Femeia stă turcește pe o cârpă. În față are înșirate 6 căciuli de moș Crăciun, cu steluțe roșii, din staniol, lipte pe brâul de lână albă. Fetițele ei se apropie cu mâinile întinse și palmele ridicate. Când ies de la alimentară, cea mare vine în fugă și se oprește stupefiată atunci când primește o cutie de prăjituri. Pare că am înțeles eu greșit, ea nu voia dulciuri, voia doar să îmi ceară, nu să primească. Cerșitul e doar un ritual, ca spusul rugăciunii. Nu te aștepți ca Dumnezeu să te audă. Dumnezeu e-ntr-un zoom cu miliardari mexicani și indieni, nu are timp pentru tine.
Femeia spune: thank you madam. Și eu îi zic happy new year.
Andrei spune că sunt tâmpită, cum să îi spun happy new year unei sirience refugiate care își ține copiii în stradă, la cerșit?
Îi spun că oricând femeia și fetele ei sunt într-o postură mai bună decât bolnavii terminali sau decât amicul care a făcut infarct și a murit la 45 de ani.
Nemulțumitului i se ia darul.
Uitându-mă la anul ăsta, îmi dau seama că am pentru ce să fiu fericită. Am stat 7 luni în Spania în casa unor prieteni și, cum sunt hipermetroapă, distanța m-a ajutat să văd mult mai clar cine sunt oamenii care îmi sunt aproape, indiferent de câte mii de kilometri ne despart și cine sunt autostopiștii care s-au cățărat la mine în mașină și au spus că sunt prieteni doar ca să nu trebuiască să plătească.
Am mâncat sănătos, am băut vin bun, am înotat în mare, mi-am făcut EKG-ul și doctorița mi-a zis că am inima bună, mi-am scos o măsea de minte, mi-am lăsat părul să crească și mi-am dat cu ojă aroganța.
Nu mai cred în mare lucru.
Știu că masca e foarte bună atunci când mănânci mujdei. Și că vitamina C te ajută să ai unghii bune.
Cu ele m-am agățat de binele pe care l-am găsit acolo unde credeam mai puțin.
În mine. Pe același raft cu frustrările și cu dracii și cu complexele și cu frica.
În alt borcan, unul mare cât un putinei pentru varză murată.

Nu m-am schimbat mult.
Mi-e la fel de frică să mă întorc acasă ca în textul de mai jos, cusut din 2 părți: una cu impresiile celor câteva ore petrecute în Varșovia în drum spre Japonia și una mai vechi, din august 2017, unde povesteam din nou de Japonia, din Nagoya.
Mă gândesc că cel mai rău mă simt când sunt în România, de parcă țărișoara aia e ridicată pe un cimitir indian blestemat.
Și apoi mă gândesc la femeia care stă pe cârpă, cu fetițele trimise la cerșit și-mi zic: nemulțumitului i se ia darul. Întrebarea e cui îi este repartizat darul nemulțumitului. Există un depozit cu daruri luate de la nemulțumiți?
Eu cred că da. Și că, dacă dau o șpagă paznicului, pot să mă-nfrupt din toate darurile luate vreodată de la nemulțumiții ca mine.
În 2021 asta o să fac. La mulți ani.


Asfaltul e întins ca fața unei septuagenare miliardare.
Traficul e calm, aerul e rece și nu miroase a fum ci a frig.
Pe peretele clădirii în care stau pentru o noapte se citesc urmele de gloanțe de la revolta Varșoviei de acum 75 de ani.
Ferestrele au fost înlocuite cu termopane și mitralierele naziștilor combinate cu plasticele geamurilor chinezilor arată că totalitarismul poate să vină în rafale sau în reduceri de Black Friday.
Varșovia e curată și blândă ca o bursieră la școala catolică. Gerul te trimite în cârciumi cu geamuri mari unde servesc femei cu capete rotunde, bile cu șorțuri ciocnindu-se pe masa de biliard, rătăcind între scaune cu farfurii pline cu genunchi de porc și sfeclă caldă.
La televizor, Al Pacino vorbește poloneză cu vocea plată a unui dispecer de taxi.
Îmi place Varșovia chiar și așa, 87% distrusă de nemți, reconstruită băbește, ca un plovăr deșirat din care ai făcut o căciulă și două perechi de ciorapi, nu e același lucru dar cel mai tare se pierde căldura din corp prin cap și picioare, deci mai bine ai avea grijă de ele.
Mă gândesc din nou la Bucureștiul condus de femeia care dă cu șprei peste bluză și cu oțet carnea stricată înainte să o pună înapoi în galantar.

Și gândindu-mă la București, mă gândesc la casă, la țară, la popor. Și mă apucă deznădejdea. La mulți ani căci avem nevoie de sute ca să ne apucăm și noi de treabă.
Mai jos un text din august 2017.

