Archive

Monthly Archives: November 2016

Electra nu s-a schimbat deloc. Copiii ei par uneori mai bătrâni decât ea. Se-nvârte eficientă în bucătărie, fiecare gest agitat este calculat cu 6 zile înainte, nimic nu e de prisos, nimic în plus.
-Ce faci tu?
Tu-ul nu lipsește din nicio întrebare a unui brașovean-brănean-sibian-târgumureșan adevărat. Tu, adică eu, am înțepenit într-o stupoare oșenească, e cumva prea mult acest colibri în trening care aleargă între povești. Acum îmi spune despre cum a ajuns să se ocupe de decorațiuni din pâslă. Face globuri de brad dar împâslește și eșarfe, rochii, căciuli. M-a împâslit și pe mine, stau ca o bufniță pufoasă în camera de lucru și încerc să procesez cu creierul de lână informația pe care Electra mi-o servește.
Are doi copii mari, de liceu și facultate, cheltuieli, casă în Șchei adică lemne pentru iarnă care aici pornește să te tragă la șale de pe la sfârșitul lui septembrie și te mai lasă la mijlocul lui aprilie. Multe păduri trebuie să bagi în vatră, costă pădurile. Și mâncarea iar Alghi și-a pierdut giobul de ziarist și harșt, s-au dus juma din bani și nici la Electra la serviciu nu-i rost de primăvară.
Așa că ce faci când ești supraviețuitor și nu d-ăla cu țâțe puse de apare în show la Protv? Te gândești să pui fasole și dovlecei în curte, să nu mai iei de la piață, te apuci să culegi conuri de brad și mergi la Dragonu Roșu și cumperi pâslă și pânză pentru decorațiuni de brad, tai mileuri și faci steluțe, pictezi mingi de pingpong și le lipești bărbi și căciulițe de moș.
Un prim succes și o revelație: se poate trăi din asta, și-a zis Electra și, cu temele făcute, nu s-a mulțumit să aștepte celălalt Crăciun ci s-a dat peste cap și s-a transformat în regina împâslirii, o văd eu cum îmi face o cucuvea în 12 minute, sculptează lâna ca un Rodin de Șchei cu buricele degetelor roșii.
Se pregătește de târgul de iarnă din Brașov. Acum ar trebui să câștige banii pentru lemne, pentru facultatea fiică-sii, pentru ghetele lui fii-su. Dar ce te faci, că și nea primarul și gașca de la Brașov s-au prins că piața Sfatului e pământ sfânt, roditor, țâșnesc banii din fiecare dală ca izvoarele de apă termală în Covasna. Păi numai să ne gândim câte zeci de mii de turiști vin la Brașov, mândri că sunt români, că Ardealul e al lor și în Ardeal e porumb fiert și vin fiert și acadele, plăcinte congelate, cârnați colorați și chiar și rochii împâslite cu macii lautrecieni ai Electrei?
Multe zeci de mii. Poate chiar 100.000. Poate mai mult.
Și atunci primăria zice așa: cine vrea căsuța de lemn în piață sare cu ofertă în plic închis. Licitație.
Anul trecut, o căsuță cu vin fiert s-a licitat la 60.000 lei pe lună. Da. Aproape 14.000 de euro pe cușca mioriticului tău, ce-i drept cu super-locație. Electra a avut noroc. Ăștia cu artizanat nu au fost mai mulți decât căsuțele alocate, deci cerea cu oferta a fost tanda pe manda. Dar cei cu mâncare și băutură s-au sfâșiat între ei.
Anul ăsta, s-a terminat.
Zice Electra: “Pentru ca, cica, sunt si artizani mai multi decat locuri, tre sa licitam. Ura. Am fost azi la primarie si am mazgalit in plic o suma. Colosala. Ca sa ma asigur ca am unde sa imi vand muntele de impaslituri pe care le-am facut. Altfel, raman cu ele si pana la anu mi le manaca moliile. Nu mai zic ca am bagat bani in materiale si niste munculita. Ca mine, sunt multi dintre cei care au licitat: una bolnava de cancer, cu fata la studii in Londra, traieste din bijuterii din fimo, e sigura sursa de castig. Alta bolnava de schizofrenie, medicul i-a recomandat sa faca terapie ocupationala, face niste bijuterii geniale din sarma si pietre, ma-sa alearga saraca sa le valorifice, sa fie fata multumita pentru ca, altfel, intra in criza si depresie. Si povesti d-astea mai am.  Astia care cu manusitele fac cate ceva, au licitat la disperare.”
S-au organizat oamenii și au depus o petițiune la primărie. Aceeași instituție care e băgată pân la țâțișoare într-o mlaștină de rahat. Nimic nu-i cușer aici, de la scandalul la Teatrul Dramatic, circul de acum niște ani de la Filarmonică, renovări de clădiri istorice sau locuri de agrement, administrarea obiectivelor istorice, vânzări de clădiri de patrimoniu, totul e tratat cu măiestria unui măcelar viclean care spală cu oțet, ca să nu pută, o bucată de carne stricată.
Primaru e cățărat pe dosare penale moi și groase, dar brașovenii l-au votat că ăsta a furat, deci nu mai fură pe când ăștia de vin noi fură sigur, că le e foame.
Nuuu, așa a zis frate-miu atunci, ăsta de a furat o să continue să fure, e ca revoluționarul care a apucat să bea apă de la robinetul aurit al lui Ceaușescu, nu se mai întoarce la cișmeaua lui ruginită.
Au trimis oamenii petițiunea. O hârtiuță a primit număr de înregistrare și acum se sufocă în vreun dosar. Electra, nicio speranță tată. Decât dacă s-or ridica din rândul societății civile niște avocați care să facă din oficiu, întru renașterea sentimentului comunitar, o acțiune în justiție și astfel, cu al 5-lea sau câte or fi, dosare penale sub fund, Scripcaru să se dezechilibreze și să cadă. Deși istoria ne învață că întotdeauna vine unul mai prost.
Mai jos petiția târgoveților brașoveni.
Către PRIMARIA BRAŞOV
Domnului PRIMAR GEORGE SCRIPCARU
Domnului ADMINISTRATOR MIKLOS GANTZ
 
