Archive

Monthly Archives: October 2020


Nu o cunosc pe Florența personal. Mi-a scris pe mail.
Este psihoterapeut, a rămas fără clienți de când cu pandemia, ar fi vrut să o ajut, să îi fac publicitate cabinetului și să reintre în pâine.
De ce?
De ce ce?
De ce ai rămas fără clienți?
Pentru că nu își mai pot permite să mă plătească. Primul lucru pe care îl taie, sunt cheltuielile ne-esențiale.
Pâine, hârtie igienică, alcool, ăstea trebuie să rămână, altfel înnebunești. Și dacă înnebunești, e prea târziu să mai mergi la terapeut, ăla nu te face bine, ăla doar îți spune dacă ești nebun, că ești nebun, ce fel de nebunie ai și cine e vinovat că ești nebun. De făcut bine, te faci singur.
Mai bine bei.
Din martie am băut hectolitri de vin. Mai întâi de frig și pentru că în Spania vinul bun este extraordinar de ieftin, apoi pentru că nu aveam ce face, apoi pentru că a început să-mi placă, apoi pentru că m-am obișnuit să privesc stupefiată bananii din curtea casei, apoi pentru că nu-mi era somn, apoi pentru că îmi era sete, apoi pentru că nu mai voiam nimic decât să beau un pahar de vin, apoi de frică de moarte, apoi de frică de moartea alor mei, apoi de frică să mă trezesc.
Depresia vine fluierând pe potecuță, inocentă Scufiță-Roșie, ce-ai în coșuleț? 6 litri de răchiu, pentru bunica, să uite că e singură.
Am scris acum 3 ani textul ăsta.
Numai cele descrise de mine mai jos plus eu suntem deja un echipaj care i-am pune finanțele Florenței pe picioare.
Sau măcar am putea să o scoatem la o băută.

Un studiu al unei clinici particulare susține că aproape un milion de români sunt diagosticați anual cu depresie. Și, deși în 2014-2015, emisiunile tv din România legau apariția acestui val de depresie de șomaj, criză și probleme financiare și identificau vârsta de 40 de ani ca fiind cea mai lovită de boală, statisticile mondiale arată că, nici vorbă, depresia mușcă din orice și oricine, adolescent sau unchieș, femeie, bărbat, bogat, sărac.
Primul episod de depresie l-am avut în 1998. M-a pocnit la 24 de ani, am ieșit din el pe la 27. Nu l-am tratat. Nici nu am știut că sunt depresivă. Am aflat 13 ani mai târziu că am fost și eu acolo unde jumate, dacă nu mai mult, din colegii de presă se plimbă desculți, cu halenă de alcool.
Căci da, un procent uriaș dintre noi, neștiind ce avem, ne scufundăm în butoaie de șpriț și în muncă și, cei mai agili dintre noi făceam șpagaturi între paturi ale unora și altora. Pentru că depresia vine la pachet cu ceea ce pare promiscuitate, dar este, mai degrabă, uitare de sine. O nepăsare stranie: dacă tu nu știi ce să faci cu tine, poate alții o să găsească pentru tine întrebuințări.
Și atunci muncești ca boul, bei ca un porc, faci sex ca o cățea în călduri.
Dar toate astea se întâmplă în timp ce tu ești un mamut intrat în hibernare, mai mult mort decât viu.
4 animale în unul singur.
Asta este depresia la 20 de ani. Am aflat la 35 când am ajuns și eu, în sfârșit, la psiholog.
Am făcut terapie cu un domn în vârstă, evreu, care locuia în Elveția și venea de 2 ori pe an să-și vadă pacienții pe care, altfel, îi trata pe skype.
Mi-a spus că suntem mulți, enorm de mulți deprimați ca mine. Mi-a spus că familiile noastre sunt principalele cauze ale depresiei. Mi-a spus că sărăcia, inadecvarea, incapacitatea de adaptare vin tot din acești primi ani formativi și mi-a demonstrat că îmi puneam, și atunci și acum, singură piedică, urmând modelele insuflate în faimoșii 7 ani de acasă.
M-am uitat mult în jurul meu și am găsit doar câteva excepții de la regula simplă: cu toții suntem praf cu nervii.
Acum, când scriu acest text, din apartamentul de sub mine se aud urletele vecinei. Înjură cumnatul, sora, securiștii, vecinii, pisicile, soarta ei cruntă, durerea de spate. Urăște lumea și urlă, uneori la 2 dimineața, cu o ură care străbate ca un picamer pereții.
E nebună, zice maică-mea, la rândul ei o ființă consumată de depresie pe care o poartă, fără să știe, de la 25 de ani. Acum are 71.

-Nu mă duc domle la medic, ce sunt nebună?
Majoritatea femeilor din România, indiferent de educație și banii pe care îi fac, consideră într-o măsură mai mică sau mai mare că depresia presupune că ești un pic cucu, deci mai bine nu te duci la medic ci iei niște calmante, faci un ceai de sunătoare și o plimbare în natură și trece.
Când îi spui uneia să încerce terapia, sare la tine: de ce să merg eu și să nu meargă el, el mă înebunește cu tâmpeniile lui, el e nebun și a înebunit și copiii.