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Prin trapele mașinilor se strecoară spre lumină buchețele de fetițe care chiuie și filmează coloana blocată într-un ștau enorm. De fapt nu e ștau, se mișcă în sughițuri de 5 metri, apoi se opresc, apoi iar un strănut le aruncă în față încă 3 metri.
În mașini sunt îngrămădite câte 7 zâmbete și 14 mâini care țâșnesc prin geam, cu telefoane, filmând marea, tații țin în brațe, pe scaunul din față, câte doi copii cu ochi negri, enormi, care mușcă hulpav din fața ta de european ciudat, cu mască.
Dacă ești localnic, masca o porți sub nas, sub bărbie sau nu o porți deloc. Normal, cum să porți mască dacă tu ai venit să faci poze cu marea și cu piatra Raouche de pe care, zice Andreea, se aruncă sinucigașii.
Azi e o zi prea frumoasă ca să distrugi cu moartea ta fotografia familiei venită cine știe de unde, din ce tristețe umedă, să simtă duminica pe față. Azi, prin bolta scobită în roca sinucigașilor, năvălește o barcă, iese pe partea cealaltă, lăsând în spate un fum negru peste apa agitată.
Băncile de pe faleză sunt ocupate de mame cu bebeluși ghipsați în costume de ski, nu pot să-și miște mâinile și picioarele în hainele grotesc de groase, e iarnă pentru ei deși sunt 21 de grade. Bebelușul, narghileaua, porumbul fiert, telefonul mobil pe care asculta muzică plângăcioasă, îți rupe sufletul muzica asta cu bărbați triști care par să plângă-n hohote în timp ce cântă și, un pic mai încolo, băiețașii care ascultă aceeași muzică a mâhnirii, urlând prin 8 boxe puse pe bancheta din spate a mașinii parcate și lăsată cu ușile deschise.
Doi gemeni fac jogging printre bicicletele pe care scrie Beirut by bike, femei cu hijab și femei fără, cu părul vopsit arămiu, cu buze și pomeți și nasuri operate, pescari și cerșetori și un domn cu un cântar. Cine ar vrea să afle duminica, pe soare, în pandemie, de sfântul Ștefan, că s-a îngrășat 3 kile?

Copiii joacă fotbal trimițând mingi printre picioarele trecătorilor.
Băieți de 14 ani, cu ochi triști, fumând țigări proaste, reazemă balustrada, ce se va alege de ei? Dar de fetele care au grijă de frații mai mici, ce viitor au ele?
Și în timp ce mă gândesc la asta, agățată în amintirea duminicii săracului libanez, dau peste povestea altor copii:

Adrian Streinu-Cercel are două fiice, Anca Streinu-Cercel și Oana Săndulescu, ambele medici specializați în boli infecțioase, ambele angajate la Institutul Matei Balș, ambele conferențiare la catedra de boli infecțioase a Universității Carol Davila, unde tatăl lor este profesor universitar, ambele cu doctorat luat sub coordonarea tatălui. Ambele sunt coautoare cu tatăl lor la mai multe lucrări științifice și fac parte din conducerea unor filiale din România ale unor publicații medicale străine, unde Adrian Streinu-Cercel a fost șef.

În luna martie, controversatul om de afaceri Gigi Becali a anunțat că a donat Spitalului Matei Balș 100.000 de euro, la apelul uneia dintre fiicele lui Adrian Streinu-Cercel și, după ce managerul spitalului a făcut o listă cu necesarul, Becali a cumpărat, potrivit propriei declarații, mese, scaune, televizoare, măști și echipamente de protecție. (tot materialul este aici https://romania.europalibera.org/a/estimari-gresite-ale-medicului-streinu-cercel-si-conflicte-de-interese/30568442.html)

Mă gândesc la taică-miu, la norocul de a mă fi născut în Brașov, pe strada Barițiu, la cărțile din casă, la nașa profesoară de română, la Dallas și Om sărac, om bogat și la decembrie 89 mă gândesc, când oamenii încă erau împușcați în Brașov.
Și așa, la mijlocul distanței dintre copilăria fetițelor cu hijab care au grijă de frații lor de 1 an și copilăria fetelor lui Streinu Cercel, îmi găsesc liniștea.
În zgomot de flex, dar totuși liniște.

Cerșetorii aici trag de tine. Își înfig degetele în bluză, copiii se agață de fustă sau pantaloni și atârnă ca indienii de vagoanele unui tren supraaglomerat, îi muți 10 metri încolo sau încoace, tânguindu-se în arabă.
Seara, răcoarea e răvășită de mâna clopotelor, cerșetorii se strâng unii în alții la colțuri de mall-uri și pe lângă cârciumi cu valet parking în care intră femei legănându-se pe tocuri ambițioase, cu părul sculptat în bucle perfecte. La ele nu se duc cerșetorii, știu și ei că un ciborg nu îți dă de mâncare, lu ciborgul cu pantaloni mulați trebuie să îi găsești butonul Empatie, e bine mascat căci trebuie apăsat numai în situații de forță majoră și numai după ce te-ai asigurat că ai în cont 3 milioane de dolari sau un soț care valorează 20.
Trecerile de pietoni sunt vegheate de cerșetori bătrâni. Unul nu are picior. Șchioapătă printre mașinile oprite la stop. L-am zărit azi pentru a treia oară și niciodată nu am văzut pe nimeni să-i dea ceva.
Pare senin și resemnat.
Poate nici nu cerșește, ci așa îi place lui să-și petreacă timpul. Poate își simte încă piciorul așa cum încă simt eu mirosul de chiftele de dinaintea călătoriilor lungi, spre Bragadiru de Teleorman, de acum 40 de ani.
În fața sediului poliției, bradul plin de globuri de hârtie e cățărat pe un morman de sârmă ghimpată, betoane smulse de explozia din 4 august, fiare încleștate și un scaun de plastic rupt.
Triumful spiritului Crăciunului, ai zice.
Sau poate doar sărbători amputate care, ca cerșetorul șchiop, simt că în locul ciotului de acum, trăiește încă bucuria pierdută.
La 20 de metri, într-o mică piațetă, pe iarbă, Isus-copilaș stă culcat pe spate cu mâinile întinse, neajutorat ca un gândac de bucătărie care nu se poate întoarce-n picioare. E multă lume în jur, tatăl lui și mama, vaca și măgarul și cei trei magi, dar niciunul nu-l ajută.
Stând turcește, un bărbat cu un tatuaj pe frunte spune ceva, eu îi zâmbesc și îi spun că nu înțeleg și atunci el trimite cel mai frumos zâmbet de pe lume, ăla care-ți spune că nimeni nu e supărat, viața e așa cum e, eu nu știu arabă, el nu știe ce-o să mănânce sau unde o să doarmă.
Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să zâmbim.
Mă uit în el ca-ntr-o fântână în care aș vrea să mă arunc pentru că știu că mă scoate pe partea ailaltă a lumii unde cerșetorii îți dau citate din Kierkegaard și Yeats.
Dar poate asta și fac aici doar că nu înțeleg eu araba.
Un bărbat sare coarda între blocuri.

