Archive

Monthly Archives: January 2015

Unul din markerele care îți indică negreșit nivelul de civilizație din proba de urină a unui popor este atitudinea publicului dintr-o sală de cinema. Că e Lima, Buenos sau Manila, Stockholm sau Bangkok, spectatoru înfipt în scaunul de cinema e măsura cea mai clară a educației societății din care provine. Dacă vorbește la telefon, plescăie, își dă sms-uri și îți înfige talpa bocancului în nas, e clar că o să ai probleme de trafic, chelnerii o să te ciordească și poliția o să încerce să te facă. Dacă nu, ei bine, ești într-o țară mai bună decât aia cu capitala la București. Și nu, nu vorbesc de Ungaria.

Bangkok, acum 11 ani. Mare fan al lui Tolkien și panicată că o să mă prăbușesc cu avionul în drum spre Phuket și n-apuc să-l văd pe Aragorn son of Arathorn punând mâna pe tronul Gondorului, am alergat iute la un cinema anonim dintr-un mall fără număr să văd The Return of the King. Îmi amintesc că era curat, fotoliile erau moi și mari dar taman când mă afundasem mai bine în unul din ele, am fost verticalizată ca un balon prins pe șpiț de Dorinel Munteanu, trimisă în picioare de mimetism. ”Ce fac frate ăștia?” am întrebat copiind concomitent cu emiterea întrebării mișcarea audienței care s-a ridicat ca să își arate respectul față de rege și imn.
Regele, Bhumibol Adulyadej, cunoscut sub numele de Rama IX, este monarhul cu cea mai longevivă domnie din lume, fiind în fruntea Thailandei din 9 iunie 1946, de la vârsta de 19 ani și supraviețuind la 10 lovituri de stat.

Thailanda îl adoră și l-a pus pe bancnote, cu tot cu aparatul de fotografiat la gât, căci regele e primul fotograf al țării sau cu stația radio în mână, transmițând un mesaj important pentru națiune. În decembrie, de ziua lui, thailandezii poartă galben și Thai Airways servește în cinstea regelui mâncare de culoare galbenă. Da, știu, dar nu pot să spun nimic căci aici legea criminalizează vorbele care defăimează sau insultă persoanele aparținând familiei regale.15 ani de pârnaie faci dacă zici ceva rău despre urechile regelui și, zice articolul ăsta: http://www.theatlantic.com/international/archive/2014/12/how-to-survive-10-coups-lessons-from-the-king-of-thailand/383465/, în 2010 au fost închise peste 1 milion de site-uri care criticau monarhia thailandeză.

În 2015, ianuarie, mă duc să văd ultima parte din Hobbit. Același Tolkien, un alt mall, fotolii la fel de comode. După cele 10 minute de trailere și reclame, apare scurt un mesaj care zice să te ridici să pay respect regelui și imnului.
Sala se supune, scârțâind. Spectatorii se înalță și schimbă greutatea de pe un picior pe altul în timp ce pe ecranul mare curg imagini pixelate, filmate parcă de o cameră de nuntă. Vedem țărani, vedem muncitori, vedem regele Bhumibol tânăr, apoi pe maiestatea sa și câinii maiestății sale. Regele e acum bătrân, îmbrăcat într-un capot galben, câinii au vestuțe colorate, cu fireturi și brizbrizuri, ca niște călușari obosiți. Se odihnesc la picioarele tronului unde stă regele cel bătrân în halatul galben.

Apoi imaginile se mută într-un spital unde un bolnav cu branulă și o trăistuță transparentă plină cu un ser roșiatic, zâmbește în cameră, melancolic și pofticios în același timp. E ceva pervers în zâmbetul bolnavului și complet nepotrivit cu muzica imnului dar apoi te lămurești ce cauzează rânjetul operatului. Este o asistentă în uniformă verde care înaintează hipnotizând cameramanul cu privirea languroasă. Cut, din nou regele, acum parcă mai tânăr, cu câinii înfofoliți în niște pufoaice. E frig al naibii în studioul unde sunt pozați căci altfel nu înțelegi de ce au învelit ogarii în șube.