Sunt oare femeile mai afectate decât bărbații?
Nu știu.
Cunosc cel puțin 10 bărbați care au ajuns la psiholog sau psihiatru, unii au mers câțiva ani de zile, transformând terapia într-o altă dependență care să-i scape de realitatea insuportabilă.
Aceștia nu sunt vindecați, ci doar sprijiniți într-o proptea ca să nu se dărâme.
Unii au făcut copii între timp și se folosesc de paternitate și de noutatea noilor trăiri ca să se tragă de păr din hău. Nu știu cât reușesc.

Despre femei însă vreau să vorbesc.
Femeile din jurul meu, cărora, desigur, nu o să le dau numele, femei cu bani, femei cu timp și bani, femei fără timp și fără bani.
Mirela, 38 de ani, top management într-o mare companie.
Are un copil, casă, soț, mamă care îi crește copilul, bani să îi cumpere copilului tot ce își dorește. Muncește în jur de 13 ore pe zi, ajunge ruptă, verifică temele, boscorodește soțul, adoarme invariabil la televizor, cu un sforăit ușor. În weekend merge la manipedi și la coafor. Face dragoste o dată pe lună și uneori în concediu, dacă adoarme copilul. Nu a fost acasă la ultimele 4 zile de naștere ale copilului, a avut treabă la serviciu. Nu îi place ceea ce face dar este plătită bine și îi este recunoscătoare șefului cel mare care a promovat-o. Își demonstreazã atașamentul față de corporație mergând la toate sindrofiile, dezbaterile și conferințele la care e invitată compania, totul ca să nu piardă salariul și, implicit, ca ăluia mic să nu-i lipsească nimic. Dar ăla mic crește cu taică-su.
Crede că toți bărbații căsătoriți au sigur amantă, doar și taică-su a avut una la o altă scară a blocului. Viața e o masă plină cu farfurii cu supă oribilă, de spital.
E deprimată dar nu merge la medic cum nu merge nici să își rezolve crizele de bilă.

Cătălina, 45 de ani, antreprenor
A lucrat 15 ani la corporație, absorbită de carieră nu a făcut copii și acum nu mai poate să aibă. Chiar dacă are bani să-și permită orice, trăiește frugal într-un apartament care arată ca și cum s-a mutat acum o lună, deși stă în el de 10 ani. Vrea să călătorească dar totuși ar sta și acasă să construiască firma pe care a înființat-o recent. Are o problemă cu alcoolul, de fiecare dată când bea 2 pahare de vin declară că mâine pleacă în Malaezia, Australia, Vietnam, Argentina sau Spania. Nu o face, așa cum nici nu se lasă de fumat. Nu merge la psiholog pentru că are probleme mai grave de rezolvat nu fițe d-ăstea, ca bărbatul ei Tudor. Tudor a fost direct la psihiatru, a primit o pungă de pastile care să-i taie din stările de anxietate. Oricum nici el nu poate să doarmă așa că stau amândoi și se uită la seriale americane date jos de pe torrenți.

Sorina, 42 de ani, traducător

Un copil, un soț cu, deja, două crize de depresie grave, diagnosticate de doi psihologi și un psihiatru. Soțul stă pe pastile, Xanaxuri cu pumnul, acum e un pic mai bine. Sorina duce greul casei, trezit în fiecare dimineață la 6.20, îmbrăcat copilul, pus în mașina soțului, trimis la școală, ea la muncă. Întors la 6 seara. Făcut teme, pregătit cina. Un pahar, două, șapte de vin.
“Cred că am o problemă cu alcoolul”, spune o dată la 6 luni, se lasă 2 săptămâni apoi o ia de la capăt. E strictă în educația copilului și nu are timp să meargă la medic deși vede în ce hal este soțul ei. Crede că lucrurile ăstea demonstrează slăbiciune, că prin disciplină și muncă nimic nu poate să te oprească să ai viața pe care o dorești. În fiecare an merge în Grecia și nu se gândește să emigreze deși realizează că țara asta nu are să îi ofere nici ei și nici copilului nimic bun.

Eva, 44 de ani, publicitară
Divorțată, fără copii, rupe inimile bărbaților căsătoriți, cu copii. Știe că arată superb, face sport, iese în oraș și speră că într-o zi se va recăsători din nou și soțul nu va mai fugi după fustele unei bagaboande. În ciuda aspectului fizic impecabil, de 10 ani de când a divorțat, Eva nu reușește să rămână cu vreun bărbat, toți fugind ca de dracu. Încasează aceste refuzuri cu stoicism dar a devenit amară și otrăvitoare. Cei câțiva prieteni pe care îi are o sfătuiesc să meargă la un psiholog dar ea a preferat să citească teancuri de cărți de spiritualitate care promit că izbăvirea va veni într-un străin brunet, înalt, cu bani, necăsătorit, iubitor de hipism și tenis, care te așteaptă la masa 2 la restaurant. Poftă bună.

