Domnul care vinde pantofi de sport e din Ghana. Un uriaș care în loc de ochi are 2 zâmbete cu pupile în mijloc. Trebuie să mergi la Accra, e frumos.
Dar e corupție, zic, ca la noi.
Se oprește aruncat de pe șinele politețurilor de vorbele mele și începe să-mi spună cum evreii și sud-africanii distrug păduri în goana lor după aur, șefii de trib vând pământurile strămoșilor pe mărgele de sticlă mai nou chinezilor, cum mineritul cu cianuri otrăvește râuri. Din mijlocul magazinului fancy cuvintele lui ne duc la mormântul junglei, în fum înecăcios și umezeală acră, unde copii-soldați păzesc munca unor copii-mineri care sapă după aurul pe care îl văd eu turnat în formă de iphone, unul mare, o platoșă iphone din aur, cine și-ar cumpăra așa ceva?
Pe culoarele largi ale mall-ului, turiști deghizați în bogați, se plimbă, milioane de fetițe cu chibrituri, lăsați să moară în gerul aerului condiționat. Ei și-ar cumpăra, dar nu au bani.
Asiatici și africani, populații ale subcontinentului, ei sunt servitorii, femeile de serviciu, paznicii, șoferii de taxi, vânzătorii. Caucazienii și arabii sunt lorzii.
Și israelienii.
I-am văzut în aeroport, uitasem și apoi mi-am amintit de septembrie 2020, de acordul semnat, cu binecuvântarea lui Trump, între Emirate și Israel și mi-a mai venit inima la loc.
În uriașul labirint unde ne târșâim papucii, ruși și japonezi, francezi și evrei și englezi, români, americani și mexicani, măștile de pe față sunt puse peste alte zeci de măști, ale fricii, ale nepăsării, ale reinventării, ale lăcomiei.
Și mai ales peste masca dezumanizării. Ne pasă de nimic.
Copii arată cu degetul rechinii din acvariul uriaș. Rechinii nu au degete să arate rechinașilor copiii din diorama din afara acvariului.
Indiferent dacă crează case ale consumului unde bogatul cu săracul se pot întâlni, un perete de aer inexpungabil ne desparte.
Taximetristul e tot din Ghana. Nu a mai fost de un an jumate acasă din cauza lu Corona și prețurilor mari la bilete, un an nu a primit salariu, doar casă și masă. Nu a avut ce să trimită familiei. E rău dar ce să facem? Trebuie să muncim.
Ca să aibe ăia de acasă ce să fure. Politicienii. Râde și râdem și ne punem masca nepăsării amuzate. Are strassuri și e la mare căutare.
Acum x ani, cred că 3, scriam despre Ghana, bogați și foști manechini pe vremea lui Ceaușescu.

“ALDE va rămâne partidul cel mai vocal pe direcţia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, având în vedere abuzurile, excesele de putere care s-au manifestat în ultima vreme (…) În cadrul acţiunii noastre politice şi parlamentare, astăzi am convenit cu colegii ca în următoarele două săptămâni să definitivăm proiectele pe care le-am anunţat – legea privind funcţionarea comisiilor parlamentare de anchetă şi legea privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale Unice de Interceptări, care vor fi depuse la Parlament ca iniţiative legislative ale noastre”, a afirmat Călin Popescu Tăriceanu, miercuri, după şedinţa Delegaţiei permanente a ALDE.
Călin Popescu Tăriceanu este judecat pentru mărturie mincinoasă în procesul retrocedărilor. În același proces este inculpat și domnul Tal Silberstein.  Acesta este un consultant politic israelian implicat, printre altele, în încercarea de deraiere a alegerilor din Austria.

“The Silberstein Affair draws attention to how important social media has become for political campaigns. Persily (2017) has recently explored the role of fake news and social media in the context of the last US election. He points to the advantages viral posts may provide to political campaigns, as information, whether correct or false, becomes widely disseminated. Especially, the FPÖ takes social media very seriously: while the party did not get the most votes, it consistently dominated interactions on Facebook and Twitter. Among the many narratives of dubious informational content, they published stories suggesting that Jewish billionaire George Soros, the bête noire of reactionary forces, finances Sebastian Kurz. A post on the Facebook page “Die Wahrheit über Sebastian Kurz”, now managed by Silberstein’s former team, echoed the sentiment. Yet, their attempt to remain camouflaged as an FPÖ fan page backfired: by publishing negative content on Soros and Kurz, the affair was colored with an anti-Semitic undertone that shaped subsequent media coverage of the scandal.[3]“Tot materialul aici.

Tal Silberstein, urmărit penal în același dosar cu domnul Tăriceanu, este formatorul lui Asaf Eisin, consultantul lui Dragnea, Firea și PSD-ului în general. Revista 22 scria: Eisin a lucrat intr-o campanie electorala din Serbia alaturi de firma Majoritas, fondata si detinuta de Lucian Despoiu, scrie sursa citată. Informatia initiala care arata ca Majoritas a lucrat alaturi de Asaf Eisin in campania PSD din 2016 a fost contrazisa de Lucian Despoiu, care susține ca Majoritas a furnizat doar o prezentare, fara a se implica in campanie. Lucian Despoiu este fondator şi CEO al Majoritas, o firma de comunicare politică si tehnologie.

Prezent la o dezbatere de acum 4 ani, șeful Majoritas era descris așa:  “Lucian is an influential persona in the political marketing world, having successfully led more than 20 political campaigns in Ghana, Albania, Serbia, Bulgaria, Greece and Austria. Under his supervision and strategic thinking, the two companies have grown to offer full services and technologies to political parties, politicians and public institutions.”

