În intervalul 14.10.2021 (10:00) – 15.10.2021 (10:00) au fost raportate de către INSP 365 decese (182 bărbați și 183 femei), dintre care 2 anterioare intervalului de referință, ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus, internați în spitalele din Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brăila, Botoșani, Brașov, Buzău, Călărași, Caraș-Severin, Cluj, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Harghita, Hunedoara, Ialomița, Iași, Ilfov, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Neamț, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vrancea și Municipiul București.

La un an de la măcel, nu numai că nu se mai vorbește despre asta, dar nu se vorbește despre milioanele de doze de vaccin comandate de statul român, de banii plătiți pe ele care au îmbogățit niște securici, despre miliardele de măști care au îmbogățit alți securici, despre banii făcuți de hotelurile plătite să țină infectații în carantină, despre banii luați de dezvoltatorii de site-uri de înregistrare, de app-uri de trackuire, de emisiuni, de zvonuri, de cei care au dotat cu pistoale-termometru supermarketurile și mall-urile; nu se spune nimic despre câți cronici au murit pentru că nu au avut acces la servicii medicale, despre grozăvia de a nu putea participa la înmormântarea maică-tii sau a lu tac-tu marele.

Acum câteva luni, circula gluma cu Putin care a vindecat planeta de Covid. Haha, s-a râs cu un sfert de gură și, încet, încet, bănculețu a devenit axiomă.

Este evident că nimeni nu mai dă 2 bani pe pandemie de când avem invazie.

Și totuși, ce zic copiii și rudele celor 365 de morți din 14 octombrie 2021? Dar rudele celor 115 care au murit în prima zi a războiului?

Dar rudele celor 43 de morți din 9 august 2022, când Covidul, ne-au anunțat autoritățile, ridicând toate restricțiile, nu mai exista pe teritoriul României.

Am vorbit ieri cu un amic pe care nu-l mai văzusem de 18 ani. Mi-a zis că și-a învățat fata de 16 ani să tragă cu arma. Că sfârșitul e aproape. Că ăștia își bat joc de noi și că e cazul să zicem mulțumesc lu Doamne, Doamne pentru respiro-ul de 80 de ani, fără războaie, dar acum vine ăl mare, ăl de ne va spulbera pe toți.

E nebun, săracu. Mi-am zis și apoi m-am gândit că așa zice și el despre mine, că mi-am făcut vaccin și booster, că o să crăp de cancer în 4 ani. Sau nu o să crăp de cancer ci de voie bună indusă de modificarea ADN-ului produsă de tehologia ARN mesager.

În ce ai învățat-o să tragă cu arma, Cristi?

În orice mișcă. Problema e că după o nucleară, nu mai mișcă mare lucru. Dar e mai bine să mori așa, decât într-un spital, întors pe burtă, cu un tub băgat pe gât, să te ajute să respiri.
Spune tu ce vrei, dar e mai de treabă Putin, mai empatic, decât americanii, căci e clar că ei au creat virusul și au dat vina pe chinezi.


A trecut un an de când reporteri în hazmat suits filmau între paturi, de când reanimările luau foc, de când eram pe primul loc în lume la număr de morți covid raportat la milionul de locuitori.
A trecut un an de parcă au trecut treișiunu de ani.
Nimeni nu suflă o vorbă despre nimic.

Mai există grupul de comunicare strategică?
Ce comunică el?
Se mai fac vaccinuri?
Se mai fac rapeluri?
Mai există personal medical detașat la centre de vaccinare? Mai există centre de vaccinare?
Mai există spitale care tratează doar Covid, cum era Balșu?
Câte doze de vaccin mai are România?
A mai comandat doze de vaccin România?
Cum facem să știm și noi pe ce lume trăim, să nu murim proști când dă Putin cu bomba?
Aveți idee?

Știi că ești bătrân atunci când nu mai sughiți, că nu te pomenește nimeni.
Seneca a zis asta, marți 4 octombrie, anul 21 după Christos.
Am sughițat ultima oară acum 2 ani.
De atunci nimeni nu a mai zis: hei, dar ce mai face Feher, dar unde crezi că e? Crezi că e cu același tinerel famelic sau cu vreun bătrânel cocalar?
Stau, stacojie-n dungi, ca un ciorap trist, pe-un fund de cutie IKEA.
Azi dimineață au plecat ai mei, nu am mai locuit împreună din `96, anul lui Acum Emil!
14 zile de feheri.
N-a fost ușor.
Ei cred în Digi și Pro, în știrile de la ora 7, în cătălin radu tănase, în breching nius și supere.
Cred în alb și negru și deloc în gri.
Cred în Moise despicând ape iar cartea lor de căpătâi nu e Biblia ci abecedarul de maniheism pentru oameni comozi care spală coloratele separat, să nu iasă revoluție în cuvă.
Au plecat și nu știu dacă o să-i mai văd vii.
E straniu să-ți iei rămas bun, crezând că e ultima oară.
Dar ce norocoși suntem.
Acum 35 de ani, nu ne-am fi imaginat că ne putem strânge în brațe pe un aeroport. Acum 34 de ani, aduceam acasă arpagic și sfeclă, de la practică, unde ne duceau cu autobuze, fiii țării cu pământ sub unghii, acum 33 de ani purtam pantofii lu frate-miu și-un poncho din Maroc, primit din Israel, Rumburaku îmi ziceau colegii. Mi-era frig dar eram vizibilă, sughițam, nu ca acum, când nu mi-este cald și nu mă pomenește nimeni.

