5 ani de la Colectiv.
1 an de când scriam textul de mai jos.
De nimic nu îmi e mai scârbă decât de armata în negru a Teoctistului și armata în alb a doamnei Pintea.
Călare pe salarii imense și unii și alții ne-nghesuie în colțuri, unii cu bisturiu la gât, alții cu crucea înfiptă-ntre omoplați, toți cu ochiul pe portofelul nostru, cu bărbi banditești trase peste față sau cu măști chirurgicale, oare de ce nu au atacat niciodată bănci până acum îmbrăcați în medici sau popi?
Ce rost are să atace bănci când ne pot ataca pe noi, fiecare în parte, ne pot dezmembra în liniște, nimeni nu o să se bage.
Am scris asta anul trecut după o conversație cu doamnele de la Crucea Roșie București.
Vomit și acum citind.
Nu, domnule Barna, dacă erați președinte nu ați fi putut schimba nimic. Încetați să mai vindeți teoria asta a Mesianicului conducător, electoratul dumneavoastră se prăpădește în spitalele și pe drumurile pe care nu puteți să le reparați în 100 de zile, chiar dacă o aveți pe regina albinelor lângă dumneavoastră.
Și nu o aveți.
Pentru că albinele mor de la schimbările climatice.
S-a zis și cu magia.

E 2018, februarie. București. Clădirea Crucii Roșii.
Femeia de serviciu are bunăvoința unui administrator de bloc întrerupt în plin proces de deturnare de fonduri. Îmi face vânt pe scări, camera 6- spune, holul e întunecos și ușile sunt înalte, făcute pentru oameni care aveau mereu în buzunar o prăjiturică din care atunci când gustau creșteau de 4 metri. Camera 6 este probabil la fel de urâtă ca numărul 5, tavanul e traversat de o bârnă de beton mușcată de un animal nervos, de dedesubt ies vinișoare metalice ruginite, mă gândesc cum o să mă strivească bârna asta de beton umplută cu oscioare de oțel atunci când o să vină cutremurul. Ar trebui să ies repede din clădire dar nu au venit doamnele cu care trebuie să mă întâlnesc așa că mă uit printre broșurile prăfuite de pe rafturile metalice, sunt detașamente de câte 20-30 de broșuri de același fel, despre Asia și despre crize umanitare din Africa unde e cutremur mereu,  cad etaje întregi de zgârie nori și te strivesc chiar dacă ești în mijlocul junglei, nu ai cum să scapi de gunoiul ceresc, exact ca în Saturn, stațiunea nu planeta Saturn, unde m-am dus în anul 2000 cu Petrică și Cristina și ne-am plimbat pe strada principală și am văzut cum, de o sârmă întinsă între doi stâlpi de iluminat, era atârnată o plăcuță pe care scria: atenție cad obiecte!
Așa scria și tu te uitai în sus, să vezi de unde cad obiectele, sperând să vezi ce fel de obiecte că una e să cadă obiectul pian și alta este să cadă obiectul cercel și alta e să cadă obiectul rotor de aspirator. Deasupra era doar cerul, mirat și el de ce scria pe plăcuța din Saturn, dar poate că totuși într-o vreme era o poartă stelară deschisă fix acolo, deasupra străzii principale din Saturn, și de la curent erau trași afară galoșii extratereștrilor sau poate nu erau extratereștrii, poate poarta aia te purta înapoi în timp, tot aici pe pământ și astfel ajungeau la tine telecomanda lui Nicolae Ceaușescu și foarfecele de unghii ale reginei Maria.
Așa mă gândeam când am fost întreruptă de cele două doamne care intraseră de ceva vreme și, ziceau ele, mă întrebau a treia oară dacă vreau cafea sau ceai?
Nu, nimic, mulțumesc. Vreau doar pace în lume și să nu vină cutremurul cât sunt la voi în clădire. Dar de ce?, s-au interesat doamnele și eu le-am arătat bârna de beton umplută cu oscioare de oțel și ele au zis că de acolo s-a luat o mostră ca să verifice dacă e rezistentă construcția și este, fii fără grijă. Dar eu nu am cum să fiu fără grijă în țara unde și când mergi pe stradă poți să fii stâlcit de un obiect, când mergi la un concert poți să fii ars, speaking of …
Ce se mai aude cu răniții de la Colectiv?, am întrebat și doamnele mi-au povestit cum a fost în acel noiembrie 2015, când organizația lor a primit milioane de euro de la donatori, cetățeni, firme și corporații. Și cum organizația lor a anunțat peste tot: ăștia sunt banii oameni buni, hai să facem un plan cum să îi cheltuim ca să facem cât mai mult bine. Și cum s-au făcut liste cu supraviețuitorii: cei internați în stare gravă în spital, cei care au fost internați în spital dar nu aveau răni atât de grave, cei care au fost duși la spital în seara accidentului dar nu a fost necesară internarea lor. Dar ce te faci cu cei care au fost în Colectiv dar nu au fost la spital? Ei nu au suferit traume? Ei nu au dreptul la bani din donațiile făcute de cetățeni, firme și corporații exact pentru ei, pentru supraviețuitori? Adică ei sunt supraviețuitori de mâna a treia?
Doamnele de la organizația umanitară le-au explicat că cei răniți grav și cei răniți mai puțin grav dar spitalizați au nevoie de mai mulți bani, pentru că spitalele nu sunt dotate, pentru că nu au medicamente, pentru că, mult timp după ce vor fi externați o să aibă nevoie de kineto, recuperare, tratamente și alte grefe de piele.
Aduceți bonuri, le-au spus supraviețuitorilor care nici măcar nu trecuseră pe la spital. Aduceți bonuri care să ateste că ați luat medicamente, că ați fost la psiholog, că v-ați luat creme sau …
Perfect.
Pe biroul doamnelor din organizația umanitară a crescut un munte de bonuri de parizer, șosete și tampoane luate cu 2 săptămâni înainte de accident.
Nu putem să dăm bani pe așa ceva.
Păi de ce doamnă, că e bonuri. Dați banii încoa că suntem supraviețuitori. Ia să vedem, pe ce i-ați cheltuit? Ați luat 100 de cearceafuri, de ce ați luat 100 de cearceafuri? Și saltele, de ce..?

Femeia de servici aduce ceaiul pe o tavă, avem fructe de pădure și ceai verde. Poate ar putea să toace niște broșuri d-ăstea cu Africa, să le toace fin și să le pună în pliculețe, să le dea pe post de ceai de nu mă doare-n cur de restul lumii.
Și cum s-a terminat cu victimele Colectiv?
S-au terminat banii. Nimeni nu mai dă nimic acum. Nimănui nu-i mai pasă. Oamenii ăia sunt distruși pe viață dar au ieșit din atenția publică. Doar dacă o vrea vreun politician să-i folosească pentru campania electorală în vreun fel.
Așa e, nu m-am gândit niciodată, ce material bun ar putea să fie ăsta. Disperate, familiile se pot duce la domnul Dragnea să-l roage pentru o proteză sau să dea bani pentru o operație, Faust all over again. Și consultanții isrelieni ar simți potențialul de PR și ar zice Da, sigur, cât aveți nevoie?, și apoi mustața ar apărea în poză cu supraviețuitorul cu proteză și piele nouă, poate luată chiar de la un PSD-ist, piele groasă, să-i țină de cald tot restul vieții.

