea mai bună se ițește după un război.
Practic domnul Trump a tăiat cu flexu țevi la 5 dimineața lângă capul lui Hulk-Hamas și a suflat vânt în pânzele tuturor mișcărilor islamiste. Vin vremuri nasoale, mă bucur că am apucat să văd Ierusalimul. Nu cred că peste 3 ani, când zice Trump că își va deschide SUA ambasadă aici, va mai exista un oraș să se filmeze filme cu Brad Pitt atacat de zombie.
Word.

feher

E 7 dimineața. Soarele taie o fâșiede lumină albă între draperiile vișinii, mă calcă fierbinte pe mână. Miroase a ars și de la geam văd deșertul cenușiu, parerămasîn urmă,încăîn noapte, ca un navestist întârziat la o țigară care a pierdut trenul.
Sunt deja 26 de grade și cafeaua e tare și clocotită. Îmi ard limba. Mă uit cu simpatie la lupta cu tehnologia pe care o dau reprezentanții ministerului turismului palestinian. Nu merge sunetu, nu merge microfonul, nu merge proiectorul. Dar dulciurile sunt superbe. Palestina este o țară foarte sigură, așa spune doamna ministru. Are voce domoală, ne vorbește despre Ierihon, Hebron, Bethleem și Ierusalim, ce-i drept banii din turism nu ajung neapărat la palestinieni, doar un dumicat vine și la gura lor căci călătorul cumpără bilete de la agenția israeliană care apoi negociază vârtos în jos palestinianulproprietar de hotel. E greu, zice doamna ministru cu voce domoală și mai…

View original post 680 more words

Sociologul american Edward Banfield a publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The Moral Basis of a Backward Society. Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa nu au cum să progreseze pentru că sunt incapabili să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul american amoral familism. Loialitatea pentru familie îi împiedică să înțeleagă concepte primare de Bine sau Rău și, bănuind că membrii celorlalte familii manifestă aceeași neîncredere în străin, nu încearcă nicio clipă să găsească căi mutuale de acțiune.
Familia taie tot: sat, regiune, națiune.

Niciun sociolog american nu s-a uitat încă la PSD. Dar oricine citește ce a scris Banfield recunoaște descrierea din The Moral Basis of a Backward Society. Membri PSD nu pot să se gândească la binele întregii societăți pentru că loialitatea lor este închisă în frigiderul  de pe Kiseleff.
E adevărat, ca în orice mare familie, sunt scandaluri, trădări, fete care își pierd virginitatea și fug cu dușmanul, banii furați dintre prosoape, scuipat în ciorbă, pipi în pat. Dar de ce oare oile negre nu se coalizează și nu rup PSD-ul?
Răspunsul ni-l dă un alt studiu, de data asta World Values Survey. Una dintre întrebări era: câtă încredere aveți în prieteni și cunoștințe? La răspunsul: completă încredere, România este pe ultimul loc, urmată de aceeași Italie.
Punând în același castronel cele două studii, rezultă că manifestările antisociale și stagnarea vin dintr-o combinație de fidelitate pentru familie și un nivel excepțional de mare de neîncredere care se manifestă atât între membrii acesteia cât și față de exterior.
Ceea ce înseamnă, pe scurt, că dizidenții din PSD nu vor fi capabili niciodată să se unească într-o alternativă la familia mamă, pentru că nu au încredere în nimeni în afara clanului și pentru că loialitatea primară șade cu cei care i-au găsit în coșuleț, pe pragul sediului de partid.
Ruralitatea membrilor PSD, majoritatea provinciali, orfani, crescuți în casele de copii ale Securității de ieri și de azi vine în opoziție cu urbanitatea-independentă afișată de USR. Cu toate acestea, USR s-a descleiat ca o jucărie chinezească după 3 ore de la înființare, afectat de același lipici prost al suspiciunii.
Iar când nimeni nu are încredere în nimeni, în lipsa unui father figure autoritar care să păzească bijuteriile familiei, totul se duce de râpă.
În filmul The Proposition scris de Nick Cave există un dialog între trei tâlhari urmăriți  de poteră după ce au ucis o întreagă familie:

Samuel Stote: What’s a misanthrope, Arthur?

Two Bob: Some bugger who fuckin’ hates every other bugger.

Samuel Stote: Hey, I didn’t ask you, you black bastard.

Arthur Burns: He’s right Samuel. A misanthrope is one who hates humanity.

Samuel Stote: Is that what we are, misanthropes?

Arthur Burns: Good lord no. We’re a family.

Ferească bunul Dumnezeu, noi nu urâm umanitatea per se, noi suntem o familie, ceea ce înseamnă că avem grijă de noi și punem binele nostru înaintea binelui oricărui alt grup de oameni.
Noi suntem PSD.