Nor dread nor hope attend
A dying animal;
A man awaits his end
Dreading and hoping all;
Many times he died,
Many times rose again.

Telefonul vede rețeaua wifi a restaurantului. Deși e parolată, rețeaua se cheamă Free Wifi. Care e parola la Free Wifi? Desigur freewifi.
Eticheta devine mai importantă ca realitatea.
Rețeaua e liberă indiferent dacă accesul la ea îți este restricționat de o parolă.
Dacă scrie democrație pe un haos oligarhic, atunci pesemne că e democrație.
Și dacă are un gust ciudat, nu e pentru că ai luat tocăniță în loc de icre de știucă.
E de la apă.
Iohannis a dat iar cu mucii-n fasole cu numirea lui Cîmpeanu.
Da, e rău. E foarte rău.
Dar hei, haide să ne uităm puțin mai la dreapta și îl găsim pe Cristi Ghinea. La 5 ani după ce a fost ministru în cabinetu Cioloș, din nou ajunge șef la fonduri europene.
S-a vorbit foarte mult de preluarea USR-ului pe persoană fizică de către Ghinea, eminența cenușie care a reușit îndepărtarea lui Nicușor Dan și a tuturor vocilor dizidente din partid. Câinii latră, ursul trece. Ghinea și-a văzut de treabă, un centaur cu bustul înfiletat de servicii pe un scaun la conducerea partidului.
Acum 5 ani, Ramona Andreescu scria:
Cristian Ghinea, care a înlocuit-o pe Aura Răducu (expert european în fonduri europene), fără să fi lucrat o zi în acest domeniu, este şi el un specialist al contractelor cu statul, de altă factură însă. Cristian Ghinea este un favorit al unei specii particulare de contracte de stat, cele cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE). (…) Începând cu anul 2012, CRPE devine abonat regulat al Departamentului de Asistență Oficială pentru Dezvoltare al MAE, obţinînd 34.000 euro în 2012, 140.000 în 2013, 104.000 în 2014, şi tot aşa până în prezent.
(…)
Dat fiind că sub mandatul său, deocamdată incomplet, nu s-au atribuit fonduri de către MFE, ci s-au purtat lupte cu software-ul STS (atribuit greşit public lui Ghiţă), cea mai notabilă realizare a ministrului Ghinea a fost aprobarea din fondul operaţional aflat în subordinea MFE a proiectului cu dedicaţie SII pentru SRI, care adaugă 25 de milioane de euro la fondurile pentru supravegherea neconstituţională a cetăţenilor, inclusiv date despre sănătate, executate de regulă prin intermediul unor firme securiste faimoase. Ministrul Ghinea a evitat orice comentarii pe această temă, deşi e foarte locvace în general şi abia acest gen de bani ajung regulat la firme precum cele ale lui Sebastian Ghiţă, care a sărit să apere proiectul în dulce devălmăşie cu alt „tehnocrat”, Marius Bostan, ex-ministrul Comunicaţiilor.

Poate proiectul cu dedicaţie pentru SRI al Ministerului Fondurilor ar fi trecut mai neobservat dacă guvernul nu ar fi recunoscut într-un document către Comisia Europeană prezentat de Ziarul Financiar că absorbţia pe actualul ciclu financiar va fi zero la finele mandatului guvernului tehnocratic, iar absorbţia pe precedentul ciclu financiar, datorată guvernelor anterioare, nu ar fi fost atribuită generos de Ghinea propriilor sale merite în raportul celor o sută de zile ale sale în post (nimeni nu i l-a cerut, dar era păcat ca asemenea zile istorice să treacă neobservate)
(tot articolul aici: https://www.romaniacurata.ro/baietii-destepti-ai-guvernului-ciolos-iii-azi-cristian-ghinea/)

Prezența lui Sorin Cîmpeanu în guvern este stridentă ca o rochie cu ștrasuri aurii purtată la înmormântare. Cea a lui Ghinea e atent băgată-n pantaloni, ignorabilă în plin dezmăț mediatic, când chiftelele sunt aruncate cu praștia în ochiu noului ministru al educației.
E 23 decembrie, 31 de ani de când a început să se moară ca să fie legitimată puterea Securității în lupta ei cu activul de partid.
Continuăm să mergem după fentă, trăgând în copaci, în simulatoare pitite de Servicii înțelepte, în timp ce băieții deștepți ne mănâncă salata boeuf, ne beau țuica și ne desfac cadourile de sub brad.

Camionul se-mpiedică într-un colț de casă iar ursul Winnie the Pooh și cele 7 Crăciunițe de pe platforma luminată de lasere dansează acum cu spatele la un atelier de feronerie cu geamurile spulberate de suflul exploziei din 4 august, filmați de la balcoane de femei în capot, strânse în ciucuri de zâmbete.
Cântecul spune ceva despre Crăciun și anul nou, la fiecare colț de stradă e Fecioara prinsă într-o cutie de sticlă, uneori cu un păstor și un copil, alteori doar ea, cu brațele depărtate de trup ca un fotbalist care se apropie în alergare de tribune, după ce a dat gol.
Beirutul claxonează, frânează, accelerează, spurcă aerul cu gaz de eșapament, tremură, urlă, cântă cu volumul răsucit la maxim melodii care dispar sub glasuri de clopote și râsete și mieunăturile milioanelor de pisici cu fețe posace și cozi de leopard de zăpadă care par mereu să aștepte ceva.
Pe Mesia pisicilor.
Aveți idee când apare?