Acum câteva zile a apărut, doar în albaneză, acest material care conectează Cambridge Analytica de Majoritas și domnul Despoiu.
http://tirana-times.blogspot.ro/2018/03/skandali-cambridge-analytica-midis.html

Interesant este că domnul Despoiu lucrează pe campaniile electorale din Africa și Balcani cu Dorin Marian, fostul consilier al lui Emil Constantinescu și fost șef al cancelariei lui Călin Popescu Tăriceanu, urmărit pentru mărturie mincinoasă în dosarul…ghiciți, hai că e simplu. Dosarul retrocedărilor, unde mai este domnul Tăriceanu, Tal Silberstein și, am uitat să spun prima oară, faimosul Beny Steinmetz. Cum, nu știți cine e? Black Cube? Băieții care au torpilat-o pe doamna Kovesi acu vreo 2 ani?
Beny Steinmetz, eheee, hai să o lăsăm pe altă dată. Sau dați google și vedeți în ce este implicat.
Revenind la Majoritas, Cambridge Analytica și manipulările campaniilor electorale, avem deasemenea români bãgati in alegerile din Tanzania și Zanzibar prin firma Revitalco. Nu vreau să vă obosesc, mai bine vă duceți direct la comentariile acestui articol destul de greu de urmărit: http://www.bursa.ro/scandalul-intre-smart-si-transelectrica-in-faza-penala-dupa-acuzatia-de-furt-iacov-il-invinuieste…&s=companii_afaceri&articol=291149.html.
Și uite așa ajungem la asta http://sorinamatei.ro/baietii-destepti-ai-serviciilor-lupta-sa-puna-mana-pe-contractul-sri-de-255-milioane-de-euro-de-analiza-a-bazelor-de-date-ce-i-vizeaza-pe-toti-romanii/.
Adică la lista firmelor care se luptă să implementeze Big Brotherul românesc, Revitalco, de pildă, fiind una dintre ele. Citiți și vă îngroziți.
Toate informațiile ăstea sunt sub nasul nostru. Nu sunt jurnalist de investigații, sunt contabil, știu să adun și să scad.
Ce-mi dă este așa, puterea de la București, prin Tăriceanu, Dragnea și cine o mai fi, se hrănește cu un cocktail de consilieri israelieni, contractori israelieni, serviciile secrete trimițându-și piciorușele la plimbare în Austria, Africa, Albania, Bulgaria, Grecia și, cel mai amuzant, totul se întâmplă sub ochii noștri larg închiși.
Totul sub pretextul apãrãrii libertãtilor noastre si cu bani europeni. Noroc bun.

Într-o noapte, tatăl lui Neha a visat un bărbat care i-a spus să se mute din mahalaua unde stăteau și i-a indicat unde exact să meargă. Tatăl fetei s-a executat, și-a luat cei 5 copii, nevasta și calabalâcul și s-a dus la locul indicat. Acolo, primul om întâlnit l-a luat de mână și l-a dus la bărbatul din vis. Acesta i-a oferit o farfurie cu mâncare și,de atunci înainte, a devenit guru-ul familiei. “Tot ceea ce am făcut vreodată, tot ce am întreprins, se datorează acestui om”.

Neha mă conduce, pași mici, strânși în îmbrățișarea sariului vișiniu, până la fotografia lui Data, tata în hindi. Guru-ul are părul încâlcit și barba lungă, Rasputin oriental, privește cu ochi intenși din lumea lui 2d, captiv sub sticla tabloului, spre familia pe care a lăsat-o în urmă, dar care continuă să îl venereze. “Nu e mort. Doar carnea a fost lepădată. Dar sufletul lui este aici, pretutindeni.”.
Sub tablou este o nucă de cocos.
Nuca de cocos e tot ce-i trebuie lui Data să producă un miracol. Dacă-i dai o nucă de cocos, rezolvă orice problemă.
“Era un băiat bolnav de cancer la creier. Doctorii nu îi mai dădeau nicio șansă, părinții erau distruși, sufereau și vedeau cum li se stinge băiatul. Dar au fost sfătuiți să vină la templu și Data le-a cerut să-i aducă o nucă de cocos și să o așeze sub poza lui. Și băiatul s-a vindecat. Trăiește și acum, sănătos, are familie și copii”.
Neha îmi vede grimasa. Poate totuși ar fi mai bine să iasă din clicheul cristic al lui ridică-te Lazăre.

Ceva modern. Ceva pentru milenialși.
Avem.
Soțul lui Neha a fost convins de tătică-su să plece de la firma de marketing unde era director și să își facă propria afacere cu textile, cam ca 99,7% din populatia Jaipurului. Neha și-a lăsat postul de profesoară de franceză la școala primară și a trecut la afacereză. Dar soarta nemiloasă si karma căcăcioasă au făcut ca tata-socru să se îmbolnăvească și să moară, fără banii lui, plovărașul biznisului cu textile să se deșire.
Au rămas goi, arătați cu degetu de restu familiei: putorilor!!!
Strivită sub muntele de rahat pe care viața i l-a așezat pe piept, Neha l-a visat pe guru.
Guru, ca și decedatul socru, i-a zis că trebuie musai să termine cu mila de sine și să-și deschidă alt biznis. Neha s-a apucat de block printing iar bărbată’su de creat ceramică albastră, tradițională în Jaipur. Au învățat meșteșugul dar de unde bani să investească?
Normal, ați ghicit, guru, acest Ben Bernake al “vizionarilor indieni”, apare în Arena Leilor în vis și dă fiecărui soț câte-o monedă (nu știm dacă și soțul a fost cuplat la același vis cu Neha sau dacă el a visat un fish vindaloo).

“Și ce să vezi? A doua zi, soțu scotocește pe un dulap, căutând niște acte de care aveam nevoie și, în foiala aia, dă pe jos un dosar în care găsim 800 de acțiuni, fiecare valorând nimic, vreo 2 rupee juma.” (un dolar e 60 de rupee, deci aveau 13 parai)
Da’ uite că, de a doua zi, prețul acțiunilor începe să crească, mai întâi câteva sute, apoi câteva mii, apoi câteva zeci de mii. Neha vinde 600 și 200 le pune deoparte, să fie pentru mai târziu iar cu banii scoși dau drumu la biznis.
Totul merge uns și bărbat’su zice: hai să vindem și restu de 200 de acțiuni, să ne luăm și noi televizor nou și 2 cămpși și….Dar prețul căzuse din nou la 2 rupee.
“Primești cât ai nevoie, nu ca să te îmbogățești” declară solemn Neha.
Apoi mângâie cu privirea portretul lui Data și spune “Are puteri foarte mari. A fost văzut, în același timp, în Jaipur și la Varanasi”.

