Tata e ceferist. Am locuit începând cu 1979, decembrie, într-un bloc CFR, lângă un canton CFR de la care luam apă atunci când Piticu se hotăra să joace murdar.
Noaptea, farurile locomotivelor trimiteau lumini pe tavan care se fugăreau în ritm de ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam. Număram marfare cu sute de vagoane, târându-se cu minereu și oțel sau petrol sau cereale, ta-dam-ta-dam. Și personale, accelerate, rapide sau Mitropa, trenul lui Mittle Europa care aducea polonezi și cehoslovaci să ne vândă rujuri, ștrampi și țigări și nouă, copiilor înșirați lângă linie, să ne arunce gumă de mestecat între pietrele puțin a smoală și fier încins.
Am văzut 5-6 sinucideri, oameni care s-au aruncat înaintea trenului. Pe vremea aia puteai să mori așa, călcat de tren. Acum, mai repede te calcă Bezos cu racheta.

În 90, am prins uriașele greve care ne țintuiau în câmp, în praful Bărăganului, cu orele. Am mers la mare pe culoar, 12 ore, 16 ore, aveam țigări și băutură și făceam pipi-n câmp, țăranii învățaseră programul neliniștii sindicatelor și aduseseră tarabe lângă șine, pepeni, porumb și prune, uneori și bere.

Am fost cu trenul în toată Europa, în Siberia, în India, în America de Sud, America de Nord, Japonia, Coreea sau Vietnam, nicăieri nu am văzut trenuri mai jegoase ca ale noastre. Da, nici măcar în India. Singurul loc unde am urât trenul a fost Sri Lanka dar nu era vina feroviarilor singalezi ci a turiștilor buimaci care se buluceau în garnitură, dornici să guste exotismul călătoriei orientale.

În fiecare an e un scandal legat de cefereu. În fiecare an facem mișto de anii pe care îi întârzie trenurile noastre într-un an, de locomotivele care își continuă drumul fără vagoanele rămase-n câmp, desprinse din buloni, de țâganii care fură șine ca să le vândă la fier vechi. Râdem și facem credite și ne luăm mașină cu care crăpăm apoi pe șoselele noastre pe care s-au mutat sinucigașii care nu mai pot să se arunce în fața trenului.
Drulă zice că nu îl dă afară pe Vizante pentru că e profesionist. Drulă e profesionist și el.
Toți suntem profesioniști.
Așteptăm profesionist să se crape tot și să spunem: csf, ncsf.

Am scris în 2017.