Sau poate, un supraviețuitor disperat ar copia povestea din 1997, cred, când un cetățean s-a aruncat de la etajul 10 și a căzut pe un pensionar care s-a întâmplat să treacă fix pe acolo, ucigându-l pe loc. Dar pensionarul să fie Dan Voiculescu sau Gelu Voican, Nicolicea sau un alt securist bătrân.

Atenție cad obiecte!, am scrie pe o plăcuță și am prinde-o de bloc.
Cad obiecte și decad oameni.
Dinescu spunea deunăzi că ce rost are să-l judeci pe Iliescu, e bătrân, totul a rămas în urmă. Poate pe Dinescu ar trebui să cadă supraviețuitorul Colectiv disperat că a fost lăsat  singur, în suferință.
Căci pentru răniții Colectiv trecutul a ars, prezentul doare și viitor nu există.
Banii s-au terminat, poporul a uitat.
Popor de căcat.

Mă cert cu câțiva prieteni. Bărbați. Subiectul e Trump. Lor le place Trump pentru că le-a dat-o peste bot la chinezi. Nu că ar avea ceva cu mâncarea chinezească sau cu șlapii sau cu măștile chinezești. Dar era timpul ca cineva să le-o dea peste bot chinezilor, prea și-o luaseră în cap.
E interesant că nu americanii le-au dat-o peste bot chinezilor. Ci degețelele strânse în micul pumn al lui Trump. Acest Chuck Norris altoit pe omul Mirinda, căruia îi locuiește pe creștet peruca Amandei Lear.
Trump a pocnit chinezi la micul dejun, a făcut, la prânz, pace în Orientul Apropiat, și-a luat coșulețul și a cules trupele americane răsfirate din Siria în Afganistan și a stins războaiele lui Obama cu șpițul cândva, după-amiază, apoi, la lăsatul serii, i-a făcut gigea lui Kim Song Un, salvând omenirea de un război nuclear și, înainte să înceapă desenele cu Mihaela, a salvat și economia americană.
Cum a salvat economia americană?
Dându-le ajutoare micilor întreprinzători. Și ălora mijlocii.
Am primit ajutor acum cu Covidu, 3000 de para, lună de lună, așa că sper să câștige și să vă-nchidă gura vouă, neomarxiștilor.
Neo-matricșilor ar trebui să ne spună.
Ăstora care credem că programul în care rulăm, realitatea asta îndobitocitoare, se va destrăma când Keanu va scoate din priză Mașina.

De ce sunt neomarxistă?
Pentru că ești de stânga. Pentru că ai ceva cu Trump care nu suportă putorile, negrii, arabii, neamurile ăstea care stau pe ajutoare, care nu vor să muncească. Pentru că vrei ca femeile să poată să facă avort și ca homalăii să se căsătorească, într-o zi o să vreți să vă-mperecheați cu roboți, într-o zi o să spuneți că pământul nu e plat, într-o zi o să aveți tupeul să pretindeți că Armstrong a ajuns pe Lună.
Dar am fost pe Lună.
Doamne, săraca, chiar e neomarxistă.
În hăul care se cască între noi răsturnăm roabe de ură. Se aud cum se izbesc de pereți, cad, pom-poro-ronc-ponc-ponc, bucăți de ură și căderea asta e interminabilă, un munte răsare pe partea ailaltă a pământului, sub ocean. Într-o zi o să iasă, otrăvit, din valuri și nimic nu o să crească pe el 4 miliarde de ani.

Credeam că internetul ne aduce mai aproape, sunt mii de pagini care rezolvă misterele umbrei, steagului de pe Lună, podului de 100 de km necurbat, din China.
Siteuri de neomarxiști.
Pe vremuri se spunea că suntem Tinerii Frumoși și Liberi. Desigur, la mișto. Nu era nimeni tânăr, nici frumos, nici liber. Ne-am născut toți bătrâni, urâți și sclavi.
Pe un pământ plat, cu o Lună necucerită, la care ne uităm Tâmpi Futil și Letargici.
În timp ce oamenii lui Trump iau 3000 de para pe lună ca să refacă economia și să lupte cu chinezii.

Neomatrix.
NoeMatrix.
Există vreo arcă pe care să mă sui împreună cu robotul cu care vreau să fac copii?

Oare unde se grăbește omul care claxonează în spate, la patru mașini în spate, claxonul dă brânci cu o fracțiune de secundă înainte de a se faceverde.
Se grăbește să scape de ceva, nu să ajungă undeva. Nu are unde să ajungă, pentru noi toți nu mai există destinații, case, birouri, vacanțe, doar marșuri, doar drum, doar coloane de refugiați din fața urgiei care este viitorul. El vine mereu din spate, e viclean viitorul și tot ce poți să faci ca să nu te prindă pe nepregătite, să-ți pună piedică pe la spate, este să alergi întors cu fața la trecut. În marșarier.
Atunci nu ai mai avea de ce să claxonezi, căci nimeni nu ar vedea stopurile și semafoarele, toată lumea ar fugi cât i-ar ține cutia de viteze.
Prezentul e singura noastră șansă și noi o irosim acum în nostalgii fierte, în proiecții crude, nu interesează pe nimeni ce crezi tu că s-a întâmplat sau ce se va întâmpla.
Ci cum reușim să supraviețuim în lumea asta în care nimic nu mai are gust și miros.

Am scris textul de mai jos în 2017.

