Burta Andreei se mișcă, împinsă pe dinăuntru de piciorul nenăscutului. Pielea face cute, pe unde trece piciorul crește ca un val de apă atunci când în jurul tău dă ture rechinul taur, aripioara dorsală împungând suprafața, la început puțin, apoi izbuncnind de sub pelicula de apă. Poți să fugi dar nu te mai poți ascunde. Ești mamă.

Andreea nu sesizează pericolul. Privește fericită piciorul desenându-i pe carne relieful drumului parcurs de micul excursionist de la ea din burtă. E primul copil. Băiat.

Ce contează că tac-su e un animal și o bate? Ce contează că o să vină acasă beat și o să facă scandal, că o să trântească și o să plece la altă femeie, știe ea, la Mirela, curva nenorocită care aproape că i l-a mai luat odată, când era în luna a cincea. Dar a trecut totul și de fapt nimic din toate astea nu contează pentru că acum îl are pe el, pe nenăscutul turist care uite, acum escaladează vezica. Îi vine să facă pipi.


De ce nu faci copii?


Mătușa, bunica, mama, unchiu, colega, vecinu se întreabă.

Copiii ne fac mai buni. Copiii ne împlinesc. Copiii ne eliberează. Copiii sunt epilogul fericit al unei vieți scurte și subțiri ca un scuipat de țigan primit în ochi atunci când ceri restul la semințe de bostan.
Și atunci de ce nu faci copii?


Pentru că e simplu.

Pentru că e egoist.

Pentru că nu vreau să pun în coșulețul bietului suflet care e pe cale să vină pe lume toată recolta de rahat strâns în fosa septică a unei vieți. Nu vreau să meargă cocoșat de responsabilitatea de a o face fericită pe mama, de a o împlini pe mama, de a o face mândră pe mama, de a o elibera pe mama, de a o face mai bună, răbdătoare, înțeleaptă pe mama.

Acum când scriu, mă gândesc că ar trebui să primesc pensie pentru 40 de ani de muncă. 40 de ani în care am tras ca Michelangelo, să pictez sixtina maică-mii, să-i tencuiesc bordeiul târnosit al vieții ei de fată de la țară. Să îi hrănesc ambițiile ei de emigrantă urbană. Să rânesc în cușca monstruoaselor complexe de inferioritate. Cenușăreasa.

”Adu-i lu mă-ta o bere” îi zice acum Andreea lui fii-su. Are 16 ani. E băiat mare. Spate lat. Biceps harnic, că joacă handbal. Poate să ducă o bere pentru mă-sa care a sacrificat totul pentru el. Mă-sa care nu a avut parte de marea dragoste a vieții ei pentru că îl avea deja pe ăsta micu și nu putea să plece de nebună. Poate să îi aducă o bere lu mă-sa care a avut grijă de el, l-a dat la cele mai bune școli, l-a trimis la handbal, l-a lăsat să facă ce vrea, iar, când era mic, ce să mai zic, i-a umplut camera de jucării și nu i-a refuzat nicio plăcere.

Decât pe aia de a nu o auzi zilnic plângându-se de taică-su, bețivul, curvarul, nemernicul, violent și ticălos care … dacă ar da acum timpul înapoi nu ar mai sta cu el nicio secundă. ”Dar asta ar însemna că nu te-aș avea nici pe tine. Lumina ochilor mei. Mai adu-i lu’ mă-ta o bere.”

Băiatul pleacă la bucătărie, calcă apăsat cu piciorul ăla care, acum 16 ani, lăsa urme în carnea mamei.

”Cum trece timpul.” se uită Andreea după el. ”Tu când ai de gând să faci un copil? Sau nu poți?”

Sau nu pot.

Am sterilet la creier.

2003. Decembrie 2003. Primul Crăciun exotic din viața mea petrecut în țara unde toată lumea îți adresa zâmbind un ”Meli Clismăăăăs” mieunat. De ușa camerei de hotel am avut atârnat un ciorap cu clopoței în care, în fiecare dimineață, primeam ziarul. Meli Clismăs indeed. Nu aveam atunci jurnal, nici roaming, nici wifi și aveam o amărâtă de cameră cu film. Bangkokul era plin de tuc-tucuri care nu te duceau niciodată unde vroiai tu ci la magazinul de suveniruri unde vroiau șoferii. O încleștare permanentă, nervi întinși sub zâmbete albe, ”meeeliii clismăs, cumpără ceva r-ai al dreacu de turist.”
Templul ăla e închis, palatul regal e în renovare, e sărbătoare budistă și nu poți să intri la Wat Pho. Uere ar iu from?
Romania.
Dan Petrescu, ui nou Dan Petrescu.
În 2003, thailandezu tuc-tucar auzise de România din campionatul englez de fotbal.