7 ani mai târziu, doctorița Flavia Groșan a fost văzută în în același timp în Slatina, Medgidia și Peștera Muierii. Vindecă prin telefon orice boale dar, spre deosebire de Data, nu se implică în manipularea bursei.
Nevoia de miracole e vitală în societăți unde statul ajunge cu lift privat la locuința lui de la etajul 182 și cea mai râvnită meserie e de liftier.

Michael Shermer, de la skeptic.com, explică:

http://www.ted.com/playlists/74/our_brains_predictably_irrati

Doamna consilier juridic a avut Covid.
O simplă răceală, nimic mai mult.
Elena sare: doar că am ajuns în spital și nu m-am putut mișca din pat 2 săptămâni. Simplă răceală pe naiba.
Imperturbabilă, doamna consilier juridic, pune, ca un T-90, pereții discuției la pământ: mă rog, e o răceală simplă, ca orice altă gripă. Ne-au înebunit cu frica asta. Nu aveți de ce să vă faceți vaccin.
Elena a făcut AstraZeneca. A avut un pic de febră, a luat paracetamol, totul e bine.
O prostie, concluzionează T-90-ul de sub masca neagră. Nu vă protejează de nimic, totul e să facă ei bani.
Nu mai suport să mai aud nimic despre Covid, vaccin, conspirație, carantină, stare de urgență.
Am treabă la primărie.
Doamna Nuți e agent de pază. Umple uniforma ei neagră ca o familie cu 8 copii o garsonieră de 15 metri pătrați. Nu s-a vaccinat.
Cine să mă vaccineze pe mine, doamnă? Că eu sunt de la firmă privată, de avem contract cu primăria, avem salariu minim, 13 milioane, cine să se uite la noi?
Păi vă vedeți cu sute de oameni zilnic.
Da. Dar nu ne-a vaccinat. Dar știți ce, eu mă dau cu soluție-fâs, fâs-apasă trăgaciul butelcuței cu lichid spirtos-puturos, și mă feresc și nu am pățit nimic, Doamne ajută și la alții că uite o doamnă de la Decese e în spital săraca, are d-ălea, cum îi zice..
Comorbidități, trimit de sub mască și cuvântul ajunge secționat.
Dități, Dități.
Mă duce să o aștept pe doamna Paula într-un birou despărțit de restul holului cu un lanț de plastic de care atârnă fotografia plastifiată a doi tineri pe care scrie Just Married. Mă uit mai bine, mirele și mireasa sunt undeva în Maldive, înecați în albastrul unui cer de copertă de disc psihedelic.
Pe pereții încăperii unde mă duce doamna Nuți sunt lipite hârtiuțe.
Pe una scrie cu font italic, albastru:
Cele câteva ore pe care le petrec cu tine valorează cât cele o mie de ore pe care le petrec fără tine! (Cântarea lui Solomon 2:2,3)
Paragraf gol. Apoi.
Dragostea vine dintr-o inimă pură, dintr-o conștiință bună și dintr-o credință sinceră (1 Timotei 1:5)

Cu font roșu, mai mic, pe o hârtie lipită dedesubt, scrie:

Dragi viitori soți,

Ora comunicată de către ofițerul de stare civilă pentru ziua căsătoriei este ora la care începe oficierea căsătoriei, ORA LA CARE SPUNEȚI “DA”!! 🙂 (smiley adevărat, nu zâmbețel d-ăsta trist, ca cel scris de mine, n.a.), și nu ora la care intrați pe poartă (ofițerul de stare civilă verifică înaintea oficierii cărțile de identitate ale soților și martorilor!)
VĂ RUGĂM SĂ FIȚI PUNCTUALI 🙂 (la fel, smiley adevărat, nu jumătăți de măsură, n. a.)
Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
Vă mulțumim pentru înțelegere! 🙂
Echipa SPCLEP

Pe peretele opus, un afiș mic, stingher, cu un font care mimează prost scrisul elegant de mână, alb pe fond indigo, textul așezat lângă o pană și o pecete cu un simbol chinezesc sub care scrie Tubirea Tnvinge, jur că ăla nu e I în viața lui ci T, Tubita mea Tulia Tonescu din Tași, textul spune:
Caracterul te face special.
Carisma te face luminos.
Iubirea te face diferit.
Speranta te face inaripat.
Bunatatea te face om.

Caracterul te face special. Lipsa lui e normală. Doamna Nuți mă urmărește cu privirea, știți cântecul, mă întreabă și-mi arată un carton țiplat pe care scrie titlul Fericirea are Chipul tău și dedesubt:
Fericirea are chipul tau
Luminat de dragoste mereu
Ochii mi-au daruit
Cerul lor infinit
Pentru inima mea.

Angela Similea, clar, nu?, răspund plină de mine. Normal că știu.
Cum doamnă, Mihaela Runceanu, cum Angela? Mihaela, ucisă de nenorocitu ăla, pe vremea lui Ceaușescu, noi am crezut atunci că e Nicu Ceaușescu, nici nu poți să știi, că uite criminalu, am citit, a ieșit din pușcărie și acum e bine mersi la Londra, l-au scos ăștia cum îi scot pe toți. Și săraca Mihaela e putrezită, au mâncat-o de mult viermii.
Într-un fel e mai bine, a murit tânără, frumoasă, nu a ajuns să vadă nenorocirea asta, de acum.