Șoferul din spate și-a înfipt mâna-n claxon ca într-o gură de pitbul, nu poate să-i mai dea drumu, e clar că nu am unde să mă duc dar el mă-njură pe mine, futu-ți gura mă-tii de proastă, îi citesc pe buzele vinete. Coboară nervos din mașină și se trântește în portieră, saliva stropind geamul. E scos din minți, ochii îi joacă în cap, urmărind o minge bătută de o mână invizibilă. Coada e enormă, e cald, stăm de 17 minute aici, în acest loc. Mă uit la bărbatul care urlă: Toate pizdele din țara asta trebuie să aibă mașină, câtă pulă ai supt ca să…
Post-Traumatic Stress Disorder.
Toți jurnaliștii de război intervievați în documentarul Under Fire au povestit același lucru: la întoarcerea din conflict la normalitatea vieții într-o țară care nu e bântuită de război nu se puteau integra, având cumplite accese de mânie, fiind mâncați de frică, întreaga lor personalitate topită în oceane de alcool și munți de cocaină care să îi ajute să creeze un relief pe farfuria goală a empatiei.
Avem aici mânie, frică, goliciune sufletească și incapacitate de a relaționa, întocmai
trăsăturile caracteristice românului normal, traforat de bonfaierul încercărilor cotidiene.
Post-traumatic stress disorder. Așa se cheamă. După cum îi zice și numele, apare atunci când ai fost expus la un eveniment traumatic major, tsunami, război, viol, accident de circulație. Copiii sunt mai rezistenți. Ei nu se aruncă în șpriț dar își ascund cicatricile în amintiri iar acestea cu niște foarfeci mari, de grădinar, vor avea grijă să croiască pe gustul lor personalitatea adultului.
Cu toții, chiar și copiii de securiști, am trecut prin experiența lui 1989. Unii sperând că vom avea și noi, ca ceilalți, unt în frigider, ceilalți punându-și problema cum să pună mâna pe fabrica de unt și pe hidrocentrala care produce curent pentru frigidere.
Viol, accidente, tsunami, război. Am trecut prin toate și prin alte încă 284 de calamități, cutremure și crize, tâlhării și asasinate.
Și atunci suntem furioși, scuipăm trecătorii, pocnim pisicile în burtă, călcăm panseluțele și aruncăm cataroaie după porumbei. Și pentru că nu ne răcorim, mergem la cârciumă și comandăm un metru cub de vodcă, pe care îl bem ursuzi, cu ochii roși și fața întoarsă către ușă, nu carecumva să intre vreun răufăcător și să ne-o tragă pe la spate în timp ce ne aplecasem să ne încheiem la șireturi.
Suntem precauți, tragem cu linia dungi pe etichetele de pe sticlele de vin, să vedem dacă nevasta nu trage la măsea și, totodată, nu ne trage în piept și bea pe ascuns. Suntem obsedați că suntem furați, ia aduceți cântarul, ia dă-mi calculatorul să mai fac o dată socoteala, de ce sunt 3 ardei și 2 coșuri de pâine, au fost 2 ardei și 1 coș de pâine!
Și știți care e gluma cea mai bună? Suntem furați, zilnic, dar la un alt nivel.
În fiecare zi ne sunt ciupite ore bune pe care ni le petrecem în aceste bătălii cu traficul, cu anaful, cu nesimțirea funcționarului, cu ticăloșia taximetristului, cu sexismul șefului, cu nesimțirea clientului, cu impotența polițistului, cu jegul și cu urâtul, cu trufia și cu mândria, cu 76 de cruci și niciun Dumnezeu.
Post-traumatic stress disorder în formele ei grave duce la automutilare și sinucidere. Prima e vizibilă pretutindeni în țara asta, de la sătenii care fură sacii de nisip care i-ar feri de viitură până la rezultatul votului în Baia Mare. A doua e pe vine.
După decade petrecute în traume, după comunism și post comunism și ce mama dracului avem acum, că nu știu, suntem consumați, întinși subțire pe o felie de pâine prea mare. Avem acedia. Lene, unul din păcatele capitale care înseamnă o încremenire a spiritului și neasumare a responsabilității. Iar când oamenii buni nu fac treabă, răul scoate capul.
No man, who is not inflamed by vain-glory into enthusiasm, can flatter himself that his single, unsupported, desultory, unsystematic endeavours are of power to defeat the subtle designs and united Cabals of ambitious citizens. When bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle, spunea Burke.
Claxoanele mă amorțesc și apoi, încet, încet, încep să mă înfurie. Bărbatul care mi-a flegmat geamul s-a întors nervos la mașina lui, trăgându-mi un șut în roată.
De la ora 7, în loc de știri, aș băga obligatoriu pe toate stațiile tv și radio, 20 de minute de respirație și relaxare cu asceți hindu și călugări budiști aduși să ne învețe calea. Cine nu urmărește programul și nu aplică tehnicile predate este amendat, la trei amenzi, este băgat la închisoare pentru lipsă de patriotism și obstrucționarea tratamentului psihicului național.
When bad men combine, the good must associate. Mișcă, futu-ți morții mă-tii mai repede că mi-au furat radioul și pierd la tv emisiunea de respirație și relaxare.
PS. Ați observat că PTSD e un fel de PSD cu o literă în plus?

Nu o cunosc pe Florența personal. Mi-a scris pe mail.
Este psihoterapeut, a rămas fără clienți de când cu pandemia, ar fi vrut să o ajut, să îi fac publicitate cabinetului și să reintre în pâine.
De ce?
De ce ce?
De ce ai rămas fără clienți?
Pentru că nu își mai pot permite să mă plătească. Primul lucru pe care îl taie, sunt cheltuielile ne-esențiale.
Pâine, hârtie igienică, alcool, ăstea trebuie să rămână, altfel înnebunești. Și dacă înnebunești, e prea târziu să mai mergi la terapeut, ăla nu te face bine, ăla doar îți spune dacă ești nebun, că ești nebun, ce fel de nebunie ai și cine e vinovat că ești nebun. De făcut bine, te faci singur.
Mai bine bei.
Din martie am băut hectolitri de vin. Mai întâi de frig și pentru că în Spania vinul bun este extraordinar de ieftin, apoi pentru că nu aveam ce face, apoi pentru că a început să-mi placă, apoi pentru că m-am obișnuit să privesc stupefiată bananii din curtea casei, apoi pentru că nu-mi era somn, apoi pentru că îmi era sete, apoi pentru că nu mai voiam nimic decât să beau un pahar de vin, apoi de frică de moarte, apoi de frică de moartea alor mei, apoi de frică să mă trezesc.
Depresia vine fluierând pe potecuță, inocentă Scufiță-Roșie, ce-ai în coșuleț? 6 litri de răchiu, pentru bunica, să uite că e singură.
Am scris acum 3 ani textul ăsta.
Numai cele descrise de mine mai jos plus eu suntem deja un echipaj care i-am pune finanțele Florenței pe picioare.
Sau măcar am putea să o scoatem la o băută.

Un studiu al unei clinici particulare susține că aproape un milion de români sunt diagosticați anual cu depresie. Și, deși în 2014-2015, emisiunile tv din România legau apariția acestui val de depresie de șomaj, criză și probleme financiare și identificau vârsta de 40 de ani ca fiind cea mai lovită de boală, statisticile mondiale arată că, nici vorbă, depresia mușcă din orice și oricine, adolescent sau unchieș, femeie, bărbat, bogat, sărac.
Primul episod de depresie l-am avut în 1998. M-a pocnit la 24 de ani, am ieșit din el pe la 27. Nu l-am tratat. Nici nu am știut că sunt depresivă. Am aflat 13 ani mai târziu că am fost și eu acolo unde jumate, dacă nu mai mult, din colegii de presă se plimbă desculți, cu halenă de alcool.
Căci da, un procent uriaș dintre noi, neștiind ce avem, ne scufundăm în butoaie de șpriț și în muncă și, cei mai agili dintre noi făceam șpagaturi între paturi ale unora și altora. Pentru că depresia vine la pachet cu ceea ce pare promiscuitate, dar este, mai degrabă, uitare de sine. O nepăsare stranie: dacă tu nu știi ce să faci cu tine, poate alții o să găsească pentru tine întrebuințări.
Și atunci muncești ca boul, bei ca un porc, faci sex ca o cățea în călduri.
Dar toate astea se întâmplă în timp ce tu ești un mamut intrat în hibernare, mai mult mort decât viu.
4 animale în unul singur.
Asta este depresia la 20 de ani. Am aflat la 35 când am ajuns și eu, în sfârșit, la psiholog.
Am făcut terapie cu un domn în vârstă, evreu, care locuia în Elveția și venea de 2 ori pe an să-și vadă pacienții pe care, altfel, îi trata pe skype.
Mi-a spus că suntem mulți, enorm de mulți deprimați ca mine. Mi-a spus că familiile noastre sunt principalele cauze ale depresiei. Mi-a spus că sărăcia, inadecvarea, incapacitatea de adaptare vin tot din acești primi ani formativi și mi-a demonstrat că îmi puneam, și atunci și acum, singură piedică, urmând modelele insuflate în faimoșii 7 ani de acasă.
M-am uitat mult în jurul meu și am găsit doar câteva excepții de la regula simplă: cu toții suntem praf cu nervii.
Acum, când scriu acest text, din apartamentul de sub mine se aud urletele vecinei. Înjură cumnatul, sora, securiștii, vecinii, pisicile, soarta ei cruntă, durerea de spate. Urăște lumea și urlă, uneori la 2 dimineața, cu o ură care străbate ca un picamer pereții.
E nebună, zice maică-mea, la rândul ei o ființă consumată de depresie pe care o poartă, fără să știe, de la 25 de ani. Acum are 71.