Gura orașului e spartă de prea mulți pumni și dinții sunt stricați de prea mult zahăr. O viață de bătaie și dezmăț. Clădiri mucezesc vertical între blocuri de 15 etaje cu apartamente de 2 milioane de euro. Rahați de câine minează străzile cu asfaltul pocnit și statui pictate, bărbați cu bărbi imense, îmbrăcați sumar, veghează intersecțiile.
Un colț de stradă e ocupat de trei cârciumioare, o cafenea, o pizzerie, un sushibar, toate sunt ale Denisei, gambă fină, ochelari de soare, alergătoare la maraton, orice maraton, zice ea, al New Yorkului și al Berlinului, zice ea, la toate am participat. Pe masă ajung plăcinte cu spanac și cu sumac, din partea casei căci e duminică și, cel mai important, nepoata a fost acceptată la MIT, dada, Massachusetts Institute of Technology, noroc că nu mai e Trump, are și bursă nepoata pentru că e campioana pe Orientul Apropiat la înot.
Nepoata seamănă cu Peter Sellers iar maică-sa, sora Denisei, pare mai tânără cu 4 ani decât fiica proaspăt intrată la MIT. Operațiile au tăiat nasuri, au ridicat pomeți, au umplut buze, au șters riduri, au întins cute.
Sunt tinere și se simt tinere și cele două surori, patroana și mama MIT-istei, beau cafea și fumează trabuce și trimit chicote vesele în aerul albastru.
Renovarea este cuvântul de suflet al Beirutului.
Vopsea, var, schele, drugi, bisturiu, absorbant, ață.
Pune padelele aici, bagă curent. Orașul iese de la reanimare, pe picioarele lui, ușor amețit, deshidratat, dă și tu un arak.
Nimic nu-l poate înfrânge.
Război, atentate, bombardamente, explozii, criză.

Putem să luptăm cu absolut orice, avem cafea, avem sumac, avem narghilea și 6-6 poartă-n casă, alergăm maratoane ca să rămânem pe loc, avem răbdare.
Unde ne grăbim să ajungem când aici avem cele mai mari rezerve de timp din lume?

“Being in a minority, even in a minority of one, did not make you mad. There was truth and there was untruth, and if you clung to the truth even against the whole world, you were not mad.”
Orwell ar fi fost sufocat de mătreața majorității care ar fi scuturat capul nervoasă: cuuuum? Adevărul cere consens.
Mulți=bun.
Cacofonia majorității turtește îndoielile, tasează întrebările, nivelează controversele.
Ești cu noi sau ești împotriva noastră. Există doar doi robineți, unul cu apă caldă și unul cu apă rece. Mi-e dor de Ceaușescu și de epoca în care pe țeava de apă caldă venea tot apă rece.
Ne înjurăm, ținuți la distanță de cele câteva grade care ne despart. Unii sunt soldați, alții maiori, alții colonei. Ne urâm pe orizontal, pe vertical vine doar disprețul. Al plebei pentru curvăsăria boierilor. Al boierilor pentru neputința plebei
Ura se păstrează intactă, continuă, perpetuă.
Emeșe mi-a spus ieri că a crezut că boala asta o să ne facă să fim oameni, o să scoată doar ce e mai bun. Proprietarul apartamentului ei nu numai că nu a scăzut chiria dar i-a spus că dacă nu îi dă o sumă ridicol de mare pentru vremurile astea, o scoate în stradă.
Și ce dacă nu o să găsească pe nimeni să îi plătească banii ăia, e dreptul lui să spere.
SPERANȚĂ.
De ce au murit tinerii la Revoluție? Ca să sperăm să ne fie mai bine. Iar binele se obține doar distrugând mai puțin binele altuia.
Harșt, îți ard un ciomag pe spinare sperând să nu mă mai doară tâmpla în care am luat un ciomag de la altcineva care m-a bătut din dorința de a da răul afară.
Orașele sunt pline de urlete înghițite, ne e foame și nu primim decât bătaie.
Azi servim o mamă de bătaie. Mâine la fel.
Ca să nu ne culcăm cu burțile goale.
Poliția locală umblă în haite să dea amenzi. Nu ai mască, nu ai autorizație, nu ai bască. La primării sunt cozi la acte. Îngheți cu orele așteptând să intri, n-aveți x, aduceți y, păi pe ce lume trăiți de nu știați că vă mai trebuie z. Te-ntorci, ești preluat pe bombeu și șutat la vinclul birocrației.

Acte. Acoperă-te cu acte că altfel vin ăia sau ăilalți, statu care se asigură că regulile sunt respectate, că adevărul e numai unul.
Adevărul lui.
Politicieni și polițiști și funcționari își fac planuri de revelion. Bran, Moeciu, Valea Prahovei, se-ncing grătarele pentru sărbători. Se fac petreceri private în cârciumi cu obloanele trase, se dansează, șaptele și optăle.
Proștii intră în faliment, proștii dau oameni afară, proștii fac revelionu acasă și n-au bani de mazăre pentru salata boeuf.

Am crezut că această criză scoate ce-i mai bun din oameni.
Emeșe are un zâmbet blând. Mă gândesc cum pentru oamenii buni viața este o criză perpetuă care scoate binele din ei, cum umblă întorși pe dos, cu binele la vedere și în curând statul o să dea o lege care să-i amendeze pentru obscenitate.