Claudia, 33 de ani, artistă
Fata lui tata, tata securist cu tone de bani care a construit o prăvălie cu cifră de afaceri de câteva milioane bune de euro pe an. Fata lui tata vrea să fie artistă, trece prin mai multe agenții, o tonă de prieteni, foarte multe droguri și seri pulbere prin cluburi până se decide să plece să se facă fotografă la New York. Tata plătește dar tata n-o iubește căci tata iubește doar banii. Claudia stă 2 ani ]n America și se întoarce cu ditamai depresia și kilul de pastile. Nu s-a adaptat, acum e aici, cu vechii ei prieteni de care îi era dor. Bea, fumează, nu prea vorbește coerent când o vezi și ochii îi joacă ciudat în cap când se uitã la tine. A mers la psiholog dar s-a plictisit. Mai bine fumează iarbă.

Dina, 43 de ani, fotografă
Mamă singură, are un copil autist făcut cu un tânăr iranian pe care l-a cunoscut pe net. Tânărul iranian o vizitează din când în când, nu dă bani în casă. Dina e nemulțumită, plânge des, de fapt plânge mereu, plânge de mila copilului și mila ei și mila întregii lumi. Înainte să fie mamă, a fost singură 5 ani. Înainte să fie singură, a stat 9 ani într-o relație în care făcea dragoste la începutul și la sfârșitul anului. Când s-a despărțit de acest frugal partener, el a luat casa și ea mașina. Dina are bani puși la bancă, în depozite, dar mănâncă mâncare stricată din frigider și, de câteva ori, a fost văzută mâncând felii de pizza aruncate de colegii de studio la gunoi. A făcut terapie preț de 7 ani. Daca ar avea bani, dacă tânărul iranian ar da bani, ar mai face terapie și acum.
Carmen, 40 de ani, casnică
Fostă ziaristă, iubitoare de teatru, atentă, inteligentă, spontană, cu umor. Crește cei doi copii într-un cartier trist de București și nu mai are de 11 ani serviciu. Nu are o problemă de bani, soțul câștigă bine, dar are nevoie de colectiv, de interacțiune, de ieșit din casă. Ca să suplinească, aduce prieteni acasă și îi înfundă cu mâncare. Sub “domnia” ei, soțul a ajuns de la 90 la 130 de kile. Și copiii sunt ușor prea dolofani. Nici Carmen nu merge la medic. Și ea are o problemă cu băutura. La al 8-lea pahar îți va spune că nu vrea să meargă acasă, că nu s-a simțit nicicând atât de bine și te întreabă care este cârciuma unde veți continua să beți.

Mai am un braț de exemple.
Depresii în diverse stadii: incipiente, în plină dezvoltare, calcifiate. Depresii care sunt atât de tare parte din personaj încât nici nu ți-l imaginezi pe respectivul fără ea.

În 2011 când m-am mutat la Buenos Aires am învățat un lucru important de la țara cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor: terapia este igienă.
Depresia nu e nebunie. Este un dezechilibru chimic, ca acela pe care îl poate avea o piele pe care nu o speli sau dinții pe care nu îi perii. Trăind în țara cu cel mai mic consum de pastă de dinți, nu e de mirare că privim-chiar dacă suntem educate-psihologul ca pe o fiță pe același nivel cu masajul anticelulitic, deși, dacă stau să mă gândesc bine, masaju are rezultate imediate în timp ce psihologul ăsta mă bate la cap cu tatăl absent și amintirile din copilărie și nu îmi spune când o să mă simt bine cu mine.

1 milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie. Nu poți combate cauzele. Nu poți schimba mentalități, tradiții cât ai bate din palme.
Nu poți să scapi ușor de societatea patriarhală, machistă, sexistă, care spune că femeia trebuie să stea la cratiă, să procreeze și să asigure echilibrul familiei.
Dar poți lucra la efecte.
Poți învăța oamenii să-și facă igiena creierului. Să meargă la psiholog.

Să își palpeze tristețile și, dacă simt un nodul tare de melancolie, să se adreseze medicului.

PS. Acum m-am întors de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Una din colegele mele a murit acum câțiva ani de cancer mamar. Nu există niciun dubiu în rândul colegilor mei: nu boala ci sistemul a ucis-o. Iar sistemul e depresie și depresia e cancer.