Luni, 28 noiembrie, ora 14.12. Doamna de la ghișeu zice: ia să vedem la ce tren găsim. În timp ce cursorul aleargă pe orar, plecăm de la 14 și ne întoarcem până la 5 juma dimineața. Zâmbetul îi dispare, o fi stricat calculatorul, nu a mai văzut așa ceva niciodată.
-V-am zis eu, mi-a spus un prieten că a încercat acum 10 zile să ia bilete de la București la Brașov pentru 30 noiembrie și nu a mai găsit.
-Incredibil, bâiguie doamna ceferistă și apoi se uită de la Ploiești la Brașov. Nici de acolo nu sunt bilete.
Incompetența CFR-ului uimește chiar și cei mai umili angajați. Vineri, 24 noiembrie, am venit în picioare de la București la Sinaia, în trenul de Sibiu. În fiecare din cele 4 vagoane, pe culoarul dintre scaune erau țintuite zeci de victime ale optimismului vecin cu cretinismul, oameni care cred că trăim într-o țară normală. Studenți, profesori, contabili, manichiuriste, vilegiaturiste, indivizi care își spun că e firesc să te prezinți cu 45 de minute înaintea plecării unui tren la gară și să și găsești bilete. Pe scaun. Ce aroganță!!!
-Trenul ăsta, de 15.10, îmi explică un elev din Ploiești, e foarte aglomerat.
-Și atunci de ce are numai 4 vagoane?
Eee, mai bine așa, zice elevul. Că fiind mereu plin ochi, nașul nu vine până la Ploiești, că nu are pe unde să treacă și îi e frică să nu nască o revoltă. Așa că el, elevul, nu își ia niciodată bilet. S-a scos.
Nu numai culoarele sunt blocate ci și burdufurile dintre vagoane și toaletele. Nu suntem în iarna lui 2017 ci în vara lui 1992 sau 1993, cu vagoane ascunse sub ciorchini de oameni, ca în Calcutta, anii grevelor CFR și ai garniturilor oprite în câmp la Medgidia.
25 de ani în care în CFR s-a furat până nu s-a mai putut, așa zice expresia dar, de fapt, hai să fim serioși, se poate fura masiv în continuare, că e de unde și oricum nimeni nu se uită. De fapt, de ce știm atât despre puțin despre ce se întâmplă la CFR?
Acum a căzut capul lui Chiper și a fost înlocuit cu un Ungureanu despre care se știe că e inginer și are planuri. Nu am găsit nicăieri unde a lucrat Ungureanu înainte, din ce cută pesedistă a fost scos și nici de ce a căzut Chiper, căci, desigur, nu cred o iotă că s-a supărat ministrul Stroe pentru că a avut trenul dumisale o oră întârziere. Cum să te superi pe atâta lucru și să te arăți ultragiat de lipsa de respect în țara în care chiar tu, ministerul transporturilor spui că ZILNIC trenurile au întârzieri de 12500 de minute. Asta înseamnă 208 ore, adică 8,68 zile.
În fiecare zi în România se întârzie peste 8 zile și tu îl zbori pe Chiper pentru că trenul tău a întârziat o oră. E boier domnu Stroe, toate ca toate dar să nu îl faci pe boier Stroe să aștepte ca plebea cu orele în tren. Și atunci demiți șeful de la CFR SA că totul e de la infrastructură, se știe.
Fine with me, dar ce mai faci după?
Încerci să suplimentezi cumva pentru mini-vacanța de 1 decembrie măcar numărul vagoanelor unui tren care merge la munte unde se prognozează că vor fi uichendul ăsta 150.000 de turiști? Sau poate adaugi fix pentru joi, 30 noiembrie, și duminică 3 decembrie, câteva garnituri noi?
Nu se poate, că infrastructura e distrusă, că se merge cu 45 de kilometri în medie, că și așa e aglomerat și se circulă pe un fir între Brașov și Predeal, că e greaua moștenire, că de fapt, totul se trage de la Băsescu, atunci a pornit să se fure și nu s-a mai oprit nimenea din furat, ziceți bogdaproste că mai există și trenurile ăstea câte mai sunt.
În 5 martie anul ăsta, CFR Călători, care îi plătește lui CFR SA bani grei ca să se folosească de infrastructură pentru transportul de călători, a anunțat că “abia după achitarea datoriilor istorice CFR Călători va putea să folosească banii suplimentari în achiziţii de material rulant sau modernizări.
Deşi CFR Călători a înregistrat profit în ultimii ani, conform OUG 64/2001 repartizarea acestuia nu poate fi făcută către investiţii, ci doar către acoperirea pierderilor. Profitul nu poate fi reinvestit decât după acoperirea pierderilor istorice acumulate de-a lungul anilor, de peste 1,8 miliarde lei”, au declarat reprezentanţii companiei.

Ce înseamnă asta? Că CFR Călători nu poate să creeze condiții mai bune, nu poate să cumpere garnituri noi, nu poate mișca nimic pentru ca arădeanul care va ajunge și la anul cu o întârziere de 8 ore la Mangalia măcar să o facă într-un vagon unde buda nu e stricată. Nu. CFR Călători trebuie să plătească mai întâi banii lui CFR SA și abia apoi să se ocupe de garderoba lui.
Iar, între timp, același CFR SA, vinovat pentru starea deplorabilă a infrastructurii feroviare, să fie ajutat să iasă la lumină de DNA, pentru că acolo, zice Dragnea, chiar el, se petrec lucruri necurate.
„Avem 142 milioane euro pe care o societate de stat, CFR, trebuie să le plătească ca și pretenți. Cred că procurorii, între 2-3 hotărâri de guvern, pe care le investighează, poate investighează de ce statul român trebuie să plătească unor firme, în general străine. Nu facem lucrări, în schimb plătim. Aveți aceste informații pentru CFR SA.”

