De ce nu merge nimic în țara asta? Sau, dacă merge, de ce merge numai când e făcut de străini?
Este șeful unei organizații puternice dar, odată ajuns șef, a constatat că șerpașii au închis ușa și l-au izolat în biroul din vârful muntelui, el și vântul și frigul, nu are oxigen nici să-și ardă singur o palmă.
Stă în vârful organizației, urât de toți cei care vor să fie în locul lui, neștiind că asta înseamnă că ai cam tot atâta putere cât are mortul din tabloul de pe peretele sălii de ședință. Restul membrilor organizației nu știu cine e șeful ăsta, de fapt, nu îi interesează, că există sau nu există un șef e la fel de important pentru ei ca noile trenduri în vopsit ouă în Oravița, la festivalul Iepurașului 2022.
Șeful vrea să aducă schimbare dar în același timp nu vrea să deranjeze, să tulbure apele, să calce pe bătături. De fapt, șeful nu crede că se poate face nimic, așa că a depus armele înainte să le ridice, ce tot atâta arme și revoluție și reformă, nu mai bine încercăm cu o prișniță cu ceapă și o gargară cu sare? Păi știți, e cancer, nu trece așa.
Și eu ce să fac? Dau un comunicat.
Nemișcarea este cea mai bună mișcare a celui care vrea să îmbătrânească undeva, la vârf. Uite la poporu român, se ascundea în codru, se cățăra-n stejar, trecea turcu, neștiutor, pe dedesubt, se ducea la bordei, nu găsea pe nimeni, se-ntorcea acasă și-n tot timpul ăsta, românul rămânea nemișcat. În vârf.
Generații întregi de șefi, înaintea șefului de care vorbesc eu, au aplicat tactica strămoșească.
Au stat cuminți în birou, au afișat entuziasm festiv și nu au făcut nimic. Nu au scuturat copacul.
Șeful cel nou se gândește la moștenirea pe care o lasă. Ar vrea să facă ceva dar, apoi, se răzgândește.
Epoca marilor explorări geografice s-a încheiat acum 100 de ani.
De unde stă el, în vârful muntelui, șeful așteaptă să treacă timpul. Mai sunt 3 ani de mandat. Noapte bună.
Este directorul de program al unui ong care e finanțat din fonduri europene. Asociația are un proiect care învață tinerii din școli democrația. Democrația este
Formă de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor. 2 (Îs; iuz) ~ socialistă Formă de organizare politică a societății caraterizată prin participarea poporului la conducerea societății și bazată pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. 3 (Îs) ~ internă de partid Parte integrantă a centralismului democratic, caracteristică partidului marxist-leninist, potrivit căreia membrii partidului aveau dreptul de a participa efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului și de viața internă de partid. 4 Concepție politică potrivit căreia puterea trebuie să fie exercitată de către popor.
Tinerii de la țară vor afla că pot să tragă la răspundere primarul sau consilierii locali, că au instrumente de exercitare a puterii asupra conducerii școlii, a județului sau a țării.
Cuvintele cad, piulițe pe gresie.
Sunt aer, nu răsuflare, nu rostire, nu înțeles.
Sunt moarte fără să fi fost vreodată vii.
Tinerii nu o să audă cuvintele moarte care nu au fost niciodată vii sau, dacă le aud, nu o să le priceapă. Tinerii o să știe, ca și până acum, că directorul școlii le mai arde o palmă, că profesorul X umblă cu eleva Y din clasa a VIII-a, că primarul a furat banii de drumuri și i-a dat teren lu Z, potentatul local. Și că nu poți să faci nimic pentru că așa e lumea, bazată pe principiul exercitării puterii de către cel care are mai mulți bani sau o are mai mare.
Banii europeni vor fi cheltuiți pe dicționare și ore de alfabetizare democratică, se vor face emisiuni pe internet și dezbateri și workshopuri și cv-urile vor primi volane bruxeleze. Iar copiii din școlile de la țară vor ști că democrația înseamnă că un grup de tăntici în taior și neni în costum le vorbesc o oră despre cuanți, bosonul lui Higgs și neutrino. Și apoi vor pleca și ei se vor întoarce la castraveți.
Directorul de program va fi bifat o activitate care îi va aduce noi fonduri în asociație, poate un premiu pentru implicare civică și, cine știe, un post într-un minister, cândva.
E breton, dracu știe cum a ajuns în România, a făcut-o în 2004 și acum e consilier județean la Brașov. A făcut în satul lui de 800 de oameni serviciu de pompieri. El. Singur. S-a dat cu fundul lui de breton de pământ și a făcut un serviciu de pompieri.
Acum, de niște ani, se chinuie să facă în satul lui, unde nu mai e din 2016 un medic de familie, un dispensar. Un punct medical. Un ceva. Nu stă o leacă, scrie pe la onguri ca cel al directorului cu democrația, scrie pe la organizații ca cea a președintelui înghețat pe vârful lui de munte. Scrie lui Dumnezeu și îi spune să-i facă iute un medic din lut și apă.
Dumnezeu e plecat la golf în Abu Dhabi.
Bretonul vorbește cu Vice Dumnezeul, cu prim-ministrul Raiului și ministrul sănătății Purgatoriului.
În timpul ăsta, copiii din satul lui, văd ce înseamnă democrația.
Și că, dacă scuturi un copac, din el va cădea un director.
Singurul lucru pe care nu-l pricep este reziliența bretonului. În 17 ani, nu a fost întors, răsbretonit, românizat, transformat într-un fruct uscat al birocrației, cățărat în pomul autorității. Sus, nemișcat, așteptând ca viața să trimită acasă dușmanii de la picioare.
Ce fel de anticorpi are?
Bretonul e speranța noastră.
Așa cum a fost Carol I sau regina Maria.
Speranțe, care știm, mor penultimele, înaintea lui Ion Iliescu.
feher 