Am povestit pe facebook un episod petrecut marți: nea Titi, unul din muncitorii rromi care repară casa, a ras juma de sticlă de uiski pe care o pitisem, prevăzătoare, de frica setei pe care o citisem în ochii lu nea Titi. Șeful de echipă, tot rrom, a zis așa: al dracu țigan, las că-l aranjez.
Sugeram că țiganilor nu le este rușine să se strige țiganeee!!! unul pe altul și poate ar fi bine să mai dăm drumu la frâiele ăstea lingvistice că o să avem o limbă din ce în ce mai săracă și plată.
Postarea respectivă e urmată de un dialog suprarealist cu o persoană care insistă că eu sunt o privilegiată albă și că sunt rasistă pentru că am angajat muncitori țigani și am stereotipizat țiganii spunând că mi-au furat uischi și că simplul fapt că lucrează la casă niște muncitori țigani e semnul dezechilibrului social din țara noastră. Și dăi și luptă și dăi.
Rromii lucrează la firma unui alt rrom. Dacă stereotipizam, nu aș fi lucrat cu firma unui rrom de frică să nu mă fure și aș fi spus că toată echipa e de ciordaci, nu a băut doar nea Titi uischiul ci au “servit” cu toții.
Rasistă sunt. Clar. Nu suport rasa telectualilor îmbătați cu smoothiesuri care te amenință cu scobitorile smulse din micii vegetarieni, cerându-ți să te declari privilegiat alb și degrabă osânditor de țigani.
Chiar, știați că dexu zice asta:
călău m. 1. cel însărcinat cu execuțiunea osândiților la moarte; 2. fig. omul sângiurilor, tiran. [Țigăn. KALO, țigan, călăii recrutându-se mai ales dintre Țigani].
Ce ne facem fetelor, smulgeți cuvintele din Dex!!! Auzi, călău vine de țigănește!!! Să schimbe, să treacă rromanis, dă-o dracului de treabă.
Mi-e scârbuță și siluță de mimozele gata să te ucidă în numele dragostei pentru semenul lor pe care nu ar da doi bani dacă l-ar vedea pe stradă, dar asta nu pentru că este țigan, nu, ci pentru că rromul respectiv nu are nicio problemă să i se spună că este țigan.
Sunt pline corporațiile de cetățeni gata să renunțe la privilegiul lor de albi, dar numai dacă se fac poze, primesc un premiu și după 6 minute primesc privilegiul înapoi. Că se grăbesc la o petrecere la Fratelli.
Am scris acum un an textul acesta despre dublul discurs și ipocrizia noastră.



Bunică-tu era un nebun, îi spunea șchiopului șchiopule și chiorului chiorule.
Asta este una din mantrele maică-mii care consideră că onestitatea este semn clar de bădărănie. Desigur, șchiopul e șchiop dar nu îi spui asta în față, eventual îl întrebi dacă își dă cu Pronto piciorul de lemn și poate profiți de ocazie să comentezi mirosul fetid al picioarelor soțului, care are și două, dacă avea unul, ca șchiopul, ar fi fost mai acceptabil.
Trăim într-o cultură a ipocriziei și dublei măsuri. Ne abținem să spunem ce gândim dar nu pentru că nu vrem să rănim sentimentele ologului din fața noastră ci pentru că acesta este șef de departament, nu e bine să-l supărăm, ne va da afară.
Procurorul general este un om cu un schelet de dac hiperborean îngropat în dulapul rococo? Ei și ce? Nu vorbim despre asta. Ce-a fost a fost, nu a spus și domnu Cioloș că oricare dintre noi are legături cu Securitatea? Hai să nu mai vorbim despre Securitate, hai să vorbim despre magnolii. Ați văzut ce frumos au înflorit magnoliile?
Există agenții de publicitate populate cu protestatari de piața Victoriei care au contracte de milioane de euro cu instituții ale statului, parandărături generoase sub paravane virtuoase? Da, și? Te oftici că nu sugi tu banu public? Recunoaște, te oftici, de ce nu ai zis așa de la început că nu este vorba de contractele oneroase cu statul ci că nu mă poți suporta pentru că am succes și ți-a cășunat acum pe mine să mă distrugi.
Sunt ong-uri care accesează bani europeni cât să-și deschidă o cârciumă unde zic că fac educație civică și activități culturale și după 3 ani, cât cere programu european să stai deschis, o închid, vând echipamentele de bar și rămân cu 40.000 de euro? Așa și de ce am vorbi despre asta? În definitiv nu a umblat în buzunarul tău, a luat de la nemți și suedezi și norvegieni. Ăia au bani. Mai bine am vorbi despre Game of Thrones, ce crezi, în ce episod moare Cersei?
Șeful tău direct este copilul avocatului ăla care a fost în PRM, acum e în PSD, IQ 43? Păi nici nu vine la serviciu, deci nu face niciun rău, mai bine așa, dacă aveai un șef care te și punea la muncă și te și pipăia pe cur era mult mai grav.

Tăcerile înseamnă complicități și complicitatea e premiată.
Tăcerile aduc puncte bonus.
Social creditul nu a fost inventat în China. Social creditul este invenția corporațiilor care au cumpărat suflete cu scaune. Tu îl primești pe ăsta capitonat pentru că ai știut să nu zici nimic de procurorul general, tu îl primești pe ăsta cu fund de lemn pentru că te-a pus dracu să comentezi de ong-ul care ia bani europeni, tu îl ai pe ăsta cu 3 picioare pentru că ai comentat despre fiica avocatului care a trecut de la PRM la PSD.
Tu nu ai scaun.
Tu plimbă ursul.
Cine are gura mare trebuie să prindă cu dinții de ceafă ursul inadecvării și să-l plimbe. Mult să-l plimbe pentru că e clar pentru următorul angajator, șef, director, boss, președinte, că nu se poate baza pe tine. Că nu știi să vorbești despre Pronto, magnolii sau Cersei ci te mănâncă-n cur să îți spui părerea despre Securitate, parandărături, nepotism de parcă ne-ar păsa nouă de toate ăstea.
Social scoringul există și autocenzura există și autocenzura duce, în timp, la negare, aplatizare, teraformare.
Nu spun nimic pentru că nu văd nimic, îți spui.
Și în curând nu o să mai vezi.
O să fii orb.
Și nimeni din jur nu o să-ți spună că ești orb atunci când te va vedea lovindu-te de mobile. O să îți spună că pâcla asta alburie care-ți acoperă pupila te prinde bine, se potrivește chiar și cu bulinele de pe rochiță.
Orb la orb nu-și scoate ochii.

