Așchia nu sare departe de trunchi. Ce se naște din pisică, șoareci mănâncă.

Abudența de proverbe fluturate de mai toate neamurile, te anunță că de genetică nu ai scăpare. Cursul vieții tale este prestabilit de mitocondrii, calci pe urmele înaintașilor, pe potecuța pe care au călcat-o și ei, printre vetrele stinse și căcărezele de oaie ale transhumanței lor către odihna veșnică. Să te văd pe tine așchie cât de departe o să ajungi de trunchi, să te văd pe tine pisică dacă o să mănânci castraveți sau poate salată de quinoa și spanac neo zeelandez.
Nu mi-a plăcut niciodată la țară. Niciodată. Fiecare vară mă ducea în Teleormanul desculț, plin de țânțari și găinaț lipit de tălpile goale.
Un Teleorman urât dar absolut folositor.
Teleormanul care ne-a hrănit iernile înfometate ale anilor `80 din Brașovul cu stomacul lipit de șira spinării de raționalizarea mâncării.
Teleormanul unde se prindeau bulgarii, care mi-a oferit neașteptata (la acel moment) dexteritate în mânuirea alfabetului chirilic și, astfel, putința de a traduce TB Bapuete în TV Variete.
Teleormanul cu Vedea în care gospodarii de la CAP spălau tractoare, cu nunți în care lăutari piliți cântau pe la miezul nopții hitul “Cucul și pupăza”, moment care marca începutul bulănelilor pe uliță și al cafturilor în corturile imense împodobite cu macaturi cusute de mâinile bunicilor.
Teleormanul sifoanelor umplute de mecanisme steampunk, roți imense și pistoane aduse de extratereștrii și înfipte în podeaua de chirpici a vreunei maghernițe răcoroase.
Teleormanul caietelor de amintiri unde, un băiat cu 5 ani mai mare, mustăcioară, bronz de Vedea, verișor de-al treilea, mi-a scris poemul: Cum se zbate peștele pe uscat, așa se zbate fata sub băiat, rimă care m-a făcut să mă las definitiv de caiet de amintiri. Iată că e ușor să fii ținut minte și fără el.
Teleormanul bunicului meu care adormea la 7 seara în fața televizorului cu TB Bapuete, rupt de oboseală după șantier și câmp.
Gheorghe, scoală Gheorghe, iar ai adormit! Cuminte pleca la culcare.
Gheorghe a făcut 4 clase și a tras ca un bou toată viața pentru familie, pentru nevastă și cele trei fete. Avea călcâie străbătute de defilee, din care pământul nu s-a dus decât atunci când l-am băgat în pământ, după luni de zile de stat în căruț cu rotile.
Teleormanul bunicii mele, bondoacă, analfabetă, știa să zică de deochi, “și dacă te-a deocheat femeie, să-i crape țâțele, să-i curgă laptele, să …“ L-am scris undeva într-o agendă, deși, mi-a zis că nu e bine să fie scris, că-și pierde puterile.
Niciunul din ei nu mi-a fost apropiat.
Pe bunică-miu îl compătimeam de undeva din sala mea de cinema, de unde urmăream tragedia vieții lui de pălmaș aliniată de repetitivitatea fiecărei zile: trezit, dat de mâncare la găini, la porc, la curci, la rațe, la iepuri, la oi, la cal. Plecat la muncă pe șantier. Întors. Oprit să ia lucernă pentru animale. Porumb pentru animale. Pâine pentru animalele bipede care așteptau să fie hrănite. Dat de mâncare la animale. Udat roșiile, ardeii, vinetele, via, pepenii. Leșinat în fața televizorului dat pe bulgari. Scrisorile lui erau scurte, chinuite, litere mari de om care cunoaște doar caligrafia trasării unui răsad de roșii. Animalele erau bine, ei erau sănătoși, cutărică s-a măritat, cutărelu a murit.
De armura bunică-mii nu am reușit să trec niciodată. Am existat acolo, printre nepoți, în grămada celor care nu contau, care nu primeau bani de înghețată și nicio urmă de atenție. Oricum nu-mi plăcea cum miroase și nici cum gătește sau cum mânca, aspirând carnea de pe oasele de pui.

După `90 nu m-am mai dus în fiecare an. De fapt cred că am mai mers în `91 și, după un scandal monumental, gata. L-am mai văzut pe bunică-miu de 4-5 ori până a murit.
Din 2000, la insistențele lui frate-miu, am început să merg măcar o dată pe an să o văd pe bunică-mea. De fiecare dată, invariabil, ca o unică amintire pe care i-o stârneam și pe care nu putea să și-o suprime, o veșnică și anuală regurgitare era: Raluca, tu erai o pârâcioasă. Maaaamaaaaa, strigai imediat cum te atingea Codruț, maaamaaaaa și mă-ta venea imediat și-l bătea pe frate-tău de-l nenorocea.

În fiecare an, printre țuici, pui fripți și mujdei, mumia nepieritoare a ticăloșiei mele infantile era deshumată și cățărată pe masă.
Eram mică femeie, frate-miu mă caftea.

Nu-i adevărat, tu erai pârâcioasă și mă-ta-l bătea pe Codruț din cauza ta.

Bunică-mea nu m-a plăcut niciodată prea tare. Poate pentru că a mirosit că pisica asta, născută din fii-sa, nu mănâncă șoareci ci se împrietenește cu ei și împreună o pun de un pet shop. Poate a văzut că așchia nu e nicăieri aproape de trunchiul ăla de unde a sărit. A luat cineva așchia și a băgat-o în buzunat și a plecat cu ea în Australia sau unde te duci să te încuri. Așa spunea: te duci să te încuri, în loc să-ți iei o casă, te duci să te încuri în Africa sau America, ce-oi avea de nu ești și tu …
De aici, din curul lumii, unde m-am dus să mă încur, mă gândesc la ea, la bunică-mea, care a plecat și ea într-o lume mai bună unde ajungem cu toți, indiferent cât de departe sărim de trunchi și din ce pisică ne naștem.
Și, deși nu am vărsat vreo lacrimă la auzul veștii morții ei, mă gândesc că nimeni nu o să știe să mai zică de deochi și nimeni nu îmi va mai reproșa de acum înainte că l-am nenorocit pe frate-miu.