Archive

Monthly Archives: January 2019

Ieri am citit despre moartea adolescentului chinez îndrăgostit de Eminescu, student la Bacău. A sărit din tren crezând că a ratat stația, s-a lovit cu capul de o bornă de beton și asta a fost. So it goes, cum ar fi spus Kurt Vonnegut, omul la moartea căruia am plâns. La moartea chinezului de 16 ani, îndrăgostit de Eminescu, nu am plâns dar mi s-au umezit ochii. Cât de absurd, mi-am spus, să vii din China în căutare de poezie și să mori liric, strivindu-ți craniul de un cataroi care indică distanțele dar nu spune că acolo, fix acolo, e moartea ta, e kilometrul zero al vieții de apoi.
Pierdut între târguri și orășele unde pe vremuri se fabricau perdele și pogromuri, chinezul, produs al unei societăți a numerelor mari, s-a panicat în zecimalele drumurilor românești. Un escape room din care nu a putut să iasă decât crăpând, la propriu, și părăsind labirintul pe verticală.
Povestea chinezului ucis de frica de a fi greșit drumul mi se pare povestea ultimilor 30 de ani de Românie. Ne învârtim pe aleiuțele ăstea ale tranziției, confuzi, nu este niciun indicator, nimeni nu știe pe unde e ieșirea. Poate pentru că nu e o ieșire. Bâjbâim, călcându-ne în picioare când unul strigă: pe aici fraților! Ne aruncăm cu sutele de mii în firida îngustă prin care unii reușesc să se strecoare, cei mai mulți crăpând asfixiați sub greutatea corpurilor celor din spate.
Unii din noi sar din tren și supraviețuiesc. Știu să cadă, au avut frați mai mari, cum am eu, care i-au învățat să își bage capul între umeri, să se înconvoaie ducând genunchii spre gură, să pună mâinile înainte și să se rostogolească.
Sau poate dacă nu știu să cadă, unii dintre noi au noroc că sătenii au ciordit borna kilometrică așa cum au furat plăcile de beton de pe malul Argeșului de aici, din comuna 1 decembrie, le-au luat și le-au pus la morminte, că era scump să-ți faci cavou și oricum, ce nevoie are Argeșu de plăci de beton pe margine?
Cărăm cu noi fricile de acasă, frica de a nu avea ce să mâncăm, frica de întuneric, frica de singurătate, frica să nu murim ca proștii.
Chinezului student i-a fost frică să se rătăceasă.
Lui Liviu îi e frică de pușcărie. Va veni o gară prin care trenul lui Liviu va trece și el nu va apuca să coboare și, panicat, va sări.
Sper ca țăranii să nu fi furat borna aia care îl așteaptă.
Borna e albă, ca o cămașă de pesedist adus în iunie la miting la București.
Betonul e tare.
Un ceferist îl va găsi și se va întreba de ce ne era atât de frică de un om atât de mic, care zace în zăpadă, cu mustața acoperită de brumă.
Nimeni nu o să știe ce să-i răspundă.
So it goes, ar fi spus Kurt Vonnegut.

 

 