Pe masă, lipit, țiplat și el, e anunțul următor, scris tot cu roșu și majuscule.
DRAGI PLOIEȘTENI,
CASA CĂSĂTORIILOR ESTE A NOASTRĂ, A PLOIEȘTENILOR!
AICI NE CĂSĂTORIM NOI, AICI SE VOR CĂSĂTORI ȘI COPIII NOȘTRI! 🙂
HAIDEȚI, SĂ PĂSTRĂM FRUMOASĂ ACEASTĂ CASĂ A CĂSĂTORIILOR ȘI PENTRU GENERAȚIILE VIITOARE! 🙂

VĂ RUGĂM, NU MAI ARUNCAȚI CONFETI, OREZ, PETALE…!
AVEȚI GRIJĂ CÂND DESCHIDEȚI ȘAMPANIA…ȘI UNDE ARUNCAȚI GUMA DE MESTECAT…!:)
DUPĂ FIECARE PERECHE, INTRĂ ȘI IESE O ALTĂ PERECHE, CARE ÎȘI DOREȘTE O SALĂ DE OFICIERE, SĂLI DE PROTOCOL ȘI TREPTE CURATE PE CARE SĂ NU ALUNECE NIMENI…!
PENTRU SIGURANȚA DUMNEAVOASTRĂ ȘI DIN RESPECT PENTRU CEI CARE INTRĂ SAU IES DUPĂ DUMNEAVOASTRĂ, VĂ RUGĂM RESPECTAȚI REGULILE DE CONDUITĂ ȘI CURĂȚENIE!

(ÎN CAZ CONTRAR, VEȚI FI SANCȚIONAȚI CONTRAVENȚIONAL DE CĂTRE REPREZENTANȚII POLIȚIEI LOCALE PLOIEȘTI CU AMENZI ÎNTRE 100-1000 LEI………. (scrie mai mult, cu albastru, e clar treabă serioasă, niciun smiley)
Și apoi cu roșu.
VĂ MULȚUMIM MULT PENTRU ÎNȚELEGERE ȘI VĂ DORIM CASĂ DE PIATRĂ! :))
ECHIPA SPCLEP


Intră doamna Paula. O să dureze ceva și nu o să primesc cartea de identitate curând, că e criză de hârtie. Ce hârtie? Hârtia asta pe care se tipăresc cărțile de identitate. Asta trasă-n plastic.

Probabil o aducem din China și acum cu Covidu, cu războiu economic, containere blocate în porturi, nu mai avem hârtie de cărți de identitate.
V-ați vaccinat?, doamna Paula mă târăște înapoi de păr în frigul lui 2021.
Luna de miere s-a terminat.
Nicu Ceaușescu, Caracter, Orez, Runceanu, smiley, smiley, smiley!!! dispar acoperite de vaccin, covid, izolare, valul 3, criză.

AVEȚI GRIJĂ CÂND DESCHIDEȚI ȘAMPANIA…

Corina spune că suntem orbi, că serul conține particule de ADN de diavol, virusu e doar un pretext ca să ne facă sclavi, pe toți, ăștia de nu suntem deja sclavi, ea nu e sclavă, mă rog, se ocupă de departamentul femei de serviciu al unui hotel, ea îl conduce, am putea spune că ea e Satana pentru doamnele din subordinea ei. Anyways, Corina nu se va vaccina, și dacă ăștia introduc pașapoarte Covid, ei nu îi pasă, nu vrea să călătorească nicăieri ci să-și petreacă sfârșitul lumii în casa pitită în Pădurea Verde unde nu o va găsi roveru cu vaccin trimis de guvernul mondial.
Uite, am dat peste casa asta, e în județul Buzău, într-o râpă. Te duci să te uiți cum e, proprietarul îmi cere 25.000 de euro pe ea.
Un fost cătun cu 7 case din care numai 3 mai sunt locuite, drum rupt în piatră și nămol pe care îl faci doar cu 4X4 sau căruța trasă de-un cal voinic, stâlpu de curent se ține, ca un boxer după ce și-a luat un upercut în tâmplă, în 2 fire, un fluture dacă se va așeza pe el, adio electricitate.
Casa pe care vrea s-o cumpere Corina are draperii vișinii, exact culoarea halatului flaușat, de la spitalul de infețioase. Așa și arată, ca un bolnav în care doctorul a uitat foarfeca la operație, și crapă cu zile, de septicemie. Cum să-ți petreci sfârșitul lumii într-o casă pe moarte?
Corina, nu mai bine te uiți pe sotheby?

De 10 zile mă plimb pe cele 14 pagini de proprietăți istorice. Mai întâi m-am uitat la prețuri, uite, cu 50.000 poți să-ți iei o culă în Dolj sau o căsuță cu cerdac în Vâlcea. Apoi am ridicat nasul la sutele de mii de euro și mi s-a tăiat răsuflarea. Juma de București e de vânzare, vilele lui Octavian Goga, generalului Constantin Costea, negustorului Ghiță Popescu, negustorului Hlebnikian, actorului Nottara, casa Dimitrie Bolintineanu, Horowitz, vila Aurel Mincu, casa Miței Biciclista, palatul Maurice Blank, grădinile și palatul Bragadiru, cinematograful Scala, garajul Ciclop.
Ale cuie sandalele, zicea bancul ăla și eu vreau să știu ale cui e cinematografu Scala și casele acestea monument istoric care sunt scoase la vânzare, unele cu prețul de câteva milioane trecut negru pe alb pe site, altele cu prețul la cerere. Ahhh, uite, se vând și au fost vândute deja monumente funerare din Bellu, zice sothebys:
„Monumentul funerar al juristului G. I. Stoenescu a fost realizat în stil neoromânesc, prezentând o bogăție de elemente decorative semnate, cel mai probabil, de sculptorul român de origine germană Emil Wilhelm Becker (1881-1952).” (Dr. Oana Marinache, istoric de artă și cercetător).
Cine e cumpărătorul? Nu vorbim oare de patrimoniu?
Nu ar trebui să existe o comisie de la Ministerul Culturii, de la APPS sau de la Institutul Național al Patrimoniului, habar n-am, care să evalueze clădirile și monumentele scoase la vânzare?
Nu?
Nu cutremurul o să radă orașul ăsta ci hoții, o să-l ia balcon cu fereastră cu țiglă și scară, o să-l bage în buzunar și-o să-l vândă în talciocuri, pe cârpe, împrăștiat printre robineți și bibelouri pescar chinez.
Și, într-o zi, când o să trecem pe Magheru, gingia bulevardului o să aibă o gaură unde a fost Ciclopu, o să ridicăm din umeri și o să spunem că nu se putea face nimic. Doar e al familiei Bragadiru, nu au bani să-l restaureze, nici municipalitatea nu are planuri, proiecte, fonduri europene sau norvegiene pentru conservare și nici legislație care să ne protejeze pe noi de Ei și pe Ei de ei înșiși.
Și totuși, ce poate să facă cineva cu un monument funerar? De ce ai vrea să cumperi casa mortului?