Să mori tu Dragneo.
Ai găsit vinovații.
Străinii care au venit, ca vulpea și motanul și l-au păcălit pe Pinocchio. Nu s-au făcut licitații, nu s-au respectat termene, firmele ălea care au câștigat contracte de îmbunătățire a infrastructurii au dat buzna peste voi, cu cagule pe față și bâte de baseball în mâini și v-au spart birourile și bibelourile cu pescaru chinez, amenințându-vă că dacă nu le dați lor contractele, gata, îl omoară și pe porcușorul de Guinea Aurel.
Și dacă este chiar așa, dacă ăștia de la CFR SA chiar au fost victimele unui astfel de viol financiar, a cui e vina dragă Liviu?
A statului paralel, desigur.
Joi, 30 noiembrie, între București și Brașov s-a făcut și 8 ore cu mașina. Cu trenul ar fi maxim 3 ore și 20 cu personalul. Un bilet de tren, la CFR, ar fi 49 de lei la clasa a 2 a. Presupunând că din București au venit la Brașov în jur de 50.000 de oameni (din cei 150.000 în total) și că 10.000 ar fi preferat să vină cu trenul, nu să stea ca boii blocați în mașini pe Cheia sau Valea Prahovei, dar nu au mai găsit bilete, avem un total de 1.000.000 lei, 220.000 de euro pe care CFR Călători nu i-a făcut pentru că…statu paralel.
Și așa o să fie și de Crăciun, și de Revelion, și la anul, și la mulți ani.
Suntem înțepeniți într-un ștau fără sfârșit pentru că atunci, pe 20 mai, undeva la Bușteni s-a răsturnat căruța cu proști. Și nimeni nu a mai reușit să degajeze șoseaua vreodată.
Iar trenul, eee, trenul ăla bun l-am pierdut. Tot atunci. A plecat și nu a mai oprit vreodată în gara noastră mică.

Într-un aeroport, în Indonezia, un nene mi-a spus că cea mai limpede impresie despre o țară ți-o faci uitându-te la trei lucruri simple. Cum arată steagul, eticheta celei mai populare beri și stewardesele de pe linia aeriană națională.
Tricolorul e o oroare. Fontul lu Ursus mă doare-n ochi. Și am ajuns la uniforme, călcătura țanțoșă și maxilarele încleștate ale stewardeselor Tarom. Ce putem spune despre asta?
Ohoho.

Avionu e un ATR, stewardesele afișează bucuria lui Năstase la auzul condamnării la pușcărie, salută din vârful buzelor și privesc undeva la 20 de centimetri deasupra capului tău, acolo unde scrie cu neon, probabil, SĂRACHI. Elicele pornesc să se învârtă, stewardesele indică plictisite ieșirile de acces și pliantu plastifiat care e desenat de același om care a ales fontu Ursus. Măcar plecăm la timp, îmi spun.
Și apoi elicele se opresc, se oprește aerul condiționat, se stinge lumina și stăm așa, cu măștile trase pe nas doar noi, fraierii, cinci oameni, restu cu nările fremătând libere, așteptăm ceva preț de 25 de minute, timp în care nimeni nu zice nimic, nici pilotu, nici stewardesele, de ce stăm, e problem la aparat, e amenințare cu bombă, i-au pus triunghiu pe roată că parcase pe loc de handicapați?
Nu știm și nu o să știm niciodată.
Repornește aerul condiționat, se aprinde lumina.
Zburăm și cele două condamnate la salarii babane de la Tarom ne pun pe măsuțe, învelită într-un șervețel, prăjitura casei de la Alka, pe care o poți trimite pe gât, la vale, cu un pahar de apă. Nu există altceva decât apă plată pe care stewardesele o storc din peturi mari, scrâââf-stââârc, troznește plasticul și apa curge în păhărele. Nu e cafea deși e 8 dimineața, nu e ca și cum ai aștepta să-ți dea o vodcă cineva. Dar o cafea? N-avem. Apă dăcât.
Drapelul.
Berea.
Compania aviatică națională.
Praf.
Pulbere.
Pământ.
PPPomânia.