Curva stă pe ciuci, ca un urs polar pe un banc de gheață învârtit de curenții oceanului arctic, doar că nu e un banc de gheață ci un morman de gunoi, pungi, peturi, zdrențe, cutii. Curva probabil are covid și nu simte duhoarea.
Oare cum are ea voie să deservească clientul acum pe pandemie, cum face dumneaei felație prin mască? Sau poate toate ambalajele din jur sunt semnul că scurta, capul, elicopterul, toate vin la pungi de 1 leu, la 300 de grame, ți le aduce glovo dacă nu ai chef să ieși din casă.
Ca ursul polar, curva va dispărea ucisă de global warming. Când e prea cald, cui îi arde de sex?
La 400 de metri este un panou cu Victor Ponta. S-a îngrășat. Zice că luptă cu PSD și PNL și mă gândesc că nu se va ridica de la masă până nu-i termină. Ciolan, fasole, coaste de porc, papanașii de la peneleu îi dau cele mai mari bătăi de cap. Luptă cu ei. Bagă triferment. O să înfrângă.
Nașă-mea a făcut țuică.
De corcodușe, de vișine, de caise. Le-a pus în sticle pe care scrie Republyka. Vorbește despre morți, cules de ciuperci, mâncare de câini. A dat pianul, în locul lui are un birou pe care sunt coșuri cu gutui și mere.
Merele sunt buboase și strâmbe, ca o dimineață în care te aduni mahmură din patul unde doarme un baron PSD. Gutuile miros simplu, a pipi de pisică.
Casa e gătită de Crăciunul care nu mai vine, pentru că nu a plecat niciodată, pentru că nu există.
Geamurile sunt mici și murdare. Înăuntru, în apa tulbure a amiezii, suntem noi, peștii, lovindu-ne de pereți și uitându-ne la Realitatea TV.
Sunt mii de cazuri de infectări, spune o fată cu fața albă pe care cineva a desenat o gură și ochi și sprâncene.
Care a fost momentul acela când, în loc să o ia la stânga, să ajungă pe marginea șoselei, grămadă pe un morman de gunoi, a pășit la dreapta și a ajuns pe sticlă, să ne spună să fim vigilenți, să purtăm mască?
Noroc, nașa ciocnește, noi ciocnim și știu că sunt norocoasă.
Că nu sunt pe un panou, o promisiune din ce în ce mai puhavă a unui viitor din ce în ce mai imposibil.
Că nu sunt o curvă tristă într-o curbă strânsă, punând poze pe Instagram cu mâncare.





Citeam ieri că zeci de persoane au protestat în zona Catedralei Mitropolitane din Iași, faţă de restricţiile impuse de autorităţi. Oamenii au scandat: “O să daţi socoteală cu toţii”, “Duceţi-vă la diavol” şi “Jos dictatura”.
Jandarmii au cedat pentru că mai e o lună jumate pân la alegeri, nu poți să superi biserica. Sau o superi, dar o faci pe barba ta. Și cum nimeni nu mai are barbă, că nu intră bine sub mască, atunci rezultă, prin asociativitate, că nimeni nu mai are curaj să supere biserica.
Am revăzut, după 6 ani, Leviatan, propunerea Rusiei pentru Oscar în 2014. Îmi aduceam aminte vag cum arhimadritul, unul din personajele cheie ale tragediei, îi dicta decis potentatului local cum să strivească pe cel ce se ridică împotrivă-i. Puterea vine de la Dumnezeu, dacă îi e de folosință ce faci tu, nu te teme, spunea popa cu voal alb, de mireasă.
Pentru prima oară l-am văzut atunci pe El exact cum îl văd ei, un cumătru cu mâinile murdare de vaselină, patron de service auto în Băicoi, care, dacă îl asiguri că îi iese și lui ceva, îți ia la pilă seria șasiului, și te ajută și cu actele, că e tovarăș cu milițianu local, căruia i-a făcut ITP-ul pe neve.
Dumnezeu nu e deasupra și vede ci este printre noi, o rotiță cointeresată să se învârtă și nu vede nimic, decât propriul interes.
Diavolul, pe de altă parte, ce face diavolul?
Filmul rusesc Leviatan spune că diavolul e de negăsit, aruncă provocări spre Dumnezeu apoi se face nevăzut.
Duceți-vă la diavol, strigau credincioșii veniți la Sfânta Parascheva. Dar nu au oferit nicio adresă.

Leviatan.

Film rusesc premiat la Cannes pentru cel mai bun scenariu, propunerea Rusiei la Oscar. Poveste: o familie are casa pe un teren pe care a pus ochiul primarul imbuibat si corupt al localitatii. Acesta trage sfori sa il exproprieze pe Nicolay care, deși e încolțit de sistem, găsește puterea să lupte cu el și îl cheamă în ajutor pe prietenul din armată Dmitriy, acum mare avocat la Moscova. Primarul are de partea lui Biserica Ortodoxă, Nicolay are de partea lui legea și, ai spera, că pe Dumnezeu.
Nicolay pierde totul, casă, libertate, copil și soție. Vadim, primarul al cărui ficat e atât de umflat că nu mai are loc de el și-o inimă în corp, câștigă bătălia și ridică pe terenul furat de la Nicolay o mândră biserică închinată unui Dumnezeu milostiv cu ai săi cruciați de rit nou, baronii locali-venali.