În legătură cu licitaţia la plic închis ce urmează a fi desfăşurată în vedere ocupării căsuţelor din Târgul de Crăciun din Piaţa Sfatului, vă semnalăm următoarele:
1.       Licitaţia nu a fost publicată pe site-ul Primăriei Braşov aşa cum impune legea. În legătură cu acest eveniment, pe site a fost publicată doar licitaţia legată de desemnarea organizatorului de evenimente pentru Brasov – oraş de poveste. Considerăm că, în acest fel, procedura a fost viciată iar asta deschide calea contestaţiilor care ar putea bloca licitaţia. Termenul ramas până la deschiderea evenimentului este atat de scurt încât există riscul ca târgul să nu fie gata la timp.
2.       Primăria nu a publicat pe site nici conditiile de desfăşurare a târgului. Noi, cei interesaţi să participăm ca expozanţi, am aflat informatii din mass-media locală care consemnează ca vor fi 20 de casuţe food si 20 pentru non-food. Constatăm acum că, in mod discreţionar, fără motivare şi anunţ prealabil, Primăria a decis să aloce doar 17 căsuţe pentru non-food. Considerăm că aceasta decizie este abuzivă,  inechitabilă şi generatoare de suspiciuni.
3.       Decizia de a organiza licitatie la plic inchis pentru desemnarea expozanţilor din târg reprezintă o abordare pur comercială din partea organizatorilor. Asta va genera o abordare pur comercială şi din partea expozanţilor care, sunt nevoiţi astfel să facă volum mare de vânzare. Vor achiziţiona ieftin din en gross şi vor vor vinde scump în târg. Ceea ce afectează grav promovarea meştesugurilor şi a produselor hand-made autentice.  Târgul de Crăciun din Piaţa Sfatului nu va fi o experienţă culturală pentru cei care îl vizitează, ci una de shopping.
Vă rugăm să vă aplecaţi cu celeritate către aceste sesizări şi să îndreptaţi ceea ce încă se mai poate îndrepta.
În speranţa unei bune colaborări, vă asigurăm de întreaga noastra consideraţie.