E rotofei, clar est-european după asortarea culorii hainei cu cea a pantofilor.
Dar nu, I`m British, zice și trage din trabucul cu aromă de miere.
Deci, ce părere ai despre May și despre balamuc, deal-nodeal-referendum? Și el spune că nu e nimic grav, că vor ieși pe 29 cu sau fără acord dar totul va fi bine, poporul a vorbit. Dacă poporul a vorbit la fel de prost engleză ca omul meu, nu e prea excelent, poate nici nu a înțeles întrebarea.
Și totuși, ești cetățean britanic de naționalitate…, insist.
Bărbatul scoate, ușor stânjenit, naționalitatea pe care o ascunsese în pantof, călcase pe ea ca pe-o pietricică, îl deranja la mers, dar măcar lumea credea că este șchiop nu că este bulgar. Căci da, a fost într-o altă viață bulgar dar acum este britanic și a votat, alături de toți prietenii lui, pentru Brexit pentru că nu se poate să plătești miliarde la birocrații de la Bruxelles, banii lui și ai mei să nu se ducă în autostrăzi și nici în NHS, știu eu oare că el făcea acum 20 de ani cu mașina pe M-25 40 de minute până la muncă și acum face 1 oră și 20? Știu eu că nu e personal în spitale și aștepți cu lunile ca să fii tratat pentru că banii se duc la Bruxelles? Știu eu că e plin de polonezi și români și ucrainieni care nu au nicio șansă la ei în țară, nu au nicio calificare și vin și se angajează pe juma de preț?
Dacă ar fi existat un Brexit acum 20 de ani când a ajuns el în Londra, nu am fi avut conversația asta, îi spun și el ripostează că el era medic, el era cel mai bun în domeniul lui, era calificat și oricum nici nu vroia să rămână în Londra, vroia în Canada și avea chiar și 88 de puncte dar a trebuit să renunțe pentru că s-a schimbat legea și el, ca european, trebuia să meargă cu actele la biroul din București, că acolo se mutase locul de depunere al actelor pentru europeni. .
I did not want to go in to the desert. Sorry about that.
Așa zice, trage din trabuc și apoi se simte prost că mi-a jignit capitala și mă asigură că va urma un Roexit și un Frexit și un Germaxit și se va duce dracului turnul lui Sauron-birocratul și țările își vor recăpăta independența și voia bună și Corbyn va arde, alături de Jivkov și Ceaușescu în iadul comuniștilor și noi ne vom încălzi mânuțele la foc.
Și eu îl întreb ce se mai întâmplă în Bulgaria și el spune că habar nu are, când a tras ușa după el, a aruncat și o grenadă prin horn, trecutul lui nu e nici măcar o umbră lipită de radiații pe treptele unei biblioteci. Nu vrea să știe nimic pentru că trecutul și Bulgaria l-ar trage înapoi, nici copiii lui nu vor să știe nimic despre țara în care s-au născut, nu știu nici măcar limba. Spune asta ca un Edmont Dantes care a săpat 7 ani cu lingurița peretele lingvistic care îl ținea captiv. Îl ține captiv în consoane moi, în î-uri leneșe, e și puțin abțiguit acum și îmi spune că nu mai este medic, nu făcea bani ca medic că NHS nu plătea bine și atunci, așa cum a renunțat la limbă și țară a renunțat și la meserie și a devenit restaurator. Și îmi arată o casă pe care a făcut-o singur, un ditamai conacul cu grinzile lustruite, cu feronerie, uși și tocuri de geamuri vopsite, medicul transformat în zugrav și tâmplar, fierar, lăcătuș și zidar care acum face bani frumoși-îmi zice, din restaurat case și lucrează singur, nu a avut decât 2 asistenți români când a avut o clădire de birouri undeva lângă Cockfosters. Băieți buni, spune și trage din trabuc și împrăștie un fum al păcii, băieți buni dar să se ducă în țara lor căci uite, voi nu aveți forță de muncă, noi avem prea mulți d-ăștia de nu ai încredere în ei să bată un cui.
Dar las că vine Brexitul și se termină tot și o luăm de la capăt în această grădină a paradisului unde bufnițele nu sunt ceea ce par și bulgarii emigranți luptă să oprească sosirea altor bulgari emigranți care să le lungească orice călătorie pe autostrada M-25 cu 2 minute. Și apoi, mulțumit, înainte să-mi spună că-l cheamă Victor Petrov, îmi zice că este foarte fericit că m-a întâlnit pentru că 2 săptămâni a venit seară de seară aici, la Casona din Soller, și a stat singur, o vorbă nu a scos cu nimeni două săptămâni pentru că nimeni nu vorbește engleză.
Nimeni nu vorbește engleză.
Nici bulgărește.
Oamenii intră cu zecile în biserică, tot orășelul s-a strâns la slujba de înmormântare a patroanei barului Nadal, a făcut infarct vineri, 56 de ani, îmi șoptește chelnerița, a supraviețuit la 2 cancere și apoi a căzut pur și simplu. Nah, asta e viața, concluzioneză și mă bate milos pe umăr.
1000 de oameni își fac cruce când popa spune: el senior, al mieu păstor, exact așa zice preotul și eu mă gândesc că ce bine că dacii nu au făcut un Dacexit din imperiul roman și uite cum înțeleg maiorcheză și stau acolo în biserica imensă, înghițită de sentimentul că lui Victor i s-au închis atâtea uși în nas încât a hotărât să le vopsească.
Le face albastre, ca pe niște ferestre, pe care ar putea să le spargă cu karata dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că e britanic și britanicii sunt niște domni calmi care carry on.
Nu ca bulgarii.