-Nu mă duc domle la medic, ce sunt nebună?
Majoritatea femeilor din România, indiferent de educație și banii pe care îi fac, consideră într-o măsură mai mică sau mai mare că depresia presupune că ești un pic cucu, deci mai bine nu te duci la medic ci iei niște calmante, faci un ceai de sunătoare și o plimbare în natură și trece.
Când îi spui uneia să încerce terapia, sare la tine: de ce să merg eu și să nu meargă el, el mă înebunește cu tâmpeniile lui, el e nebun și a înebunit și copiii.

Sunt oare femeile mai afectate decât bărbații?
Nu știu.
Cunosc cel puțin 10 bărbați care au ajuns la psiholog sau psihiatru, unii au mers câțiva ani de zile, transformând terapia într-o altă dependență care să-i scape de realitatea insuportabilă.
Aceștia nu sunt vindecați, ci doar sprijiniți într-o proptea ca să nu se dărâme.
Unii au făcut copii între timp și se folosesc de paternitate și de noutatea noilor trăiri ca să se tragă de păr din hău. Nu știu cât reușesc.

Despre femei însă vreau să vorbesc.
Femeile din jurul meu, cărora, desigur, nu o să le dau numele, femei cu bani, femei cu timp și bani, femei fără timp și fără bani.
Mirela, 38 de ani, top management într-o mare companie.
Are un copil, casă, soț, mamă care îi crește copilul, bani să îi cumpere copilului tot ce își dorește. Muncește în jur de 13 ore pe zi, ajunge ruptă, verifică temele, boscorodește soțul, adoarme invariabil la televizor, cu un sforăit ușor. În weekend merge la manipedi și la coafor. Face dragoste o dată pe lună și uneori în concediu, dacă adoarme copilul. Nu a fost acasă la ultimele 4 zile de naștere ale copilului, a avut treabă la serviciu. Nu îi place ceea ce face dar este plătită bine și îi este recunoscătoare șefului cel mare care a promovat-o. Își demonstreazã atașamentul față de corporație mergând la toate sindrofiile, dezbaterile și conferințele la care e invitată compania, totul ca să nu piardă salariul și, implicit, ca ăluia mic să nu-i lipsească nimic. Dar ăla mic crește cu taică-su.
Crede că toți bărbații căsătoriți au sigur amantă, doar și taică-su a avut una la o altă scară a blocului. Viața e o masă plină cu farfurii cu supă oribilă, de spital.
E deprimată dar nu merge la medic cum nu merge nici să își rezolve crizele de bilă.

Cătălina, 45 de ani, antreprenor
A lucrat 15 ani la corporație, absorbită de carieră nu a făcut copii și acum nu mai poate să aibă. Chiar dacă are bani să-și permită orice, trăiește frugal într-un apartament care arată ca și cum s-a mutat acum o lună, deși stă în el de 10 ani. Vrea să călătorească dar totuși ar sta și acasă să construiască firma pe care a înființat-o recent. Are o problemă cu alcoolul, de fiecare dată când bea 2 pahare de vin declară că mâine pleacă în Malaezia, Australia, Vietnam, Argentina sau Spania. Nu o face, așa cum nici nu se lasă de fumat. Nu merge la psiholog pentru că are probleme mai grave de rezolvat nu fițe d-ăstea, ca bărbatul ei Tudor. Tudor a fost direct la psihiatru, a primit o pungă de pastile care să-i taie din stările de anxietate. Oricum nici el nu poate să doarmă așa că stau amândoi și se uită la seriale americane date jos de pe torrenți.

Sorina, 42 de ani, traducător

Un copil, un soț cu, deja, două crize de depresie grave, diagnosticate de doi psihologi și un psihiatru. Soțul stă pe pastile, Xanaxuri cu pumnul, acum e un pic mai bine. Sorina duce greul casei, trezit în fiecare dimineață la 6.20, îmbrăcat copilul, pus în mașina soțului, trimis la școală, ea la muncă. Întors la 6 seara. Făcut teme, pregătit cina. Un pahar, două, șapte de vin.
“Cred că am o problemă cu alcoolul”, spune o dată la 6 luni, se lasă 2 săptămâni apoi o ia de la capăt. E strictă în educația copilului și nu are timp să meargă la medic deși vede în ce hal este soțul ei. Crede că lucrurile ăstea demonstrează slăbiciune, că prin disciplină și muncă nimic nu poate să te oprească să ai viața pe care o dorești. În fiecare an merge în Grecia și nu se gândește să emigreze deși realizează că țara asta nu are să îi ofere nici ei și nici copilului nimic bun.

Eva, 44 de ani, publicitară
Divorțată, fără copii, rupe inimile bărbaților căsătoriți, cu copii. Știe că arată superb, face sport, iese în oraș și speră că într-o zi se va recăsători din nou și soțul nu va mai fugi după fustele unei bagaboande. În ciuda aspectului fizic impecabil, de 10 ani de când a divorțat, Eva nu reușește să rămână cu vreun bărbat, toți fugind ca de dracu. Încasează aceste refuzuri cu stoicism dar a devenit amară și otrăvitoare. Cei câțiva prieteni pe care îi are o sfătuiesc să meargă la un psiholog dar ea a preferat să citească teancuri de cărți de spiritualitate care promit că izbăvirea va veni într-un străin brunet, înalt, cu bani, necăsătorit, iubitor de hipism și tenis, care te așteaptă la masa 2 la restaurant. Poftă bună.

Claudia, 33 de ani, artistă
Fata lui tata, tata securist cu tone de bani care a construit o prăvălie cu cifră de afaceri de câteva milioane bune de euro pe an. Fata lui tata vrea să fie artistă, trece prin mai multe agenții, o tonă de prieteni, foarte multe droguri și seri pulbere prin cluburi până se decide să plece să se facă fotografă la New York. Tata plătește dar tata n-o iubește căci tata iubește doar banii. Claudia stă 2 ani ]n America și se întoarce cu ditamai depresia și kilul de pastile. Nu s-a adaptat, acum e aici, cu vechii ei prieteni de care îi era dor. Bea, fumează, nu prea vorbește coerent când o vezi și ochii îi joacă ciudat în cap când se uitã la tine. A mers la psiholog dar s-a plictisit. Mai bine fumează iarbă.