Ce avem aici? Avem un soi de cartea lui Iov. Pentru cei nefamiliarizați cu Vechiul Testament, povestea, pe scurt, este asta:
Dumnezeu îl binecuvântează pe Iov cu o viață bună, cu fii și fiice și o casă îmbelșugată. Iov este pios și îl slăvește pe Dumnezeu dar Satan îi spune lui Dumnezeu că Iov îl iubește doar pentru că l-a binecuvântat și i-a oferit belșug. De îndată ce i le va lua, Iov se va lepăda de Dumnezeu-pronostichează Satan.
Pe scurt, Dracul pune o problemă simplă, de loialitate. Spune el: există sfințenie, pioșenie, credință dezinteresată? Dacă oamenii nu ar ști că sunt răsplătiți de Dumnezeu cu prosperitate dacă sunt credincioși, oare ar continua să se comporte drept? Nu sunt ei, de fapt, morali doar pentru că sunt egoiști?
Dumnezeu intră la skanderbeg cu Satan și îl rupe pe genunchi pe Iov. Îi ia tot, bogățiile, copiii, sănătatea. Iov este hamsterul perfect pe care Dumnezeu face experimente, încercând, ca un bărbat bogat, să vadă dacă bucata blondă care îi trage clopotele, îl iubește pentru calitățile lui sau pentru banii lui. Dar Iov nu știe asta. El suferă ca un bou, întrebându-se cu ce-a greșit pentru că se știe om fără păcat dar suferințele lui sunt semn clar că ceva rău tot a făcut el, că altfel Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit.
Iov consideră că Dumnezeu e nedrept cu el dar este pus la punct de acesta printr-un speech de CEO care îi atrage atenția măruntului slujbaș că e mic și că, în timp ce Domnul cu barbă albă construia lumea, Iov era un pumn de nimic. Foarte matur, Doamne, foarte matur.

Nicolay, ca și Iov, și-o fură. De la un Dumnezeu nesigur care întinde coarda, încercând să-și demonstreze calitățile politicii lui de binecuvântare a celor drepți și de pedepsire a celor care calcă strâmb. Dar, spre deosebire de Iov care îl aude pe Dumnezeu, se căiește și își primește înapoi viața de dinainte, Nicolay e pulverizat de voința divină.
Sau de tăvălugul format din administrație locală, justiție și Biserică Ortodoxă. Totul udat cu multă vodchi.
Oameni pioși și oameni ticăloși. Primii sunt învinețiți de sistem, ceilalți sunt îngrășați de același sistem. Toți se roagă la același Dumnezeu și toți se întreabă ce au greșit de sunt pedepsiți de acesta atunci când ceva nu merge uns, ca în planurile lor.

Unii își păstrează răbdarea, nu hulesc, nu se îndepărtează de sfânta Biserică, pupă poala popii, fac donații, ridică peste cadavre mânăstiri și catedrale. Alții, loviți pe nedrept, își pierd încrederea, se răscoală împotriva lui Dumnezeu și sunt făcuți harcea parcea de barosul ceresc.
Cine a avut dreptate?
Ce contează?
Totul este un joc al răbdării. Și cine are mai multă, ajunge departe.
Patriarhul are 13.900 de lei salariu pe lună și biserica prosperă, primind în continuare finanțare de la stat. În octombrie, guvernul Ponta a oferit arhiepiscopiilor 1,3 milioane euro. Adevărul scria în 2013 : ”Cultul ortodox deţine la nivel naţional 35.000 de hectare de pădure şi 40.000 de hectare de teren arabil. Valoarea terenului arabil şi a pădurilor aflate în proprietatea Bisercii Ortodoxe este estimată la 420 milioane euro, potrivit unei investigaţii realizate în 2011 de Televiziunea Naţională. Guvernul subvenţioneaza cultele religioase din ţară, deşi acestea au surse proprii de profit foarte consistente. Contribuţii, produse sub însemnul bisericii, sponsorizări, taxe din evenimente sunt doar câteva din sursele de profit ale Bisericii Ortodoxe. Fabricarea şi comercializarea de lumânări, obiecte de cult, cărţi religioase, calendare şi icoane, este doar unul dintre obiectele de activitate în care Biserica Ortodoxă deţine monopolul pieţei.” Toată averea bisericii este luată la purecat în articolul acesta.
http://adevarul.ro/news/societate/averea-bisericii-ortodoxe-romane-1_5175067a053c7dd83f3451c3/index.html
Satana a fost înfrânt atunci, dar a câștigat acum.
Cei care se poartă frumos cu Dumnezeu, indiferent dacă sunt criminali, violatori sau tâlhari, sunt binecuvântați. Cei care cer spitale și dreptate sunt pedepsiți. Nu există credință dezinteresată. Da Doamne-Doamne, te iubim pentru că ne dai, nu te iubim pentru că ne place de tine.
Suntem la sfârșitul timpurilor și nu mai avem răbdare.
Dacă vrei să afli ceva de la noi, întreabă-ne.