Vrăjitoarea de 98 de ani pozând cu trabuc în gură și flori în păr, mâinile ieșind ca niște rădăcini din solul trupului acoperit de o rochie albă, cu volane. Costă dacă vrei să îi faci o poză. Nimic nu-i gratis.
Cupluri tinere, umblând degajat la braț prin centrul Havanei, apropiindu-se timid și mereu cu un aer serviabil ca să te întrebe de unde ești, dacă la tine în țară se joacă baseball sau ai campioni la box și, indiferent de răspuns, dacă vrei să mergi la un concert Buena Vista Social Club sau poate să bei un cocktail la barul preferat al lui Hemingway.
Nu mulțumesc, nu mulțumesc, spui cu un nod în stomac, simțind că ceva nu e în regulă cu perechile ăstea de roboți care par că se cunosc de maxim 2 ore, care pun mereu aceleași întrebări, despre țară, box și baseball. Dar poate ești tu paranoic, poate așa se face small talkul în Cuba. Uite ăștia doi sunt niște îngerași rafaeliți, cu blugii pocnindu-le pe fese, nu ar face rău niciunei muște, doar dacă s-ar așeza cu bucile lor pline pe ea.
Îngerașii rafaeliți vorbesc de box, de gimnastică, își consumă în 100 de metri vocabularul și subiectele așa că în tăcere ne trec granița dintre Havana medievală și cea pre-modernă, cu magazine prăfoase și alimentare decorate cu mileuri pe care odihnesc la distanță de 30 de centimetri unele de altele sticle de vin de orez adus din China. Sărăcie pe care nu o poți uita chiar dacă vii dintr-o țară unde nu ai avut baseball. Ai avut box și ai avut comunism.
Se plătește cu pesos aici, tu turistul nu ai pesos ci pesos convertibles. Cu pesos convertibles poți să mergi în shop la Hotel Nacional, să îți cumperi jucării chinezești pentru că vine Crăciunul și au băgat jucării chinezești.
Îngerașii rafaeliți ne târăsc pe străzi mirosind a pipi revoluționar, printre clădiri prăbușindu-se în slow motion, printre cutii de plastic în care babe ridate au scos la vânzare 3 ouă, 2 papaya și un pepene zbârcit ca fețele lor.
Ne depun în pragul unei case tapetată pe interior în atlas purpuriu-vânăt, d-ăla de sală unde se țin ședințele de partid. E un paladar combinat cu bordel, servești supă de pui și apoi pasăre cubaneză, pe paturile acoperite cu atlasul vânăt. Curvele sunt tăcute și cuminți ca niște fete mari. Suntem doar noi în tot paladarul-bordel și cei doi îngerași primesc o farfurie de supă, comision că ne-au vânat și ne-au adus aici, în stomacul ăsta cu miros de săpun ieftin, care ghiorțăie de foame.
E sărăcie cruntă în Cuba.
La hotelul de 4 stele cu podeaua acoperită cu dale pictate, cu prosoapele îndoite în formă de lebădă sau elefant, dimineața ți se dă parizer prăjit, ca la Aro în 1987.
Nu am uitat nimic, futu-i mniezăii lui de Ceaușescu și îmi dau lacrimile de panică, dacă nu suntem în 2004 ci în 1984, dacă am căzut printr-o falie temporală înapoi, în anii `80, între rafturi aliniate precis cu cutii cu creveți vietnamezi și șampanie?
Pe drumul către Punta Gorda, copiii se aruncau în fața mașinilor cu numere vișinii, cele de închiriat. Frââââââânăăăăăăăăăăă, capul proiectat în parbriz, l-am lovit?
Nu.
Unde mergeți? Nu mai mergeți acolo, a fost uraganul Matilda, tornada Henry, cutremurul Valerie, au fost toate și au făcut praf hotelul vostru dar veniți la noi că mama are paturi și mâncare. Ai face orice ca să prinzi un turist grăscior. Te-ai arunca chiar și în fața mașinii.
În aeroportul din Havana, o olandeză pe la vreo 50 de ani cu figură de bătăuș târăște de braț un negru tânăr, încălțat în pantofi maro, butucănoși. Tocmai i-a cumpărat un trening lucios, în culorile drapelului cubanez, de la shop. Bărbatul strălucește de încântare, a făcut o afacere bună să se însoare cu olandeza matelot, deja culege roadele. Are chiar și verighetă de aur, la fel de sclipitoare ca viitorul care i se întinde în față, palma lui Dumnezeu, moale și roză, care uite, i-a ascultat rugămințile, l-a cules din țărâna cubaneză și îl poartă spre Olanda.
A scăpat.
Să rămâi 27 de ani în limbo, în nefireasca încremenire a visului pălărierului dement, te gândești că Dumnezeu te-a uitat.
Sigur te-a uitat.
Dar cel mai straniu este cum te uită cei care au avut și ei comunism și box, chiar dacă nu au avut baseball.
Un popor care a cunoscut foamea nu are voie să nu compătimească un popor înfometat. Și cu toate astea, dintr-o amnezie totală sau dintr-o cruzime stranie, poporul care a suferit de foame se întreabă plictisit: ce tot atâta tevatură? Las că știm noi că la voi e cald, aveți banane și rom, nu vă mai plângeți atât că fără Fidel erau americanii peste voi și vă distrugeau insula.
Și noi am avut campioni la box. Probabil de la loviturile la cap ni se trage.

