Pe 20 martie au fost comemorați 30 de ani de când SRI-ul lui Măgureanu a legat cununiile ungurilor din Târgu Mureș, aducând populația în pragul răzbelului civil.
Marian Voicu scrie în Matrioșka mincinoșilor că Măgureanu se afla atunci la Târgu Mureș cu un grup de studenți sociologi (probabil angajați sau viitori angajați la unul din institutele de cercetare a calității vieții create de Securitate în ianurie 1990). Mânuțele unsuroase ale Securității de rit nou se văd peste tot în operațiunea Martie Negru. Ca în toate marile dosare, deși crimele nu s-au prescris, procurorii nu-și găsesc timp să le lucreze.
UDMR a devenit între timp cel mai longeviv partid la putere din România, 22 de ani de schimbat tabere și tras sforicele. Mereu la îndemână, ieftină și adaptată creierului reptilian, tema Ardealului e fenta facilă și deci perfectă pentru orice șef de scară d-apăi de guvern și stat, să te trimită după țigări în timp ce ei îți violează surioara minoră.
De 30 de ani trecem prin aceeași teamă irațională, vin ungurii, Ip și Trăznea, bagă furca-n noi și faszul în femeile noastre, huuuooo, orbi la violul practicat de toate administrațiile României într-o măsură mai mare sau mai mică, la crimele economice, la sărăcie, corupție și cumetrie care ne-au distrus viitorul nouă, proștilor care am crezut că tot ce trebuie să facem este să muncim, să respectăm legea, să plecăm capul și să ascultăm de ăi de sus, că nu or fi ajuns geaba acolo.
Și, ca-n Twin Peaks, it is happening again. Un guvern care afișează aceleași gene degenerate, de politruci-securiști, o scoate din dulap pe această Marina Voica a groazelor românești: autonomia secuilor, ca să-și acopere impotența și imbecilitatea răspunsului la criza covid.
Măgureanu își ia sigur royalties din povestea asta, ca neamurile lu Elvis și ale Beatleșilor.

Mai jos e un text pe care l-am scris în Vice în 2017 când iar se vorbea despre pericolul maghiar, Orban, Ardealul pe OLX, etc. Mi-am luat flegme de la tot felul de dacopați patrioți. Sper că virusu a mai triat din ei dar COVID-19 e marfă chinezească, aparent îi ia pe cei mai buni din noi, vezi Pimen versus Goma.

Am auzit de 893 de ori povestea cu românul care cere pâine în ungurime și i se răspunde cu „Nem tudok romanul” și apoi este trimis la plimbare.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să dau peste acei unguri care nu vor să dea pâine românilor. Dar asta pentru că ungurii sunt niște dragoni care simt că Jon Snow e Targaryen și deci, chiar dacă nu înțelegeau ce vorbesc, știau telepatic că vreau pâine.

Mama tatălui meu era slovacă. Tatăl tatălui meu era ungur după nume. Feher înseamnă alb în maghiară. Fratele meu spune că familia bunicului a fost maghiarizată forțat, că ei sunt români din Dumbrăveni, Sibiu.

Eu știu doar că taică-miu a fost crescut cu maghiară. Că bunica și tot neamul ei de nouă frați și surori vorbeau cu soții, soațele, copiii și verișorii în maghiară și că noi, maică-mea, eu și fratele meu, adept al teoriei maghiarizării familiei Albu din Dumbrăveni, eram singurii care nu vorbeam boabă de ungurește în enormele reuniuni de familie care aveau loc de 1 noiembrie, ziua morților, la mătușa lui taică-miu, Lidia.

Dar ei toți vorbeau românește pentru că munceau la CIBO sau Rulmentul, la Metrom sau la Steagu Roșu, făcuseră școala în română, ascultau Angela Similea și țineau cu echipa de fotbal a României și, după 90, unchiu Zoli și mătușa Rojica citeau și crăpau de râs la descrierile lui Alcibiade care spunea despre Domokos Geza că i-a căzut părul de pe cap direct pe piept și că prinde muște cu limba.

Nu au vrut niciodată să fure Transilvania. „Ce să facem cu ea? Noi, nu vezi, suntem la nouă seara în pat.”

Și atunci cine sunt ungurii ăștia care nu știu românește sau care nu vor să învețe românește și care mănâncă pâinea noastră în timp ce complotează să ne fure Transilvania?

Arnold este prietenul meu de aproape zece ani. E secui, din Odorheiu. Când vorbește despre femei spune: „Ce complicat e pasărea!!!”

În ăștia 15 ani de când e în București și-a cizelat enorm limba română. Nu mai zice „stâlpurile”, „pantoafele”, „bloci”. Doar în trei cazuri din zece sunt genuri greșite. Limba maghiară nu are genuri, nu există masculin, feminin și atunci toate aceste fandoseli lingvistice românești îi zăpăcesc pe unguri. Arnold spune că mulți dintre secui nu vorbesc românește de frica de a se face de rușine.

L-am întrebat la ce vârstă a vorbit prima oară românește. Mi-a spus așa:

„Să nu uităm că atunci când eram noi copii, nu exista internet. Ne uitam tot la desene animate cu Mihaela. După 1990, am avut pe TVR o emisiune în limba maghiară, dar noi tot la desene animate în românește ne uitam, nu aveam de ales ca acum, 50 de canale tv ungurești sau internet. Frații mai mari învățau românește în Armată. Eu am vorbit prima oară românește la olimpiade în școală. Românii râdeau de noi, dar cu drag.”

Pentru că trăiesc în comunități complet izolate lingvistic. Mama, tata, neamurile, toți sunt unguri. Muncesc câmpul sau în făbricuțe de pâine unde toți sunt unguri. Muncesc în echipe de constructori unde toți sunt unguri. Poștașul e ungur, omul de la oficiu de pensii e ungur, cel de la dispensar e ungur. Primarul e ungur, tanti de la bancă e unguroaică.

Limba română, predată ca limbă maternă, e o prostie. E o limbă complet diferită, foarte grea, cu o gramatică imposibilă, genuri, verbe neregulate. 90% din români, o grămadă de parlamentari, ce să mai spunem despre ministrul Educației, nu sunt în stare să o vorbească fără să facă îngrozitoare greșeli gramaticale.

Exact ca maghiara, limba română e o limbă greu de învățat.

Și de ce ar învăța-o ungurul din Vârghiș, când în județul lui iese UDMR la putere de 27 de ani, când piața muncii îi cere să fie bun la construit cabane sau la frământat pâinea, nu la făcut propoziții cu mici-murături-muștar?

Pentru că e în România și pentru că aceasta e limba țării și pentru că nimeni nu o să-l angajeze dacă nu vorbește limba țării, ar spune maică-mea care nu s-a împăcat niciodată cu ideea că o cheamă Feher.

Ungurii din Vârghiș nu vin să se angajeze în România. Când funia ajunge la par, pleacă în Ungaria, Austria sau Germania, la fel cum românul alege Italia sau Spania datorită limbii. Nu mai sunt Ceaușescu și programele lui gigant de industrializare care puneau ungurul cu sasul, țiganul cu românul în aceeași secție, la Nivea Brașov sau la fabrica de scule din Râșnov.

Acum zece ani am mers cu taică-miu în Budapesta. La restaurant, în taxi, la hotel, le spunea tuturor ceva și apoi râdea mulțumit și eu l-am întrebat ce le spune.

– „Că tu ești fiică-mea, dar că nu știi să vorbești maghiară.”
– „Păi le-ai spus și de ce nu vorbesc maghiară? Că nu m-ai învățat când eram mică și apoi ai spus că este o limbă foarte grea pe care nu are rost să o învăț că doar 12 milioane de oameni din lumea asta o vorbesc. Mai bine învăț chineză?”

Puneți-vă acum în pantofii lui Ianoș. De ce ar învăța o limbă complicată, vorbită de 20 de milioane de oameni pe glob, când ar putea foarte bine să învețe germană, engleză, chineză sau spaniolă? Ce stimulente ar avea să facă asta? Pentru că este cetățean român?

