Archive

Monthly Archives: January 2017

Cheran Michoacan nu este un armean care vinde cafea la Sulina ci singura localitate din lume unde poporul a eliminat partidele politice și acum se gospodărește poporul singur, ca un om mare. Nu există criminalitate, nu există trafic de droguri, nu există corupție. Guvernul federal este obligat să lucreze cu noile autorități chiar dacă acestea nu fac parte din rețelele lor de baroneți locali, ci sunt niște pârliți de țărani. Iar banii veniți de la guvernul federal sunt investiți în șosele, clinici și școli. Poate și în cârciumi, dar asta nu pare să facă rău nimănui.
Mexicul e o țară atât de coruptă încât au plătit o altă țară ca să fie pe primul loc în topul celor mai corupte țări. Partidele politice sunt tripozi gigantici care adună popor, îl storcoșesc în măruntaiele lor metalice și apoi fertilizează ogoarele cu sângele victimelor. Santa Anna a vândut Texasul americanilor, toată lumea știe că a luat o grămadă de bani ca să se arunce la pământ, cu mâinile strânse pe aurul din buzunare, urlând: mă predau, înfruptați-vă, nu pot să fac nimic să vă opresc. Zeci de ani mai târziu, președintele Salinas a vândut tot ce înseamnă companie petroliferă, acum mexicanii scot țiței, îl exportă pentru prelucrare în State de unde importă benzina care, atunci când dolarul umplut cu heliu se ridică în stratosferă, ajunge să coste enorm și să scoată poporul în stradă.
De ce nu rafinați aici petrolul? Nu putem. Salinas a închis rafinăriile.
Tot el a privatizat căile ferate, a transformat gările în muzee și a lăsat doar câteva linii pe care americanii de la Kansas South își plimbă trenurile. Pe vagoanele pline cu minereu sau petrol scrie Make America Great. Dedesubt, în praf, scrie Make Mexic Insignifiant.
Apoi a venit alt președinte care a privatizat compania de apă și apoi altul care a dat și el la pește cu dinamita și am ajuns la Pena Nieto și la guvernatorul din Veracruz și ăla din Chiapas, amândoi cu numele Duarte, amândoi hoți, dar ăla din Veracruz și criminal, a ucis 17 ziariști, a luat banii de la gura canceroșilor, ciumă bubonică nu om.
Poporul îndură așteptând ca cerurile să se despartă și Santiago Matamoro să coboare cu sabia în flăcări și să-i spintece pe ticăloși. Dar Santiago întârzie, a ațipit, e obosit, nu are chef de ieșit din casă și nu vine. Și oamenii nu reușesc să iasă din așteptarea asta care este viața, plasele cu responsabilități sunt prea grele așa că preferă să le lase jos, să se pună pe ciuci la umbră și să bodogăne lipsa de opțiuni și viitorul de căcat pe care îl au.
Nu avem nimic de făcut, spun oamenii cu voci mici și apoi se întorc la țuici și la destinele lor mobilate cu spaimele părinților lor, cu modele în care slugărnicia e o virtute.
Pe marginea autostrăzii 57 care duce în nord sunt capele negre, ale Sfintei Morți. Aici se opresc să se roage sicarioșii. Cer morții să îi ajute să scape cu viață din atacul pe care urmează să îl dea.
Aprind lumânări și aduc ofrande morții ca să obțină viață.
Paradoxurile crează cele mai puternice reacții. Iar biserici noi așteaptă să fie fondate în această lume cu speranța tocită ca o banchetă de Dacie 1300.
Mă rog ca lumea să vadă că înainte de orice îți trebuie comunitate, că orgoliul trebuie părăsit în pădurea neagră, fără busolă, hartă sau vreo feliuță de pâine pe care să o fi presărat pe drum ca să știe pe unde să se întoarcă. Mă rog să înțeleagă că ei sunt ei și noi suntem noi și că ei sunt unde sunt pentru că noi i-am lăsat să ajungă acolo. Pentru că nu ne-a păsat. Pentru că l-am așteptat pe Isus, pe Iliescu, pe Băsescu să ne salveze.
Mă rog ca mâine lumea să fie iar în stradă pentru că ei au mai mult de pierdut decât avem noi de câștigat și orodonațele vor fi date.
Mă rog să luăm exemplu de la Cheran Michoacan, care nu este un armean ci un grup de țărani care au înțeles că nimeni nu va veni să îi ajute și că puterea politică e o iluzie.