Dina, 43 de ani, fotografă
Mamă singură, are un copil autist făcut cu un tânăr iranian pe care l-a cunoscut pe net. Tânărul iranian o vizitează din când în când, nu dă bani în casă. Dina e nemulțumită, plânge des, de fapt plânge mereu, plânge de mila copilului și mila ei și mila întregii lumi. Înainte să fie mamă, a fost singură 5 ani. Înainte să fie singură, a stat 9 ani într-o relație în care făcea dragoste la începutul și la sfârșitul anului. Când s-a despărțit de acest frugal partener, el a luat casa și ea mașina. Dina are bani puși la bancă, în depozite, dar mănâncă mâncare stricată din frigider și, de câteva ori, a fost văzută mâncând felii de pizza aruncate de colegii de studio la gunoi. A făcut terapie preț de 7 ani. Daca ar avea bani, dacă tânărul iranian ar da bani, ar mai face terapie și acum.
Carmen, 40 de ani, casnică
Fostă ziaristă, iubitoare de teatru, atentă, inteligentă, spontană, cu umor. Crește cei doi copii într-un cartier trist de București și nu mai are de 11 ani serviciu. Nu are o problemă de bani, soțul câștigă bine, dar are nevoie de colectiv, de interacțiune, de ieșit din casă. Ca să suplinească, aduce prieteni acasă și îi înfundă cu mâncare. Sub “domnia” ei, soțul a ajuns de la 90 la 130 de kile. Și copiii sunt ușor prea dolofani. Nici Carmen nu merge la medic. Și ea are o problemă cu băutura. La al 8-lea pahar îți va spune că nu vrea să meargă acasă, că nu s-a simțit nicicând atât de bine și te întreabă care este cârciuma unde veți continua să beți.

Mai am un braț de exemple.
Depresii în diverse stadii: incipiente, în plină dezvoltare, calcifiate. Depresii care sunt atât de tare parte din personaj încât nici nu ți-l imaginezi pe respectivul fără ea.

În 2011 când m-am mutat la Buenos Aires am învățat un lucru important de la țara cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor: terapia este igienă.
Depresia nu e nebunie. Este un dezechilibru chimic, ca acela pe care îl poate avea o piele pe care nu o speli sau dinții pe care nu îi perii. Trăind în țara cu cel mai mic consum de pastă de dinți, nu e de mirare că privim-chiar dacă suntem educate-psihologul ca pe o fiță pe același nivel cu masajul anticelulitic, deși, dacă stau să mă gândesc bine, masaju are rezultate imediate în timp ce psihologul ăsta mă bate la cap cu tatăl absent și amintirile din copilărie și nu îmi spune când o să mă simt bine cu mine.

1 milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie. Nu poți combate cauzele. Nu poți schimba mentalități, tradiții cât ai bate din palme.
Nu poți să scapi ușor de societatea patriarhală, machistă, sexistă, care spune că femeia trebuie să stea la cratiă, să procreeze și să asigure echilibrul familiei.
Dar poți lucra la efecte.
Poți învăța oamenii să-și facă igiena creierului. Să meargă la psiholog.

Să își palpeze tristețile și, dacă simt un nodul tare de melancolie, să se adreseze medicului.

PS. Acum m-am întors de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Una din colegele mele a murit acum câțiva ani de cancer mamar. Nu există niciun dubiu în rândul colegilor mei: nu boala ci sistemul a ucis-o. Iar sistemul e depresie și depresia e cancer.

Curva stă pe ciuci, ca un urs polar pe un banc de gheață învârtit de curenții oceanului arctic, doar că nu e un banc de gheață ci un morman de gunoi, pungi, peturi, zdrențe, cutii. Curva probabil are covid și nu simte duhoarea.
Oare cum are ea voie să deservească clientul acum pe pandemie, cum face dumneaei felație prin mască? Sau poate toate ambalajele din jur sunt semnul că scurta, capul, elicopterul, toate vin la pungi de 1 leu, la 300 de grame, ți le aduce glovo dacă nu ai chef să ieși din casă.
Ca ursul polar, curva va dispărea ucisă de global warming. Când e prea cald, cui îi arde de sex?
La 400 de metri este un panou cu Victor Ponta. S-a îngrășat. Zice că luptă cu PSD și PNL și mă gândesc că nu se va ridica de la masă până nu-i termină. Ciolan, fasole, coaste de porc, papanașii de la peneleu îi dau cele mai mari bătăi de cap. Luptă cu ei. Bagă triferment. O să înfrângă.
Nașă-mea a făcut țuică.
De corcodușe, de vișine, de caise. Le-a pus în sticle pe care scrie Republyka. Vorbește despre morți, cules de ciuperci, mâncare de câini. A dat pianul, în locul lui are un birou pe care sunt coșuri cu gutui și mere.
Merele sunt buboase și strâmbe, ca o dimineață în care te aduni mahmură din patul unde doarme un baron PSD. Gutuile miros simplu, a pipi de pisică.
Casa e gătită de Crăciunul care nu mai vine, pentru că nu a plecat niciodată, pentru că nu există.
Geamurile sunt mici și murdare. Înăuntru, în apa tulbure a amiezii, suntem noi, peștii, lovindu-ne de pereți și uitându-ne la Realitatea TV.
Sunt mii de cazuri de infectări, spune o fată cu fața albă pe care cineva a desenat o gură și ochi și sprâncene.
Care a fost momentul acela când, în loc să o ia la stânga, să ajungă pe marginea șoselei, grămadă pe un morman de gunoi, a pășit la dreapta și a ajuns pe sticlă, să ne spună să fim vigilenți, să purtăm mască?
Noroc, nașa ciocnește, noi ciocnim și știu că sunt norocoasă.
Că nu sunt pe un panou, o promisiune din ce în ce mai puhavă a unui viitor din ce în ce mai imposibil.
Că nu sunt o curvă tristă într-o curbă strânsă, punând poze pe Instagram cu mâncare.

Citeam ieri că zeci de persoane au protestat în zona Catedralei Mitropolitane din Iași, faţă de restricţiile impuse de autorităţi. Oamenii au scandat: “O să daţi socoteală cu toţii”, “Duceţi-vă la diavol” şi “Jos dictatura”.
Jandarmii au cedat pentru că mai e o lună jumate pân la alegeri, nu poți să superi biserica. Sau o superi, dar o faci pe barba ta. Și cum nimeni nu mai are barbă, că nu intră bine sub mască, atunci rezultă, prin asociativitate, că nimeni nu mai are curaj să supere biserica.
Am revăzut, după 6 ani, Leviatan, propunerea Rusiei pentru Oscar în 2014. Îmi aduceam aminte vag cum arhimadritul, unul din personajele cheie ale tragediei, îi dicta decis potentatului local cum să strivească pe cel ce se ridică împotrivă-i. Puterea vine de la Dumnezeu, dacă îi e de folosință ce faci tu, nu te teme, spunea popa cu voal alb, de mireasă.
Pentru prima oară l-am văzut atunci pe El exact cum îl văd ei, un cumătru cu mâinile murdare de vaselină, patron de service auto în Băicoi, care, dacă îl asiguri că îi iese și lui ceva, îți ia la pilă seria șasiului, și te ajută și cu actele, că e tovarăș cu milițianu local, căruia i-a făcut ITP-ul pe neve.
Dumnezeu nu e deasupra și vede ci este printre noi, o rotiță cointeresată să se învârtă și nu vede nimic, decât propriul interes.
Diavolul, pe de altă parte, ce face diavolul?
Filmul rusesc Leviatan spune că diavolul e de negăsit, aruncă provocări spre Dumnezeu apoi se face nevăzut.
Duceți-vă la diavol, strigau credincioșii veniți la Sfânta Parascheva. Dar nu au oferit nicio adresă.