Cunosc un cetățean român care înainte de 1989 a plecat din țară, s-a întors în 1990 și timp de 27 de ani a făcut o grămadă de bani, un munte, un Everest de bani în România, dar care nu vrea și nu vorbește românește, ci doar engleză și, în momentele de relaxare, la șpriț, trece pe un soi de romglish.

De ce nu îi reproșăm acestui om că nu vorbește românește, că deși are un nume care se termină în „escu” și s-a îmbogățit aici refuză să se exprime în limba română?

De ce Ianoș dacă nu știe să zică: „Poftiți trei mici cu muștar!” e dușmanul poporului, vrea Transilvania, iar corporatistul arogant e iertat pentru că a vorbi engleză înseamnă să fii cosmopolit?

Povestea ungurului care zice „Nem tudok romanul” e veche de pe vremea lui Ceașcă. Și atunci, și acum, erorile politice, corupția, sărăcia aveau nevoie de un țap ispășitor.

Străinul, șarpele crescut la sân care va lovi când ți-e lumea mai dragă. Ungurul care țese intrigi și îl omoară pe Mihai Viteazu, îl întemnițează pe Vlad Țepeș, îl primește pe Stalin cu brațele deschise pentru că ungurul e comunist.

Știi bancul cu Gheorghe care trăgea să moară și cheamă preotul la capătâi și îi spune șoptit:

– „Părinte, aș vrea să mă botezi.”
– „Fiule, delirezi, vrei să te împărtășesc.”
– „Nu, părinte, vreau să îmi schimbi numele din Gheorghe în Gyula.”
– „Dar, fiule, ce-ți veni, tu care ești român, de ce să îți schimb acum, pe patul de moarte numele în Gyula?”
– „Ca atunci când mor, să moară un ungur.”

Când un popor face bancuri d-ăstea, nu-i de mirare că Gyula nu are niciun interes să învețe limba populației majoritare.

Nem tudok romanul.

Facilis descensus averni est.
Între blocuri, băieții se ciomăgesc cu milițieni, în curți, pe la țară, unde cei 3P ai puterii, primaru-popa-polițistu, sunt Mniezău, grataragii sunt torturați de plutonieri în civil în fața chefliilor mesmerizați, răgușită, Poliția e ca Ozzy în sevraj, rupe-oase, sfarmă-bugete, îndoaie-voințe.
Un stat slab este ca un stol de grauri, zace în țărână,  spulberat de parbrizul unui TIR.
Dar noi nu avem un stat slab.
Noi îl avem pe domnu Vela cu spinarea ruptă dar ținută în cofrajul de ghips al gecii de piele de valutist-legionar.
El veghează. El nu ne lasă la greu.

Televizorul arată ridicole scenete cu bătrâne care nu au după ce bea apă dar au la îndemână un mobil să sune la poliție să ceară ajutor și poliția, ce să vezi, apare cu oamenii legii îmbrăcați în uniforme, muc și sfârc, uniformele sunt noi, curate, apretate, milițienii oferă pungi cu păpică pentru bătrânică și, miraculos, există și un fotograf care pozează scena milostiveniei statului.
Pompieri și militari care dau flori unor asistente stropite pascal cu clor, de vecini, pozați și ei de fotografii anunțați să stea pe aproape, de unde știau pompierii și militarii unde stau asistentele, le-au urmărit venind acasă, alooo, GDPR-ul!!!!
Unde sunt fotografii ăștia când a tăiat-o Sebi din casă, când s-a semnat protocolul cu BOR, când Pimen a fost vârât în elicopter sau când Gaby a mai ciordit niște milioane din bugetul local?
Exact ca la Colectiv, PR-ul boiește gros realitatea ciupită de vărsat de vânt.
Suntem pregătiți, avem di tăte.
Dacii nu are moarte.
Normal. Nu avem bătrâni să crape ca în Spania sau Italia, noi i-am omorât demult pe bătrâni, i-am zidit în apartamentele lor între televizor, pungi pline cu pungi pline cu pungi și pisici umflate cu parizer. Bătrânii noștri sunt Anele care țin catedrala izolării neamului în picioare.
La noi mor tineri. 40, 43, 37, 50, ai noștri cad mai devreme că au trăit mai intens. Viața-n România conține mai multe E-uri, coloranți, aspartam și glutamați de sodiu. N-ați cerut voi gust? Păăăi ș-atunci?

O să fie cumplit, ne anunță un studiu făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română. O să se moară de foame. O să vină Ferentariul peste Dorobanți și Săcelele peste Brașov și Teleormanul peste Sibiu și România nu o să fie dodoloață ci o scovardă ruptă-n dumnicați de fălcile calicilor.
Taxă de solidaritate ne trebuie, spune studiul făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română condusă de Ion Aurel Pop care câștigă 500.000 de lei pe an. Nu anularea pensiilor speciale. Nu impozitarea progresivă a salariilor uriașe ale unora ca domnul Ion Aurel Pop.
Nu recuperarea zecilor, sutelor de milioane ciordite de Voiculești, Ghiți, Hrebenciuci, Tăriceni, Sârbi, Udre-Cocoși, Videni, Vâlcovi.
Nu recuperarea datoriilor la bugetul de stat neplătite în ultimii 30 de ani de toți mamuții economici, sparți ca o ceapă de pumnul Puterii și împărțiți între apostolii feseneului.
Taxa de solidaritate pentru cei cu venituri mai mari de 3200 de lei. Asta va salva sutele de mii de șomeri.
Pariu că toți gheboșii care înfundă jde mii de euro în buzunare vor trece toate veniturile pe un unchiuleț cu grad II de handicap obținut pe șustache pentru că i se bate un ochi sâmbăta și vor umbla în Loganuri din 2007, pretinzând că nu au niciun chior?
Pariu că vor face niște teledonuri, să ajutăm șomerii României, sunați, donați, ajutați și banii ăia vor fi, exact cum ne-am obișnuit începând cu Fondul pentru Libertate, furați?
Chiar, ce se mai aude cu banii strânși de antene pentru spitale?
Chiar, ce mai face Darius Vâlcov?
Chiar, ce se mai aude cu Mario Iorgulescu?
Oare de ce statul român nu trimite niște milițieni cu zambile din fontă să le mulțumească pentru că au dat înapoi statului român banii pe care îi datorează?
Facilis descensus averni est.
E ușor să cobori în iad.
Tocmai pentru că e atât de simplu, e foarte posibil să nu bagi de seamă unde ai ajuns decât atunci când ești în smoală până-n gât. Dar fii sigur că domnu Vela va trimite pompierul să-ți dea o margaretă și-o merdenea și pozarul să te tragă-n chip mușcând din ea, în timp ce la cur focurile Ghenei te ard.
Măcar vă e cald, va spune pompierul și va zâmbi la cameră făcând semnul victoriei.