Radu mi-a spus să mă opresc din scris cărți de călătorii. Că sertarul ăsta cu oameni care scriu despre călătorii e plin cu ciorapi roși de molii. Că pute a repetiție și a mentă putredă. Pleacă de acolo, tu poți să scrii mai mult.
Am vrut să îi spun că eu nu scriu despre călătorii. Scriu despre timp și cum aleg oamenii să și-l umple, scriu despre ce uităm și ce nu știm că am uitat, scriu despre curiozitate și despre suficiență, despre geografia umană a vieții și despre alegerea de a ieși din loop.
Despre razna.
Despre oameni nelalocul lor și oameni la locul lor, nici primii și nici ceilalți neștiind că sunt la locul sau nelalocul lor.
Despre idiosincrazii și poezii scriu, despre singurătate și împreună și veșnica încercare de a prinde fericirea de mustăți, de o răsturna pe spate și de a o mângâia ca pe o pisică grasă, pe burtă.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este numele celei de-a treia cărți care pare să fie despre călătorii dar este despre toate de mai sus. Cartea căutărilor, cartea negăsirilor, cartea mărunțeniilor care compun viețile noastre consumate, unele, pe traiectorii clare. Altele, pe traiectorii sinuoase.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este, probabil, cel mai nefericit loc din Mongolia. Un templu distrus de comuniști, cadavrul lui adunat din țărână după 1990 și rezemat de un par. Pare viu, așa și-a zis tânăra democrație mongolă, privind hoitul descompus al templului.
Să-i spunem Splendidul Loc al Fericirii Supreme.
Poate cartea asta ar trebui să se cheme Cartea iluziilor, Cartea înșelăciunilor, Cartea Placebo.
Minciunile pe care ni le spunem toți, oriunde am fi, ca să supraviețuim.
Unii din noi sunt mai dramatici, unii mai relaxați, unii calmați de o sticlă de vodcă, alții de un shopping mall vuitor.
Oameni.

Și atunci cum să te oprești să scrii despre oameni?

O bucățică mai jos. Pagina 126 și pagina 127. Ne vedem la lansare.

“În ultima zi, de la atâta ploaie, drumuri proaste şi nevoiaşi cu vehicule rupte, au înaintat doar 12 kilometri.

— Ce motociclete aţi luat?
Amândoi călăresc o motocicletă rusească, IJ, faimosul Ural modelat după BMW R71, ciordit de sovietici în ’39 de la nemţi, prin intermediul suedezilor.
Motocicletele i-au costat 1 500 de euro bucata.
— Scump, îmi scapă cucul pe gură. Asta e, am trezit avariţia somnoroasă a elveţienilor.
— Crezi? Și nouă ni s-a părut.

Mâinile se frâng, conversaţia se stinge.

Înainte să se retragă în cortul lor, apuc să-i mai întreb de ghid.

— Ce-aţi făcut cu el stimabililor?
L-au trimis acasă. Nu vorbea nici germană, nici franceză, nici engleză. Vorbea mongolă şi pe aia puţin, aşa că l-au trimis acasă.

Padme e în colţ cu Dorj, discută mărunt, îşi şoptesc cuvinte aplecate într-o parte, ca într-o scrisoare aşternută de o mână de învăţătoare de ţară. El ne vede rămaşi singuri şi vine cu ea la masă, aduce o nouă sticlă de vodcă şi, în ciuda bilei care nu şi-a revenit, nu mă mai opun. Plouă. E noiembrie deşi e iulie, ce poţi să faci decât să bei încercând să îţi îngustezi universul, să-l faci mic şi inteligibil şi să-l bagi în buzunar, împăturit ca pe-o batistă parfumată. Bem ca mongolii, dintr-un singur pahar şi el povesteşte despre vânătoarea de leoparzi de zăpadă. Cică iarna Mongolia se umple de bogătani olandezi şi americani care vin să puşte oi argali şi irbişi, iar guvernul eliberează licenţe de vânătoare şi face o grămadă de bani din asta. Și din turismul extrem.