Imnul se termină și stupoarea rămâne agățată în aer, la 1 metru și 70 de centimetri de sol, în timp ce spectatorii se așează, cu scârțâit, în scaunele artritice iar pe ecran mai rămâne o secundă mesajul ”la mulți ani 2557”. Adică 2014. Dar noi suntem în 2015, adică 2558. Nu a mai fost timp să refacă finalul. E criză aici. E groasă treaba. Maiestatea sa e în spital, fiul tocmai a divorțat de a treia soție și e pe cale să se însoare cu a patra. Bursa mai stă prinsă în două degete de pervazul crăpat al stabilității care craaaaaaac, dă să se rupă căci junta nu știe cum să joace. Cu prințu, cu prințesa, cu …
Începe Hobbitul. Bătălia celor 5 armate. Triumfă binele, dragostea și loialitatea. În Thailanda nu-i loc pentru ficțiune.

PS. ”Da, sunt la film dar pot să vorbesc. Aha, unul cu niște pitici cu ghete mărimea 47 și niște blonzi antipatici care călăresc niște mufloni. Da dragă, o prostie. Am crezut că e de dragoste dar nu mai fac ăștia filme bune.” Nu, nu am auzit în sală așa ceva pentru că nu a sunat niciun telefon preț de 3 ore, cât a durat filmul. Deci suntem cam la 10-15 ani distanță ca educație, cam 2543 după calendarul buddhist.

Burta Andreei se mișcă, împinsă pe dinăuntru de piciorul nenăscutului. Pielea face cute, pe unde trece piciorul crește ca un val de apă atunci când în jurul tău dă ture rechinul taur, aripioara dorsală împungând suprafața, la început puțin, apoi izbuncnind de sub pelicula de apă. Poți să fugi dar nu te mai poți ascunde. Ești mamă.

Andreea nu sesizează pericolul. Privește fericită piciorul desenându-i pe carne relieful drumului parcurs de micul excursionist de la ea din burtă. E primul copil. Băiat.

Ce contează că tac-su e un animal și o bate? Ce contează că o să vină acasă beat și o să facă scandal, că o să trântească și o să plece la altă femeie, știe ea, la Mirela, curva nenorocită care aproape că i l-a mai luat odată, când era în luna a cincea. Dar a trecut totul și de fapt nimic din toate astea nu contează pentru că acum îl are pe el, pe nenăscutul turist care uite, acum escaladează vezica. Îi vine să facă pipi.


De ce nu faci copii?


Mătușa, bunica, mama, unchiu, colega, vecinu se întreabă.

Copiii ne fac mai buni. Copiii ne împlinesc. Copiii ne eliberează. Copiii sunt epilogul fericit al unei vieți scurte și subțiri ca un scuipat de țigan primit în ochi atunci când ceri restul la semințe de bostan.
Și atunci de ce nu faci copii?


Pentru că e simplu.

Pentru că e egoist.

Pentru că nu vreau să pun în coșulețul bietului suflet care e pe cale să vină pe lume toată recolta de rahat strâns în fosa septică a unei vieți. Nu vreau să meargă cocoșat de responsabilitatea de a o face fericită pe mama, de a o împlini pe mama, de a o face mândră pe mama, de a o elibera pe mama, de a o face mai bună, răbdătoare, înțeleaptă pe mama.

Acum când scriu, mă gândesc că ar trebui să primesc pensie pentru 40 de ani de muncă. 40 de ani în care am tras ca Michelangelo, să pictez sixtina maică-mii, să-i tencuiesc bordeiul târnosit al vieții ei de fată de la țară. Să îi hrănesc ambițiile ei de emigrantă urbană. Să rânesc în cușca monstruoaselor complexe de inferioritate. Cenușăreasa.

”Adu-i lu mă-ta o bere” îi zice acum Andreea lui fii-su. Are 16 ani. E băiat mare. Spate lat. Biceps harnic, că joacă handbal. Poate să ducă o bere pentru mă-sa care a sacrificat totul pentru el. Mă-sa care nu a avut parte de marea dragoste a vieții ei pentru că îl avea deja pe ăsta micu și nu putea să plece de nebună. Poate să îi aducă o bere lu mă-sa care a avut grijă de el, l-a dat la cele mai bune școli, l-a trimis la handbal, l-a lăsat să facă ce vrea, iar, când era mic, ce să mai zic, i-a umplut camera de jucării și nu i-a refuzat nicio plăcere.