Am văzut ieri un avion.
Mă uit mult pe cer, albastrul e gol ca mintea lui Dăncilă.
Timpul e mult, mă simt ca la etajul 4 din Universalul din Brașov, la secțiunea metraje, timpul e un sul imens de stofă din care nu mai am ce să-mi fac, am de toate, 6 costume, 12 rochii, 2 paltoane, 1 pardesiu, 1 cojoc și chiar și 8 perechi de șosete din timp. Mi-am făcut fețe de pernă și draperii și prosoape de timp și tot mi-a mai rămas o grămadă cu care acopăr pereții și eu stau îmbrăcată în timp și încălțată cu sandalele mele cu toc pe care le-am pozat și le-am pus pe facebook, luz de luna se cheamă și sunt Made in Brazil unde nu am mai fost din 2012 când nu aveam atât de mult timp pe mine ci în fața mea.
Am ajuns aici când iarna trântea ușa după ea, încă mai vibrau pereții de ger, îmi curgeau mucii când am ajuns aici și aveam geacă d-aia umplută cu puf de pinguin care a pierdut la Popa Prostu și-a trebuit să-și jumuleasc-un picior și o bucă. Și ghete aveam și iegări de lână și căciulă cu față de oaie pe care am luat-o de la Stonehenge când am crezut că o să mă rup de frig în 84 de bucățele mici, fiecare dârdâind în altă gamă. Și acum stau de-o lună goală, nu am nevoie de haine, doar de un șpray anti țânțari, căci mă ucid, mă-nfulecă, mă sug, mă umflu, mă scarpin, mă bâzâie și mă pocnesc nevrotică peste obraji și tâmple. Doar țânțarii sunt la fel ca înainte. Nu practică social distancing.
Jap. Am omorât acum unul, pe genunchi. A trecut prin pantalonul meu evazat făcut din timp, e clar că amintirile nu te pot proteja.
Ce făceam acum doi ani pe vremea asta?, mă întreb și mă scarpin furibund, rupându-mi pielea. Ce voi face la anul pe vremea asta? Voi fi tot aici, la secțiunea metraje cu timp, strângând bube și țânțari așa cum alte babe strâng pungi și pisici vagaboande?
Voi muri mâncată de propriile amintiri așteptând ca roboțelul Escu să îmi spună și mie că totul va fi bine?
Cine i-a dat numele roboțelului Escu?
De ce nu i-au spus Pinocchio dacă tot minte atât de bine?

Oare ce făceam acum 2 ani? Vă las cu Kievul până mă duc să mă lupt cu hoarda țânțărească.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.

Și au trecut 30 de ani de la Piața Universității.
Popa Pimen e dus cu elicopteru la Balș. Parlamentarii sunt testați înaintea medicilor. Arafat cere imunitate pentru achizițiile dubioase. Milițienii împușcă mortal un nene înarmat cu-o foarfecă. Penețeu nu mai există. Peneleu se uită în oglindă ca agent Cooper în Twin Peaks și din oglindă se uită la el Feseneu. Pe punctul 8 de la Timișoara a crescut un munte de rahat de la o fermă de porci. Iliescu se simte bine. Și Petre Roman are părul negru. Miron Cozma trimite felicitări și candidează la președinție.
În rond nu mai sunt panseluțe.
Și nici la kioșc nu s-a mai băgat speranță.
Neputința noastră nu se tratează cu paracetamol.

Totul a pornit de la o demonstrație, cum erau zeci prin București în acele zile. Atunci grupul meu a mers la TVR solicitând sa fim primiți deoarece aveam ceva important de zis(asa credeam noi). Doream sa arătăm poporului prin intermediul postului TVR cât de greșită este intenția FSN-ului de a se transforma în partid. Nu au dorit să ne primească, T. Marieș a hotărât să aștepte, eu împreună cu restul grupului am luat decizia sa facem un eveniment încât Tvr sa vina la noi, dacă accesul nostru nu era permis la sediul lor. Așa mi-a venit ideea sa blochez rondul de la Universitate. Am fost în jur de 17-20 de oameni care am plecat din fata de la TVR și am ajuns sa blocam rondul. Spre seară au venit în dreptul la Dunărea doua autobuze cu scutieri. Speriat de ce se putea întâmpla eu cu încă un coleg am intrat în Universitate la etajul 1 de unde emitea un post de radio( parca Fan Radio se numea sau Uni Fan) cu intenția de a ruga Dj-ul sa anunțe populația că au apărut din nou scutierii la Universitate(prima data după Revoluție). A spus că nu poate așa ceva deoarece cu puțin timp înainte a venit o persoană cu un pistol în mână, l-a anunțat ca o sa venim iar dacă ne permite să spunem ceva pe post o sa fie împuscat. Am făcut de urgență doua echipe de câte 5 oameni(noi doar doua autoturisme aveam)să plecam în centrele studențești să aducem studenți deoarece întrezăream o reeditare a zilei de 21 Dec. Prima mașină a plecat în Regie iar a doua a plecat în Tei, la Construcții. Ne-am întors asa cum am plecat. Nimeni nu a vrut sa vina la Universitate. Spre norocul nostru cele doua autobuze cu scutieri s-au retras fără incidente. De aici a pornit ceea ce s-a numit Prima Zona Libera de Neocomunism. ( Romulus Cristea – Piața Universității 1990)
Duminica, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNTCD, unde se scandeaza cateva din lozincile care vor face cariera in Piata Universitatii: “Iliescu nu dezbina tara”, “Proclamatia de la Timisoara, lege pentru toata tara”, “Apel din Timisoara, trezeste, Doamne, tara”, “16-22, cine-a tras in noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziti-va romani, aveti din nou stapani”, “Iliescu pentru noi este Ceausescu II”, “Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votam la Moscova”, “Adevarata emanatie a Revolutiei – Proclamatia de la Timisoara”, “Nu va fie frica, comunismul pica” etc.

Lasand la o parte patetismul, dar si umorul catorva din aceste slogane, ele, in majoritatea lor, depun marturie despre cateva obsesii ale celor care se considerau urmasi ai revolutiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de vointa a Puterii de a clarifica cine a actionat violent impotriva demonstrantilor din decembrie 1989, lipsa de apetenta etica a presedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, somnolenta si pasivitatea romanilor de a opta pentru o comoda solutie de compromis in alegeri, care ar fi invalidat tocmai revolutia din decembrie 1989.

Dupa epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi (la fel ca dupa mitingul din 21 decembrie 1989) se grupeaza in Piata Universitatii pe care o ocupa, blocand circulatia. Inca din primele zile are loc structurarea fenomenului Piata Universitatii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”.

(https://revista22.ro/dosar/fenomenul-piata-universitatii-1990)

Citiți și vă neliniștiți.
Sper să ne vedem pe 13 iunie să punem panseluțe pe mormântul libertății noastre.

Îi zice un prieten lui Andrei că la Suceava a murit un băiat de 38 de ani, sănătos băiat, în putere, îi plăceau șprițul și discoteca și uite că îi plăcea și de Isus și învățăturile lui că s-a băgat voluntar să ajute cu mâncare bătrânii, acum cu Covidu. Isus l-a plăcut și el și l-a luat la tătică-su la prăvălie, că e mereu nevoie de oameni în putere și Covidu ăsta nu e de niciun folos, trimite numai moși, canceroși și diabetici. Ăștia vorbesc numai despre pastile și diete, și morți numai despre asta vorbesc și despre punctul de pensie și despre cât s-a făcut loboda, și nu muncesc nimic, stau și fumează în magazie și spun că s-au stricat la burtă. Vechile metehne nu mor.
Voluntarul de 38 de ani a ajuns în Rai, sper. Dar întrebarea este dacă, înainte, a avut parte de tratament, dacă cineva s-a chinuit să-l salveze, cu ventilator, cu elicopter, cam la fel cum fac acum cu arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen, popă securist dovedit, tovarăș cu Năstase Adrian, cel care i-a făcut cadou sute de hectare de pădure lu Pimen, să aibă și gura lui ce mânca și de unde să pună deoparte să-și cheme elicopter la poartă.
A avut oare voluntarul de 38 de ani elicopter?
Bineînțeles că nu, stimați credincioși și credincioase, dar el era nimeni în șanț pe când Pimen este garantul cooperării, colaborării și ciordelii care leagă Biserica de Securitate prin protocoale de pe vremea Anei Pauker.
Statul taxează orice dar nu cultele.
Baba care vinde lobodă-n colț e săltată de Garcea că n-are autorizație.
Statul îmi poprește conturi pentru datorii de 13 lei, calculate din majorări la un rest de impozit neplătit, nu din vina mea ci din inepția lor.
Statul nu se atinge de banii la negru făcuți de popi, de jde milioanele adunate ilegal, căci nu există nicăieri vreo obligație ca tu, credinciosul, să fii silit să plătești pentru botezuri, nunți și înmormântări, statul tace mâlc când popii rad păduri și când mânăstiri apar în parcuri naționale, nu se atinge nimic de afacerile cu iconițe, turism ecumenic, vin și prescuri, de imobiliarele monahale nu zice nimeni pâs.
Papa Grigore al VII lea ar fi mândru de facerile bisericii ortodoxe române.
O corporație care vinde morală fiind profund amorală.
Bietul discar sucevean.
Poate că n-a murit degeaba, poate facem din el simbolul luptei cu statul român care TREBUIE să taxeze cultele religioase. Și să înceteze să finanțeze proiecte bisericești din banii noștri, fără să ne întrebe.
Dumnezeu e sus și vede, zice creștinul. Dacă vede, atunci poate dă și-o semnătură aici (e doar una din petitiile care au circulat online)
https://campaniamea.declic.ro/petitions/impozitarea-averilor-bisericii-ortodoxe-romane-penitenta-nu-opulenta

Mai jos este un text din 2014. Lucrurile s-au înrăutățit de atunci.