Tatăl lui Andrei a jucat în Hamlet.
A spus de câteva ori pe scenă, el sau vreun coleg actor care a fost Polonius: Dacă suntem sinceri cu noi înșine, nu putem fi falși cu nimeni.
Apoi a mai spus: Mircea, fă-te că lucrezi.
Apoi, de curând, a mai spus că i s-a propus să fie paratrăzentul FSN și a refuzat oferta lui Ion Iliescu de a candida în 1990 și de a deveni președintele României.
Hamlet a mai spus: words, worda, words.
Fiul lui Ion, Andrei, a spus și el niște vorbe pe facebook. Greșite. Mulți dintre noi gândesc asta, mulți dintre noi vorbesc la bere despre asta, mulți dintre noi, la a 6 a bere, chiar se întreabă ce s-a întâmplat cu asasinii de la Hilton, dar nu mulți dintre noi suntem în politică, d-a dreapta președintelui USR. Deci nu mulți dintre noi trebuie să răspundem pentru flegmele trimise în gând sau la bere între ochii pesedeilor.
L-am cunoscut pe Andrei acum câteva luni când mi-a povestit istoria cu fratele lui și beizadeaua lui Dragnea. Andrei, un tip coerent, inteligent, exigent și scos din minți de jegul din jur.
Ceea ce a scris pe facebook este total greșit.
Ca politician trebuie să își ceară scuze.
Sau să demisioneze și să devină vigilante.
Eu am loc în mica mea echipă de batmani. Și pentru el și pentru fratele lui. Mantiile sunt incluse și vin în orice culoare din pantone își doresc.

feher

O oră din august.
Asta mi-a picat la treapta I. Un băiat se ascunde într-o sperietoare de ciori, încercând să treacă nereperat de o patrulă germană în timpul războiului, desigur, după 23 august 1944.  Nemții, plictisiți și infantili, nu au altă treabă mai bună decât să își descarce pistoalele în bostanul-cap al sperietorii, ucigându-l astfel, fără să știe, pe băiat.
Morala: nemții prăpădesc muniția aiurea. Sau: ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Sau: viața e absurdă așa că mai bine Muie PSD.
Băiatul lui Daddy are casă în Cotroceni. O viluță modestă, ostentativul e lăsat pentru Brazilia. Niciunul din vecini nu a crezut că băiatul lui Daddy are curaj să vină în Cotroceni, și-au zis că se teme, că lumea e nervoasă, strada e îngustă, nu ai cum să intri cu tunul cu apă. S-au pus în pantofii lui de lac, mărimea 42, șireturi lucioase, au umblat scâââârț, scâââârțțț…

