Anul IV D.Î. După Îndrăgosteală adică.
Hoarde de vandali, gepizi, avari și pecenegi ne atacă mica noastră fortăreață. Porțile de lemn vor ceda mâine-poimâine, strivite de capetele imense ale berbecelor geloziei. Zidurile de piatră se clatină, subțiate, sub cataroaiele trimise de catapultele încărcate cu probleme financiare. Nu mai avem săgeți, nu mai avem arcuri și nici arcași să le folosească. Nu mai avem ulei și nici căldări din care să îl aruncăm pe el, uleiul încins, în capul barbarilor care se cațără pe zidurile Tapae-ului nostru. Se citește Tape.
Nu mai avem pucioasă. În nici un caz nu pentru hoardele de afară. Ne-am vărsat-o unul altuia în ochi aici, în vechea noastră fortificație, în cetatea în care ne-am închis acum 4 ani, lăsând lumea afară. Ce nevoie avem de lume când ne avem unul pe altul?
Am ridicat un zid mare, am cărat cu cârca bolovani, fiecare mare cât un chioșc de ziare Prescon. O să se mire oamenii de știință ca în fața complexului de la Stonehenge, o să se întrebe ce instrumente am folosit ca să ridicăm cataroaiele la 20 de metri înălțime în zidul care ne separă încă de inamic. O să creadă oamenii de știință că suntem extratereștrii. Și suntem. Eu sunt de pe Venus, tu ești de pe Marte, așa am citit într-o carte.
De pe pământ, de pe planet Earth-se citește Ărt- sunt hoardele de afară. Și atmosfera asta cu mult oxigen care asmute flacăra certurilor și înalță pălălaia scandalurilor. Nu am găsit și noi o planetă unde dragostea să nu ardă sufletele atât de repede. Unde iubirea ar fi trăit sute de ani (ar fi dăinuit-cum scria în cărțile de povești pe care le citeam când eram mică) în nemișcarea unei combinații de azot și carbon.
Dar noi, în aroganța pe care ți-o dă doar credința în unicitatea dragostei pe care o trăiești, nu am căutat o altă planetă.
Am crezut că ne ajunge zidul ăsta de 20 de metri și arcașii pe care i-am pus de strajă și porțile de stejar masiv, retezat din parcul național Retezat. Fără autorizație.
Ne-am retras în turn, în fața vetrei și zilele au curs pe lângă noi, timide, fără zgomot, ca un șir de furnici care trece nepăsător pe podeaua odăii. Zile mici, mult prea mici pentru dragostea noastră care era atât de mare încât trebuia să ținem geamurile deschise ca să poată să încapă în cameră.
Dar, la un moment dat, acum un an cred, unul dintre noi, cred că tu, ai zis că ți-e frig, să închidem geamul. Și uite așa ne-am dat seama că dragostea noastră era acum doar cât un câine mare, puteai să o cuprinzi cu brațele, nu mai era de necuprins. Și eu am zis că mi-e foame. Și atunci ne-am dat seama că nu ne mai suntem îndeajuns unul altuia.
Apoi străjerii-arcași de pe zid au strigat că văd mișcare undeva în zare. Erau oștile neîncrederii și armatele reproșurilor. Apoi li s-au alăturat celelalte armate și nu am mai avut grâne și miei să hrănim arcașii care au depus armele și acum suntem doar noi doi în fața unei gloate care ne vrea morți și iubirea noastră o vrea ștearsă din analele istoriei. Iar ea, iubirea e acum cât un pui de găină. O ții în palmă și știu că, dacă ai vrea, ai putea să o strivești în pumn. Ai putea să o sufoci și să o arunci peste zid și hoardele barbare s-ar opri atunci. Poate ne-ar lăsa să scăpăm cu viață dacă am promite că nu mai facem niciodată.
Că nu mai ridicăm ziduri între noi și lume.
Că nu mai fugim în doi, că e număr cu ghinion.
Că nu mai credem că dragostea ține o viață. Nu o viață de om cel puțin. O viață de oaie poate sau o viață de mierlă. Asta poate. Dar dacă vrei să trăiești o viață de oaie sau viață de mierlă cu perechea ta, nu e necesar să ridici un zid ca la Stonehenge de 20 de metri.
Că nu merită pentru atâta lucru să dai bătăi de cap la oamenii de știință.