Mă simt ca un cârlig de prosoape cu lipiciul uscat pe care geaba îl scuipi și îl presezi pe faianță, atârnă viclean pe perete câteva secunde și, când te-ai întors cu spatele, a căzut, poc. Nu mă pot lipi în discuții. Mi-s străină mie, hainelor mele, propriei existențe. Nu mă interesează numărul de infectați, că Orban e bou sau Barna milog.
Trăiesc cu rădăcinile p-afară, mimând implicarea în conversații pe care nu le aud, o fi covida care mi-a răpit plăcerea înfășării în lenjerie curată a pernelor pline de planuri, care șoptesc noaptea sub tâmple.
Fac lucruri dintr-un automatism imprecis. Ca un robot continuând să aspire o sală goală, la 600 de ani după ce ultimul om care i-a călcat pragul a crăpat.
Suntem 900 de colegi, niciunul nu a murit și nici nu a avut vreo rudă care să fi murit.
Nu mai suport.
Discuțiile sunt inutile ca un microfon pentru un mut.
Ce vrem să spunem?
Ce nu ne spunem?
Nimeni nu știe ce e de făcut. Ci doar că suntem făcuți.
Bâzâim în borcanele noastre discutând despre Biden care e prost și Trump care a mimat infectarea și despre mafia care a făcut milioane de euro din vânzarea de măști și cumpărăm bere Timișoreana care are cea mai urâtă etichetă din 1786 de universuri paralele, etichetă de Tix, poate despre asta ar merita să discutăm.
Văd un video: sunt bogaaaat, sunt bogaaat, am frizer și avocat, nu fumez, trag pe nas.
2 milioane de vizualizări.
Stau pe un peron construit pe o linie moartă.
Aștept trenul dar cred că pe linia asta vin doar saluturi ale popoarelor prietene.
La Arad, hotelul e gol. Are saună, dacă vreau, îi dau drumul saunei, la 11 noaptea. Ce nu fac ei pentru un oaspete.
Recepționera nu are mască, zice că a fost acum, în uichend, o petrecere de majorat cu 100 de oameni. 50 înăuntru, 50 afară, au respectat legea.
Și dacă erau 6 la baie și deci 44 afară și 56 înăuntru?
Zâmbește ușor încurcată.
Zice: eee, știți cum e!
Știu cum e.
Aritmetica ne ajută să numărăm bani, morți și diferența de vârstă între cei doi miri.
Viitorul nu se construiește niciodată pe aritmetică ci pe muzică.
Sunt bogaaaat, sunt bogaaaat!!

Sunt săracă.
Și vreau nimic.
Nimicul simplu, nimicul onest, însă, ca hârtia igienică și drojdia, e greu de găsit în România.
Avem nimic cu perje, nimic cu termopane, nimic cu pantofi cu toc cui.
Nimic conspiraționist.
Nimic umorist.
Nimicuri, cioburi, răsteli, strănuturi de nimic.
Vreau Nimic.
Și nu găsesc. Credeți că se dau fonduri europene să facem o fabrică zdravănă de nimic, iaca aci, la Arad?
Aș ajunge bogată, din Nimic.
Și aș cânta: Sunt bogată, sunt bogată, nu mi-am dorit nimic, niciodată!!!

Doamnă, vă spun, eu am avut covidă, dar ăștia sunt niște animale, mint. Ne omoară cu bună știință.
Spun nimic.
E mult mai greu decât să taci vorbind.




Mitropolia Moldovei și Bucovinei a spus că restricțiile impuse de autorități la pelerinajul Sfintei Parascheva sunt ”cel mai mare abuz din 90 încoace asupra libertății de conștiință”.

Am găsit un post din 2015 care să ne facă să înțelegem de unde vine supărarea. Oare ce mai face colonelul de jandarmi Nelu Popovici? Încasează pensia de 4000 de euro, probabil.
Eu consider asta cel mai mare abuz asupra libertății de conștiință.

Un colonel de jandarmi urmărește o polițistă, fluturându-și șloncul p-afară.
Se putea întâmpla pe stradă, se putea întâmpla la o ceremonie funerară, se putea întâmpla lângă o secție de votare. Dar Nelu s-a gândit să o convingă pe colega taman în curtea Mitropoliei din Iași, în timpul turneului anual al moaștelor Sfintei Parascheva.
Așa ceva nu-i frumos. Așa ceva nu se face.
Vuiește presa și titlurile articolelor pomenesc despre Sfânta Parascheva mai dihai decât numele colonelului de jandarmi în călduri.
Ipocrizie cruntă.
Emil Moise scrie despre iadul din școli, în Adevărul din 15 octombrie (http://adevarul.ro/educatie/scoala/iadul-scoli-1_561ff7bcf5eaafab2cb2bd52/index.html). Profesori care vorbesc cu Maria Fecioara, care le zice să le ceară doi lei copiilor (adică părinților, desigur) pentru cruciulițe care țin diavolul departe de geam, cadre didactice care organizează coșmărești spectacole cu elevi sub 10 ani reconstituind faimoasa execuție a lui Brâncoveanu Constantin, domn român și domn creștin, cu topor, călău și sfânta cruce făcută înainte de hăcuire. Copiii nu mai dorm noaptea, psihologii nu mai prididesc să trateze crize de anxietate, baubau nu vine când nu ești cuminte ci când nu te spovedești, evul mediu întunecat e aci, prima uliță pe dreapta.
În Brașov e soare și plin de refugiați de la Iași. Mănâncă un gulaș la Pilvax și spun că au tăiat-o de acasă din cauza Cuvioasei. 300.000 de pelerini sunt la Iași, din oraș se ridică abur de pioșenie și mulțumiri pentru cele 5 milioane de euro pe care le-a înhățat BOR-ul de pe urma oscioarelor Sfântei Vineri.  http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pelerinajul-de-la-sfanta-parascheva-a-adus-bor-castiguri-de-5-milioane-de-euro-video-128158.html