M-am uitat la Digi la Andrei Țăranu și Sorin Ioniță vorbind despre apariția AUR. Înainte fusese Băsescu pe care Prelipceanu l-a întrebat (referindu-se la probabila ratare a calificării la campionatul de furt parlamentar, ediția 2020-2024) dacă pentru el ăsta e capăt de drum.
Da ce, credeți că mă duc să mă spânzur?, a întrebat nea Traian.
Păi nu intrați în parlament, a insistat Prelipceanu.
Da ce, am candidat eu? Eu sunt europarlamentar, i-a reamintit smintitului moderator fostul președinte.
Cut.
Ne întoarcem la discuția despre AUR. Țăranu spune că este o alianță închegată din grupări de protestatari, cepefiști, suveraniști, antivacciniști, nu au nicio ideologie care să-i lege, spune Țăranu.
Da. Exact ca USRPLUS, alt ghiveci de credințe și valori care este pus d-a dreapta Tatălui dar și-a dat afară părintele fondator tocmai pentru că era prea conservator-familist-ortodox.
O bâlbă politică, arogant definită ca Salvarea României, condusă de o gașcă de băieți (foarte puține femei) care de 5 ani de zile construiesc, fără fundație, colibe în care se refugiază, împuținați, din calea lupului.
USRPLUS este un proiect elitist într-o țară de bordeie.
USRPLUS mimează eleganța, în timp ce dansează Perinița în glod.
USRPLUS nu a fost în stare să capteze ura față de sistem și să facă din ea electricitate, să lumineze satele înecate-n beznă.
USRPLUS vrea o Românie fără Hoție dar nu e în stare să coboare cu toporu-n hol când aude foială noaptea prin casă, stă dârdâind sub pat și așteaptă instituțiile statului să-și facă treaba.
AUR știe răspunsurile la toate întrebările la care USRPLUS zice “Nu știu, nu sunt din localitate”.
Făcut de servicii, finanțat de ruși, finanțat de protestanții din State, n-are a face.
O alianță fără ideologie, mi se rupe mie.
Partidele de extremă au un rol extraordinar, acela de a face palatabil discursul extrem al exaltaților din partidele de centru. Agenda național-socialist-ortodoxă pe care o fluturau pesedeii începând cu Ponta, va ajunge să pară absolut cuviincioasă și demnă.
Familia, Patria, Credința vs Pensii speciale, Corupție, Spitale, Autostrăzi.
AUR știe că singura Românie imposibil de imaginat e România fără Poezie.
Și atunci dă Poezie.
Radu Gyr ai cuvântul.
Am scris postul de mai jos acum 2 ani. Fără să știu, descriam votantul AUR.

Șoferul de taxi e tânăr, nu are 30 de ani. Nu știe nimic despre comunism, dar zice că a strigat Jos comunismul! la toate mitingurile la care a fost, pentru că asta e boala noastră, suntem comuniști, trăim într-o prelungire a comunismului, trebuie să terminăm odată cu acest comunism despre care nu știm nimic dar ce, trebuie să știi despre aer ceva ca să îl poți respira?
Cum scăpăm de comunism doamnă?
Eu cred că nu de comunism trebuie să scăpăm, că ăla nu l-am avut niciodată, l-am mimat ce-i drept o vreme. Noi trebuie să scăpăm de feudalism, să ieșim din bordeiele spirituale în care ne înghesuim 8 suflete pe un prici, să înșfăcăm toporul din curte și să tăiem capul boierului fălos care…
Da doamnă, asta zic și eu, să îi omorâm pe comuniștii ăștia de ne conduc, ca Vlad Țepeș să îi ucidem. Măcar vreo 20-30 dintre ei să îi omorâm și să vezi că niciunul nu o să mai fure după. Niciunul.
?????????
Mă uit la el din spatele unui gărduleț de 9 semne de întrebare.
Nu credeți că e bine să meargă unul cu o bombă, cum e în Palestina, așa, să se ducă acum la congresu ăsta al lui Dragnea și să îi arunce pe toți în aer?
Păi și cine îți garantează că ăia care vin după seria pulverizată nu o să fie la fel de răi sau poate chiar mai răi decât decedații?
Cum doamnă, păi omul cu bomba o să spună clar înainte de explozie că face asta pentru că sunt niște comuniști care fură de la gura poporului și că poporul i-a condamnat la moarte.
Deci cetățeanul-terorist ține un spi..
De ce terorist? Este un vindecător. Vindecă România de comunism. Nu vedeți ce fac ăștia cu justiția, nu vedeți că nimic nu le mai stă în cale? 20-30 dintre ei dacă omorîm o să îi speriem și să vedeți că nu mai fură niciunu.
Scormonește cu ochii în oglinda retrovizoare, disperat să-mi găsească acordul, ca și când dacă eu m-aș învoi să ucidem 20-30 de comuniști, el ar merge acum acasă, ar intra pe pagini aurii sau pe bestjobs și sigur ar face rost de un terorist, de un asasin plătit ceva pe care îl va plăti în curse gratuite cu mașina când va vrea el, îl duce și până la Baia Mare, dacă e nevoie, deși nu prea ar înțelege ce caută un asasin plătit la Baia Mare.
Sprâncenele îi sunt strânse între ochi ca un covor luat în picioare de un portar grăbit.
Auziți, ați fost la vot?, îl întreb.
Nu. Că toți sunt la fel, sunt comuniști chiar dacă sunt tineri, că au învățat acasă să fie așa, de la părinții lor și de la bunicii lor. Toți sunt comuniști și fură și vă spun eu, dacă ar gândi mai multă lume ca mine, dacă am pune o bombă la plenară, să moară așa, vreo 20-30 dintre ei, numai așa i-am dezvăța să fure. Numai așa. Ori noi, ori ei. Dacă mai vrem să stăm în țara asta, trebuie să facem curățenie.
Murdărie mai întâi, că sângele și mațele și părul, dinții și intestinele sărite pe pereți să știți că nu înseamnă curățenie.
Da, da. Văruim după, am eu un prieten zugrav, dar e plecat în Spania. Ca și dumneavoastră, nu a vrut să se bage să omorîm 20-30, a zis că el pleacă. E și asta o soluție, dar nu e pentru mine. De ce să câștige doamnă ei tot timpul? De ce să nu rămîn eu acasă, să mă duc ca zugravul în Spania și să îmi fie dor de sarmale și de roșiile de la noi? Eu zic să vă mai gândiți. Dacă ar fi mai multă lume ca mine aici, nu ar fi atât de mulți ca dumneavoastră afară.
Afară e frig.
Plătesc și cobor.
Un popor care se gândește să își asasineze liderii politici dar nu îi trece prin cap să meargă la vot este ca un cuplu fără copii care trage cu pușca în berze, în loc să facă dragoste.
Mă uit la clientul următor al taximetristului, un tinerel cu fundul dezvelit în fața crivățului, geaca scurtă și subțire, albastru de frig. Ar face orice să se încălzească, ar omorî-o și pe mă-sa, d-apăi 20-30 de parlamentari hoți.
Mașina pleacă și eu mă gândesc într-una la cuvintele spuse alaltăieri de Oliver Jens Schmitt, biograful lui Codreanu: chiar și cel mai tăcut om din lume are nevoie de ecou. Chiar și cel mai tăcut om din lume are nevoie de ecou.
Chiar și cel mai tăcut om din lume are nevoie de ecou.
Deși nu pot să explic ce vrea să spună, simt adevărul țâșnind prin fiecare por al cuvintelor. Exact cum șoferul de taxi simte că hoția de acum a fost adusă de comuniști și că 20-30 de comuniști morți, ne-ar aduce libertatea.
Chiar și cel mai tăcut om…