View original post 658 more words

Am văzut o scară într-o catedrală, o scară de amvon, sculptată în mahon, cu trepte acoperite cu pernuțe verzi și balustradă din metal stors ca o pastă de dinți pe periuță. Și scara asta de amvon era așezată deasupra unei oglinzi ca să putem vedea că pe talpa ei cambrată, Gaudi desenase o stemă heraldică. Și mi-a adus aminte scara asta de măsuța de cafea din apartamentului nostru de pe Barițiu sub care, atunci când veneau prietenele maică-mii la cafele, frate-miu se așeza ca să se uite la picioare și când se plictisea de picioare desena pe fundul mesei, pe tavanul mesei de fapt căci el era întins ca Michelangelo în Sixtină, câini și fete, flori și case și stele.
Și astfel, în timp ce orbi, noi ceilalți nu vedeam decât o măsuța de cafea, aceasta era, de fapt, o capelă și un fort.
Unii oameni sunt și ei ca măsuțele de cafea și ca scările de amvon, trebuie puse oglinzi dedesubt ca să le dibuiești ascunsele utilizări, semnături pitite sub zeci de straturi de vopsea.
Dar oamenii nu vor să stea să le pui oglindă, eeee, vrei să-mi vezi chiloții, se rușinează ei ferindu-se cochet. Se tem de ce ai putea descoperi, nici ei nu mai știu bine cine sunt sub culorile și mâzgălelile celor care i-au pictat, trecând din partid în partid, din asociație în fundație, din serviciu în servicii.
Ca un om care mi-a fost prieten acum 20 de ani care acum ne povestește nouă, foștilor lui prieteni, o viață complet diferită de ceea ce am trăit împreună. Omul uită pilele cu care a ajuns să cumpere jumate de oraș, uită mozolurile cu autoritățile, demnitatea pusă muscă la pișoar. E plin de pioșenie, face cruci cu dreapta și cu stânga îți ciordește portofelul, strigă MuiePSD dar se bate pe spate cu pesedeaua locală, ca nah, oameni suntem.
Și dacă încerci să îi pui oglinda sub scară, să vezi al cui e țipă: aaaaaaaaaaaaaaaaa, cum să faci asta între prieteni, în ce lume trăim!!!!!
Și apoi continuă să clefăie ciorba în care și-a aruncat pâine și te invită să guști și tu, îți dă chiar și lingura lui, ce Dumnezeu, să știi că nu am făcut sex oral cu vreo bagaboandă, am limba curată.
Dar tu știi că nu de la sex oral cu bagaboande se încarcă limba de ciumă, virusul vine dinăuntru, din locul ăla ascuns cu 78 de vopsele care se cheamă suflet.
Acum câteva zile, Ștefan mi-a scris că s-a întâlnit cu o cunoștință comună, un individ care lucrează la A3. I-a spus lui Ștefan că nu avea nicio putere să schimbe lucrurile acolo, că el e nimeni, apoi i-a spus că e un demizeu, că mânuțele lui cele două au făcut televiziuni. Pe vremuri mie îmi spunea că face rachete. Acum a făcut o rachetă cu modă și lifestyle. L-a întrebat pe Ștefan dacă îl urâm cu toții?
Ștefan i-a zis că da.
Ștefan are dreptate.
Ura e un sentiment bun ca un câine de orbi. Te ajută să nu intri în peretele indiferenței sau, mai rău, să pici de pe podul conformisului. A făcut și el ce-ar fi făcut oricine, a pupat cururi, a servit interese, cu toții facem asta. Cu toții, dacă ne pui oglinda dedesubt, suntem mâzgăliți de mâna unui patron.
Așa spun sfioșii și-și strâng nădragii bine, ca să nu le vezi chiloții.
Tare mi-ar fi plăcut să fiu azi la primul congres PLUS.
Tare.