5 milioane de euro împărțit la 2 lei cruciulița îți iese de 11 milioane și încă 50.000 de cruciulițe care să țină diavolul departe de ferestrele claselor. Departe, departe. La dracu-n praznic să-l țină. Cam pe unde vine aia? Păi așa, prin Maldive. Unde numai cei mai curajoși și viteji preoți din BOR pot să îl urmeze, să îl vadă distrugându-se cu viciul băuturii și mâncatului excesiv.

Și că veni vorba de mâncare, deschid ciocolata Noir cu mure și stafide. Rup cartonul deasupra mesajului care mă avertizează cu fond italic: taste of inspirations. Din ambalaj îmi pică în poală nu inspirația sub forma unui cartonaș panini cu un fotbalist macaronar ci chiar Sfântul Efrem cel Nou. Pe fața țiplată a cartonașului e o siluetă bărboasă înveșmântată în violet iar pe spate un tropar care este semnat, ca toate anunțurile unui comitet de scară, în loc de “conducerea” cu “sfințită”.
Dar cine este Efrem cel Nou, purtat de ciocolata Noir în poala mea?
Aflăm de pe ziarullumina.ro că dumnealui este un mare vindecător, de la cancere, la diabet, epilepsie, paralizie, you name it. În plus, zice ziaristul: “Chiar şi studenţii care au nevoie de luminarea minţii pentru examene au primit autor de la Sfântul Efrem cel Nou. De asemenea, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei care erau nedreptăţiţi în judecăţile lumeşti, câştigând procesele în care erau implicaţi. Şi persoane care erau dependende de calculator au mărturisit că Sfântul Efrem le-a ajutat să scape de această dependenţă. Astfel, Sfântul Efrem ajută pe oricine, rugăciunea şi mijlocirea lui fiind grabnic ascultate de Dumnezeu, indiferent de nevoia celui care apeleză la el. Mărturie a tuturor minunilor şi ajutorului primit de credincioşi prin mijlocirea Sfântului Efrem sunt darurile oferite de cei vindecaţi mănăstirii din Nea-Makri, care pot fi văzute în timpul pelerinajelor care au început să devină din ce în ce mai dese.”
Mușc din ciocolată și citesc despre Leucippus și discipolul său Democritus care au inventat în secolul V înainte de Cristos teoria atomică a universului. Asta înseamnă că, acum 2500 de ani, cetățenii aceștia au realizat că lumea este creată din particule pe care noi nu le percepem cu ochiul liber, imutabile, indivizibile, indestructibile, nemuritoare și că acești atomoi crează un număr infinit de universuri.
În unul dintre ele, un colonel de jandarmi fugărește cu penisul pe afară o polițistă  în timpul pelerinajului Sfintei Parascheva, colonel, penis, polițistă, biserică, preacredincioși, moaște, cu toții făcuți din aceeași atomi indestructibili și nemuritori.
Ptiu, drace!


Femeile de serviciu de la hotel sunt românce, se strigă una pe alta pe hol, ia vezi, au plecat ăia de la 121?
Sub pielea obrajilor trăiesc armate de cârtițe care ies să respire în mușuroaie de coșuri enorme. Nu au mai mult de 17 ani, probabil că au acte false sau firma de curățenie care le-a angajat e atât de disperată după oameni încât nu-i pasă că a trimis 2 minore să dea cu aspiratorul prin camere de hotel.
Se-mbujorează și feresc privirea, sfios, când le salut, bună dimineața, fetelor. Mă gândesc că ar trebui să fie la școală, ca alte fete de vârsta lor apoi mă opresc, lovită în ceafă de revelația lui: Doooamne, când am îmbătrânit atât de tare încât să croșetez mileuri filozofice peste care doar peștele de cristal poate fi așezat, demn? Nu trebuie să fie la școală, ce să facă la școală la ele în Huși sau Alexandria? Să-nvețe despre Sturm und Drang, furtună și creație, și integrale și că Le souris e sur le table?
Fără lucrurile ăstea, viața e intraductibilă.
Am încercat să simplificăm aglomerând.
Când ai brațele pline, ești cocoșat cu informații, tinzi să urmezi ordinele, să alegi potecile deja bătute, să nu ticluiești soluții noi.
Să asculți.
Să slujești.
Să nu gândești.
Școala românească exact asta face.
Se asigură că ne facem încălzirea în curtea pușcăriei ridicată de gardieni care încearcă să pieptene universul cu cărare pe-o parte. Să șteargă praful de pe plajă. Să facă peștii să recite Luceafărul.
Capul unui adolescent care studiază în România la școala din cartier e ca o cameră de babă care strânge pungi, cutii, bibelouri, nu găsești niciodată nimic. Informația nu e structurată, ci doar acumulată.
Primim marfă dar nu punem fiecare produs pe raftul lui.
O lăsăm alandala în depozit, în grămezi scărmănate de câini scheletici, copii murdari și ciori hapsâne.