Recunosc că tot timpul m-am gândit că liberalii nu sunt chiar atât de proști, l-au luat pe Rareș Bogdan ca să acopere exact zona naționalist-ortodoxă-ruralo-unionistă, de acolo mi se părea că vine damf de Codreanu. Acum 2 ani scriam despre AUR. Dar nu despre ei ci despre gândul serviciilor care i-au înființat.
Măcar eu de-aș avea puterea să îmi ascult propriile prorociri, nu aș mai fi atât de uimită.


Vă mai aduceți aminte din PIF desenachele aparent identice pe care erai invitat să le privești și să dibuiești cele 6 diferențe? Concentrați-vă și haideți să găsim aici minusculele deosebiri.

Având în vedere că criza, pe zi ce merge, se accentuează, nemulțumirile iau o intensiune mai mare, populația nevăzând nici o măsură luată pentru scoaterea ei din situația grea în care se zbate, precum și zvonul care circulă între populație că nu se poate scăpa din situația actuală decât prin război sau revoluție care trebuie să izbucnească la primăvară.[…] În județul Caliacra din sudul Dobrogei funcționarii erau revoltați că nu li se plătiseră salariile. Și acolo aveau loc revolte împotriva funcționarilor fiscali. În județul Cluj, țăranii plăteau dobânzi între 28 și 40 de procente fiind tratați de bănci fără pic de milă. În Banat, țăranii se organizaseră singuri și-i amenințau cu moartea pe avocați și pe funcționarii băncilor. În județul Bihor nu se plătiseră deloc impozitele pe anul 1930. În industrializata Vale a Jiului, 1000 de oameni ajunseseră șomeri. […]
În intervalul 1930-1933, denumit, pe bună dreptate, perioada confuziei-vremea experimentelor, sistemul politic ajunsese în pragul colapsului. […] Conflictele interne și corupția din partidele aflate la guvernare lucrau în favoarea regelui, ca și veleitățile multor actori din cele două mari partide (nb. Partidul Național Liberal și Național Țărănesc) sau supraestimarea de sine și ambiția șefilor de partide mici, cum ar fi Iorga, Cuza, Goga și Averescu.
Hotărâtoare însă era slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regale. Între 7 iunie 1930 și 17 aprilie 1931 s-au succedat nu mai puțin de 4 cabinete. Din aprilie 1931 până în iunie 1932, prim ministru a fost istoricul Iorga. […] Au urmat 4 cabinete ale Partidului Național Țărănesc sub Alexandru Vaida-Voevod și Iuliu Maniu. […] Schimbările permanente, însoțite de certuri în interiorul partidelor, au epuizat reformarea de odinioară a partidelor politice. Liberalii din opoziție combăteau guvernul printr-un limbaj violent, îi insultau pe membrii acestuia făcându-i hoți și escroci, cereau izbăvirea țării și închisoare pentru guvernanți. Limbajul politic al marilor partide cu greu se deosebea, în înveninarea lui, de cel al lui Codreanu sau al lui Cuza. Ceea ce trâmbița extrema dreaptă nici nu era atât de extrem raportat la declarațiile celorlalte formațiuni politice. […]