1998, Mănăstirea Sâmbăta, județul Brașov. Merg să fac un reportaj despre fundația Gojdu. Ghidul meu-un călugăr în a cărui chilie, pe o policioară, era un sul cu parai, cam 4 salarii d-ale mele de la Protv. Și nu câștigam puțin. Cum ai făcut banii? ”E cum? Uite iau crenguțe d-ăstea din pădure și le dau cu lac și apoi le vând pe la turiști.” E lucru cunoscut, la mănăstire vii cu sulul de parai în buzunar, că niciodată nu știi când dai peste o crenguță superb lustruită de mâinile dibace ale unui călugăr ortodox și simți că 100 de dolari e o nimica toată pentru o asemenea rămurea. Dați-mi 6. Așa spui, plătești banul și pleci fericit că ai făcut o super afacere.

Pe peretele mânăstirii, aliniate conștiincios, plăci de piatră în care erau săpate sau în bronz turnate, numele donatorilor, binefăcători ai mânăstirii. Frații Păunescu, Zaher Iskandarani, doar de ăștia îmi amintesc acum, 16 ani mai târziu. Pentru cei mai tinerei sau cu memoria halită de molii, cetățenii enumerați erau corespondenții lui Voiculescu, Copos, Vântu și Becali. Plăci multe, multe donații de la prima generație de rechinuți economici care a ieșit din pepiniera fesenistă. Hap, dar de ce fac cetățenii aceștia donații bisericii? Că au văzut în filme că mafia italiană e pe tamjă cu taica părintele? Nu. Pentru că asta e o metodă perfectă de a spăla bani. Ai dat banu pentru lucrarea Domnului, fiscu nu-și bagă nasul, popa poate să spună că ai dat 500.000 de dolari pe când tu ai dat numai 10.000. Ce contează? Cine să te caute de ouă? Ai scos 500.000 din contabilitate, ești pe minus, adio taxe. Și ăsta e doar un model.

De 4 ore citesc de nebună despre implicarea bisericii în politică. Vă dau, la final, un articol, e drept, din 2005, care mi se pare extraordinar de pertinent. Până una alta citez din el. În 2004, înainte de alegerile locale, Biserica Ortodoxă a întors spatele vieții politice.

”Decizia Sinodului nr. 410 din 12 februarie 2004 a cerut preotilor sa nu devina nici chiar candidati independenti si a rugat formatiunile politice sa nu accepte preoti ca membri si sa nu foloseasca biserica sau clerul in scopuri politice. Din partea Patriarhiei, Stoica a anuntat ca „Biserica este neutra politic, nu indiferenta la viata polis-ului. Pozitia sa ramane neschimbata: singura politica a preotilor este Biblia”. Preotii ortodocsi aveau zece zile pentru a alege intre preotie si politica. Renuntarea la preotie pentru avantaje politice imediate era ireversibila, preotul urmand a fi raspopit in perpetuitate. Tot atunci, Anania a amenintat ca Sinodul “poate si sa comande”, a reiterat ca preotii nu-si mai pot suspenda slujirea preoteasca pe timpul mandatelor politice si a spus ca preotii-politicieni vor fi discutati de curtile consistoriale. Chiar si preotii-primari trebuiau sa aleaga, desi fusesera alesi democratic si mandatul le expira in cateva luni, cand noi alegeri urmau a fi organizate. Sinodul nu cunostea numarul preo-tilor-politicieni pentru ca acestia intrasera in politica fara a-si anunta superiorii, insa conform presei ca-teva sute dintre cei aproape 15,000 preoti ortodocsi ai Romaniei ocupau posturi publice (Evenimentul Zilei, 10 februarie 2004). Decizia Sinodului a fost laudata de societatea civila ca un pas inainte in efortul de a bloca incercarile PSD-ului de a-si supune politic BOR (Evenimentul Zilei, 13 februarie 2004).

A fost necesara determinare pentru a-i convinge pe preoti ca decizia era irevocabila si definitiva. In Arhiepiscopia de Cluj doar senatorul PRM Rus a renuntat la preotie, pe cand 87 alti preoti au renuntat la politica. In Cluj, din cei 60 preoti ce si-au incetat activitatea politica, mai mult de jumatate (32) reprezentasera PSD-ul. In Arges, un preot social-democrat a ales politica, pentru ca “am servit Biserica 35 ani, e timpul sa servesc oamenii”. Primarul de Baiculesti a declarat ca va candida in alegerile locale din 2004 in ciuda deciziei Sinodului si ca, la nevoie, va “porni o noua revolutie pentru ca nu pot sa aleg intre preotie si primarie, de vreme ce ele sunt compatibile”. In Suceava, cei doi preoti din consiliul municipal au ales preotia. In Constanta, Teodosie a anuntat ca noua preoti urmau sa renunte la mandatele lor din consiliile locale, dar nu a dat detalii privind situatia sa personala. Restrictia a dus la modificarea substan-tiala a listelor electorale, obligand partidele sa gaseasca inlocuitori pentru preotii-politicieni (Informatia, 15 februarie si 11 martie 2004). Cel mai afectat a fost PSD-ul. 

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu a cautat sa discearna motivele pentru care BOR-ul a adoptat o pozitie atat de ferma in favoarea neutralitatii cu putin inainte de alegerile locale. Dupa el, “credibilitatea morala a BOR a fost amenintata de proprii lideri. Deodata, preoti ce devenisera senatori sau deputati pe liste de partid nu mai ascultau si chiar dadeau ordine superiorilor. Autoritatea ierarhiei religioase era stirbita.” Pentru a explica de ce Anania le-a cerut preotilor sa renunte la posturile publice obtinute ca urmare a unor alegeri libere, Stoiciu a considerat ca Teodosie, pe care Anania l-a mentionat printre cazurile problema, era cheia adoptarii interdictiei de a face politica: “Lui Teodosie ii place puterea si cu ajutorul social-democratilor viseaza sa ajunga primul mitropolit al Tomisului si Dobrogei si apoi patriarh. Vrea ca Biserica sa nu mai respecte traditia in alegerea mitropolitului de Moldova ca patriarh, si da o lupta pe viata si pe moarte pentru a deveni mitropolit,” deoarece patriarhul este ales dintre mitropoliti. Pentru Stoiciu, optiunea pentru neutralitate politica deriva din lupta de putere din Sinod intre suporterii ambitiosului Teodosie, ce-si construia cariera cu ajutor social-democrat, si oponentii sai adunati in jurul lui Anania, ce doreau ca traditia sa fie respectata in alegerea noului patriarh. Insa, conform lui Stoiciu, “decizia de a le interzice preotilor sa faca politica nu putea opri ascendenta lui Teodosie” (Cotidianul, 4 martie 2004). ”

Materialul a fost scris în 2005. Teodosie este IPS, Mitropolitul Tomisului. Este anchetat de DNA și dosarul său dormant din 2009 a fost resuscitat, bizar, taman acum, în septembrie 2014. Cine e Teodosie, vedeți aici http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ips-teodosie–cel-mai-puternic-om-din-romania-301239. Lui Teodosie și greilor din Biserica Ortodoxă care afișează același profil de velociraptor, nu li se mai opune un Bartolomeu Anania. El a fost înlocuit la conducerea Mitropoliei Clujului de către Andrei Andreicuț, zis ”Ionică”, descoperit de CNSAS cu bube în cap la capitolul colaborare cu Securitatea și găsit vinovat că a făcut poliție politică.