Decât pe aia de a nu o auzi zilnic plângându-se de taică-su, bețivul, curvarul, nemernicul, violent și ticălos care … dacă ar da acum timpul înapoi nu ar mai sta cu el nicio secundă. ”Dar asta ar însemna că nu te-aș avea nici pe tine. Lumina ochilor mei. Mai adu-i lu’ mă-ta o bere.”

Băiatul pleacă la bucătărie, calcă apăsat cu piciorul ăla care, acum 16 ani, lăsa urme în carnea mamei.

”Cum trece timpul.” se uită Andreea după el. ”Tu când ai de gând să faci un copil? Sau nu poți?”

Sau nu pot.

Am sterilet la creier.

2003. Decembrie 2003. Primul Crăciun exotic din viața mea petrecut în țara unde toată lumea îți adresa zâmbind un ”Meli Clismăăăăs” mieunat. De ușa camerei de hotel am avut atârnat un ciorap cu clopoței în care, în fiecare dimineață, primeam ziarul. Meli Clismăs indeed. Nu aveam atunci jurnal, nici roaming, nici wifi și aveam o amărâtă de cameră cu film. Bangkokul era plin de tuc-tucuri care nu te duceau niciodată unde vroiai tu ci la magazinul de suveniruri unde vroiau șoferii. O încleștare permanentă, nervi întinși sub zâmbete albe, ”meeeliii clismăs, cumpără ceva r-ai al dreacu de turist.”
Templul ăla e închis, palatul regal e în renovare, e sărbătoare budistă și nu poți să intri la Wat Pho. Uere ar iu from?
Romania.
Dan Petrescu, ui nou Dan Petrescu.
În 2003, thailandezu tuc-tucar auzise de România din campionatul englez de fotbal.

chinatown

11 ani mai târziu. Nu mai sunt tuctucuri. Poate o zecime din câte erau în 2003. Meli Clismăs nu mai zice nimeni, că e ianuarie. Mă opresc să îmi scarpin piciorul ciuruit de țânțari. Mă ridic, lângă mine a răsărit un cetățean care mă întreabă de unde sunt.
Îi răspund, se scarpină în creștet, încearcă să răzuiască un răspuns pe lozul frunții. Necâștigător. Nu se lasă. Mă întreabă unde merg. La Wat Pho. Nu.
”Nu e bine. Mergi la râu, sunt bărci care merg la Wat Arun, e sărbătoare budistă dar se termină la 4. Grăbește-te.” Normal, budiștii ies și ei din schimbul I și se duc acasă la 4. Îmi vede expresia și se repliază. ”Eu nu sunt de aici, sunt din Phuket. Vreau doar să te ajut. Uite, în stânga e palatul, în față e templul cutare dar eu zic că o dată în viață ai ocazia să vezi sărbătoarea asta, bărcile sunt ieftine, doar 900 de bahți bilet cu cină inclusă. Nu sunt de aici, vreau doar să te ajut. Pot chiar să chem un tuctuc.” Ridică o mână și face recapitularea: ”Deci, unde mergi acum?”
La Wat Pho.

”Nuuu, nu ți-am zis că e sărbă..”
Coboară mâna ridicată, prea târziu. Un dovleac transformat în tuctuc de zâna cea bună e deja aici. Așa zisul om din Phuket dă să-mi facă vânt înăuntru. Mă împotrivesc. Arunc un Meli Clismăs și mă prăvălesc ca o Ană Karenină în trafic, căutând scăpare.

Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Poate doar faptul că au apărut nenumărate indicatoare, tăblițe, panouri care te anunță să stai cu bunghiu pe portofel că este plin de pickpocketsi. În metrou, la temple, în piețe, în mall-uri, în cârciumi. Fiți atenți la ciorditori. Și mai fiți atenți la cioaca asta cu neni care zic că e închis monumentul x și care vă oferă, în schimb, cruiseuri pe râu și mai fiți atenți la tuctucuri că văd duc la magazine de suveniruri și mai fiți atenți la cetățeni îmbrăcați în costume, care par oameni serioși și care pretind că sunt ghizi și vă cer mulți bani ca să vă prezinte câte un templu de mâna a șaptea ca pe a șaptea minune a lumii și vă cer câteva sute de bahți pentru asta și mai …
Dar poliția ce face?

parc

Înțeleg că eu trebuie să fiu atent, dar totuși, ce face poliția?
Cluburi de noapte își face. Biznisuri își face. Nu are timp să prindă micul pungaș care te buzunărește, că are treabă cu taxe de protecție și afaceri cu droguri și prostituție și …Oricum, nu-și mai vede capul de treabă poliția.