Baloanele se ridică deasupra bisericii, arată ca un grup vesel de spermatozoizi porniți să fecundeze ovulul solar. Bat clopotele și aripile porumbeilor le prind sol, la, si-ul și urcă albe, încercând să ajungă din urmă baloanele și mai albe care au plecat de la o nuntă cred eu, dar mă înșel. E o înmormântare care strânge traficul în căușul palmei, sunt câțiva bărbați cu șepci roșii, mergând braț la braț, ca un berbece atacând o cetate. Nimeni nu e îmbrăcat în negru și coșciugul e alb cu mânere arginti. De lângă el, pleacă baloanele, nu știu cine le dă drumul, par să aibă captivă în cortegiul funerar o balenă care a înghițit un uriaș săpun.
Cerul e albastru, mai albastru decât rochițele de atlas croite pentru bebelușul Isus. Mexicanii nu au bani să treacă strada dar uite că își cumpără păpuși Isus pe care trebuie să le îmbrace pentru diverse sărbători creștine. În piața Republica sunt chiloți, șosete, căciuli, mantii și rochițe albastre, roz sau albe pentru păpușa-prunc Isus care are ochi enormi, de algeriancă rea de muscă. Am văzut ieri o femeie care își ținea bebelușul Isus în brațe, înfășurat într-o păturică, îl legăna în timp ce din boxele de la 1 metru jumate de ea o voce bărbătească urla o reclamă la antenele parabolice minune care te ajută să prinzi toate canalele naționale și pe cele naturale. Așa zicea.
Canalele naturale.
Acum aș putea face ușor un șpagat care să unească lumina azurie de aici, de la 10 metri de Tropicul Cancerului până în gura Cancerului care plantează seară de seară tumori în urechea poporului dar știți ce, mai dă-l în pizda mă-sii de cancer, cancerul o să moară, consumat de propria lui fertilitate multiplicată nesfârșit pe canalele naționale și naturale.
În deșert este tăcere și peyotele se ascund de lanterna lui Christian. Rătăcim în beznă și caprele râgâie, caii sforăie și frica își strecoară degetele reci pe ceafă. Calea Lactee a fost îngropată sub patru lopeți de nori grei, e atât de negru totul încât guvernul Dragnea pare prin comparație gri și mă gândesc că sunt chestii mai rele decât să amnistieze ăștia Voiculescul și să scape Iliescul de povara mineriadelor și a revoluției.
Pedeapsa cea mai mare este să ne lași singuri, suspendați în noapte într-un timp fără ceas, noi cu creierul nostru, construind din zgomote mici, din tăceri mari, din întunericul imens pe care nu putem să îl cuprindem cu mintea dar pe care îl înțelegem cu inima, construind spaime care ne definesc, ca niște amprente pe care le lăsăm în noroiul fricii.
Ți-e frică să mori, ți-e frică să mori sărac, ți-e frică să mori nerăzbunat, ți-e frică să mori fără să fi ajuns faimos, ți-e frică să mori tânăr, ți-e frică să mori fără urmași, ți-e frică să mori până nu trece ordonanța amnistiei, ți-e frică să mori fără să fi apucat să …
Focul s-a stins, dimineața stă după ușă, nu intră. Se uită la mine cum tremur și mă tem, dar nu de propria mea umbră, pentru că noaptea umbrele dorm și noi devenim umbrele celor care ziua calcă semeț în picioare întunericul.
E în continuare negru totul în jur și grozav de frig dar coșmarurile îmi încălzesc vârfurile urechilor. Uitându-mă-n jarul pâlpâind ca o conștiință de politician trist, mă gândesc că o condamnare strașnică pentru oamenii ăștia, ai poftelor simple, politicieni, staruri tv, birocrați, pupincuriști ar trebui să fie aceea la 45 de minute de singurătate cu ei înșiși, încercând să scapere un chibrit în hăul beznos al nimicului care sunt ei.
Oare ce visează Ion Iliescu atunci când mănâncă greu seara? Oare ce îl trezește transpirat pe Dragnea?