Petru Popescu a scris după multe cărți minunate o carte minunat de urâtă despre dragostea neîmpărtășită a Zoiei Ceaușescu pentru el și cum amorul acesta a însemnat altoirea lui pe o listă de demnitari care ar fi trebuit să viziteze Chileul lui Allende dar haț, Pinochet nu și-a aranjat lovitura de stat în funcție de vizita lui Ceaușescu și astfel traiectoria lui nea Caisă a fost schimbată și delegația trimisă în Venezuela despre care Petru Popescu ne spune că era minunată în 1974 și o perfectă poartă către America unde a și fugit și a devenit un american adevărat așa cum o să devină și Pacepa după el.
Dar cine nu era minunat în 1974, o să întrebați, până și la noi se găseau conserve chinezești de carne, măsline grecești și coniac albanez.
Între anii `​60 și până al criza petrolului din `80, Venezuela a crescut ca tupeul lui Iordache, oceanul de petrol de sub țară și bumul economic făcând ca muncitorii venezueleni să fie plătiți cel mai bine din toată America Latina (uneori asta înseamnă și sudul SUA :)) și să ne gândim ce praf era în perioada respectivă Italia, Grecia, Portugalia și Spania lui Franco).
Cu banii din petrol, Caracasul a finanțat nu numai construcția de spitale, școli, drumuri, ci și programe de dezvoltare a agriculturii, programe sociale, pensii, alfabetizarea națiunii.
Putem spune că Venezuela era Norvegia Americii Latine. Condusă de un guvern democratic, drăguța Statelor Unite de pe un continent rupt între junte și carteluri de traficanți, nimeni nu a văzut venind inflația de 84% din 1989 și nici Caracazo.
Hei, dar hai să ne oprim puțin.
Pun pariu că nu ați auzit de Caracazo, aveam altă treabă în februarie 1989, eu, de pildă, stăteam la coadă la parizer. Deci, în 1988, Venezuela își schimbă președintele și alegerea lui Carlos Perez vine cu El Gran Viraje, adică Marea Curbă.
Perez, în ciuda promisiunilor electorale cunoscute: nu creștem taxe, introducem politici sociale, luptăm cu sărăcia, creștem pensiile, blabla, implementează exact politicile neoliberale dictate de FMI, cam cum o să facă și papa Teodorovici acuși, că am ajuns la fundul sacului și trebuie să dăm banii înapoi.
De remarcat că înainte de a fi ales, Perez spunea despre FMI că este: a neutron bomb that killed people, but left buildings standing (ceea ce Teodorovici nu o să poată să spună pentru că pentru el bombele sunt blonde și nu cunoaște nuanța neutron)

La numai câteva zile de la inaugurare, Perez a ordonat o căruță de reforme fiscale dar, cel mai grozav, vezi Vestele Galbene din Franța, a cerut eliminarea subvențiilor la benzină și astfel, peste noapte, prețul combustibilului s-a dublat și costul transportului în comun a crescut cu o treime. Pe 27 februarie, primele răscoale au început lângă Caracas și s-au întins urgent în toată țara. Pe 28 februarie, președintele a impus legea marțială și starea de urgență, suspendînd dreptul la proteste pașnice, inviolabilitatea domiciliului, dreptul individului la libertate și securitate și libertatea de expresie.
Haosul a durat o lună, sute de morți, împușcați în confruntările dintre protestatari și armată. Amnesty spune că statul a răpit demonstranți și a folosit tortura și executarea fără judecată. Aparent, viitorul președinte de stânga, Hugo Chavez, membru al trupelor guvernamentale, a participat la reprimarea lui Caracazo (el a spus că avea atunci pojar, acest ghips al săracului )
Guvernul a spus că au murit 276 de oameni, estimatele organizațiilor neguvernamentale umflă cifrele la 2000. Pagubele au fost estimate la 120 de milioane de dolari și cum țara era deja în rahat până la subțiori, președintele Perez s-a gândit că nu există o cale mai călduță decât să o îngroape de tot și a cerut SUA, președintelui Bush personal, ajutor.
Astfel, în buzunarele nu știm cui dar putem bănui, au ajuns 450 de milioane de dolari, împrumut de urgență și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți care adânci bătrâneți au venit în numai 5 ani odată cu uriașa prăbușire a pieței bancare care a presupus bailoutul întregii industrii financiare a Venezuelei.
Adică statul a naționalizat băncile, cam cum au făcut americanii în 2008 cu Goldman Sachs și restul lupilor în costumașe de pe Wall-Street.
Astfel, deși în urmă cu, să spunem, 20 de ani era Elveția și Norvegia la un loc, Venezuela a ajuns o combinație de Românie comunistă și Irak post-ocupație, țara cu cea mai rapidă prăbușire economică și socială care nu a fost victima unui război, în 2013 plasîndu-se pe locul 1 în topul global al mizeriei  (da, așa se cheamă).
Petru Popescu, cu tot talentul dumisale de a vedea umbrele lucrurilor chiar și cu soarele în ochi, nu a văzut incompetența, ticăloșia și, de ce nu, jocul geopoliticii a cărui victimă este bietul popor venezuelean.
Când însă ai ocazia să te urci pe delușorul istoriei, să privești înapoi cu relaxarea ăluia care se crede departe de incendiul din zare, nu ai cum să nu constați că toate semnele prăbușirii erau acolo așa cum toate semnele prăbușirii sunt și la noi.
Iar ce-i mai grav nu este că nu recunoaștem că suntem complici la plantarea acestor lăstari ai distrugerii, că ne-am jucat cu chibriturile pe lângă butelie, ci că, atunci când trecem pe lângă hăul care a înghițit și continuă să înghită ceea ce a fost o casă, un câmp, o rafinărie, un lac, o țară, închidem ochii și ne facem că hăul nu există.
Deja mergem desculți pe fundul lui.