În parcul Benjakiti din Sukhumvit sunt panouri pe care sunt înșirate 27 de interdicții. 27, le-am numărat. Nu ai voie să hrănești animalele, să vii cu animale, să pleci cu animale, să mângâi animale, nu ai voie să culegi flori, să aduci plante, să filmezi fără aprobare de la municipalitate. Dacă nu te conformezi și lași păr în parc sau îți tai unghiile sau ți se scutură mătreața peste o panseluță, ești îndată amendat.
De către cine? te întrebi ca boul, privind în jur. Că nu e picior de gardian, de polițist, de omul legii. Te amendezi singur. Așa cum faci totul singur. Te ferești de pickpocket, te ferești de escroci, te ghidezi singur, vorbești singur. Thailandezii îți zâmbesc și îți iau 10% service fee pentru asta.
Meli Clismăs forever.

Domnu blogger care își zice Chinezu a făcut anul trecut un top de cărți. Anul trecut adică 2014. Topul aduna cărțile citite de dumnealui și alți blogări în 2013. Anul ăsta vrea să știe ce a citit lumea în 2014, lumea fiind și eu. Chinezu a scris aici care e treaba cu acest top. http://cristianchinabirta.ro/2015/01/19/cautam-bloggeri-pentru-biblioteca-bloggerului-roman-editia-ii/
Pentru cei neatenți, sunt și eu și America dezgolită în top 10 cărți din 2014 citite de Chinezu. E drept că pe penultimul loc. Aș fi fost mai sus dacă aveam poze, ceea ce aveam. Să reformulez, aș fi fost mai sus dacă nu se chitroșea cu producția editorul.
Dar poate o să fiu la anul undeva mai sus. Doar am schimbat editorul și ăsta nou pare cu adevărat priceput.
Până atunci, trebuie să vin cu top și cu puncte dar mi se face rușine când văd câte cărți a citit Chinezu. Frate Birta, unii oameni mai și scriu, nu au atât de mult timp de citit.

Cu greutate am înjghebat o listuță.
1. The way of the World-Nicolas Bouvier. Editura, hm, nu știu. Mi-a fost lăudată de domnii de la librăria engleză Anthony Frost. 12 puncte dacă s-ar putea să îi dau, i-aș da. Cum nu se poate, rămân la 11.

2. The Pity of War, Explaining World War I-Niall Ferguson. Editura Penguin Books. 10 puncte.

3. Fahrenheit 452-Ray Bradbury. Editura, nu știu, știu doar că pe copertă era desenul aniversar, 60 de ani de la apariția cărții.-9 puncte.

4. În căutarea fericirii-Bertrand Russell. Editura Humanitas. 8 puncte.

5. Atitudine nepăsătoare față de stomac și alte povestiri-Ilf și Petrov. Polirom. 7 puncte.

6. The wisdom of psychopats, what saints, spies, and serial killers can teach us about success-Kevin Dutton. Nu cunosc editura. 6 puncte.

7. Melcul pe povârniș. Arkadi și Boris Strugațki. Editura Paralela 45. 5 puncte.

8. Contagious: Why things catch on-Jonah Berger. Editura Simon & Schuster. 4 puncte.

9. A dead hand-A crime in Calcutta-Paul Theroux. Penguin. 3 puncte.

10. Siddhartha-Hermann Hesse. Rao clasic. 2 puncte.

Ar mai fi Boris Vian cu Spuma zilelor. Editura Univers cu 1 punct.

Ghiveci. Am încetat acum o vreme să citesc literatură, bălind la istorie sau sociologie sau matematică sau … dar tot mai dispar de pe cărare într-un boschet cu un clasic, dacă e nevoie.

Poftim deci. Chinezule, acum ce trebuie să fac?

”Ai șot dă șelif, bat i didănt șot dă depiutiii, no, nouuuu. Ai șot dă șeeeliiifff!”
Când zice ”șelif”, cântărețul se screme  și se încruntă ca frate-miu pe oliță, la 1 an juma, când bunică-meu, Dumnezeu să-l ierte, îl învăța să elimine ciocotofii spunând ”pooo-liiii-țțțțțaaaaaaai”.