Unii din oameni au pisici. Ele îi fac pe oameni să se simtă mai puțin șoareci. Cu o pisică în brațe, un om-șoarece se simte leu.
În folclorul mexican există nahualul. Este individul înzestrat cu puterea de a se transforma în animale, în jaguari sau acvile, în pume sau coioți.
Citind mailurile și reacțiile pe facebook la apelul Frontline Club către advertiseri de a boicota stațiile România TV, Antena 3 și B1 îmi dau seama că și noi avem nahualul, dar unul în care oameni mari se transformă în gândăcei, oxiuri sau șoricei căcați pe ei de frică.
Nahualul românesc este pe invers.
Un om mare pe dinafară este incredibil de mic pe dinăuntru, gonflat în egoul lui, pește banană condamnat să crape în firidele în care s-a strecurat înainte să se îndoape cu self-esteem.
Să luăm exemplul unui nene care este director de creație la o mare agenție din București. Primul la îmbrăcat smokingul și urcat pe scenă pentru o tinichea aurită, elegant, nonșalant, veșnic uitându-se în nădragi să vadă dacă creativitatea îi stă bine pe ouă. Ei bine, această persoană parfumată primind pisica discuției despre etică în publicitate s-a declarat oripilată de impostura demersului Frontline.

Cum să facem recomandări clienților unde să își ducă brandul când noi, ăștia din publicitate, se știe, adormim când vedem un plan media, când am lucrat (unii din noi chiar și 12 ani) pentru țigări, când nu suntem pregătiți să demisionăm dacă nea clientul nu ne ascultă și rămâne pe poziții?
Așa s-a întrebat domnul cu premii și spaime și apoi, în timp ce închidea ușa, ca o ultimă demonstrație a rafinamentului, a adăugat argumentul suprem: ș-apăi chemarea la boicot înseamnă o lipsă crasă de umor.
Ăsta e un păcat capital al lui Frontline că nu a râs când cei peste 20.000 de oameni care au ieșit în stradă au fost terfeliți de ciutaci și gâzi că sunt sorosiști, plătiți să dea o lovitură de stat cu 50 de lei persoana și 30 de lei câinele. Ce spune asta despre intelectul nostru, al ăstora de la Frontline, când nu suntem în stare să apreciem o glumă bună? Că suntem cretini. Cretini și răi și vrem să tăiem bănuțu celui mai meseriaș stand-up comedy din țară și să-l văduvim pe domnu ăsta rafinat, care știe să aprecieze hazul de calitate, de o sursă de voie bună care îi hrănește creativiatatea.
Așa a spus directorul de creație și a zis pas la apel, nu înainte să se uite în pantaloni și să-și aranjeze creativitatea sculată de o glumă bună pe care tocmai o spunea Ciutacu la televizor. Apoi a dat pisica altuia și s-a întors la ros o pungă de mălai câștigată la un festival de publicitate cu spotul făcut pentru un festival de animație care, ce să vezi, coincidență, are un icon un șoarece la fel de mic ca el.

Cunosc un om care lucrează la Antena 3 pe o funcție zdravănă. Îl știu de când ciordea din poșeta mă-sii ca să aibă de-o bere, îl știu de când ieșea pe străzi urlând că am învins după victoria ineptă a lui Emil, îl știu de când mânca șnițelele maică-mii și se declara monarhist. Am vorbit cu el în 2009, înainte de alegerile prezidențiale, Mihaela, dragostea mea&co. Mi-a spus că trebuie să înțeleg că dacă votez cu Băsescu îl las fără serviciu pentru că dictatorul îi va închide prăvălia.

Băi, ești nebun, de ce nu o închide de acum? De ce îi trebuie al doilea mandat ca să facă ceva ce poate face acum?

Nu înțelegi nimic, așa mi-a zis atunci. Mi-am zis că e spălat pe creier, e speriat omul.Cine știe ce le zic ăia la serviciu?

Apoi l-am reîntâlnit în 2013. Mi-a povestit cum a fost în California sau Nevada unde s-a dus cu gașca de boiernași ca să ridice premiul luat de fapt de Cristi Tamaș, un operator strălucit care, ca să vezi ironie, a filmat hazul american al păcăliciului șpagatist, al ursachelui buhăit (soțul jurnalistei care se pierde în marea de rahat care e Antena), și al predicatorului rujat.