Nu-mi amintesc mare lucru între 21 și 26 de ani. Cinci ani care s-au pierdut ca o telecomandă între bucile canapelei. Nu îi găsesc. Ca atare nu îi calculez. Nu am 40 de ani, ci 35. Uitarea întinerește.

Cine e tipul ăla? De unde o știu pe blondă? Cum? Am lucrat împreună? Sunt sclerozată.

Îmi amintesc doar bucățele pe care nu reușesc să le îmbin, pentru că șurubul de aici și cu piulița de dincolo nu aparțin aceluiași set. Sunt un copil cu o poală de fragmente găsite într-un ou Kinder care nu se pot strânge într-o figurină. Poate doar într-un Frankestein de plastic, deși nici asta nu pot să construiesc. Am prea multe picioare și niciun cap, 16 ochi și doar 6 degete.

”Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”. Asta cântam acum 20 de ani. Beam Busuioacă de la chioșc, Bursucelu avea chitară, fumam 3 pachete de țigări pe noapte. Winchester. Iuți.

Zoli a venit la București să mă vadă. Avea un rucsac de iarbă și mă iubea. A intrat în Protv, a urcat în redacție. Eram pe hol, eu și toată aroganța mea de provincială ajunsă în capitală. Mamă, numele meu e pe burtieră, fac știri pe care nu le înțeleg, despre CNVM și despre Ministerul Agriculturii, despre fiica lui Sârbu care își face majoratu’ și despre generația Pro care nu are mai mult de 2 ani. Un retard, cameraman, mă chinuie zilnic. Nu știu dacă zilnic, așa îmi imaginez acum, când încerc să pun niște vată în vârful pantofului care spune 40, dar eu nu am un picior mai mare de 35.

Un retard, cameraman, mă chinuie, îmi bagă degete în ureche, vorbește urât cu mine. Mă ascund în spatele computerului, dar el mă găsește la ședința de redacție, se așază în spatele meu și-mi dă bobârnace. Lunile trec greu.

Prietenii mei sunt la Brașov. Sunt zvelți. Eu, grasă. Mănânc prost. Sandvișul Protv. Cașcaval și o felie de parizer, bucăți de ardei, prinse în pătratele albe de pâine buretoasă.

De asta îmi amintesc. Și de gogoșile unsuroase de peste drum de televiziune.

Zoli a venit la București să mă vadă cu un rucsac de iarbă pe care a fumat-o cu Toni. Ce prieteni mișto ai. Unde ești?

Unde eram?

Nu-mi amintesc. Pe axa OX, undeva între prostie și cretinism. Pe axa OY, între alcolism și inconștiență.

Zoli a plecat trist, cu rucsacul gol.

”Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”.

Pentru un om de 35 care arată de 40, mă țin al dracului de rău. Am cearcăne și fire albe, am celulită și pete maro pe frunte.

Unde dispar oamenii? Cei care te-au umplut cinci ani, cei care te-au strâns în brațe, ți-au băut banii, ți-au omorât plictiseala?

Caut nume, scormonesc ca un urs gunoier în tomberonul cu bucăți de viață imposibil de legat, ca într-o maioneză tăiată pe care nu o poți drege.

Unii sunt acolo, alții sunt dincolo. Iubiți care ți-au adormit în brațe, prietene care ți-au împrumutat maieurile și dresurile. Toți sunt departe. Necunoscuți. La fel ca oamenii pe lângă care ai trecut într-o joi, în `97, în autobuz. Sau indivizii pe care i-ai împins la coadă la bilete de film în vara lui 2001. Persoane de care te-ai frecat, dansând la un concert în august `99.

5 ani din viață pe care nu îi găsesc. Pierduți. Duși ca firul unui ciorap de mătase.

Iar eu nu am ojă să îi lipesc și firul alunecă, trăgând la vale, în uitare, alți oameni și alte seri.

Consola din perete… stă deasupra mea… fierul din care-i făcută… e ca inima mea.