Cam greu să reziști presiunilor PSD-iste atunci când ai incontinență de moralitate de ți-ai pătat strașnic sutana. D-aia e neagră, să nu se vadă jegul. Dar nu trebuie să-l vezi, că-l miroși. Pute a transpirație de țap, ascunsă sub țeapenele patrafire. Și ca o ultimă bomboană, luați de citiți articolul din adevărul, ca să vedeți cine sunt domnii ăia de trimit prin poștă îndemnuri la apărarea sfintei credințe.

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/povestile-preotilor-ne-au-tradat-facut-pactul-securitate-lista-celor-mai-cunoscuti-duhovnici-romani-l-au-vandut-dumnezeu-1_53451f860d133766a8a10002/index.html

Dacă ai avea un ochi în spate, ai vedea cu mai mare claritate în față.
“Are you familiar with the Russian saying, ‘The past is unpredictable?’ Which of us can say with certainty what has occurred, actually occurred, and what is simply rumor, opinion, misinformation? We see what we believe, not the other way around.”, spune Varga în Fargo.
Trecutul este cu neputință de prevăzut. Acum 30 de ani, în Piața Universității, haimanalele voiau să distrugă democrația.
Acum 5 ani, haimanalele de la Colectiv voiau să dea jos Biserica.
Viorica Dăncilă ne-a reprezentat țara cu demnitate în fața Europei.
Vedem ceea ce credem. Și credem ceea ce am fost învățați să credem. Că cineva e vinovat, turcul, ungurul, mongolul, sute de ani de istorie potrivnică, noi apărând creștinătatea, evreul, seceta, viforul, comunismul, capitalismul, chinezul, pangolinul. Eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia.
Arafat a zis ieri că toți cei care au făcut achiziții de echipamente medicale ocolind căile birocratice trebuie iertați.
TREBUIE.
IERTAȚI.
Se moare nu pentru că se fură.
Se moare pentru că așa i-a fost scris mortului să moară. Dar nu poți să citești ce i-a fost scris. S-a șters cerneala, a plouat pe caiet.
La emisiunea Gabrielei de peste patru ani, (căci da, la anul se va întoarce fulminant în televiziune, suplă și demnă ca un soldat după o misiune de 9 luni în Afganistan) când candidatul la prezidențiale Raed Arafat va vorbi despre triumful umanității, rațiunii și științei și apoi își va face cruce și se ne va anunța că toate astea sunt nimic fără credință și că Dumnezeu e mare și iartă și Dumnezeu a vrut ca el și Streinu-Cercel să facă bani din echipamente, și Pintea și Secureanu să fie manageri de spital, și ca Prea Fericitu Daniel să participe la Eurovision cu șlagărul Nu-mi pasă, nu-mi pare rău, vă veți uita înapoi la aprilie 2020 și veți vedea doar ce credeți.
Haimanalele au încercat să dărâme Biserica.
Și Statul.
Dar n-au reușit. Fie ca Lumina să nu ne intre în ochi.
Asta scriam acum 3 ani. Binecuvântat fie fructul.

Suntem pe terasa unui restaurant. Soarele își suflecă mânecile, gospodărește, și toarnă o căldare de lumină fierbinte peste masa noastră.
-Mută paharele de vin că o să fiarbă!
Dorian îl pune pe al lui undeva la umbra fragilă a scaunului. Se lasă într-o rână spre dreapta, îl culege cu vârful degetelor, ca o ghiară de la capătul unui braț robotic alegând o păpușă dintr-un vending machine acvariu.
E cald și câinele se foiește în brațele Andreei, începe să dea din picioarele din spate, le mișcă în gol ca un gândac căzut pe spate care nu poate să se întoarcă. Se smulge, sare și trântește paharul care se crapă.
-Cine e de vină? Cine plătește?
Darius are 8 ani dar e mânat de milenara dorință de sânge pe care o simte o mulțime de târgoveți chemată să asiste la o judecată publică.
-E doar un pahar. L-a lovit câinele, nu există vreun vinovat pentru că nu există o vină.
Copilul nu înțelege. De unde vine el, de unde vin eu, de unde venim noi, ghinionul, accidentul, întâmplătorul sunt anulate de raționamente post-factuale gata să tragă linii cauzale între horoscop, vestimentație, dietă, credință în Dumnezeu și realitate.
“E zodia Scorpionului, știi că ăstea sunt rele de muscă, normal că a rămas borțoasă.”
“Umbla în fuste scurte, bineînțeles că au luat-o cu japca, doar și-o căuta cu lumânarea.”
“O dată nu l-am văzut cu nevastă-sa la biserică, bineînețeles că a dat mașina peste el.”

Cine e de vină? Cine plătește?
Câinele e de vină, la prima vedere. El a sărit din brațele Andreei, el a răsturnat paharul. Dar dacă stai să te gândești mai bine, Andreea e de vină pentru că l-a luat în brațe, dacă îl lăsa jos, nu mai era isteric, nu mai sărea, nu mai răsturna paharul. Dar, de fapt, ce căuta paharul jos? Dorian e de vină, pentru că el l-a pitit de soare după scaun. Acum însă, îmi spun că ăștia cu terasa sunt vinovați, că nu au pus o umbrelă ca să protejeze mesele. Dar ei nu ne-au obligat să venim aici, noi am făcut-o, ceea ce înseamnă că eu sunt vinovată, pentru că am ales terasa asta și nu aia cu umbrele. Dar, acum realizez că Darius e de vină, el a vrut să vină la pizza. Dar Darius nu ar fi fost cu mine dacă nu ar fi venit Dorian la Brașov și deci Dorian, dacă stătea pe fundul lui acasă, nu ajungeam la cârciumă, cu copil și câine și vin alb și pahar casant și …

Darius vrea un vinovat pentru că un pahar spart este o vină. Crescut într-un sistem în care sărăcia punea semnul egal între un pahar spart și o palmă zdravănă primită de cel care l-a spart, băiatul urăște dublul standard.
De ce să scape vinovatul? El nu se mai joacă așa. El știe alte reguli după care se dansează hora asta. Spui: el e vinovat. Sau: nu știu, nu eu am făcut, eu nu sunt din localitate.
Dar să spui că nimeni nu trebuie să plătească, asta e chiar o aberație.
La fel cum este să crezi în imprevizibil.
Întâmplătorul trebuie pedepsit. Unicornii trebuie făcuți salam. Lebedele negre albite cu clor.

De ce suntem bolnavi, săraci, batjocoriți, mințiți, violați, abuzați, înfometați?
Pentru că merităm.
Opusul lui nimeni este vinovat este las că știi tu de ce ești vinovat.
Fiecare își merită soarta.
Chiar și paharul.

Paharul e vinovat pentru ce i s-a întâmplat. Era un pahar prost care merita să fie spart.
Darius mestecă mulțumit pizza.
Cineva a plătit. Să vină lăutarii.

Înainte de Christos timpul mergea invers. 
Oamenii se trezeau seara și împingeau cu ceafa, omoplații, coatele și călcâiele secundele, îngrămădindu-le către răsărit când se întindeau pe spate, închideau ochii și adormeau, dând visele în rewind, începând cu sfârșitul coșmarurilor și terminând cu începutul lor mult mai blând, care nu prevestea nimic rău.
Și apoi lumea s-a întors cu fața către soare și, orbită de lumină, nu a mai fost capabilă să vadă sfârșitul și deci să schimbe începutul. Cu ochii-n pământ, și-au imaginat că e mai bine să aștepte ca cineva să le mute veioza din față. Și s-au lăsat conduși de umbre.