Trecuse spaima, dictatorul, chiar și așa, ales, nu închisese A3 în ciuda tunului de zoaie care trăgea non-stop în Cotroceni. Iar prietenul meu avea o barbă de 5 zile pe obrazul care nu se crăpase căci dedesubt nu exista nicio urmă de activitate tectonică născută dintr-o crispare morală.

“Iau bani de la un nemernic, un securist ticălos care s-a proțăpit în ușa latrinei tranziției și care percepe ca o mamașă cu mustață, o taxă uriașă ca să ne facem nevoile.”
Nu s-a gândit la asta.
E adevărat că nici eu nu am comentat când eram angajata lui Căncescu la Brașov, senator, prefect, nșpe dosare penale. Nu le avea atunci, în 1994, ci acum.
Nu am comentat nici mai târziu, când am lucrat la Sârbu unde am băgat la negru, fără carte de muncă pentru că eram pulimea. Nici împotriva lui Vântu nu m-am întors, chiar mi-a plăcut de el, așa am ajuns în 1999 să fiu corespondent NATO și apoi de război, în Iugoslavia.

Dar aveam scuza că aveam 25 de ani.

Eram o cretină entuziastă într-o țară unde nu exista corupție, dosare penale, minerii puneau panseluțe și liderii sindicali puneau 6 kile de osânză pe ei după fiecare negociere cu politicienii.

Dar am îmbătrânit și am început să îmi pută jegul din presa românească.
Și nu mă pot opri să nu mă gândesc la fostul meu prieten.
Cât de mulți bani vrei să faci, cât de disperat ești ca să fii producător la acest post de televiziune care reprezintă pionieratul asasinatului mediatic și care a reușit să ducă la perfecțiune asasinatul mediatic?
La un salariu de 8000 de euro pe lună, cât spune fostul meu prieten că face, înmulțit cu cel puțin 10 ani de când e la Antene, dacă ar avea o urmă minusculă, o amintire a unei amintiri a unei amintiri despre cine era acum 20 de ani, ar spune că și-a făcut mălaiul și ar pleca.
S-ar uita cum se joacă ăla micu, fără să știe că taică-su lucrează pentru niște criminali și și-ar spune că nici nu vrea să afle.
Căci cum i-ar putea explica de ce a făcut asta atâta timp? De ce a rămas?
Pentru că nu avea bani de scutece? Pentru că era tânăr și își făcea meseria? Că îi plăcea puterea?
Da. Asta înțeleg. Îți place puterea.
Ești șerif la televiziunea aia care scoate în stradă pensionari cu mințile ferfenițite, televiziunea care l-a promovat oracol pe unul ca Ciuvică. Poți să spui orice fără să pățești nimic, dictatorul, lovitură de stat, mineriadă, Soroș, Koveși.

Nimeni nu îți face nimic. Ești intangibil.
Posibil ca prietenul meu să fie intangibil pe dinafară. Dar pe dinăuntru o să fie rupt de ceea ce se va întâmpla peste cel mult 15 ani. Disprețul propriului copil.
Căci sigur se va întâmpla. Așa cum disprețul foștilor lui prieteni, ăia care au împărțit cu el o bere, o țigară, o femeie, o vacanță, l-a ajuns din urmă.

Scârba fie cu tine, știi tu cine!!!

Ăsta e un post din decembrie 2014. Nu existase încă gura de aer proaspăt și de micronormalitate dată de guvernul Cioloș.
Oamenii sistemului, cei 1 milion de oameni despre care vorbește România TV că vor ieși pentru grațiere și drepturile omului în stradă, ei stau la pândă în primării, în prefecturi, în birouri de satrapi locali, în ambasade și în orice loc unde statul a penetrat.
Cu ei trebuie să vorbim, pe ei trebuie să îi convingem că ce se cere în stradă e bine. Cum să convingi o secretară care a fost angajată de un unchieș că abuzul în serviciu trebuie incriminat? Cum să convingi un șofer analfabet că e ok să fii pedepsit dacă furi?
Cel puțin 1 milion de oameni sug de la țâța corupției din România.
Ei ar putea ieși mâine în stradă. Cum facem să-i oprim?