Corina poate știe, o sun să-i cer părerea. Sunt sigură că e coada lui Satan, dar nu știu dacă a intrat cu Moderna, Pfizer sau cu AstraZeneca-n noi.

Vedeți mă că dacă urlați vă dăm?
De ce n-ați zis că vreți și voi să fiți vaccinați?
Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu îi mulțumește azi, sper că plin de ironie, ministrului Ciucă pentru deschiderea centrelor de vaccinare ale Ministerului Apărării Naționale pentru populația generală.
Sper că plin de ironie pentru că ministrul Ciucă nu dă de la el. Vaccinurile care au fost trimise la centrele de vaccinare ale armatei nu au fost cumpărate din bugetu de bocanci, branțuri și rachete al ministerului apărării, pensionarii militari nu au fost inoculați cu Pfizer luat din fondul lor de pensii.
Israel, țara cu cea mai eficientă campanie de vaccinare, a apelat la IDF să îi ajute în implementare dar asta nu înseamnă că veteranu de război israelian a avut prioritate în fața casieriței de la supermarketul din Kyriat Gat. Drept e că nici nu au avut tanchete în carantină defilând pe străzi, bombardând populația cu patriotismul exploziv al imnului național.
De ce la noi s-a lucrat pe caste?
Pentru că la noi se poate.
Pentru că la noi pleci capul și zici bogdaproste că îți primești drepturile. Pentru că la noi normalul este să fii călcat în picioare, în ritm cadențat de paradă militară. Și să saluți, fericit, d-acolo din țărână.
Pentru că suntem o țară de slugi unde Nicu Ceaușescu trăiește în fiecare din copilașii securiștilor care au pus stăpânire pe noi.
Vlad Voiculescu i-a mulțumit, cu ironie sper, ministrului Ciucă pentru că a deschis centrele ministerului apărării pentru pulime. Nu-i așa, centrele lu Ciucă primite moștenire de la a dumisale mămică.
Mărinimie, frățică.
Generozitate, tătică.
Acum 2 ani scriam despre poziția favorită a românului atunci când face sex. Nu, nu e misionarul. Nici capră. Ci preș.
Preșul, ar trebui să-l înscriem la OSIM, să facem bani din porno măcar, dacă tot ne place să fim f…ți.

A fost șeful parcului auto al unei importante bănci pentru 21 de ani. Avea grijă ca Mișu1 și Mișu 2 și zecile de Miși care au stat în board să aibă BMW-urile și merțurile cerate, tunate, preparate. 6 milioane de euro era bugetul parcului auto. Atât costau piese, service, întreținere, combustibil. Flotă vere, bancă mare.
Și apoi, managementul i-a pus un șef tânăr. 25 de ani. Fiul unui domn prieten cu Mișu8. Tânărul a cerut ca bugetul să fie tăiat la 4 milioane de euro. Nu se poate. Uite facturile, uite prețurile, uite numărul de mașini, te riști tu ca Mișu 27 să facă accident pentru că mașina lui de serviciu avea plăcuțele de frână făcute la o fabrică de elastice de păr din Guangzhou?
Da.
Șeful parcului auto a primit 3 salarii compensatorii și a fost dat afară. După 21 de ani. S-a apucat de uber.
E fericit că nu e singurul care a fost concediat.
Banca l-a dat afară și pe Mișu1, mă rog, omul o dăduse urât în bară, se auzise până în parcul auto cum jbaaang, a intrat cu fruntea lui îngustă în stâlpul de beton al unui contract cu o țară africană pusă sub embargou de UE. Mișu1 și-a zis că dacă Piticu a putut să o ardă pe terțe piețe ce, el o fi mai puțin iscusit și nu va putea să găsească în bezna afacerilor cu tirani africani niște sâni voluptoși din care să sugă fără ca Bruxellesul să știe? Și uite că în loc de țâță a prins în dinți ditamai cataroiul de nici măcar angajatorii olandezi nu au putut să-l salveze deși, pizda mă-sii, Mișu1 a fost omul care le-a dat prăjiturica aia care i-a făcut atât de mici încât au putut să intre nu numai pe gaura cheii în România, ci chiar în chiloții PSD-ului. Așa că, recunoscători pentru tot ce a făcut pentru ei, i-au oferit, exact ca omului cu parcul auto, niște salarii compensatorii, de data asta niște sute de mii de dolari. Omul cu parcul auto zice că au fost milioane.
No hard feelings man.
Și mâna dreaptă a lui Mișu1 a fost trimisă să-i ducă un coșuleț cu mâncărică lu bunica, nu te mai întoarce, te căutăm noi. Au pus niște zeci de mii de euro în bocceluță și o înțelegere că ea poate să spună că a demisionat din motive personale, vrea să schimbe domeniu profesional, se face artistă. Sau ceva.
În locul lor au venit alți Miși și mâini drepte de Miși, mai tineri, mai plictisiți, mai încercănați și obosiți care au început să taie fondurile că la școala aia de 4 ani pe care ei au făcut-o în 14 ore au învățat că eficiența înseamnă să tai costuri, toți fură, mai dă-i în mă-sa-n cur de hoți.
Tipu ăsta, manageru, era copilaș de ceva, de securist, spune noul șofer de uber.
Vorbea cu noi, oameni cu cel puțin 15 ani mai mari ca el, ca și cum am fi fost ultimele gunoaie.
I-ați spus asta?
Nu.
De ce?
Mi-a fost frică să nu-mi pierd pâinea.
Vă pare rău că nu ați spus: băi cretinule, ce ceri tu e absurd, te-n pizda mă-tii?
Tace. Îi este în continuare frică.
O frică de copil terorizat de bătaia pe care o va încasa pentru că a luat 7 în teză la matematică. O groază de băiețel care nu știe poezia și va fi urecheat de mama dezamăgită că a făcut-o din nou de rușine în fața celorlalte mame.
Teroarea unui suflet care nu îndrăznește să spună ce are în minte pentru că a fost învățat să se miște în L, ca un cal pe o tablă de șah.
Frica e lașitate și lașitatea duce la slugărnicie iar slugile sunt multe și stăpânii puțini. Au de unde alege. Că ești directorul care aranjează un contract de finanțare a unui proiect nuclear cu Iranul sau ești cioban peste turma de mașini, stăpânii simt frica, lașitatea și slugărnicia și te vor folosi până când va veni momentul când vor trimite un băiețaș, copil de securist, să-ți spună că trebuie să tai costurile și să eliberezi pân la 4 biroul.
Fatalism.
Frică.
România pute a transpirație de corporatist și brăduțul mașinii Uber nu poate să ascundă mirosul.