Leviatan.

Film rusesc premiat la Cannes pentru cel mai bun scenariu, propunerea Rusiei la Oscar. Poveste: o familie are casa pe un teren pe care a pus ochiul primarul imbuibat si corupt al localitatii. Acesta trage sfori sa il exproprieze pe Nicolay care, deși e încolțit de sistem, găsește puterea să lupte cu el și îl cheamă în ajutor pe prietenul din armată Dmitriy, acum mare avocat la Moscova. Primarul are de partea lui Biserica Ortodoxă, Nicolay are de partea lui legea și, ai spera, că pe Dumnezeu.
Nicolay pierde totul, casă, libertate, copil și soție. Vadim, primarul al cărui ficat e atât de umflat că nu mai are loc de el și-o inimă în corp, câștigă bătălia și ridică pe terenul furat de la Nicolay o mândră biserică închinată unui Dumnezeu milostiv cu ai săi cruciați de rit nou, baronii locali-venali.

Ce avem aici? Avem un soi de cartea lui Iov. Pentru cei nefamiliarizați cu Vechiul Testament, povestea, pe scurt, este asta:
Dumnezeu îl binecuvântează pe Iov cu o viață bună, cu fii și fiice și o casă îmbelșugată. Iov este pios și îl slăvește pe Dumnezeu dar Satan îi spune lui Dumnezeu că Iov îl iubește doar pentru că l-a binecuvântat și i-a oferit belșug. De îndată ce i le va lua, Iov se va lepăda de Dumnezeu-pronostichează Satan.
Pe scurt, Dracul pune o problemă simplă, de loialitate. Spune el: există sfințenie, pioșenie, credință dezinteresată? Dacă oamenii nu ar ști că sunt răsplătiți de Dumnezeu cu prosperitate dacă sunt credincioși, oare ar continua să se comporte drept? Nu sunt ei, de fapt, morali doar pentru că sunt egoiști?
Dumnezeu intră la skanderbeg cu Satan și îl rupe pe genunchi pe Iov. Îi ia tot, bogățiile, copiii, sănătatea. Iov este hamsterul perfect pe care Dumnezeu face experimente, încercând, ca un bărbat bogat, să vadă dacă bucata blondă care îi trage clopotele, îl iubește pentru calitățile lui sau pentru banii lui. Dar Iov nu știe asta. El suferă ca un bou, întrebându-se cu ce-a greșit pentru că se știe om fără păcat dar suferințele lui sunt semn clar că ceva rău tot a făcut el, că altfel Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit.
Iov consideră că Dumnezeu e nedrept cu el dar este pus la punct de acesta printr-un speech de CEO care îi atrage atenția măruntului slujbaș că e mic și că, în timp ce Domnul cu barbă albă construia lumea, Iov era un pumn de nimic. Foarte matur, Doamne, foarte matur.

Nicolay, ca și Iov, și-o fură. De la un Dumnezeu nesigur care întinde coarda, încercând să-și demonstreze calitățile politicii lui de binecuvântare a celor drepți și de pedepsire a celor care calcă strâmb. Dar, spre deosebire de Iov care îl aude pe Dumnezeu, se căiește și își primește înapoi viața de dinainte, Nicolay e pulverizat de voința divină.
Sau de tăvălugul format din administrație locală, justiție și Biserică Ortodoxă. Totul udat cu multă vodchi.
Oameni pioși și oameni ticăloși. Primii sunt învinețiți de sistem, ceilalți sunt îngrășați de același sistem. Toți se roagă la același Dumnezeu și toți se întreabă ce au greșit de sunt pedepsiți de acesta atunci când ceva nu merge uns, ca în planurile lor.

Unii își păstrează răbdarea, nu hulesc, nu se îndepărtează de sfânta Biserică, pupă poala popii, fac donații, ridică peste cadavre mânăstiri și catedrale. Alții, loviți pe nedrept, își pierd încrederea, se răscoală împotriva lui Dumnezeu și sunt făcuți harcea parcea de barosul ceresc.
Cine a avut dreptate?
Ce contează?
Totul este un joc al răbdării. Și cine are mai multă, ajunge departe.
Patriarhul are 13.900 de lei salariu pe lună și biserica prosperă, primind în continuare finanțare de la stat. În octombrie, guvernul Ponta a oferit arhiepiscopiilor 1,3 milioane euro. Adevărul scria în 2013 : ”Cultul ortodox deţine la nivel naţional 35.000 de hectare de pădure şi 40.000 de hectare de teren arabil. Valoarea terenului arabil şi a pădurilor aflate în proprietatea Bisercii Ortodoxe este estimată la 420 milioane euro, potrivit unei investigaţii realizate în 2011 de Televiziunea Naţională. Guvernul subvenţioneaza cultele religioase din ţară, deşi acestea au surse proprii de profit foarte consistente. Contribuţii, produse sub însemnul bisericii, sponsorizări, taxe din evenimente sunt doar câteva din sursele de profit ale Bisericii Ortodoxe. Fabricarea şi comercializarea de lumânări, obiecte de cult, cărţi religioase, calendare şi icoane, este doar unul dintre obiectele de activitate în care Biserica Ortodoxă deţine monopolul pieţei.” Toată averea bisericii este luată la purecat în articolul acesta.
http://adevarul.ro/news/societate/averea-bisericii-ortodoxe-romane-1_5175067a053c7dd83f3451c3/index.html
Satana a fost înfrânt atunci, dar a câștigat acum.
Cei care se poartă frumos cu Dumnezeu, indiferent dacă sunt criminali, violatori sau tâlhari, sunt binecuvântați. Cei care cer spitale și dreptate sunt pedepsiți. Nu există credință dezinteresată. Da Doamne-Doamne, te iubim pentru că ne dai, nu te iubim pentru că ne place de tine.
Suntem la sfârșitul timpurilor și nu mai avem răbdare.
Dacă vrei să afli ceva de la noi, întreabă-ne.