Ponta e rezultatul firesc, nu accidentul pitoresc

Doamna de la ambasadă are 60 de ani, breton, strungăreață și comportamentul unei secretare de director de aprovizionare, care știe că slănina e la ea, nu la tovarășu director, el e cu meandrele concretului dar ea știe că nu sunt meandre în concret. Doar linii drepte.
Doamna de la ambasadă nu ridică tonul dar te ceartă agramat: ”Scriți doamnă. Aici nu e completat. Scriți așa cum e în modelul de formular.”
Arată undeva spre un avizier unde sunt 4 modele de formular, alte câteva acte normative, niște notificări.
”Care din ele? Că îmi arătați o direcție generală, nimic clar.”
Doamna de la ambasadă nu suportă obrăznicia: ”acolo Ddduuuammnăă.Uitați-vă și completați ca în model.”
Mestecă lung ”d”-ul, îl plimbă prin gură ca pe-un sâmbure de prună găsită într-o gălușcă, înainte să îl scuipe. E o cobră nervoasă, bulbucă ochii sub breton.
S-a săturat de idioții care vor zilnic să meargă în excursii în țara asta minunată la a cărei ambasadă lucrează dumneaei.

”Aveți adeverință de la serviciu?”
”Am.”
ia hârtia și izbucnește: ”Unde e dddduammnăă suma?”
”Ce sumă?”
”Venitul, salariul? Unde e trecut?”
”Nu scrie pe site-ul ambasadei că vreți asta, scrie doar că doriți o adeverință unde să se precizeze că sunt angajată într-o unitate de producție. Fiți mai clari, precizați ce doriți.”
Doamna își pierde machiajul de doamnă. E roșie sub bretonul blond. Dă să..
”Am adus și extras de cont. Pe site zice că ori adeverință de angajat ori extras de cont.”

Doamna de la ambasadă se răcește brusc, sub jetul extinctorului. Se uită la cont, îi convine, dracii dispar chițăind, undeva sub ușă. Îmi aruncă chiar și un zâmbet. Dispare cu pașaportul și eu îmi strâng bulendrele când în antecameră intră o femeie cu păr creț și multe întrebări. Notează tot ce e pe formular, se scarpină pe frunte, pe ceafă, apoi apasă pe soneria care scoală strigoiul cel rău din mormântul biroului și-l aduce afară.
”Bună ziua, am o întrebare. Dacă soțul meu nu are adeverință de salariu și nici cont în bancă, ce fac? Pot să…”
”Nu.”
”Păi suntem căsătoriți și..”
”Fiecare este o altă persoană, nu puteți dddduaaammmnăă să veniți cu venituri decât pentru dumneavoastră.”
”Dar are bani dar nu pe carte de muncă și nici în cont și eu pot să..”
”Dddduuaaamnnnăă, dacă aveți 2000-3000 de euro pe lună, da. Puteți. Dar eu nu cred că aveți un salariu atât de mare. Deci nu puteți.”
Femeia cu părul creț și multe întrebări înghite bădărănia doamnei de la ambasadă. O înghite ca pe un penis băgat în gură de un șef care te violează pe tăcutelea, în birou și tu nu spui nimic, caști gura și înghiți că ți-e frică să nu-ți pierzi serviciul.
Doamna de la ambasadă își scoate mădularul din gura femeii cu părul creț și zice: ”noi la ambasadă vă judecăm după ce sunteți.”
Zâmbește și trage ușa.

Cine sunt oamenii ăștia? Cine sunt oamenii ăștia care nu știu că a murit Ceaușescu, oameni care habar nu au că nu mai trebuie să dai pachete de Kent la medic și nici săpunuri la vânzătoare? Cine sunt oamenii ăștia capabili să te cântărească și să-ți spună valoarea ta de om doar după o scurtă evaluare a coafurii? Și de ce, în ciuda acestor talente, nu sunt miniștrii sau conferențiari universitari și au rămas doar niște împingători de hârtii, fie ei chiar într-o ambasadă?

Ponta a pierdut pentru că a fost extrem de arogant.
Dar e departe de a fi singurul. Într-o țară de închipuite irosiri, de răzbunări mărunte, de oameni mici care își cumpără costume cu trei mărimi mai mari, Ponta este rezultatul firesc nu un accident pitoresc.
Și atunci, ce-i de făcut?