Fetele chicotesc acum la camera 124.
Școală are acum oricine, îți cumperi o diplomă, faci 4 universități în 7 luni și apoi îți dai două doctorate în bioenergie și apărare națională, costă numai 1000 de para, pe dark web, să scrie pe diploma ta că ai terminat Columbia.
Dar pentru asta trebuie să ai 1000 de dolari. Și pentru asta trebuie să cureți de păr cabina de duș a camerei 121.
Și să pierzi a 12-a și să nu dai Bacul.
Mare scofală.
Ce e aia scofală? De ce nu știu ce e scofală dar știu ce-i Sturm und Drang și formula acidului sulfuric?
 ”Scofala e un soi de budincă coaptă în spuză, făcută cu bucăți de brânză de diferite feluri de la stână, unt, ciuperci, ierburi aromate din flora spontană, plus ceapă și usturoi, care sunt în meniul de zi cu zi al ciobanilor munteni. Plus ceva fructe de sezon, la vremea lor – afine, mure, zmeură. Ba chiar și acreli ciobănești – puțin chișleag, jintiță sau lapte covăsit.” (https://sites.google.com/site/enciclopediacomuneiserbanesti/expresii-populare)
Oare fetele de la 124 știu ce e scofala?
Nu, că nu-s din localitate.
Din nicio localitate. Geografia dispare atunci când stai în camere de hotel, chiar și numai preț de 10 minute, cât strângi prosoapele umede de pe podeaua băii.

Prima oară când am ajuns în Occident a fost la Maastricht, în 1998. Era noiembrie, târg de Crăciun, mirosea a goffre, dulceag dar nu grețos și lumina cădea pe oameni și locuri cu o blândețe albă, de ninsoare tăcută, acoperind temerile mele de est-european sălbăticit de comunism, nimeni nu o să-mi dea în cap dacă merg singură pe strada asta. Sau dacă intru în barul ăsta. Guldenii erau colorați, căciulile și gecile erau colorate, vitrinele sclipeau și cred că pentru prima oară am reușit să văd fericirea 3D, vie, scoasă din insectarul unde am prins-o-n ac, bieți entomologi incapabili să vedem diferența între muște și fluturi.
A doua oară, în 1999, am stat 2 luni în Bruxelles. Aerul mirosea a noapte la ora 11 dimineața, era februarie, caldarâmul era umed, pixeli de nori. Mi-am luat un palton de la second-hand și ghete și am sperat că nu se vede sărăcia mea, de om care se freacă de pietre ca să prindă miros de Occident.
Stăteam cu orele la terase, aveam un laptop cât o plită cu 4 ochiuri, puteam să gătesc tocănițe enorme și sarmale pe laptopul ăla, nevinsând la wifi, google și social media.
Mă plimbam între istorii de sute de ani și adulmecam goffre și cartofi prăjiți și scoici. Iar bătrânii lor beau beri și cumpărau diamante și nu miroseau acru, ca bătrânii noștri.
Mi-am dorit să nu îmbătrânesc în România. Să fug la timp cât să nu put a chiftele. Să mă ascund într-o mansardă, în Porto. Să croșetez, să îmi iau pisică, să gătesc sarmale cu bacalao.
Și apoi am întâlnit o doamnă în vârstă, plecată de 30 de ani din țară, care, deși a mâncat goffre, miroase a merluciu prăjit.
Și mi-am dat seama că mulți dintre cei plecați, trăiesc, de fapt, lângă aragazuri, în bucătării din garsoniere comfort 2.
Sunt la fel de mici și răi, dornici să te facă să vezi că ei sunt întregi și tu doar o umbră pe care au lăsat-o în urmă când au plecat din țară. Evadați care se asigură că nimeni nu mai părăsește pârnaia din care ei au fugit, devenind chiar ei temniceri.
Nu ai dreptul să ceri o țară ca afară, dacă tu ești înăuntru.
Doar ei au drepturi, tu, sclavul rămas, ai doar obligații.
Vor să fie răsplătiți pentru că i-ai ascultat. Vor să fie respectați pentru că i-ai plătit. Vor să fie ceremonios tratați pentru că ei nu sunt ca tine.
Mă uit de 25 de minute la un bătrân, singur, cu un pahar de vin în mână, un satelit cărunt al meselor unde cheflii se simt bine într-o seară de vineri.
Trebuie că e din Europa de Est.
Frânt, confuz, nu știe ce să facă.
În fața bisericii Sfântu Sebastian, zace străpuns de săgeți, expus în neputința lui de a mirosi, ca restul de bătrâni, a empatie, iubire.
Și goffre.
Un câine pitic îl adulmecă și latră scurt.
Occidentul e departe de noi, păcătoșii care nu pot să învețe binele din pereții de turtă dulce ai bisericilor de lângă noi.