?????

Cum adică extrem? Vodca mi s-a lăsat pe creier ca o pleoapă pe ochi. Sunt mulţi turişti străini care vin să se dea cu maşinile prin nămeţi.

— Odată, acum vreo şapte ani, am făcut cu maşina 41 de kilometri în 11 ore, spune zâmbind amintirii Dorj.

Nu-nţeleg nimic. De ce zâmbeşte? Unde e plăcerea? Un-de e plă-cie-rea, mi se împleticeşte limba.

Pilotul-cioban-inginer-samsar de maşini furate se jură că nu există plăcere mai mare decât să calci viteza şi apoi să tragi frâna de mână şi să aluneci pe gheaţa lacului Khovsgol, ăsta acote, de aici, unde ajungem noi mâine.

Nu-i problemă cu gheaţa, are şapte metri grosime. Se sparge doar dacă treci cu camion de mare tonaj sau dacă e o iarnă mai caldă. Transportul de mărfuri către Rusia se face de obicei peste lac, pentru că, atunci când îngheaţă, devine autostrada perfectă. Topor de Fier spune că 74 de camioane sunt pe fundul lacului şi că din anii ’90, de când Khovsgol e parc naţional, nu mai ai voie să mai alergi cu maşina pe gheaţă. Cui îi pasă?

Ori suntem golani, ori nu suntem.”

În chineză, cuvântul mâine conține un simbol care înseamnă nu numai următor ci și și jos. Cuvântul ieri conține un simbol care înseamnă nu numai predecesor ci și sus.
Hm, mereu m-am gândit că viitorul e sus, că ce e în spate e jos. Că viața mea e un povârniș, că atunci când o să ajung pe coamă, acolo sus, într-un mâine al lui mâine al lui mâine, peste 60.000 de mâine, o să am lumea la picioare și eu o să mă uit la ea și lumea o să fie mică și vagă, fără detalii, împãrtitã în pătrățele verzi și maro, ca o bucată de mozaic de baie.
Iar eu, peste 60.000 de mâine, cu ochi bătrâni nu o să mai văd nimic de pe muntele meu. O să-mi imaginez drumuri, copaci, căsuțe cu acoperiș Lindab căci peste 60.000 de mâine nu o să mai existe țiglă și o să mi se facă foame de o față umană, o să mi se facă foame și de o chiftea cu muștar, o chiftea caldă băgată în pâine.
Foame de lup o să am eu acolo sus pe creasta mea de munte pe care am reușit iată, singură am reușit, să o escaladez. De ce dracului am vrut să ajung aici, singură, fără mâncare? Nu se vede nimic de aici, nu se aude nimic de aici și să nu-mi spuneți iar căcatul ăla că aici e tăcere și tăcerea vorbește mai bine decât o mie de cuvinte. Sau ãla era clicheul cu poza care spune mai mult decât o mie de tăceri.
Tăcerea nu e bună. E înfricoșătoare ca moartea și atunci creierul tău începe să bată cu furculița în masă, să facă gălăgie ca să alunge frica.
Pentru că fricii nu îi e frică decât de gălăgie.
Și așa, de frica fricii, inventez voci și zgomote și mă mint că nu sunt singură dar, de fapt, sunt dată dracu de singură. Sunt doar eu și umbra mea tăcută care noaptea se duce să se vadă cu alte umbre, să se plângă de mine că sunt  din ce în ce mai mică și că îi e greu să se adapteze la micșorarea asta galopantă a mea.
Dar eu nu vorbesc limba umbrelor și habar nu am că în fiecare zi cresc în minus de, în curând, o să fiu atât de mică încât o să-mi pierd până și umbra. O să ajungă și ea în Valea Umbrelor unde se strâng toate cele rămase fără om.
Iar eu, minusculă, nano-eu, cocoșată de voci și zgomote pe care le duc în spate ca pe-un sac de porumb, voi ajunge sus, dorind o chiftea caldă și neștiind de ce am ales să urc povârnișul pentru că nu e nimic în capăt care să merite efortul.
-De ce la voi, la chinezi, viitorul e în jos și trecutul e în sus?