11 ani mai târziu. Nu mai sunt tuctucuri. Poate o zecime din câte erau în 2003. Meli Clismăs nu mai zice nimeni, că e ianuarie. Mă opresc să îmi scarpin piciorul ciuruit de țânțari. Mă ridic, lângă mine a răsărit un cetățean care mă întreabă de unde sunt.
Îi răspund, se scarpină în creștet, încearcă să răzuiască un răspuns pe lozul frunții. Necâștigător. Nu se lasă. Mă întreabă unde merg. La Wat Pho. Nu.
”Nu e bine. Mergi la râu, sunt bărci care merg la Wat Arun, e sărbătoare budistă dar se termină la 4. Grăbește-te.” Normal, budiștii ies și ei din schimbul I și se duc acasă la 4. Îmi vede expresia și se repliază. ”Eu nu sunt de aici, sunt din Phuket. Vreau doar să te ajut. Uite, în stânga e palatul, în față e templul cutare dar eu zic că o dată în viață ai ocazia să vezi sărbătoarea asta, bărcile sunt ieftine, doar 900 de bahți bilet cu cină inclusă. Nu sunt de aici, vreau doar să te ajut. Pot chiar să chem un tuctuc.” Ridică o mână și face recapitularea: ”Deci, unde mergi acum?”
La Wat Pho.

”Nuuu, nu ți-am zis că e sărbă..”
Coboară mâna ridicată, prea târziu. Un dovleac transformat în tuctuc de zâna cea bună e deja aici. Așa zisul om din Phuket dă să-mi facă vânt înăuntru. Mă împotrivesc. Arunc un Meli Clismăs și mă prăvălesc ca o Ană Karenină în trafic, căutând scăpare.

Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Poate doar faptul că au apărut nenumărate indicatoare, tăblițe, panouri care te anunță să stai cu bunghiu pe portofel că este plin de pickpocketsi. În metrou, la temple, în piețe, în mall-uri, în cârciumi. Fiți atenți la ciorditori. Și mai fiți atenți la cioaca asta cu neni care zic că e închis monumentul x și care vă oferă, în schimb, cruiseuri pe râu și mai fiți atenți la tuctucuri că văd duc la magazine de suveniruri și mai fiți atenți la cetățeni îmbrăcați în costume, care par oameni serioși și care pretind că sunt ghizi și vă cer mulți bani ca să vă prezinte câte un templu de mâna a șaptea ca pe a șaptea minune a lumii și vă cer câteva sute de bahți pentru asta și mai …
Dar poliția ce face?

Înțeleg că eu trebuie să fiu atent, dar totuși, ce face poliția?
Cluburi de noapte își face. Biznisuri își face. Nu are timp să prindă micul pungaș care te buzunărește, că are treabă cu taxe de protecție și afaceri cu droguri și prostituție și …Oricum, nu-și mai vede capul de treabă poliția.

În parcul Benjakiti din Sukhumvit sunt panouri pe care sunt înșirate 27 de interdicții. 27, le-am numărat. Nu ai voie să hrănești animalele, să vii cu animale, să pleci cu animale, să mângâi animale, nu ai voie să culegi flori, să aduci plante, să filmezi fără aprobare de la municipalitate. Dacă nu te conformezi și lași păr în parc sau îți tai unghiile sau ți se scutură mătreața peste o panseluță, ești îndată amendat.
De către cine? te întrebi ca boul, privind în jur. Că nu e picior de gardian, de polițist, de omul legii. Te amendezi singur. Așa cum faci totul singur. Te ferești de pickpocket, te ferești de escroci, te ghidezi singur, vorbești singur. Thailandezii îți zâmbesc și îți iau 10% service fee pentru asta.
Meli Clismăs forever.