La masa de lângă mine sunt 2 târfe cu 2 turiști cu călcâie crăpate și tricouri cu logouri de bere. După vârstă, ar putea fi bunicii târfelor. Aici se pare că funcționează altă vorbă: cine nu are nepoate, să-și cumpere.
Nepoatele pleacă împreună la baie, legănându-se precar pe platformele cu talpă de plastic transparent, chicotind și șușotind secrete. ”Al meu are placă și sus și jos.”,  ”Al meu are placă de titan n frunte, inimă de mistreț și prostată de nutrie.”
”Bat ai didănt șat dă depiuuutii.”

grija mare

Bob Marley de Bangkok termină recitalul. Pe Cowboy Soi abia începe. Strada are 70 de metri, hai 100. Dacă bagi un sprint, o parcurgi în 8 secunde. Dar nu poți să bagi sprint, că sunt multe obstacole. Fetițe. Majoritatea arată de 11-12 ani, nu au sâni, nu au buci, picioarele sunt groase cât încheietura mâinii mele drepte. Sunt îmbrăcate în costume de baie, cu strasuri și cu franjuri. Câte două masează la câte un moș cu burtă și varice.
E prostituția legală în Thailanda? Răspunsul este desigur NU. Nu este legală dar cui îi pasă, cui când, umblă vorba prin cartier, majoritatea barurilor și cluburilor sunt deținute de lucrători ai poliției a căror guriță trebuie și ea să mănânce ceva?
Nu avem voie să facem poze. De acest lucru se asigură chiar paznicul de la bariera care desparte Gomora de aici de anosta existență de pe trotuarul de afară. Asta face paznicul-polițist. Strecoară. Cerne. Are grijă ca elementele delicvente să nu se verse în cotidian, are grijă ca alde cotidianul să nu dea buzna în wonderlandul sexului underage.
pasare fara pingpong

Aș vrea să văd femei care te bat la ping-pong cu vulva sau măcar cele care fumează ca-n Emmanuelle, scoțând norișori pe nara păsării. Nici vorbă de atâta distincție și sofisticare. Tot ce apuc să zăresc sunt fetițe cu fețele scufundate sub burți de bere în bătaia laserelor roșii. Afară, neepilate încă, elevele de clasa a V-a așteaptă clienți, arborând fețe triste, de școlărițe care au picat teza la mate.
Aici, în buricul viciului, e un non-stop în care găsesc țigarete de foi. Singurul loc din Bangkok unde am găsit, deși am întrebat în 6 zări. Chiar și pe cutia de Creme Cafe, autoritățile au lipit poza unor gingii vinete pe care crește o miriște de tumori negre. Guvernul încearcă să te ajute să te decizi să te lași de fumat.

Îhîm.

Acum înțeleg. D-aia au scos pe Cowboy Soi doar bebelușe, abia coborâte, pe bară, din scutece. Ce metodă mai bună să treci la onanie există, decât amenințarea subtilă a unor ani de pârnaie pentru sex ilegal cu o domnișorică de 13 ani?
Bravo guvernule, asta da lovitură tăiată, de nici campioana la ping pong cu vulva nu poate să o scoată. Ai șot dă șeeeeliiiffff…

Pe rândul din față, locul de la culoar stă un bărbat creț. Nu-i singur, e însoțit de nevastă și  copil. Nevasta nu o văd, doar o mâna, fără trup, care îl mângâie pe genunchi în timp ce bărbatul creț și-a dus palmele la urechi și pendulează, înainte, înapoi, cuprins de disperarea pe care o ai atunci când îți vezi tot neamul stins și întins pe un cearșaf, trimis engros în ceruri de un atac cu rachete israelian.
Decolăm.