E vineri, a cincea săptămână de stat în casă. Ziua s-a lungit, păsări cântă de la 5 dimineața până la 9 jumate noaptea. Sunt mierle, vrăbii, guguștiuci și niște piticoșenii cu creastă care pârâie, hârcâie, râcâie pe gât ca un moș tabagic. Lor le răspunde papagalul ara al vecinilor suedezi care trimite niște urlete de plutonier: toată lumea-n pijamaaaa!!!
Sunt limacși temerari tăind poteci băloase pe piatra terasei și pe hainele lăsate să elimine covidul luat cu autostopul în scurtele vizite în oraș.
Azi am văzut doi moșulani antrenându-se sincron pe o terasă, ca niște căluți trăgând o sanie, ș-acum luăm curba, ș-acum ține mâinile sus, acum le cobori, acum le ridici, acum iei curba și ne-ntoarcem.
Ochii zâmbesc deasupra măștilor, avem măști de pânză simplă, de pânză cu sârmă, de pânză cu un țuțuroi de plastic, în mijloc, măști de cauciuc, de plastic cu striații, ca un allien care s-a mufat pe fața ta, pregătind descinderea în trup.
Lucruri neînsemnate capătă o supremă importanță.
Pisica, ai văzut pisica albă?
Nu. Am văzut doar una neagră, chioară, cu coada ruptă.
Hai mă, cum dracu n-ai văzut pisica albă? Dar norul ăla care semăna cu Trump, l-ai văzut? Uită-te atentă, părul, gurița, ochii? Vezi?
Nu.
Semne.
O familie de furnici ține un simpozion între șezlongurile chinezești. 136 din ele se aruncă pe o firmitură de turtă dulce.
Unde crezi că e mușuroiul lor, crezi că s-au anunțat că este mâncare aici, oare dorm vreodată?

Întrebările coboară în tine. Oare tu ai dormit până acum vreodată?
Frica e apăsătoare. Nu există vaccin, a murit prietena lui Carmen, avea 52 de ani, sportivă, ucisă de virus după 2 săptămâni pe ventilator, cum fac să fac rost de bani, oare există bunătate pe lumea asta, îi mai prind pe ai mei în viață?
În februarie 1945, cel mai frumos oraș german a fost ras de pe fața pământului de bombardamentul Aliaților. 25.000 de oameni au murit copți, arși, pulverizați, sufocați, striviți.
Bombele cădeau șuierând, motoarele avioanelor huruiau, acoperite de urletele sirenelor.
Știai de unde vine moartea.
Era o vreme e certitudinilor când nu te uitai pe cer și ți se părea că vezi mustața cumulonimbusiană-oare așa se zice?-a lui Hitler.
Poate ar trebui să citesc cărți mai haioase dar am doar ăstea 9 cărți pe care le-am luat de la Londra, înainte să mă refugiez aici.

Acum stau în casă numărând furnici, măsurând timpul și făcând topuri ale inepției omenești.
Cât e ceasul? e cea mai idioată întrebare.
Adverbele de timp și loc sunt ca măștile ăstea de cârpă purtate pe străzi pustii.
Inutile.
Dacă nu acum, atunci cine?, zicea cineva pe vremuri și eu râdeam de vicleșugul simbiozei dintre mediu și mesaj.
Singurele minute care contează sunt ălea 3 sau 5 când poporul iese în balcoane și grădini și aplaudă medicii, asistentele, șoferii, vânzătoarele, farmacistele și băieții de la cablu care muncesc, alergând pe aceeași axă a timpului care pentru noi, ceilalți, nu mai există.
Noi ne-am întors cu spatele la soare și am repornit să visăm invers, de la sfârșitul coșmarului spre începutul lui, împingând cu coatele, omoplații, cefele și călcâiele cataroiul spre dealul unde, sperăm noi, este anul ZERO.

Ortodocșii vor lumină.
Tata nu, el e fiul frizerului satanist, îi place pe întuneric, să pipăie păcătos telecomanda.
Maică-mea, probabil, o să coboare să ia lumină de la milițian. Nu are nicio vină milițianu că a ajuns, după 150 de ani de Nietzsche, marxism-leninism, stalinism și ceaușism, să servească biserica ortodoxă română. Regimuri și regimuri.
Frate-miu crede că libertatea de conștiință trebuie respectată. Dacă nu există niciun decret care să îngrădească libertatea de conștiință, să-i pună deci, așa cum spune și numele, un gărduleț peste care libertatea de conștiință să nu poată să sară, să stea și să latre răgușit la baza ulucii, atunci înseamnă că e ilegal să împiedici oamenii să meargă la biserică.
Măsuri excepționale pentru momente excepționale, îi spun.
Nu-i ok, credincioșii au dreptate să vrea să meargă la slujbă, zice.
Stai puțin, dar catolicii care nu au primit susținerea miliției și jandarmeriei, ei se pot socoti discriminați ca țiganii din Țăndărei de gluma lu Tismăneanu? De ce nu se autosesizează CNCD pentru că alte culte nu au primit cadouaș nu numai miliarde de lei, așa cum face BOR, ci și brigada de adus lumină a statului SECUUUULAAAAR român?
Dacă eu cred în sfânta plombă sau în sfântul permanent sau în sfântu program cardio de la gym și statul nu numai că nu-mi aduce coafeza ambalată în salopetă, vizieră, și mască acasă ci le închide, brutal, bisericile unde uorșipez eu, nu înseamnă că-mi încalcă libertatea de conștiință?
Băi, tu ai dreptate într-un fel deși exagerezi, insistă frate-miu, dar să știi că libertatea de conștiință, dacă dădeau o ordonanță militară care să suspende…
Legaleză.
În definitiv nimeni nu respectă nimic.
Doar moartea e respectată. Atunci când nu se întâmplă tăcut, pe-o scară de bloc unde a urcat un vecin infectat cu un virus rău, agățat de la un jandarm asimptomatic care nu a făcut decât să slujească țara și să nu îngrădească libertatea de conștiință.
Important e să vrei să fii liber într-o închisoare a unor ritualuri imaginare.

În octombrie 2018 scriam
E o carte nescrisă pe care nu știu cum să o scriu. Neîmplinirea părinților noștri. Fricile lor că au adus niște scelerați pe lume. Scelerați. Monștri. Organisme în care te cauți, doar au ieșit din pântecele tale, și nu te regăsești nicio centimă. Ce e asta?
Cu ce ai greșit?
Ce voiau de la copiii lor părinții părinților noștri? Ce voiau de la părinți copiii care sunt părinții noștri? Cine sunt părinții noștri și de ce nu ar trebui să ne pese despre ce cred ei despre copiii noștri?