Unde sunt eu e cald și cântă Frank Sinatra. Nu am crăpat, deși câteodată mă gândesc că nu ar fi rău. Sunt într-un purgatoriu dragnian, am tot ce vreau dar aș vrea mai mult. Aș vrea să fiu acolo, să ies în Piața Universității, să îmi înghețe urletele împotriva gunoiului pesedist, să se transforme în gratii care să îi închidă pe infractori în pârnăi aerisite din care nu mai pot ieșii 42.000 de ani, până la următoarea încălzire a planetei.
Pe facebook, deputați ai opoziției plăpânde ne cer să apărăm justiția, cum prieteni, că d-aia v-am ales să ne arătați calea. Ne spun deputații că încă suntem în faza în care nu am pierdut tot, că împreună învingem. Mi se pare mie sau sună a reclamă proastă la rachiu de pufoaică?
În Polonia, Bulgaria, Spania sau Italia ies sute de mii de oameni la un protest, milioane în Coreea de Sud. În Mexic, profesorii își pun bandane, ocupă străzi, se bat parte în parte cu poliția. Unii sunt asasinați de statul criminal, dar nimeni nu stă la teorii de ceainărie: suntem în faza de apărare sau de rezistență, am pierdut tot sau mai avem metru ăla pătrat în care să ne înghesuim și să așteptăm miracolele. Să nu uităm, soborul de preoți nu e cu noi ci cu ei.
În librăria Amate din Oaxaca sunt 22 de rafturi cu literatură politică, de protest, Chomsky și Klein, Zapate vive, la lucha sigue! Pe un scăunel de plastic, înconjurat de cărți tăcute despre proteste vocale, americanul patron, să-i spunem Steven, îmi povestește cum a făcut în 1971 facultatea la Berlin și, for one reason or other, all my friends were romanians.
Cum e România acum?
Captivă ca o muscă în bucățica ei de istorie din care nu poate să scape.
E Balcani și practic nu poate biata Românie să își ridice fustița și să sară Alpii, să se așeze pe malul lacului Como și să aștepte înserarea.
Steven oftează și îmi arată cărți despre o altă lume pe care zapatiștii o fac, încet dar sigur, în sierra și îmi spune să le cumpăr căci vin vremuri în care cu toții o să avem nevoie să știm sub ce bolovan să ne ascundem, cum se trage cu un arc cu săgeți și ce plante puse pe rană opresc sângerarea.
Mâine e inaugurarea lui Trump. E cald și cântă Sinatra și îmi amintesc de Suzanne care spunea că speră să îl împuște cineva pe Trump, la inaugurare chiar, ca să nu mai lungim gluma. Iar soțul ei, Dan, dădea din capul împodobit cu barbă albă, ochii albaștri blânzi aprobând ce spunea Suzanne. Da, și el spera același lucru. Ca și cum uciderea unui clovn oxigenat ar readuce lumea în, să zicem, 18 august 2007, înainte ca rahatul să lovească ventilatorul.
Dar jocul ăsta de Piticot pe care îl jucăm noi ne aruncă pionii, atunci când viața lovește nervoasă cu pumnul în masă, în cutele ălea de timp unde nu ai vrea să ajungi.
Uite, noi, cu grațierea și amnistia, am ajunge în anii 90. Ce, o fi rău să ne întoarcem în anii 90? Eram toți tineri, nu aveam celulită și ficatul mărit. Dar atunci erau toți gușații la putere și nu visai să te atingi de ei, Triță Făniță și Culiță Tărâță, Hrebenciug, generalu Militaru, FSN-ul prinsese țărișoara sub borcan, ca pe o lăcustă, și începuse cu răbdare să îi smulgă picior și aripioară, încet, încet. Dinescu era slab și Petre Roman era la prima nevastă, minerii erau de neatins, conturile lui Ceaușescu golite, nimeni nu vorbea despre Securitate. De ce ai vorbi? Doar învinsesem. Ne spusese asta Sorin Roșca Stănescu și Cristoiu, Sârbu și Vântu.
Năstase era o lumină pe lângă ei și uite, anul ăsta se fac 20 de ani de când Niculae de la Prescon a cumpărat ziarul ca să mă dea afară pentru că scrisesem despre cum a pus mâna pe Brașov. Așa erau anii 90.
Să tot te întorci în timp, nu-i așa?
Unde sunt eu acum e cald afară dar e frig înăuntru. Fac cistită la suflet și aia nu se tratează.
Ieșiți în stradă și pentru mine. Ieșiți futu-le muma-n cur de ticăloși.