Bărbatul creț trece printr-o criză de frică așa cum nu am văzut niciodată în viața mea.
Nici măcar la Cristina, care ia cu vodcă, ia cu vin, își așterne un covoraș de alcool în stomac și apoi adoarme ca un bețiv pe bordură, amorțită și cu bală.
Îmi este frică să zbor. Îmi tot repet mantra cu șansele care, nu-i așa, sunt atât de mici să pățesc ceva dar totuși, eu zbor destul de des, dacă provoc destinul?
Dacă am ghinionul să fiu în avionul unui pilot kamikazde care vrea să călărească furtuna și care, ca în accidentul lui Air Asia, urcă prea brusc și omoară motorul? Dacă mă prind rebelii peste Yemen, Siria, Ucraina, Afganistan, Pakistan, Stanca stă-n castan cu Stan și mănâncă un castan? Dacă prindem un gol de aer sau trecem printr-o furtună magnetică, dacă frontul atmosferic sau allienii sau președintele Poloniei sau…? Dacă?

Suntem de 10 minute în aer. Bărbatul creț e mai calm dar aruncă priviri hăituite peste umăr încercând să se asigure că avionul nu și-a agățat  coada în ceva și acum se deșiră și uite, mai sunt 5 rânduri și o să se deșire și locul lui și el o să cadă de la 12.000 de metri și jos o să-l prindă pământul dar nu o să-l arunce înapoi. Nu, o să-l înghită, praf de om cu părul creț. O să fie supt de un banan sau de un mango și o să mănânce din bărbatul cu păr creț doi copii thailandezi, de azi în 2-3 ani.
Se foiește pe scaun, tastează frenetic iphoneul care e setat pe plane mode, adică nu poți să suni pe cineva, să ții un speach ca la deturnarea avioanelor din 11 septembrie. Nu poți să o suni pe mama ta, cu părul creț și ea, să-i spui: mamă, mor de frică. Nici nu mai contează că nu se întâmplă nimic, eu mor tocmai pentru că nu se întâmplă nimic, mor de presimțirea lucrurilor care se pot întâmpla.

Mâna nevestei îl mângâie pe genunchi, genunchiul lui se zbate, ca o pisică otrăvită, are convulsii, dar mâna continuă să îl mângâie. Bărbatul oprește la fiecare 10 minute stewardul și-l chestionează: cât mai avem?
Cu 10 minute mai puțin.

Cu 10 minute și mai puțin.

Încă 10 minute au trecut.

Avionul se zguduie ușor, împiedicându-se de un nor. Mâinile se duc la urechi, capul se apleacă între genunchi, burta pe pulpe. Poziție de impact. Mâna soției îl mângâie pe spate. Trupul țâșnește, e drept ca Cidul, legat de cal. Strânge disperat și mai tare centura și rotește nebunește, ca o dansatoare balineză, ochii în cap.
Încă o zguduială, d-aia de bunic care te ține pe genunchi. De pe scaunul de la culoar vine un damf de frică puternic. Ca orice animal empatic, îmi surprind încordarea. Fără să mă gândesc, mâna mea a strâns și ea centura. Nu mai sunt relaxată. Nu sunt nici turbată. Dar tensiunea care vine de la bărbatușul creț a spulberat calmul restului călătorilor. E o foială ușor panicată, căprioare care au prins miros de lup.
Stewardul sesizează panica și aplică tehnica darurilor. Aduce și împrăștie în primele rânduri câteva kituri de călătorie ale companiei. Atenția e distrasă de la creț. Poporul probează șosetele, dopurile de urechi și păturicile negre, sobre, de călugări franciscani.
Avionul coboară și sub noi e golful Bangkokului, negru ca păturicile JetStar, presărat cu firmiturile luminoase ale felinarelor pescadoarelor.
Roțile izbesc pista și avionul  se mai ridică o dată, ca o piatră trimisă pe apă, să sară ca broasca. Frâneazăăă și bărbatul creț își culege ochii care au plecat să scarpine la ușa cabinei pilotului. În 3 secunde are activat telefonul, desfăcută centura și e gata de drum, deși avionul nici măcar nu a ieșit de pe pistă și are încă 70 de kilometri pe oră.
Nevasta și-a retras mâna, acum are grijă de fetiță. Cei trei părăsesc carlinga, el țanțoș, în față, ele urmându-l umile.