Cel mai mult îmi lipsește vagonul. De tren, de metrou, de tramvai. Copacii alergând ca un câine pe lângă roata mașinii, gândurile mișcându-se între stații dar, totuși, stând pe loc. Oameni toropiți de tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm-ul roților care încalecã sina.
Mi-e dor de small-talkul de tren despre vecini, vrăjitoare, inundații și emigrare. De voci firesti, de oameni normali, nu ca cele de radio care vorbesc despre ciuperca piciorului sau promoția 3+1 la bere ca și cum ar declama Magna Carta.
Și mi-e dor să nu mai mi se aburească ochelarii, să mă rog de casierițe și asistente și secretare să mă lase să-mi las masca sub nas, oarbă ca un pui de pisică la 3 ore de la naștere.
Ieri am semnat cărți, Să nu râzi, mai întâi fără apoi cu ochelari, și cu și fără nevăzând mare lucru. Și am râs, așa, chioară, cu Roxana de la editură și am vorbit de noua carte și despre vaccin și despre Spania și mi-am adus aminte, când am ieșit în soarele arogant de 8 martie, de Herzog al lui Saul Bellow:
“To tell the truth I never had it so good. But I lacked the strength of character to bear such joy.”
Îți trebuie putere să duci frumosul în tine. Mizeria e ușoară ca cenușa. Se ridică și ți se pune pe ochi.
D-aia nu văd, nu că aș fi bătrână hipermetroapă.
Acum un pe vremea asta, într-un metrou din Londra un domn mi-a spus
……

L-am cunoscut pe Saul Bellow, a predat la univeristatea mea, în Chicago. Am fost coleg cu băiatul lui, Adam.
S-a așezat lângă mine degajat, cât să aibă, peste 70 de ani, clar, picioarele sunt lungi, trimise în mijlocul vagonului de metrou, are aerul unui om care s-a săturat de propriile membre, îl incomodează, ochii sunt cel mai greu de strunit, aleargă urlând de nerăbdare peste harta stațiilor.
Încerc să mă pierd în oraș și niciodată nu știu unde sunt, zice.
Înseamnă că sunteți bun la ceea ce faceți.
Adică?
Rătăcire. Mulți cred că știu exact unde sunt și se străduiesc să aibă mereu calea trasată.
Nțțț, asta ar fi extraordinar de plictisitor.
Predă engleză în Berlin, îmi spune. A predat și în China, înainte de coronavirus, mult înainte de coronavirus. Nu au nicio urmă de simț al umorului chinezii, îmi spune. Le-am zis gluma asta a lui Woody Allen, din Annie Hall cred. “A guy walks into a psychiatrist’s office and says, hey doc, my brother’s crazy! He thinks he’s a chicken. Then the doc says, why don’t you turn him in? Then the guy says, I would but I need the eggs.”
Râd. Râde și el.
De unde ești?
România.
Bunicii mei erau de undeva din Moldova, desigur evrei, bunicii mei, din partea tatălui, de lângă Huși. Cred că d-aia râdem la aceleași glume, voi, est-europenii și noi, evreii, avem același sistem de îmbrățișare a absurdului. Deși știm că totul este o fantasmă, tot vrem ouăle și d-aia nu încercăm să anulăm sursa iraționalității.
Dăm din cap ca doi căței de pluș dintr-o Dacie 1300.
Spune-mi tu, ce să fac eu acum, în ultimii ani din viață, să-mi fac griji că Bernie nu o să strângă destule voturi și o să iasă Trump și, stai așa, chiar dacă ar deveni președinte, ce poate să facă el când industria farma este mai puternică de 649 de ori decât Senatul american, el e doar un bunicuț plin de concepte, ca să nu mai zic nimic despre faptul că sistemul constituțional e o mizerie, ăia din California au 1 senator la 1 milion de oameni și ciobanii din Dakota de Nord au unul la 15000. Saaaaau să mă uit la Larry David și să mă rup de griji, să-mi amintesc cum era viața în anii șaptezeci când statul nu scotea bani din frică, știi că asta se întâmpla în `70, lumea nu trăia în frică.
Mass-media.

Terorism informațional.
Religiile operează cu teamă. Frica de ceilalți, de singurătate, de Apocalipsă, de păcat, de Dumnezeu, de iad, de diavol. Un accident minor poate fi transformat într-un simbol al sfârșitului lumii. Un virus, un președinte, un vițel cu 2 capete, un pui cu 4 arome.
Presa vinde.
Acțiunile farma cresc. Prețul aurului crește.
Zidurile dintre noi cresc până când nu o să ne mai vedem minciunile și atunci, istoviți, ne vom pune în fund la umbra lor și vom cere ca cineva să le dea dracului jos că nu mai zărim lumina zilei.
Pe întuneric e mai ușor să te sperii.
Nu mai bine ne uităm la Larry David?