Mă simt ca un cârlig de prosoape cu lipiciul uscat pe care geaba îl scuipi și îl presezi pe faianță, atârnă viclean pe perete câteva secunde și, când te-ai întors cu spatele, a căzut, poc. Nu mă pot lipi în discuții. Mi-s străină mie, hainelor mele, propriei existențe. Nu mă interesează numărul de infectați, că Orban e bou sau Barna milog.
Trăiesc cu rădăcinile p-afară, mimând implicarea în conversații pe care nu le aud, o fi covida care mi-a răpit plăcerea înfășării în lenjerie curată a pernelor pline de planuri, care șoptesc noaptea sub tâmple.
Fac lucruri dintr-un automatism imprecis. Ca un robot continuând să aspire o sală goală, la 600 de ani după ce ultimul om care i-a călcat pragul a crăpat.
Suntem 900 de colegi, niciunul nu a murit și nici nu a avut vreo rudă care să fi murit.
Nu mai suport.
Discuțiile sunt inutile ca un microfon pentru un mut.
Ce vrem să spunem?
Ce nu ne spunem?
Nimeni nu știe ce e de făcut. Ci doar că suntem făcuți.
Bâzâim în borcanele noastre discutând despre Biden care e prost și Trump care a mimat infectarea și despre mafia care a făcut milioane de euro din vânzarea de măști și cumpărăm bere Timișoreana care are cea mai urâtă etichetă din 1786 de universuri paralele, etichetă de Tix, poate despre asta ar merita să discutăm.
Văd un video: sunt bogaaaat, sunt bogaaat, am frizer și avocat, nu fumez, trag pe nas.
2 milioane de vizualizări.
Stau pe un peron construit pe o linie moartă.
Aștept trenul dar cred că pe linia asta vin doar saluturi ale popoarelor prietene.
La Arad, hotelul e gol. Are saună, dacă vreau, îi dau drumul saunei, la 11 noaptea. Ce nu fac ei pentru un oaspete.
Recepționera nu are mască, zice că a fost acum, în uichend, o petrecere de majorat cu 100 de oameni. 50 înăuntru, 50 afară, au respectat legea.
Și dacă erau 6 la baie și deci 44 afară și 56 înăuntru?
Zâmbește ușor încurcată.
Zice: eee, știți cum e!
Știu cum e.
Aritmetica ne ajută să numărăm bani, morți și diferența de vârstă între cei doi miri.
Viitorul nu se construiește niciodată pe aritmetică ci pe muzică.
Sunt bogaaaat, sunt bogaaaat!!

Sunt săracă.
Și vreau nimic.
Nimicul simplu, nimicul onest, însă, ca hârtia igienică și drojdia, e greu de găsit în România.
Avem nimic cu perje, nimic cu termopane, nimic cu pantofi cu toc cui.
Nimic conspiraționist.
Nimic umorist.
Nimicuri, cioburi, răsteli, strănuturi de nimic.
Vreau Nimic.
Și nu găsesc. Credeți că se dau fonduri europene să facem o fabrică zdravănă de nimic, iaca aci, la Arad?
Aș ajunge bogată, din Nimic.
Și aș cânta: Sunt bogată, sunt bogată, nu mi-am dorit nimic, niciodată!!!

Doamnă, vă spun, eu am avut covidă, dar ăștia sunt niște animale, mint. Ne omoară cu bună știință.
Spun nimic.
E mult mai greu decât să taci vorbind.

Mitropolia Moldovei și Bucovinei a spus că restricțiile impuse de autorități la pelerinajul Sfintei Parascheva sunt ”cel mai mare abuz din 90 încoace asupra libertății de conștiință”.

Am găsit un post din 2015 care să ne facă să înțelegem de unde vine supărarea. Oare ce mai face colonelul de jandarmi Nelu Popovici? Încasează pensia de 4000 de euro, probabil.
Eu consider asta cel mai mare abuz asupra libertății de conștiință.

Un colonel de jandarmi urmărește o polițistă, fluturându-și șloncul p-afară.
Se putea întâmpla pe stradă, se putea întâmpla la o ceremonie funerară, se putea întâmpla lângă o secție de votare. Dar Nelu s-a gândit să o convingă pe colega taman în curtea Mitropoliei din Iași, în timpul turneului anual al moaștelor Sfintei Parascheva.
Așa ceva nu-i frumos. Așa ceva nu se face.
Vuiește presa și titlurile articolelor pomenesc despre Sfânta Parascheva mai dihai decât numele colonelului de jandarmi în călduri.
Ipocrizie cruntă.
Emil Moise scrie despre iadul din școli, în Adevărul din 15 octombrie (http://adevarul.ro/educatie/scoala/iadul-scoli-1_561ff7bcf5eaafab2cb2bd52/index.html). Profesori care vorbesc cu Maria Fecioara, care le zice să le ceară doi lei copiilor (adică părinților, desigur) pentru cruciulițe care țin diavolul departe de geam, cadre didactice care organizează coșmărești spectacole cu elevi sub 10 ani reconstituind faimoasa execuție a lui Brâncoveanu Constantin, domn român și domn creștin, cu topor, călău și sfânta cruce făcută înainte de hăcuire. Copiii nu mai dorm noaptea, psihologii nu mai prididesc să trateze crize de anxietate, baubau nu vine când nu ești cuminte ci când nu te spovedești, evul mediu întunecat e aci, prima uliță pe dreapta.
În Brașov e soare și plin de refugiați de la Iași. Mănâncă un gulaș la Pilvax și spun că au tăiat-o de acasă din cauza Cuvioasei. 300.000 de pelerini sunt la Iași, din oraș se ridică abur de pioșenie și mulțumiri pentru cele 5 milioane de euro pe care le-a înhățat BOR-ul de pe urma oscioarelor Sfântei Vineri.  http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pelerinajul-de-la-sfanta-parascheva-a-adus-bor-castiguri-de-5-milioane-de-euro-video-128158.html

5 milioane de euro împărțit la 2 lei cruciulița îți iese de 11 milioane și încă 50.000 de cruciulițe care să țină diavolul departe de ferestrele claselor. Departe, departe. La dracu-n praznic să-l țină. Cam pe unde vine aia? Păi așa, prin Maldive. Unde numai cei mai curajoși și viteji preoți din BOR pot să îl urmeze, să îl vadă distrugându-se cu viciul băuturii și mâncatului excesiv.

Și că veni vorba de mâncare, deschid ciocolata Noir cu mure și stafide. Rup cartonul deasupra mesajului care mă avertizează cu fond italic: taste of inspirations. Din ambalaj îmi pică în poală nu inspirația sub forma unui cartonaș panini cu un fotbalist macaronar ci chiar Sfântul Efrem cel Nou. Pe fața țiplată a cartonașului e o siluetă bărboasă înveșmântată în violet iar pe spate un tropar care este semnat, ca toate anunțurile unui comitet de scară, în loc de “conducerea” cu “sfințită”.
Dar cine este Efrem cel Nou, purtat de ciocolata Noir în poala mea?
Aflăm de pe ziarullumina.ro că dumnealui este un mare vindecător, de la cancere, la diabet, epilepsie, paralizie, you name it. În plus, zice ziaristul: “Chiar şi studenţii care au nevoie de luminarea minţii pentru examene au primit autor de la Sfântul Efrem cel Nou. De asemenea, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei care erau nedreptăţiţi în judecăţile lumeşti, câştigând procesele în care erau implicaţi. Şi persoane care erau dependende de calculator au mărturisit că Sfântul Efrem le-a ajutat să scape de această dependenţă. Astfel, Sfântul Efrem ajută pe oricine, rugăciunea şi mijlocirea lui fiind grabnic ascultate de Dumnezeu, indiferent de nevoia celui care apeleză la el. Mărturie a tuturor minunilor şi ajutorului primit de credincioşi prin mijlocirea Sfântului Efrem sunt darurile oferite de cei vindecaţi mănăstirii din Nea-Makri, care pot fi văzute în timpul pelerinajelor care au început să devină din ce în ce mai dese.”
Mușc din ciocolată și citesc despre Leucippus și discipolul său Democritus care au inventat în secolul V înainte de Cristos teoria atomică a universului. Asta înseamnă că, acum 2500 de ani, cetățenii aceștia au realizat că lumea este creată din particule pe care noi nu le percepem cu ochiul liber, imutabile, indivizibile, indestructibile, nemuritoare și că acești atomoi crează un număr infinit de universuri.
În unul dintre ele, un colonel de jandarmi fugărește cu penisul pe afară o polițistă  în timpul pelerinajului Sfintei Parascheva, colonel, penis, polițistă, biserică, preacredincioși, moaște, cu toții făcuți din aceeași atomi indestructibili și nemuritori.
Ptiu, drace!