Ahorita vine barca. Ahorita vindecăm cancerul. Ahorita ajunge masagista. Ahorita obținem singularitatea. Ahorita se eliberează o masă. Ahorita vom coloniza Marte.
Ahorita adică acușica. Acuși ar fi prea pătrat, prea riguros în forma lui deplină.
Ahorita e ca un ou spart în tigaie, gălbenușul reținut rotund dar albușul oferind forme surprinzătoare.
Mexicanii nu aleargă pe timp ca pe o pistă, nu. Ei sar de pe un sloi de timp pe altul, fac parkour între bucăți de timp și ahorita poate fi peste 2 secunde sau peste 1 lună. Sau 2 ani, cum povestea Julia că i-au zis că îi aduc ahorita mobila și nici acum, 2 ani mai târziu, nu i-au adus-o. Bine măcar că a zis că plata se face la recepție.
Adan vine fix la 7.30 și ne ia cu barca.
Ce nume e ăsta Adan? Arăbesc?
Nu. E primul bărbat din lume, din Biblie.
Aaaa, Adam, cu e-me nu cu e-ne.
Si, si.
Mergem să vedem balene. Nu am nici cea mai mică așteptare dar oceanul e molcom-indigo, o broască țestoasă decide să iasă la suprafață și respiră adânc în soarele dimineții, pământul se îndepărtează și aici timpul dispare ca țestoasa care s-a atomizat, a înghițit atâta aer încât a devenit invizibilă.
Motorul zbiară și țărmul e din ce în ce mai mic, ne ducem către răsărit, ca niște fluturiști spre bec când deodată Adam vorbește, primul om care a vorbit atât de departe de mal și zice așa: ahorita o să vedem delfini cu burta albă. Și, miracolul primordial, la 20 de metri țâșnesc din apă, rupându-i țesătura, 7-8 delfini și apoi încă 5 și apoi încă 12. Sunt peste tot în jurul nostru, cu sutele zice Adam că sunt, migrează spre nord, spre California. Adam îi fluieră și ei dispar sub barcă după care apar în față și pe lângă, sar curbat la 2-3 metri și se pierd în indigoul apei și din nou ies, mai mulți, mai rapizi, tăcuți și agili ca niște ninjuți atacând palatul shogunului. Soarele a întins o dâră de frână pe apă, a băgat viteză și și-a dat seama prea târziu că o să se ridice așa că a frânat luuuuuuuuuung dar inutil, acum e la 2 metri de orizont. Delfinii sunt siluete care zburdă pe carpeta kitchioasă, portocalie și noi am început deja să ne plictisim de trucul ăsta al lor, sar-dispar-apar-aleargă așa că Adam întoarce și o luăm la fel de tăcuți spre țărm și apoi din senin, la 50 de metri de malul stâncos în care sunt strivite oase de trilobiți și coaste de dinozauri oprește barca și zice așa: ahorita o să vedem balene, trei, doi, unu.
Și oceanul se despică și la 7 metri de noi crește spinarea unei balene cu cocoașă, încă aruncând apă prin nara ei gigant. Și lângă prima spinare, una mai mică, a puiului care are o cicatrice albă, de la plasele de pescuit-explică Adam. Balenele sunt negre și au pielea lucioasă și mama are pe bărbie niște bube, coșuri, ce mai, ca un adolescent cu hormonii razna.
Stăm așa 15 minute, cu balenele scufundîndu-se, coada ieșind perfectă, ca o mustață întoarsă și apoi reapărînd, 3, 2, 1, brusc, ca o insulă născută sub ochii tăi din copulația a două falii.
Și apoi dispar și noi ce facem acum cu primul bărbat din lume și soarele care e sus?
Ahorita bem o cafea.
Adam ne duce la țărm și așteptăm, așteptăm, așteptăm să vină cafeaua care ahorita va fi gata. Timpul se lățește și pe mare plutește o minge albastră ca ochiul lui Dobrin, ochiul stâng al lui Dobrin iar mingii nu-i pasă de timp, e clar din nonșalanța în care plutește.
Să învăț și eu să fiu minge îmi zic.
Ahorita mă apuc de lecții.