30 de mașini împing fum de eșapament în micul defileu dintre mall și restaurante, e gâtuită intrarea în parcare, n-are sens să aștepți, du-te tu înainte la cârciumă. Din mașini se revarsă tocuri, blănuri și parfumuri, păr filat și bătăi de gene care stârnesc furtuni în Pakistan, șolduri care continuă să ți-i se miște hipnotic în cap, la 2 luni după ce le-ai văzut, așa cum continuă să-ți ardă ochii minții lumina de la lampa de sudură.
Un băiat trece însoțit de urletul unui manelist care explică doct cum își toarnă un pahar de șpriț când merge acasă și apoi își ia iubita pe genunchi, c-așa vrea el.
În food-court, la săraki, la televizor, 3 domnițe cu-o ață-n fund cântă un cântec ale cărui versuri enunță o axiomă: indiferent de-or fi englezi sau americani, n-are a face, toți vor fete din Balcani.
E 6 martie, e uichendul de ziua femeii și, totodată, e sâmbăta morților (eu știam că ai treabă cu morții doar pe 1 noiembrie sau la alegeri, dar uite că am mai învățat ceva complet nefolositor). La fel de plin ca mall-ul de femei cu superbitatea scoasă-n lesă la plimbare, să facă un pipi, e cimitirul de cerșetori care te aleargă, unii ajutați de propsuri, cârje false, candele ciordite de la alte morminte pe care ți le vând la juma de preț față de ce-ai dat la doamna cu parcarea și lumânările, angajata administrației cimitirului, alții old-school, conservatori, blocându-ți intrarea în mașină cu același tip de smiorcăială combinată cu amenințare: Dumnezeu să vă binecuvânteze, dați-mi și mie și Dumnezeu să vă ajute pe măsura bunătății.
E soare și fulguiește, ca și cum ar fi un crematoriu pe aici, pe undeva, unde au băgat la cuptoraș juma de oraș. Jumatea aia care nu folosea nimănui, care s-a stricat acum 30 de ani și toată lumea așteaptă să cadă, să construiască peste niște P+32, ca în Singapore, Bangkok și Hanoi.
Și cum stau la mormânt și Andrei trage să-mi aduc aminte de morții mei și să le aprind o lumânare, Gheorghe și Tănasca și Victor și Gizela (nu am voie să spun animale de companie sau scriitori sau actori sau cântăreți preferați, doar familie și prieteni), 3 cerșetori ne văd și pornesc spre noi gâfâind, sărind din lespede în lespde prin imensa grădină de piatră.
Și noi facem stânga-mprejur și alergăm (eu am tocuri, mă mișc greoi ca o geișă cu platfus) spre mașină, ne aruncăm, sfârșiți, înăuntru, cheie-n contact, accelerație, pornim. Râdem dement, ca niște oameni care au dat țeapă la restaurant, fugind în conga fără să plătească.
Și stând așa, suspendată pentru 34 de secunde în satisfacția că am scăpat de cerșetori în sâmbăta morților, m-am gândit la bietele femei, gătite, coafate, machiate, parfumate, cățărate pe tocuri, acești cerșetori ai atenției care au primit o singură zi (spre deosebire de morți care au două) când sunt sărbătorite. O sărbătoare care e doar cu numele sărbătoare, căci îți cere să faci un efort suplimentar, să te țițirești, să te dichisești, să demonstrezi că te respecți și să plătești meniu festiv, de ziua femeii, undeva la un restaurant cu scaune cu funde legate de spătar, care anul ăsta nici măcar nu are stripări în program.
Dar gândul ăsta a durat doar 34 de secunde și apoi m-am întors la cerșetorii care au încojurat un Mercedes clasa G din care a coborât o doamnă cu părul ridicat într-un coc enorm, ca un monument funerar vizibil de pe Lună.

Acum 1 an, pe 5 martie, luam un paracetamol și mă suiam în avionul spre Londra, trebuia să mă întorc cu mașina 7 zile mai târziu și am venit fix 7 luni mai târziu, după un ocol prin Spania care mi-a devenit, în minte, acasă. Deși în primele zile de bejenie, închiși într-o casă de unde vedeam marea, am blestemat ziua în care am urcat în avion, gândindu-mă cum o să moară ai mei singuri și eu o să crăp sub un pod în Catalunia, azi o sărbătoresc ca pe ziua bobârnacului final, cel care în sfârșit a rupt ața care mă lega de România, făcându-mă să înțeleg că indiferent ce misiuni cred eu că am de îndeplinit și cruci de dus, toate sunt doar iluziile unui om singur care a fost mințit că e important.
Acum un an scriam despre ce este și ce va veni.
La mulți ani pandemie. Te pup pe gingii.


Nu văd niciun om cu mască nici în tren, nici în metrou, nici în aeroport, nici la cârciumă, nici pe stradă. Singurele măști sunt cele ale profesionalismului pe care le-am văzut purtate cu plictis de vameșii români.
Masca sobră a competenței te ferește de concediere.
Și de Covid-19.
Televiziunile bubuie cu informații despre virus, a mutat exact ca PSD-ul, acum e Pro România. Închideți-vă-n case, nu mergeți la teatru, investiți în acțiuni la Netflix.
Și în făbricuțe de pastile. Spălați-vă pe mâini, tușiți în batistă și nu vă atingeți cu mâinile fața. Dacă vă atingeți fața o să descoperiți că nu sunteți voi, că relieful e complet diferit decât ceea ce vă imaginați, că aveți nasul mai mare și ochii mai mici, aveți o mască de carne care vă acoperă adevărata fața, Doamne, ați da orice să vă treziți din coșmarul ăsta în care voi nu sunteți voi.
Mai bine nu vă pipăiți fața.
3000 de oameni au murit până acum uciși de coronavirus. Dar poluarea aerului trimite în fiecare an 7 milioane de cetățeni la Creator.
Creatorul se uită la ei și îi întreabă: ce-i mă cu voi aici? Ce-ați făcut?
Am respirat.
Dracu v-a pus. Nu puteați să vă țineți respirația vreo 28 de ani?
Nu. Că nu suntem anaerobi. Ne-ai făcut după chipul și asemănarea ta. Să tușim, să ne curgă mucii, să tragem în piept aer și să-l dăm afară pe nas. Să facem cancer. Chiar așa, atoatecreatorule, există măști anticancer?
Dumnezeu își pune masca indiferenței și ridică din umeri.
Dumnezeu ne-a mințit. Nu ne-a creat după chipul lui. El nu face cancer. Nici tuberculoză.
Nu se spală pe mâini și își poate atinge fața când vrea el.