Am citit acum 2 săptămâni un articol al unei faimoase psihoterapeute. Esther Perel. Vorbește despre căsătorie, sex, relații. Mie mi se pare că vorbește despre țări și civilizații.
Spune Esther: “Divorce happens now not because we are unhappy, but because we could be happier.”
Fraza asta spune totul despre ei și noi.
Unde Noi suntem trecutul, clandestinitatea dragostei, datoria, fiica de țăran și fiul de muncitor împlinindu-și destinul istoric dar mai întâi datoria față de țară.
Iar Ei sunt oamenii care au alergat goi în parc, au luat LSD, au cântat despre depresie, s-au răzgândit în privința democrației, au zburat pe Lună.
Comunism. Tras cu ochiul. Pâră. Supraviețuire prin preacurvie. Popa te afurisește că nu i te dai și te înghesuie în șură. Bărbatul plecat la câmp la 4 dimineața e înșelat cu șeful de post la 9 dimineața. Și la 12. Și la 4. Nu din dragoste ci pentru că așa e lumea și pământul.
Femeile sunt curve. Bărbatul e prost. Sau deștept, iar ăla deștept e bărbatul care conduce comunitatea.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi de el pentru că știi că te înșală cu tot satul.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi pentru că te bate, bea și te înșală cu tot satul.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi pentru că fură, lovește pisici în burtă cu bocancul, te bate, bea și te înșală cu tot satul.
NU.
Rămâi femeia lui pentru că ăla e bărbat adevărat, set complet, 12 furculițe, cuțite, linguri și lingurițe de desert. Bărbatul care se poartă așa cum ar trebui să o facă un bărbat adevărat. Ți-e rău cu el. Perfect. Așa și trebuie să fie.
Fericirea e o noțiune mai abstractă ca fisiunea nucleară.
Obișnuința rezolvă marea parte a problemelor.
Lipsa de imaginație este bucățica de vată pe care o pui în vârful pantofilor prea mari ai existenței.
În ciuda faptului că știi că viața e numai una, zilele trec în ură, dezgust, nefericire.
Dar cel mai important, restul zilelor trec în lașitate.
Inerția socială e funia care ne leagă ca pe vite de picioare, mergem șontâc, șontâc, pe pajiște, liberi în teorie, priponiți de traumele părinților noștri, hăituiți de demonii lor: mândrie, casă, succes, valori formulate diferit acum 50 de ani, îmbălsămate și prăfuite, continuînd să ne fie băgate pe gât.
-Servește niște tiutiun, face bine la plămâni tiutiunul.
Ce avem noi aici?
O țară întreagă moartă 50 de ani de foame.
O țară întreagă șușotind pe întuneric, așteptând americanii.
O țară întreagă cu ochii-n pământ, uitând să spere.
O țară la 389 de ani lumină de adevărul acestei afirmații: Divorce happens now not because we are unhappy, but because we could be happier.
Fericirea e mai abstractă ca fisiunea nucleară.
Acum câteva luni am cunoscut o doamnă din Danemarca. Ne explica doctă și amplă în mișcări nouă, idioților din Europa de Est, ce înseamnă ideea de democrație și cum trebuie ea păstrată prin Democracy Fitness. Așa se chema programul ei.
Noi, ăștia din Europa de Est, eram circumspecți, chestia asta cu democrația și bubele ei nu trec după ce bagi o maricica în Christiania.
Stăteam cocoșați, strânși împreună într-un banc de nefericire și hormoni respingători care ne schimbau mirosul bluzelor de nylon cu care eram îmbrăcați.
Doamna din Danemarca nu s-a lăsat. A zis așa: există în anumite țări din Africa programe de psihoterapie națională, pentru că țările au fost violate, bătute, agresate și țările se comportă ca niște ființe. Când vii dintr-o țară violată, când ești crescut într-o țară captivă 50 de ani într-o pivniță umedă, când mama ta și tatăl tău au ieșit prima oară din beci la 50 de ani și cred că cele mai importante lucruri sunt să ai o casă pe pământ, să-ți stea bine părul și să nu ai datorii la telefon și furnizorul de cablu tv, lucru ăsta se simte nu numai în tine ci în mișcările copilului tău de 7 ani.
Pentru că, odată pârnăiaș, uitatul peste umăr când intri în apă-chiar dacă nu e la duș ci în marele ocean care se deschide imens în față-nu trece niciodată.
Libertatea este la fel de sigură în mâna ta ca o bucată de săpun ud atunci când te-ai născut din părinți pârnăiași care au trăit în captivitate și s-au spălat doar cu apă, de frică să nu trebuiască să se aplece și să piardă și singurul lucru pe care îl mai aveau pe lume: mândria.
Aș vrea să scriu o carte despre libertate dar sunt prea închisă în celulă împreună cu părinții mei, așteptând americanii să mă elibereze.

Când singurii care ar putea să o facă, ar fi niște psihoterapeuți.

Taică-miu nu mai doarme. Spune că se trezește sufocat de frică. Caută aer cu gura căscată și ochii ieșiți din orbite dar aerul se ascunde de el, după dulap și mașina de cusut. Visez că mă cară cu izoleta, spune. Și eu mă bucur. Asta înseamnă că va sta dracului, în casă.
Maică-mea trece pe deasupra conversației cu un avion din care toarnă vorbe stropite cu apă oxigenată. Și ea visează numai morți dar asta nu înseamnă că nu trebuie să meargă la piață să ia o scăricică și ridichi proaspete.
Băi, tu ești nebună, stai în casă!!!!
Ce-ai dragă, mai bine ți-ai vedea de treaba ta, la voi sunt 16.000 de morți. Aici nici 300. Nu-mi spune tu mie ce să fac, am grijă, am mănuși, am de toate.
Virusul nu se vede, e mic, mic, mic, mic, mai mic ca ajutorul pe care ți-l pot da eu de aici dacă, Doamne ferește, ajungi la spital. Gândește-te că taică-miu e hipertensiv, cardiac și amândoi sunteți supraponderali.
Eu nu am nicio treabă, maică-mea mi-a dat doi ani să sug, am imunitatea beton, sunt fată de la țară.
O să-l omori pe ăla de lângă tine.
Drac mort ai văzut? Mai bine spune-mi, ai bani?
Nu. Trimite-mi tu 10.000 de euro.
Păi de unde să am eu atâția bani?
Vinde mormintele, oricum o să vă ardă, cine dracu să vă-ngroape dacă vă curățați de covid?
Frate-tău.
Mai bine vorbește cu el să vă ia ridichi și scăriță.
Nu știe el de unde.
Păi dăi o listă de magazine.
Nu am încredere în el. Mă duc eu, știi că e nepriceput.
Hopa Mitică. Indiferent din ce poziție îi lași să cadă, oamenii ăștia au o bilă în ei care nu le dă voie să se răstoarne. Se bălăngăne așa, cu picioarele pe după gât, cu mâinile încolăcite la piept, ghionturi, bobârnace, pumni în gură, nimic nu-i dă peste cap.
Arafat face o treabă excelentă, Iohannis e frumos, militarii țin totul sub control. Dacă nu ar fi tinerii ăștia ticăloși care tabără pe tine la supermarket, se suie peste noi, bătrânii, la rând, totul ar fi perfect. Dar nimeni nu are respect.
Taică-miu despică peretele de vaiere. Spune că, de fapt, moșii sunt ăia care te năpădesc.
Unul, zice, își pusese lucrurile pe bandă și la fiecare 5 secunde venea din dreptul casei către capătul benzii, păzind, supraveghiind, patrulând cumpărăturile. Stai domle la 2 metri distanță, a urlat taică-miu la el, ți-e frică să nu-ți fure cineva ceva de pe bandă?, și dacă da, nu le-ai plătit, deci nu pierzi nimic, ce-i cu tine?

Hoți. Toată lumea fură. Curent, idei, mere verzi, bani, medicamente, la cântar.
Realitatea românească e formată din 51% hoție.
Apoi e foamea, 48%. Mațe zgomotoase, grăsimi canceroase, pofte imperioase.
Ridichi proaspete.
Prea mulți ani au curs fără ridichi proaspete ca să-ți permiți să mai ratezi o primăvară.
1% sunt aroganțe.
Frate-miu o sună pe maică-mia.
A plecat Crina (n.a. soața lu frate-miu)?
Da.
Ai ce să mănânci?
Da.
Bine, atunci să ai grijă să-ncui ușa.

Foame și hoți.
Virusu, dă-l în pizda mă-sii. Nu ne-a omorât pe noi Ceaușescu, nu ne face covidul, Doamne ajută.
Citesc declarația lui Constantin Necula, unul dintre stâlpii BOR. Alături de alți 4 prelați, vorbește despre bisericile închise de Paști și cum se organizează fiecare religie în parte. Necula e singurul care sună a ne-creștin. Are un ton amenințător, de pește care s-a săturat să le spună curvelor că nu e bine să fie enervat, el e un om bun dar să nu-l calce pe nervi, că le sparge botul.
E singurul care dă sfaturi la un click distanță de aroganță în chinuite încercări de a ascunde disprețul pentru judecata bietului credincios.

Oficierea slujbelor fără credincioși nu este clar o normalitate, ci un act de ascultare față de stat și sper ca acest lucru să fie înțeles și de cei care au comentat împotriva liniștii și culturii ascultării din Biserică. Sper ca atunci când revenim la normalitate lucrul acesta să nu fie uitat, ci socotit ca un răspuns de criză la o situație de criză.
Nu sunt lucruri mărețe, nu e nimic spectaculos în a fi creștin însă creștinismul este o formă de jertfire permanentă, de viață continuă. Eu aș crede că zilele acestea unul dintre lucrurile legate de postire este curățarea listei de Facebook, evitarea judecăților, atenția de a nu intra în bârfe, fie ele și online, pentru a rămâne mereu cu pieptul gata să-l primească pe Hristos. Toate aceste zile petrecute acasă ne îngăduie să ne apropiem de El.