Emily are 24 de ani, este han laoshî, adică profesoară de chineză. Arată de 12 ani dar indiferent care e vârsta ei din buletin îmi răspunde cu un aer bătrânesc, de maestru cu mustăți albe pân la podea, că timpul curge ca râul. Se știe.
Timpul curge de sus în jos, din munte la vale. Ca râul.
Viața este o plimbare care te duce din frigul poienii alpine în căldura molcomă a șesului.
Mâine te vei trezi și vei mai coborî 3 metri, trecând printre turme de oi și iaci. Ai viața mereu în față, la picioarele tale, pătratele verzi și maro devenind cu fiecare clipă, cu fiecare pas pe care îl faci la vale, mai clare, mai dense, locuite de zgomote care se ridică în aer ca un stol de potârnichi speriate. Nu sunt doar în capul tău, nu. E plin de zgomote aici, păsărele și vite, oameni, câini, cai, pisici și mașini.  Și chiar și sfârâitul chiftelelor în tigaie.
Doamne ce poftă îți e de chiftele calde în pâine.
Ai ajuns la țanc la masă.
Te așteptau.
Nu e bine să te culci cu burta goală.
Nu e bine să trăiești cu burta goală.

Cred că râul chinezesc îmi place mai mult decât muntele occidental.
Mâine o să o iau la vale, căci aici, sus, unde am ajuns eu, miroase a iarnă și mi-au înghețat până și dorințele.

Diring-diring! Diring-diring! Diring-di..
-Spuneți!
-Alo, bună ziua, faceți-mi vă rog legătura la regulatorul CFR.
-Ăăăă, dați-mi un număr.
-42.
-Ce număr e ăsta?
-Un număr. Mi-ați zis să vă spun un număr. V-am zis: 42.
-Nu domle, un număr de interior.
-Păi nu am sunat la centrala CFR?
-Ba da.
-De 30 de ani sun la numărul ăsta unde, de obicei, răspundea o doamnă. Îi ceream Biroul de mișcare al Regulatorului și ea făcea legătura.
-Ăăăă, am aici un caiet și zice șef de gară și…nu găsesc Regulator. Îmi trebuie un interior.
-Dar dumneavoastră cum ați ajuns să răspundeți la telefonul ăsta deși sunteți atât de incompetent?
-Auziți, pe mine să nu mă luați cu ăstea. Știți de reducerile de personal?
-Știu dar nu mă interesează. CFR-ul are o centrală telefonică, acel cineva care răspunde la numărul centralei trebuie să știe să îți facă legătura. Și atât.
-Păi eu nu știu și nu pot să vă ajut.
Zdrang!!
Biletul de tren Brașov-București, 167 de kilometri, costă 49 de lei. Trenurile nu vin niciodată la timp, sunt murdare și put. Îmbrăcați în veste portocalii, rezemând în cozi de lopeți capete de lombrozieni, muncitorii care trebuie să repare linia ferată își aruncă insulte și se hârjonesc printre pietrele terasamentului și apoi, cu măruntele lor vieți umflate ca niște picioare strânse 9 ore în pantofi cu un număr mai mic, trag la odihnă la rădăcina vreunui brad.
Cum să cred că oamenii ăștia stricați pot să repare ceva?
Acum câteva zile, profesorul Boia spunea că nu se mai fac nici politicieni ca pe vremuri. Că nici ardelenii nu mai sunt ceea ce erau înainte. Că una era Maniu și alta este Cioloș.
Subnutrirea educațională a făcut ca piscurile noastre să fie delușoarele de acum 80 de ani.
Ați auzit de reducerile de personal?
Nu, nu e asta. Reducerile sunt. Ce-i drept. Dar reduceri în noi.
Suntem găunoși.
Avem în noi o puținteală de alimentară comunistă. Cu rafturi pustii, amintindu-ne în goliciunea lor de o abundență pe care ar fi trebuit să o susțină. Unde dracu a plecat marfa? De ce nu se mai găsește nimic?
Nici măcar politețe.
Pentru că sunt vremuri grele, de tranziție.
Când oameni stricați încearcă să repare țara.
Toți ceilalți au plecat sau au murit. Și modelul lor oricum a fost scos din fabricație.