Chiar mai îngrijorătoare era înființarea unui guvern paralel de către rege: camarila. Carol se întorsese în România cu amanta sa, Elena Lupescu, și a refuzat să renunțe la ea, deși se angajase la acest lucru în fața unor politicieni de frunte. Cu ajutorul regelui, care în mod clar era dependent sexual de ea, Elena Lupescu a format o grupare compusă din bancheri și oameni de afaceri, polițiști, ofițeri, curteni și intelectuali, care controlau părți importante ale economiei și ale vieții politice și culturale. Prin intermediul directorului Administrației Poștelor și Telegrafelor, Elena Lupescu deținea și un serviciu de informații propriu, prin care supraveghea elitele. […] Elena Lupescu i-a mijlocit vărului ei Emil afaceri profitabile și s-a îngrijit de alianțe matrimoniale cu industriașul Malaxa. Emil Lupescu s-a îmbogățit din reconstruirea Palatului Regal și din afaceri cu devize. Un unchi al Elenei Lupescu conducea Casa Asigurărilor Sociale, iar fiul său a devenit director în Ministerul Propagandei. Alte rude au primit contracte profitabile cu armata sau lucrau pentru serviciul secret privat al Lupeascăi. În cerc restrâns, regele viziona filme și-i șantaja pe oamenii de afaceri dependenți de contracte cu statul la jocul de poker, la care-și umplea visteria proprie. […]
Excelent informatul Constantin Argetoianu, autor al unui important jurnal, un tip cinic și bun cunoscător de oameni, el însuși parte a sistemului, nota: Singurul lucru organizat în România Mare e jaful și șperțul.

[…] De la țăranii din Dobrogea și lucrătorii forestieri din Bucovina și până la înălțimea dinastiei se întindea boala economică, politică și morală a României Mari. Criza economică mondială a coincis cu agravarea crizei politico-morale a elitelor. În percepția multor contemporani, acestea se împărțeau într-o categorie care profita de sistemul camarilei și o alta care se angaja în favoarea corectitudinii și moralității politice. Aceste valori erau propagate de Codreanu și adepții săi, a căror sărăcie personală făcea impresie asupra multor oameni […]. Acest lucru, precum și oferta credibilă a unui rigorism moral au stat la temelia ascensiunii rapide a lui Codreanu. Mulți oameni disperați îi atribuiau calitățile care le lipseau celor mai mulți politicieni: credibilitatea și verticalitatea. De aceea i-au acceptat fanatismul.
(Citat din cartea lui Oliver Jens Schmitt publicată la Humanitas, Ascensiunea și căderea Căpitanului)

PS. Să nu ne mirăm dacă un individ în ie, cu retorică interbelică, ură de homosexuali, jidani, țigani, comuniști, unguri, refugiați și, bineînțeles, Soroș, se va ridica de undeva dintr-un Vaslui sau poate Botoșani sau, de ce nu, Piața Victoriei, și va izbăvi România, continuînd munca mistică a Căpitanului.

A muncit în Germania 6 luni.
Foarte bine s-au purtat nemții cu el. Avea asigurare medicală, de toate. Cheltuia pe mâncare 200 de euro și restu trimitea acasă. A strâns 10.000 de euro și și-a făcut casa la Râmnicu Sărat cu tapet englezesc cu nuferi albi cu margini aurii plutind pe un lac negru. E politicos, ochii îi ține lipiți de vârfurile picioarelor, de acolo, din vârfurile picioarelor îi vin cuvintele pe care le rostește neconvins, ca și cum ar citi un text nou, într-o limbă pe care nu o înțelege: aici am muncit 8 ani în construcții, la aceeași firmă, și în 8 ani salariul a fost 20 de milioane și apoi a scăzut la 18, după 8 ani de muncă, și l-am întrebat pe șefu că de ce scade salariul în loc să crească și el a zis că dacă nu-mi convine să plec, da doamnă, după 8 ani de muncă. E răi aici oamenii, e răi și acum lucrează cu vietnamezi că ăia sunt săraci rău și n-are de niciunele și 18 milioane e mult pentru ei.

După Germania s-a dus în Anglia. A strâns alți bani, a făcut baie frumos, înăuntru, de l-a certat maică-sa că a înnebunit să dea atâția bani pe o budă.
-Și i-am zis mamă, s-a schimbat lucrurile, oamenii au comfort mamă, nu mai poți să te caci în păpușoi, mă scuzați doamnă, dar așa i-am zis, e altele vremurile, uite, fii-mea învață pe tabletă d-aia. Are internet. Oi vedea ce-oi face cu ea, că nu-i place școala, poate manicură să învețe sau cum îi zice. Că uite, fiu-meu am vrut să repare mașini, să lucreze mecanic în service că aia e meserie bănoasă, dar el nu, că nu-i place și acum e în Anglia la muncă, am zis că-i bine să vadă și el cum e lumea.
De pe ecranul telefonului se uită la mine cu ochi intenși un băiat cu urechi imense, îmi imaginez un gimnast învârtindu-se pe firul care traversează craniul, ținându-le legate.
Viața e scurtă ca metrul de autostradă al suceveanului Mandachi. Nu ai timp să greșești. Te naști, te caci în curte, te-nsori, faci copii, faci casă, pleci la muncă în Germa, nu te mai caci în curte ci în casă, pui tapet cu nuferi albi cu margini aurii, îl duci pe fiu-tău la autocaru de Anglia și o pregătești pe fii-ta să devină manicuristă.
Apoi mai pui o tablă pe casă, te bucuri de nepoți, votezi primaru liberal la al 8-lea mandat și mori cu păr pe cap și fără dinți în gură.
Nimic greșit aici.
Tușește.
Îl întreb dacă a răcit. Zice că nu. De la țigări.
-Doar nu vi-e frică de covid?, mă-ntreabă suspicios.
Îi zic că ba da, mi-e frică.
Și el îmi spune cu glas hotărât, ridicând prima oară ochii de pe vârfurile picioarelor: nuu există doamnă, nu moare nimeni.
Nu ajunge să faci budă în casă.
Trebuie să știi să tragi și apa.
Poate manicurista să învețe asta.
Până atunci, simt o uriașă milă pentru mine și știu că spaimele mele sunt reale și degeaba aprind veioza, bezna suge lumina ca o gaură neagră.