E atât de multă lipsă de Dumnezeu în ce spune omul BOR-ului încât nu ai cum să nu te temi, cum spune maică-mea, să lași ușa deschisă.
Cu un stat hoț și o biserică iritată, cum să nu te-nchini la un medic palestinian-sirian și la ridichiile proaspete?
Măcar din aroganță.

Vocea maică-mii se ridică enorm, ca zidul de la granița cu Mexicul, în spatele vorbelor lui taică-miu: măăăi, 15.000 de morți sunt la voooi, ai grijăăă, măăăi!!!

Eu nu număr morții în România. Mi-e frică.
Deschid hotnewsul (ca orice persoană la a doua tinerețe care apreciază amintirile din Vamă din 92 și poate să spună cine l-a împușcat pe JR, admir comoditatea unui site făcut pentru babe și moși, cu mult text), deschid deci hotnewsul și încasez informațiile servite de grupul de strategie a sabotării adevărului în timp de pandemie care enumeră calm, ca la Bingo, sex, vârstă, localitate, comorbidități. Ce tineri sunt morții noștri, îmi spun. 40, 37, 27, 31, 50, 51, nu sunt accidente. Recunosc, mi-e prea lene să fac statistici, dar cred că e vizibil pentru tot poporul că ai noștri crapă mai iute.
Da mă, și Jim Morrison, Kurt Cobain și Amy Winehouse, Jimi și Janis s-au dus la 27, fără Covid. Fără stavrid. Fără rățoi, fără bărzoi.
Dar nu au crăpat înecați de puținătatea unor vieți mizerabile, cu frigidere mici, mult ulei, parizer mov și otravă-n sticlă de plastic.
Morții noștri sunt tineri și bolnavi și nu au poezie și rock&roll la pat, nu au orgii cu pitici din Madagascar și indonezience cu al treilea sex. Morții noștri mor medieval, de sărăcie medievală.
Ieri, spre rușinea mea doar ieri, am aflat de unde vine acest Middle Age. E epoca de mijloc între două perioade ale iluminării, Grecia și Roma Antică și Iluminismul european.
Middle Earth.
În cărțile lui Tolkien, tărâmul unui neam de șobo-oameni care vor salva, fără să vrea, din neatenție și fără nicio urmă de eroism, universul.
România e middle earth. Un loc binecuvântat uitat în middle age, unde se moare la 32 de ani sau, dacă ai baftă, pleci la muncă la Orthanc, unde e posibil ca Saruman să-ți facă un contract cu asigurare medicală inclusă, care să te salveze.
Vara asta.
Mai jos un post din 2018. Despre morții vii și totiuși morți. Go figure, Schrodinger.

Cerul pare o bețivă plânsă, cu rimelul curs.
Mașinile se-nșiră într-un uriaș convoi, șoferii orfani de soare privesc hipnotizați farurile celor din față. Nimic nu mișcă. Bucureștiul pare că a vrut să fugă din fața unei invazii extraterestre, dar întreg orașul a paralizat în ploaie. Atac cerebral urmat de stop cardio-respirator.
630.000 de mașini au fost înmatriculate anul trecut în capitală. Așa zice taximetristul, un băiat tânăr neatins de epidemia de ceafă, burtă și țâțe care afectează populația masculină a țării.
A stat la coadă la Ilfov pentru înmatriculări de la ora 3 dimineață până la ora 5 seara. A venit dimineața că așa i-a zis doamna de la casă, se dau 200 de bonuri pe zi, trebuie să fiți aici la 3-4 ca să fiți sigur că prindeți. Când am ajuns eu la 3, am luat locul 97. Erau niște fete care au ajuns la 9 cu o seară înainte, au dormit în mașină și ele au deschis lista.
Ați văzut ce fac în Pipera?
Ce mai fac și în Pipera?
Păi în loc să se-ngrijească să lărgească șoseaua aia gâtuită care dă-n autostradă, au vândut loturile de teren de pe margine și s-au apucat să construiască blocuri. Vă dați seama ce înseamnă când o să dea drumul la autostradă?
Nu o să dea drumul la autostradă.
Nu o să dea drumul la metroul din Drumul Taberei.
Nu o să bage mai multe autobuze și nici nu o să aducă mai multe tramvaie.
Nu o să facă parcări.
O să dea programe cu muzică populară la televizor, o să crească salariile la bugetari, o să   construiască troițe și biserici-kioșc de unde poți să-ți cumperi la pet iertarea păcatelor și binecuvântări cu numai 673 de calorii. Și oamenii o să fie mulțumiți că au de toate. Au casă? Au. Au masă? Au. Au mașină? Au. Ce contează că nu pot să meargă nicăieri, că viața lor e un ștau uriaș? Ce contează că stau în case cu pereți de hârtie, colegi de apartament cu flexul vecinului de la 4 și cu mirosul de ciorbă al vecinei de la 2? Ce contează că mănâncă prost, că mâncarea e mai scumpă decât la Londra și atunci trebuie să-ți iei mâncare ieftină și aia e făcută din muci de formaldehidă și din genunchi de polimer?
Avem de toate și nu mai vorbi urât de țară că asta înseamnă că nu ești un bun cetățean, tu cu bețiva aia de Macovei, nu vedeți că suntem în Grădina Maicii Domnului?
Poporul se uită cu reproș la picioarele mele care calcă printre straturile cu ceapă din Grădina Maicii Domnului și apoi poporul termină de mâncat eugenia și o aruncă între firele de ceapă. Dar ce are domle, că e hârtie, în 172 de ani nu va mai fi nicio urmă de ambalaj de eugenie și oricum, dacă mai rămân urme asta ar demonstra că noi, poporul român, suntem aici de sute de ani, de mii, de zeci de mii de ani suntem aici. Pe veci stăpâni. Și mângând eugenii.
Nu trebuie să stau să mă gândesc care dintre cele două religii e mai toxică. Naționalismul bate oricând la fund ortodoxia căci învățăturile naționaliste, superioritatea, unicitatea, tradițiile din strămoși, teritoriul și limba ca elemente diferențiatoare, toate uzurpă umanitatea din noi, cresc mușchiul nepăsării și buruiana urii.
Poporul român e curajos, vrednic, harnic, onest și lipsit de noroc. Am fost ba sub bulgari, tătari și turci, ba sub austrieci, ba sub unguri și polonezi, ba sub ruși, sub evrei și nemți, sub americani și acum sub europenii cei haini. Rătăcind în mâlul depus de fluviile de cotropitori peste noi, am ieșit la lumină dar, după secole și secole și secole de beznă, nu mai avem ochi să vedem.
Pipăind cu mânuțele noastre bătucite de săpăturile pe sub țărâna istoriei, suntem incapabili să spunem dacă ce ne-a pus domnu din Teleorman în palmă este o Cohiba bine rulată sau un rahat de rotweiler. Și oricum, dacă am zice că-i rahat, nu înseamnă oare că ne denigrăm țara?

Împăratul e în cucul gol și toată lumea îi admiră slugarnic goliciunea.
Afară plouă, coloane uriașe de mașini sunt suspendate în pulbere de claxoane. Dar numai un român rău, un român cu termenul de garanție expirat, nu se bucură de bunăstarea conaționalilor care așteaptă culoarea verde în mașini.
Și dacă o să continue să plouă, dacă se umflă apele, un român bun ar zice bogdaproste căci doar așa vor reuși șoferii să iasă din ambuteiaj. A aranjat primărița să li se dea niște pânze ca să poată să navigheze pe străzile orașului.
Trăiască Dragnea, trăiască partidul, trăiască România!!!