Sar din tren, scara e la 80 de centimetri de pământul înghețat sub o pojghiță translucidă, ca un cristalin de ochi de pisică. Sunt pe tocuri. Port tocuri o dată la 16 ani și taman atunci trebuie să sar din tren, la Dârste, de la o înălțime de 80 de centimetri. Ăsta e norocul meu. De fapt, aș putea să stau în continuare încă o oră în trenul tras pe o linie secundară. Ce se întâmplă? Nașul cu vestă de Itzac Stern și zâmbet de viplă zice că nu se știe ce se întâmplă, că oricum toate trenurile se vor opri aici, în dosul fabricii de bere Ciucaș care pe vremuri făcea bere Azuga din care colegul Marius, cândva, la un chef într-un cămin din Memo, a băut un pui de șoricel înecat și descompus. De fapt nu l-a înghițit, doar că atunci când a deschis sticla de Azuga a ieșit spuma ca balele unui epileptic, a țâșnit atâta spumă că Marius s-a speriat că rămâne fără bere așa că a pus buzele și de ele s-a lipit sufletul șoricelului care s-a pitit întru pieire în sticla de bere. Mă mir că nu a crăpat de scârbă Marius. Chiar a ajuns director, deci vezi bine că ce nu te omoară te face director.
Pe mine dă să mă omoare CFR-ul. Azi, a încercat de 3 ori. Și e numai ora 2. A început cu doamna de la casierie care a zis că nu îmi schimbă biletele pentru că nu am chitanță. Ba nu, a început cu absența trenului de pe tabel. Adică eu mi-am luat bilet de la aparatu de bilete dar trenul la care mi-am luat bilet, fără chitanță pentru că era ușița de chitanțe blocată cu alte chitanțe mai vechi (cam ca-n PSD, bătrânii oligarhi nu le fac loc ăstora tineri). Așa deci, să mă-ntorc la tren.
Care tren? Că nu e niciun tren de la Budapesta, ungurii dreacu îl țin pe undeva, sunt sigură că Laszlo Tokes care și-a pierdut Steaua României a pus-o de o baricadă la Deda și cucoana de la informații zice nazal: are șaptezeci de minute întârziere. Nu am cum să stau după el, nu mi-am pus tocuri degeaba, ele trebuie să fie în București la 5, așa că trebuie să iau trenul privat. Toc-toc-toc, bocăn până la casa de bilete unde doamna îmi cere chitanța după ce mă ceartă că nu am cumpărat biletul de la ea, căci ea mi-ar fi spus că are întârziere trenul, nu ca aparatul cel viclean-tăcut care mi-a luat banii și nu mi-a dat nici chitanță. Și oricum, de ce nu m-am informat înainte? Păi nu scria nicăieri, “ar trebui să plec de la premisa…”-arunc un cuvânt greu la înaintare, ea clipește, e orbită de vocabularul meu contondent și fandez cu finalul întrebării: “…că toate trenurile au întârziere și nimic nu merge în țara asta de rahat?”
Nu mă învrednicește cu un răspuns. Nu merit. Nu am chitanță. Așa că trebuie să merg la șefa de tură care, lipită de telefon, e adâncită într-o conversație despre sacralitatea sarmalelor cu dovleac fierte în dovleac.
-Vreau să îmi schimb biletul, nu ați afișat întârzierea de 70 de minute, e blocată scuipătoarea de chitanțe. Doamna de la ghișeu nu vrea să îmi dea banii fără chitanță
-Numai puțin, trebuie să iau un formular special pentru astfel de cazuri.
Mai stă 6 minute la telefon, până dau sarmalele în fiert și apoi aruncă o jiletcă pe umeri, vine și deschide aparatul cel nătâng din care cad 20 de chitanțe. Uite-o pe a mea. Casierița schimbă cu o grimasă chinuită biletele. Dă de la tătâne-su, normal că o doare.
Sunt în trenul privat unde e iulie. Îmi văd colegii de vagon prin aerul vălurit de caniculă. Svârl de pe mine plovărul, mă așez picior peste picior, se aude fluierul și trenul pleacă, poticnindu-se ca un flăcău după prima noapte de dragoste, parcă ar mai sta, parcă nu s-ar da dus. Prinde viteză, trece hurducăit peste pod și pe lângă cimitirul întors cu fața la rapidu de Budapesta, care uite că numai vine. Are 70 de minute întârziere și d-aia stau eu și mă coc în conserva asta particulară în care un moș scoate mobilul din care urlă știrile despre Mutu și Dinamo. Are smartphone moșul și timpanul zidit în spatele unui perete mai gros decât cel promis de Trump la granița cu Mexicul. Nu aude nimic.
Nici frânele trenului care oprește intimidat în Dârste. A fost prins de neputința sistemului, luat de perciuni. Unde credeai că pleci măi obraznicule? Cum să crezi tu că noi putem să te lăsăm să îți respecți orarul? Timpul e relativ și să nu-mi spui tu mie, duduia cu tocuri care îți rozi nervoasă mâinile, că nu poți să suni să îți amâni întâlnirea de la ora 5? Nu există nicio întâlnire pe lumea asta care nu poate fi mutată o oră mai încolo, hai o oră jumate.
Nașul cu vestă trece cu un zâmbet încurcat printre vagoane. Cine vrea banii înapoi pe bilet, să zică. El face o listă și cheamă mașina cu bani.
Moșul cu smartphone face calculul și zâmbește înțelegător: apăi unde ne-om duce? Într-o oră vine mașina cu bani, taman când pleacă trenul spre București. Stăm aici. E cald.
Ce nu te omoară, te face director. Mă gândesc la șoarecele băut de Marius, și tocurile calcă apăsat pe pietrișul înghețat din spatele fabricii de bere care nici măcar nu mai miroase a drojdie.