Frate-miu le-a spus alaltăieri alor mei: Putin dă bombă în România și Polonia, rămâneți la Raluca.
Nu putem, avem bilete dus-întors. Dă-l dracu de tiran, a răspuns maică-mea.

Dacă acu 33 de ani, Dunărea era trecută într-o singură direcție, acum ai opțiuni.
Cu priority, cu bagaj la cală, cu locuri plătite în avans.

Noul Război Rece nu mai sperie decât vânzătorii de chiftele.
Rămas bunurile sunt cu E-uri, făcute cu aditivi, coloranți și alergeni.

Ne vedem în curând, în 2 luni, într-un an, acușica.
Acum 35 de ani, erai plecat.
Ca mort.
Plecat dintre noi.
Nu puteai să faci tai-tai, să te-ncumeți să vorbești despre confort, mâncare și turbulențele existau doar în vocabularul activistului politic.

Cred că trăim cea mai bună perioadă din viața noastră și nu suntem capabli să fim recunoscători.
Cred că ne doare mai tare să fim pomeniți, ponegriți, decât să fim uitați în binele nostru mediocru.
Cred că nu suntem comfort creatures cât suntem ființe care vor să nu fie uitate, oricând schimbând la barter existența plenară fără sughițuri, pe una precară cu.

Apa s-a tras pe coate către Africa și nisip uscat rătăcește peste nisipul ud rămas în urmă, ca vocile purtate de vânt ale unei mulțimi strânse pe-un stadion.
Zgomotul verii s-a dus, turiștii au plecat, localnicii își reocupă băncuțele și balustradele preferate și magazinele au început să vândă eșarfe de cașmir.
Hipioții rastamani au fost înlocuiți de scrobeala englezească de vârsta a treia.

Doar leandrii continuă să înflorească în neștire, ca un erou al muncii socialiste sovietic, de neoprit, trimițând flori către soare. Levantul bate cald, învârtind vârtejuri de șervețele și mucuri de țigară. Nenorociții, uite cum aruncă pe jos, ca țiganii, zice maică-mea.
Nu aruncă nimeni pe jos, e vântul, mamă. Ș-apoi trebuie să aibă treabă și gunoierii orașului, doar nu o să-i lăsăm odihniți, să aibă timp să țeasă vreo ideologie nouă sau să coacă, în spatele tomberonului, vreo revoluție.

Aici nu sunt români, sunt legați cu sfoară ca pixurile de la biblioteca județeană, să nu îi ia vântul, de tejghelele și birourile unor megalopolisuri unde sunt magazine cu mălai, parizer și pate Ardealul.
Aici nu sunt români, putem să ne înjurăm călcând printre șervețele și mucuri de țigară, nimeni nu ne-nțelege.
Aici nu sunt români dar ăștia care suntem suntem prea mulți, prea furioși, prea țipători.
Purtăm cu noi bancuri de pe vremea lui Piticu, uri de pe vremea comunismului, răzbunări călduțe pe care nu am apucat să le punem în aplicare, frustrări ulceroase, inventaruri ale succesurilor personale rămase nerecunoscute, neputința de a lăsa mortu să se răcească sub pământ, de a ierta aroganțe, de a permite extravaganțe.

Ultimii ani m-au făcut să-mi pierd simțul umorului. Sau lumea întreagă și l-a pierdut și eu nu mai pot să râd la glumele ăstea.

Politica nu o mai găsesc amuzantă, cretinismul nu mă mai face să zâmbesc.
Ca să mă simt bine, citesc ce a zis Hagi.
Atât mi-a mai rămas.
Hagi. Ba nu, mint. Mai îl ascult și pe Gigi Becali pe partea economică dându-i-o-n gură lu Voiculescu.
Și apoi mă-ntorc la geopolitica explicată de spălătorese de cadavre, la prognoze economice făcute de ciatiste vizionare și îmi vine să-mi scot batista, să o ridic în aer și să mă las ridicată, învârtită, răsucită, ca un gunoi uman, între șervețele și mucuri de țigară, până se face iar primăvară și se întorc rastamanii.
Poate unul mă fumează și sunt și eu de ajutor.
Cuiva.

Asta dacă nu dă Putin bomba și, nah, atunci am treabă. Trebuie să salvez pentru viitorime vorbele lui Hagi și ale lui Gigi. Asta va fi contribuția mea, ca supraviețuitor.
Voi, ce v-ați propus să faceți?