Am terminat cartea a doua. Am dat-o la editor, aștept să îmi trimită un cufăr de reclamații, ea, editoreasa, așteaptă să îi zic un titlu. There and back again, călătoria unui hobbit cu picior epilat. Așa mă gândeam să îi zic. Ca să vedeți că nu mănânc răhățel, pun icișa un extras. Stați cu ochiu pe librării, Editura Trei, cândva în februarie. Așa să ne ajute bunul și strașnicul Mnezeu, dar ce spun eu, domnu cu barbă și tricou pe care scrie ”Je suis Charlie”. ”Ceasul îmi dă un brânci jos din pat. E 7 dimineața. Am timp de micul dejun înainte să fugim la gară. Aș vrea eu. Băiatul care are în grijă pregătirea micului dejun s-a luat cu vorba și-a uitat să cumpere pâine însă a fost îndeajuns de agil încât să se achite de a doua lui îndatorire, adică să ne găsească un taxi. ”Las că mâncăm în tren”, îmi zic în timp ce cu o ureche ascult șoferul care spune că drumul ne costă 25 de soles dus și 30 dus-întors, iar cu cealaltă ureche prind murmurul orașului care bodogăne cu ochii cârpiți în dimineața rece. 30 de soles? De banii ăștia în Lima te-ar plimba cu mașina 6 ore neîntrerupt. Ce-i măi oameni buni cu voi de sunteți așa de lacomi? Deși e înconjurat de mine și o tonă de zăcăminte naturale, Cuzco nu are niciun pic de industrie. Taximetristul mârâie o poveste croită după tiparul celor auzite în Columbia și Chile, un platouaș unde avem la grămadă corupție gigantică și o companie spaniolă-întotdeauna e o companie spaniolă care pune mâna pe ditamai complexul industrial, dacă se poate de importanță națională. O mină, un baraj ceva. Și apoi, compania spaniolă urinează burghezo-moșieresc pe localnici. În cazul Cuzco avem de-a face cu o exploatare de gaze naturale administrată de spanioli care vând gazul la export. “În Bolivia e 12 soles metrul cub și la noi acasă gazul nostru costă 34” pufnește înecat de draci taximetristul. Totul e mai scump aici, în Cuzco, decât în restul țării și nu-s locuri de muncă. D-aia tot cusqueanul se bulucește la buzunarul turistului. Mize mici: un masaj, o fotografie cu lama Virginica, o spălătorie de rufe sau un internet. Nu hoteluri, nu restaurante. Alea sunt deschise toate de străinii care au dat năvală acum vreo 10 ani și-n sărăcia crâncenă peruană, au fost regi cu 500 de para. Acum nu te mai atingi de case. Una în centru poate să fie și milionul de dolari iar un apartament amărât de pe deal, în subrațul Cuzcoului, sare de 10.000 de parai. Câinii se aleargă în mijlocul drumului. Sunt zeci, sute, ca după demolări. ”Chiar așa amigo, care-i treaba cu dulăii?” ”Aaaa, păi nimeni nu-și leagă animalul aici. Ei se plimbă ziua pe unde-au chef, se descurcă. Seara vin acasă.” Tiiit-tuut!!! claxonează să sperie o turmă de 6. La isteria de pe drum mă mir că nu văd din 3 în 3 metri câte-un hoit de perro. Șoferu-i mândru nevoie mare și are și o explicație pentru lipsa de accidente: “Se conduce bine în Peru” Discutabil. Dacă te gândești însă că până mai acu vreo 5 ani, în țară erau un sfert din mașinile care sunt acum și că o grămadă de indivizi conduc fără griji și carnet, trebuie să îi dai dreptate taximetristului. “Vin să vă iau diseară?” După 6 minute de negocieri stabilim că vine și-o să aibă o plăcuță cu numele, ca la aeroport. Elegant. Rând pe rând, van-urile scuipă în fața gării încărcătura de turiști încotoșmănați, gata să fie dați pe spate de Machu Picchu. Chioșcul gării Orient Express servește patiserici fine și cafeluțe scumpe dar nimic nu te pregătește pentru pumnul în plex înfipt brutal de Peru Rail, cea mai scumpă cale ferată din lume: 90 de kilometri cu ciu-ciu te costă 76 de dolari, doar dus. Păstrugi în paltonașe te întâmpină în fața fiecărui vagon și îți zic ”bine ai venit”. Înăuntru primim o cutiuță minusculă, d-aia în care își ține proteza Mutulică. În ea, miniaturali, sunt cartofi gratinați înfipți în scobitori de veveriță și porția de salată quinua pregatită pentru Degețica la dietă. Distincție de plastic. La Ollantaytambo, una din stațiile de pe scurtul drum către Machu Picchu, stăm 20 de minute în bătaia vânzătorilor ambulanți. Păturica-pernuța-geanta-suportul de pet-pălăria de incaș făcută în China, toate ne sunt fluturate în fața geamului o dată, de două ori, de trei ori. Stewarzii zâmbesc strâmb și ne spun că trebuie să așteptăm un autocar cu americani care nu a ajuns la timp, au pierdut trenul. Noroc că locomotiva are artroză și abia merge că uite așa reușesc să ne prindă din urmă. Ne smulgem într-un final și pe culoar încep să se agite nu surdomutul românesc care îți pune muțunachi de cauciuc și agende electronice, nici femeia cu reviste, nici măcar călugărul care vrea bani pentru o nouă mânăstire. Sunt chiar angajații Peru Rail care încearcă să stoarcă toți banii de pe tine. ”Poate vreți o carte sau o șapcă sau un tricou.” Nu netrebnicilor, jos mâinile de pe bugetul meu. După 3 ore juma ajungem, în sfârșit, în Agua Calientes. Stewarzii sunt duri: călătorii coboară doar după ce descarcă ei bagajele. Tu-ți organizarea măicuței tale de țărișoară turistică. Un domn cu alură de ghid îmi aude bombănelile și mă corectează. Zice că Peru Rail nu-i, așa cum zice numele, o companie peruană ci, nici mai mult, nici mai puțin decât o firmă chiliană. Haha, ticăloșie în travesti. Un soi de ortaci ai lui Iliescu, costumați în liberali. Ghidul îmi spune că vecinii de la sud au mai pus laba și pe cea mai șmecheră fabrică de bere peruană, Cusquena. Deci bieții nativi au rămas cu adevărat în cucul gol. O clasică mișcare a capitalismului veros.