O tânără speranță a politicii românești spune că nu-l interesează povestea cu securiștii-posibilii securiști-care au înființat partidul din care face parte. Nu vrea să afle adevărul despre securiști, ce tot atâta securiști, avem treabă de făcut, sunt milioane de foști securiști, în definitiv Ceaușescu nu a condus singur, în definitiv în 1989 nu Doina Cornea a fost unsă președinte, nici Liviu Antonesei, nici măcar poetul care trebuia să se facă-la televizor-că lucrează.
Securiștii au preluat manșa avionului și uite, cum necum, ne-au aterizat în NATO și UE și noi nu putem să-i învinovățim pentru toate relele, au făcut și lucruri bune, cum ar fi că au înființat partide de Opoziție și au dansat elegant polka democrației.
Nu-i puțin lucru să nu calci partenera pe bombeu, să o învârți elegant, să fandezi și să aluneci pe podeaua sălii de bal, drept, cu coatele perfect ridicate, extraordinar ce progrese a făcut România, ce bine dansează polka.
Securiștii au făcut asta posibil, au adus bănci, au înființat corporații și trusturi de presă care ne-au învățat ce e aia infoteinment și ne-au spus că românii au talent, au făcut legi și Constituție și referendumuri și chiar au fondat niște excepționale partide politice care să le facă opoziție pentru că un adversar redutabil este cel mai bun medicament împotriva inadecvării.
Știm cu toții că e plin de securiști peste tot, eu de exemplu știu că nu pot să deschid o conservă de ton și să nu-mi sară unul în farfurie, dar ne spune tânăra speranță a politicii că nu asta e problema României, de ce să vorbim despre securiști când am putea vorbi despre oameni noi în politică, despre viitor, optimism, educație? Și ne întreabă asta tânăra speranță în timp ce securiștii, ăia atât de mulți încât sunt ignorabili prin ordinarul de pe fețele lor, exact ca nimicul din Never ending story, au înghițit stat, instituții, corporații, armată, ong-uri, mass-media, biserică, trecut, prezent și viitor și din tânără speranță au rămas afară doar urechile care aud cântecul unei lebede care spune așa: Îndrăznește să crezi.