Acum e imensă. A luat-o în jos pe perete, s-a lățit și înspre colț, a trimis un braț și pe tavan. Fiecare înaintare urmată de o retragere dezordonată a umezelii lasă pe varul alb contururi maronii, depuneri de sedimente aduse de flux și uitate în graba refluxului.
Pe pereții băii am o hartă a mării Tetis din care continente s-au ridicat la suprafață ca bulele de oxigen care părăsesc corpurile celor care se îneacă.
Pata mea de pe tavan e vie.
E de la ploaie, spune doct vecinul de deasupra a cărui țeavă de la toaletă o bănuiesc că pompează apă în marea mea Tetis.
Și atunci de ce atunci când plouă nu se întâmplă nimic, tavanul e uscat și prinde să se ude doar după 2 sau 3 zile?
Umerii ajung la urechi. Încurcate sunt căile Domnului și aparițiile mărilor pe tavane se știe că sunt mari mistere ale vieții. Dar un instalator ne poate lămuri.
Acești mari preoți ai conductelor și robineților. Să aducem unul, să sacrificăm un miel și în măruntaiele lui să îl lăsăm pe marele preot instalator să citească adevărul despre apariția petei de pe tavan.
Nea Săndel nu poate. E prins două săptămâni cu o lucrare mare. Are de făcut un apartament, nu are timp. Domnu Eracle e ocupat și el. Nu-și mai vede capul de treabă. Nici nea Nicu nu e mai liniștit. Nici atunci când vorbește cu mine la telefon, nu lasă bormașina din mână. Huruie lângă difuzorul telefonului și el latră câteva ordine la un adjunct care tace și face, “sunați-mă mâine doamnă dragă, că mă uit pe caiet și vă spun cum stau săptămâna asta. ”
Sunt puțini instalatori. Sunt ca apostolii lui Isus. 12 în toată țara. Restul au plecat în Spania și Suedia, Germania și Irlanda, că și țevile lor se sparg și și peste tavanele lor se năpustesc mări în potopuri abrupte.
Nici bucătari nu mai sunt. Cârciumarii se plâng că nu au cine să le mai taie ceapa, că au dispărut toți prin bucătăriile inoxate din Londra, Berlin sau Madrid. Nici chelneri nu mai sunt și nici electricieni sau depanatori și medici.
Avem însă din belșug bocitoare. Se pun pe ciuci și căinează țărișoara, unde merge ea, condusă de homosexuali și de lesbiene, de nemți și evrei, de masoni și oculte reptiliene.
Se duce dracului țara pentru că noi ne-am îndepărtat de la drumul cel drept. Și pata asta de pe tavan, mă uit la ea, nu-i marea Tetis. E oceanul de necazuri care se abate peste noi pentru că suntem păcătoși. Nu-mi trebuie un instalator, căci niciun instalator nu poate să coasă țeava spartă a ticăloșiei omenești. Poate un popă îmi trebuie. Să îl duc în pod, să îl las să șoptească rugăciuni și, miraculos, din peretele îmbibat să scoată toată zeama de ploaie și de vintre lepădată în conducte.
Știe careva cât costă o rugăciune de retras apele? Moise cât a luat pe a dumisale? Știe cineva un număr de telefon al său?