Caracterul unui om se formează la coadă la pâine.
Cine a zis asta? Raluca Feher, în timpul deschiderii oficiale a Campionatului Mondial de Idiosincrazii, Cincinnati, 2048.
Urăsc să arunc mâncare. Mă gândesc mereu la orele petrecute în frig la brutăria de la Ardealul, unde eram arondați în anii `80. Ore în frig sau căldură sau temperatură optimă pentru făcut altceva decât stat la coadă la pâine. Să arunci pâine înseamnă să arunci la gunoi timp, ore și ore feliate și trase în plastic pe care scrie ”pâine de casă din secară. nu conține amidon ci doar 14 E-uri dar oricum muriți, ce contează?”

Îmi adun de prin cârciumi resturile de mâncare și i le dau fericită lu maică-mea, să hrănească pisicile sau mi le bag pe gât a doua zi, reci și țepene ca o relație de amor cu 10 ani vechime. Mănânc resturile cu gândul la plasa de rafie dintre picioarele mele de copil de acum 30 de ani, plasă pe care speram să o umplu după o zi de coadă la orice, căci ”ce se dă” și ”ce se cere” arareori veneau cu semnul egal între ele.

Poate d-aia, de la lipsurile de atunci, înțeleg mai bine ca mulți amici care mâncau salam de Sibiu adus de tătuțu securist, tragedia distopică a unui roman cum e ”Drumul” lui  Mccarthy și fericirea de a găsi o conservă de pateu salvată undeva într-un buncăr antiatomic.
Un coleg spunea despre mine, plin de înțelegere, că am avut o copilărie nefericită și că trebuie să fiu iertată pentru accesele mele de furie vărsată bogat asupra altora. Așa e. Am avut o copilărie plină de cozi și pene de curent și cartea mea preferată este romanul care te învață că numai evadarea călare pe un sac plin cu nuci de cocos poate să te salveze.
Și asta fac într-una.
Fug din momentul în care am putut să fug, de la 24 de ani de când am avut bani ca să fug. Mă duc din ce în ce mai departe, călare pe sacul meu plin cu nuci de cocos dar al dracului val, îl număr mereu greșit și mă trezesc dusă de curent mereu către stânci, strivită, reîncarcerată și, din nou, cu foamea în gât.
Am terminat de scris cartea a doua, aia pentru care vor mai fi tăiați niște copaci spre disperarea ecologiștilor chitariști. Și am plecat iar.
În avion nu servesc friptura de pui sau pastele oferite de stewardesă. ”De ce nu? Sunt gratis.”
Pentru că nu mi-e foame. Pentru că poate le veți da unui amărât căruia îi este.
”Nu cred. Cred că mâncarea care rămâne este arsă.”
Așa spune stewardesa și zâmbește veselă. E din Tunisia, de unde era Claudia Cardinaci. Așa zice, Cardinaci. Eu îi spun că e Cardinale, dar ea insistă să spună cu ”ci” și cine sunt eu să spun altfel, că doar nu am sânge de tunisiancă, așa cum are atât ea cât și Claudia.
Avionul zboară, plin cu oameni grași care mănâncă fără să le fie foame, ciupesc un pic din pui sau iau 3 ațe de spaghete. Caserolele sunt strânse jumate pline, jumate goale, depinde dacă ești pesimist sau optimist. Eu sunt pesimistă. Tot de la cozi mi se trage. Cozile care au tăiat copilăria așa cum tai cu ața mămăliga. La țară.
Acolo unde nimeni nu a murit de foame, că erau găini și ouă și se făceau ceva legume în curte și chiar și ăia de la cooperativă îți mai dădeau niște făina că pe vremea aia se făcea griu cum trebuie și nu era ca acum, cu secetele ăstea mamă, de speriat.
Drumul lui Cormac Mccarthy îmi vine din nou în minte. Foametea și nimicul, depozitul de mâncare unde găsește câteva conserve și lungul lui drum spre mare, acolo unde speră că mai este ceva, ceva care să îl salveze nu pe el, ci pe fiul lui care nu a trăit să cunoască o altă lume decât acest coșmar arzând. Și nu mai există nuci de cocos, care să umple sacii care să îl ducă undeva, departe de malul cu moarte.
Și acum, cu gândul la Drumul, îmi dau seama că sunt norocoasă.
Oamenii cu copilării triste, chiar și pesimiști, chiar și deprimați, se bucură mai tare de viață.
Cine a zis asta? Raluca Feher în fața Marii Adunări Naționale a Reptilienilor de Rit Vechi, prezidată de Lorin Furtună II, martie 2021, Chiang Mai, Thailanda.