feher

Decembrie 1989. Din case se aud chiote. Porcul a fost ucis. L-am văzut cu toții coborând din TAB, căciula căzută-ntr-o parte, buimac, speriat.
Porcul e speriat, uite-l, tremurăăăă!!!!
L-am auzit cu toți pe procuror refuzându-i politețea lui dumneavoastră. Am fost fericiți că l-a răsturnat de pe soclu, cine a mai dat un voievod jos de pe cal să-i spună-băi desculțule, băi cizmarule, ești la mâna noastră. Și la mâna noastră a fost.
Am ciocnit un pahar de șampanie când l-am văzut mort, ciuruit, nici Sergiu n-ar fi știut să regizeze o execuție mai bine.
Ce punct frumos s-a pus celor 45 de ani de ocupație sovietică.
PUNCT.
29 de ani mai târziu.
Puncte Puncte Puncte.
Mii de puncte din care nu s-a creat o dreaptă ci un ghem de linii pe care nimeni nu-l poate dezlega.
Din 1989 până în prezent, în România s-au construit 570 de kilometri de autostradă…

View original post 591 more words

Bărbatul are o firmă de construcții dar nu are muncitori. Toți au plecat în Spania. Sau Germania. Nu are cu cine să facă treabă și acum a primit un contract din Olanda și e disperat.
Zice că va aduce muncitori din Republica Dominicană, măcar le înțelege limba și știe că nu mănâncă pisicile sau câinii vecinilor în timpul liber.
Șoferul ne întrerupe, trebuie să plecăm. Mai avem 45 de minute până la aeroport. 40 de kilometri. Spune că își va tăia carnetul de șofer cu foarfeca atunci când va fi gata autostrada pentru că, nu-i așa, o să aibă 104 ani și nu va mai fi în stare să conducă.
Acum are 28 de ani, ceilalți 2 pasageri râd și vorbesc cu obidă de autostrăzile slovenilor, croaților, până și bulgarii au șosele brici-geme unul dintre ei, un băiat tânăr care zboară la Munchen unde are un business IT.
Asta e, așa suntem noi, ghinioniști, spune bărbatul cu antrepriza de construcții și îmbrățișează lipsa noastră de noroc cu aceeași resemnare cu care îmbrățișezi o mătușă canceroasă care e pe cale să-și dea duhul și, în caelași timp să-ți dea ție casa din Cluj.
Suntem victime și ca orice victimă care crede că totdeauna răul este în afara ei, intangibil și imposibil de oprit, ne desfătăm în mizeria noastră și ne bălăcim în neimplicare.
Răul este făcut de alții.
Răul nu este în noi.
Răul trebuie acceptat.
Răul cel mai mic.
Ne facem bine făcându-ne rău. Ne otrăvim zilnic crezând că ne vaccinăm, crezând că rezistența la rău este ceea ce ne va salva.
Suntem din ce în ce mai ignoranți, mai agresivi, mai orbi dar mai pregătiți să rezistăm răului.
Am devenit Răul.
Iar Răul nu are niciodată ghinion.
Răul are mereu succes. Și autostrăzi bune.

feher

Diring-diring! Diring-diring! Diring-di..
-Spuneți!
-Alo, bună ziua, faceți-mi vă rog legătura la regulatorul CFR.
-Ăăăă, dați-mi un număr.
-42.
-Ce număr e ăsta?
-Un număr. Mi-ați zis să vă spun un număr. V-am zis: 42.
-Nu domle, un număr de interior.
-Păi nu am sunat la centrala CFR?
-Ba da.
-De 30 de ani sun la numărul ăsta unde, de obicei, răspundea o doamnă. Îi ceream Biroul de mișcare al Regulatorului și ea făcea legătura.
-Ăăăă, am aici un caiet și zice șef de gară și…nu găsesc Regulator. Îmi trebuie un interior.
-Dar dumneavoastră cum ați ajuns să răspundeți la telefonul ăsta deși sunteți atât de incompetent?
-Auziți, pe mine să nu mă luați cu ăstea. Știți de reducerile de personal?
-Știu dar nu mă interesează. CFR-ul are o centrală telefonică, acel cineva care răspunde la numărul centralei trebuie să știe să îți facă legătura. Și atât.
-Păi eu nu știu…

View original post 229 more words