7 milioane de oameni mor în fiecare an de la poluarea aerului. Mor tăcut, fără camere de luat vederi plasate în fața spitalului. Mor neștiuți, fără ca planeta să-și umple cămara în așteptarea Armagedonului. Mor de la o abstracție.
Aerul e invizibil.
Murdărirea lui e invizibilă.
Covid-19 arată ca un buzdugan. Ca buzduganul moldoveanului care a atacat acum patru zile clădirea guvernului. Coronavirusul are o față.
Poluarea nu.
Dumnezeu nu i-a dat una.

https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/mar/05/governments-coronavirus-urgent-climate-crisis

Pe marginea drumului, îngheață în spatele câte unui zid de flori femei cu părul strâns sub broboade. Nu știi că sunt femei, dar baticul îți spune asta, bărbații ar avea băști sau căciuli, nu se văd forme de sub șubele gri, umbre ale nimănui, marcând traseul fără soare către București. Florile sunt îngrijit cuprinse de plastice, puse în vaze, lalele roșii și galbene, narcise și zambile. De unde le-or fi luat, sigur e un distribuitor care oprește la poarta țăroșenilor care vând must și cartofi din Balotești și Ciolpani și le face un preț bun. Dacă nu le dau până diseară, mâine le mănâncă vaca.
Femeile care vând flori în ploaie nu par să știe că vând flori. Femeilor care vând flori în ploaie nu le-a dat nimeni mărțișor de dimineață și nimeni nu le-a urat o primăvară frumoasă. Ar fi putut la fel de bine să vândă făcălețe, de ziua aluatului național. Ar fi putut la fel de bine să vândă mâncare de pisici, de ziua mieunatului carpatin.
Am vorbit cu un prieten despre feminism, sexo-marxism, -ismurile create în laboratoarele de alintaromă și fainoșag, unde ni se spune ce trebuie să simțim și când și de câte ori.
Femeile de pe marginea drumului nu mai știu să fie femei, d-apăi să primească o floare. Ele sunt mame, gospodine, agenți economici, persoane fizice autorizate. Ele dau flori copiilor lor care merg la grădi sau la școală, dar floarea nu e o floare, este o bifă, alergi ca să poți să rămâi pe loc.
E o tristețe imensă în primăvara asta care a încetat de mult să fie altceva decât un anotimp, devenind un citat din, ce în ce mai scobit și artificial, al renașterii și feminității.

Mai jos, o bucățică din Să nu râzi :((, o carte-nemărțișor pentru toate doamnele și domnișoarele care este ele.

— Las’ că o să ajungi şi tu mamă. Îţi doresc să ai parte de copii la fel de răi şi neobrăzaţi cum aţi fost voi, mi‐aţi mâncat zilele, m‐aţi îmbătrânit. La 43 de ani sunt o fosilă.
Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Luna martie are gust de lipici, steluţe, carioci, un ţiuit constant, tinitus, vocile ascuţite ale copiilor care recită poezii dedicate mamei.
— Mama, e bine? mă opresc din spus poezia captivă în cerculeţul desenat cu cretă unde vrăjitoarea cea rea nu mă poate ajunge cu blesteme. Am patru ani, îmi frâng degetele grase, cu unghii roase, e bine?

Am făcut‐o de ruşine oare? Nu?
Sunt sigură că ceva nu o să fac bine.
Mily dă din cap cu un zâmbet uşor stânjenit. De ce m‐am oprit, oare nu mai ştiu versurile? Cu cine oi semăna atât de uitucă, ea la vârsta mea era iute de minte.
Sala râde, nici nu mai contează că m‐am blocat, disperarea mea nu este înţeleasă de MAME. Eh, ai uitat poezia, de ce nu mă mir că nu eşti în stare să faci nimic bine?

De ce aş vrea să fiu mamă?
Nu vreau să fiu mamă.
Nu mi‐am dorit niciodată să fiu mamă. Am făcut trei chiuretaje. Trei.

Nu sunt foarte inteligentă, ştiu. Nici foarte chivernisită. Dacă eram mai gospodară, puneam nişte bani deoparte pentru un sterilet şi nu‐mi mai păsa de ciclu, pastile, prezervative, alcool, noduli la sân, cancere sau ce dracu’ oi avea.

Orice numai să nu fiu mamă.

Nici mătuşă nu aş vrea să fiu. Sper ca Vlad să nu mă pună în situaţia asta oribilă în care să trebuiască să mă pre‐ fac că îmi plac copiii şi să fac complimente vreunei viţici care a vrut să‐şi împlinească destinul biologic. Am citit undeva asta.

Împlinit destinul biologic.
Dă ovulul şi apoi mori.
Nu pare deloc genul lui Mily de ieşire din scenă.
Mai degrabă, dai ovulul şi apoi demonstrezi că nimeni, dar absolut nimeni nu este în stare să crească puiul aşa cum o faci tu. Rămâi, demonstrezi nu numai unicitatea şi expertiza dumitale în crearea de oameni, ci şi superioritatea de netăgăduit faţă de restul persoanelor care se consi‐ deră mame.

Ele nu ştiu să şteargă cum trebuie la cur.
Nici să spele copilul pe dinţi.
Habar nu au să împletească părul în codiţe spic.
Şi nici să îi îndese în gură lu’ ăla mic iaurtul cu pâine.
Mily e MAMA. Ea ar fi trebuit să joace în locul Margaretei Pâslaru în film, arată chiar mai bine decât Margareta.

Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Oare câţi dintre noi, copiii speriaţi care desenam cu pastă de dinţi floarea ghiocelului pe felicitarea de 8 martie pentru mama, oare câţi dintre noi credeam că mama e cea mai frumoasă din lume?

Eu, oare, credeam?