Femeile de serviciu de la hotel sunt românce, se strigă una pe alta pe hol, ia vezi, au plecat ăia de la 121?
Sub pielea obrajilor trăiesc armate de cârtițe care ies să respire în mușuroaie de coșuri enorme. Nu au mai mult de 17 ani, probabil că au acte false sau firma de curățenie care le-a angajat e atât de disperată după oameni încât nu-i pasă că a trimis 2 minore să dea cu aspiratorul prin camere de hotel.
Se-mbujorează și feresc privirea, sfios, când le salut, bună dimineața, fetelor. Mă gândesc că ar trebui să fie la școală, ca alte fete de vârsta lor apoi mă opresc, lovită în ceafă de revelația lui: Doooamne, când am îmbătrânit atât de tare încât să croșetez mileuri filozofice peste care doar peștele de cristal poate fi așezat, demn? Nu trebuie să fie la școală, ce să facă la școală la ele în Huși sau Alexandria? Să-nvețe despre Sturm und Drang, furtună și creație, și integrale și că Le souris e sur le table?
Fără lucrurile ăstea, viața e intraductibilă.
Am încercat să simplificăm aglomerând.
Când ai brațele pline, ești cocoșat cu informații, tinzi să urmezi ordinele, să alegi potecile deja bătute, să nu ticluiești soluții noi.
Să asculți.
Să slujești.
Să nu gândești.
Școala românească exact asta face.
Se asigură că ne facem încălzirea în curtea pușcăriei ridicată de gardieni care încearcă să pieptene universul cu cărare pe-o parte. Să șteargă praful de pe plajă. Să facă peștii să recite Luceafărul.
Capul unui adolescent care studiază în România la școala din cartier e ca o cameră de babă care strânge pungi, cutii, bibelouri, nu găsești niciodată nimic. Informația nu e structurată, ci doar acumulată.
Primim marfă dar nu punem fiecare produs pe raftul lui.
O lăsăm alandala în depozit, în grămezi scărmănate de câini scheletici, copii murdari și ciori hapsâne.

Fetele chicotesc acum la camera 124.
Școală are acum oricine, îți cumperi o diplomă, faci 4 universități în 7 luni și apoi îți dai două doctorate în bioenergie și apărare națională, costă numai 1000 de para, pe dark web, să scrie pe diploma ta că ai terminat Columbia.
Dar pentru asta trebuie să ai 1000 de dolari. Și pentru asta trebuie să cureți de păr cabina de duș a camerei 121.
Și să pierzi a 12-a și să nu dai Bacul.
Mare scofală.
Ce e aia scofală? De ce nu știu ce e scofală dar știu ce-i Sturm und Drang și formula acidului sulfuric?
 ”Scofala e un soi de budincă coaptă în spuză, făcută cu bucăți de brânză de diferite feluri de la stână, unt, ciuperci, ierburi aromate din flora spontană, plus ceapă și usturoi, care sunt în meniul de zi cu zi al ciobanilor munteni. Plus ceva fructe de sezon, la vremea lor – afine, mure, zmeură. Ba chiar și acreli ciobănești – puțin chișleag, jintiță sau lapte covăsit.” (https://sites.google.com/site/enciclopediacomuneiserbanesti/expresii-populare)
Oare fetele de la 124 știu ce e scofala?
Nu, că nu-s din localitate.
Din nicio localitate. Geografia dispare atunci când stai în camere de hotel, chiar și numai preț de 10 minute, cât strângi prosoapele umede de pe podeaua băii.

Prima oară când am ajuns în Occident a fost la Maastricht, în 1998. Era noiembrie, târg de Crăciun, mirosea a goffre, dulceag dar nu grețos și lumina cădea pe oameni și locuri cu o blândețe albă, de ninsoare tăcută, acoperind temerile mele de est-european sălbăticit de comunism, nimeni nu o să-mi dea în cap dacă merg singură pe strada asta. Sau dacă intru în barul ăsta. Guldenii erau colorați, căciulile și gecile erau colorate, vitrinele sclipeau și cred că pentru prima oară am reușit să văd fericirea 3D, vie, scoasă din insectarul unde am prins-o-n ac, bieți entomologi incapabili să vedem diferența între muște și fluturi.
A doua oară, în 1999, am stat 2 luni în Bruxelles. Aerul mirosea a noapte la ora 11 dimineața, era februarie, caldarâmul era umed, pixeli de nori. Mi-am luat un palton de la second-hand și ghete și am sperat că nu se vede sărăcia mea, de om care se freacă de pietre ca să prindă miros de Occident.
Stăteam cu orele la terase, aveam un laptop cât o plită cu 4 ochiuri, puteam să gătesc tocănițe enorme și sarmale pe laptopul ăla, nevinsând la wifi, google și social media.
Mă plimbam între istorii de sute de ani și adulmecam goffre și cartofi prăjiți și scoici. Iar bătrânii lor beau beri și cumpărau diamante și nu miroseau acru, ca bătrânii noștri.
Mi-am dorit să nu îmbătrânesc în România. Să fug la timp cât să nu put a chiftele. Să mă ascund într-o mansardă, în Porto. Să croșetez, să îmi iau pisică, să gătesc sarmale cu bacalao.
Și apoi am întâlnit o doamnă în vârstă, plecată de 30 de ani din țară, care, deși a mâncat goffre, miroase a merluciu prăjit.
Și mi-am dat seama că mulți dintre cei plecați, trăiesc, de fapt, lângă aragazuri, în bucătării din garsoniere comfort 2.
Sunt la fel de mici și răi, dornici să te facă să vezi că ei sunt întregi și tu doar o umbră pe care au lăsat-o în urmă când au plecat din țară. Evadați care se asigură că nimeni nu mai părăsește pârnaia din care ei au fugit, devenind chiar ei temniceri.
Nu ai dreptul să ceri o țară ca afară, dacă tu ești înăuntru.
Doar ei au drepturi, tu, sclavul rămas, ai doar obligații.
Vor să fie răsplătiți pentru că i-ai ascultat. Vor să fie respectați pentru că i-ai plătit. Vor să fie ceremonios tratați pentru că ei nu sunt ca tine.
Mă uit de 25 de minute la un bătrân, singur, cu un pahar de vin în mână, un satelit cărunt al meselor unde cheflii se simt bine într-o seară de vineri.
Trebuie că e din Europa de Est.
Frânt, confuz, nu știe ce să facă.
În fața bisericii Sfântu Sebastian, zace străpuns de săgeți, expus în neputința lui de a mirosi, ca restul de bătrâni, a empatie, iubire.
Și goffre.
Un câine pitic îl adulmecă și latră scurt.
Occidentul e departe de noi, păcătoșii care nu pot să învețe binele din pereții de turtă dulce ai bisericilor de lângă noi.