Am scris asta la întoarcerea din Japonia în ianuarie 2020.

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.

De-o parte a ușii e Teodosie, d-ailaltă e Teoctist. Bărbile lor uleioase curg pe pereți ca defuncta Bigar, pic, pic, pic. Peste drum de aerul condiționat este Iacob Persanul. Are un moț de saltimbanc de sub care părul îi iese ca o stea de mare stâlcită de un balustru. Cei doi preoți spun, de două ori, că trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării și pentru cei ai orașelor și satelor și pentru armata creștină.
Mă uit întrebător la Iacob Persanul, Iacob Persanul nu îmi întoarce privirea.
Suntem la nuntă, prima din ultimii 6 ani, cred, copiii se plictisesc, se bat cu pernele ciordite de pe scaunele însemnate cu marker: Miroslăveanu Elisabeta, Precautu Dumitrița.
Popa spune o pildă de la rubrica fapt divers dintr-un almanah de pe vremea lui Piticu. Nu-i o metaforă, e pe bune. Zice că după o căsătorie de 70 de ani, bătrâna e în spital, pe moarte. Îi spune soțului să meargă acasă, să caute sub pat și să-i aducă cutia metalică pe care o găsește. Moșulică îi execută posibil ultima dorință iar soția deschide cutia în care sunt 40.000 de dolari și un botoșel tricotat pe jumătate.
De fiecare dată când am simțit că tu faci ceva necurat, m-am gândit să fac eu un lucru bun, ca să păstrez echilibrul universului. De fiecare dată când mă înșelai, croșetam botoșei și îi vindeam și puneam banii în cutie, i-a spus soția, dar uite, ultimul nu am mai apucat să-l termin.
Morala?, întreabă popa. Copiii au plecat să se înarmeze cu orez să arunce-n miri.
Iartă-l că nu știe ce face dar tu poți să faci bani, spune un domn cărunt pe care îl știu de când avea 25 de ani mai puțin, așa cum știu 90% din nuntași, în cucul gol la Vama Veche.
Păi nu, că tot păcătosul rămâne cu banii, remarcă o doamnă cu flori în păr.
Nu avea încredere niciodată în bănci, adaugă altcineva, ține 40.000 de dolari sub pat.
Râsete.
Țipete.
Tocuri sub bolte de viță. Copii printre picioare și drone deasupra capetelor. Porc pe rotisor electric.
Gin cu boabe de piper roșii.
Generația la a treia căsătorie.
Poate ultima, poate nu.
Soțul numărul 1 cu soțul numărul 3 dansează pe Hava Nagila.
Soția 2 și soția 3 scandează refrenul Bella Ciao, bella ciao, bella ciaaaao, ciao, ciao.
Fratele de 35 de ani duce la culcare surioara după tată de numai 4 ani juma.
Oameni cu burți, oameni cu chelie, oameni cu darul beției.
Oameni cu atacuri de panică, aparate de măsurat tensiunea și egilok la ei.
Oameni care își încep povestirile cu: mai ții minte în Vamă când am ieșit din cort și…
Oameni care nu au plecat din țară. Decât în raiduri scurte.
Ăla e șefu la ditamai corporația pe toată Europa, se mândresc cu nașul nuntașii. Face 3 milioane de euro pe an, a venit cu private jetul acasă să-și vadă părinții. Ba nu, cu yachtul, ba nu, cu balonul ca Branson.
Mă mândresc și eu cu nașul. Bravo nașule.
Bravo Halep. Bravo tinere înotător, campion mondial la juniori, al cărui nume nu-l cunosc încă.
Mă mândresc și cu omu care face dedicații la microfon: să vină răsăritul, iubesc țânțarii, ador covidul.
Atât ne-a mai rămas. Să ne mândrim cu oameni care au făcut mai mult decât noi, care au scris 12 pagini în teză. Să facem la fiecare eșec al nostru un botoșel de lână pe care să-l vindem și să ne apucăm să strângem bani.
Măcar acum.
Mariajele sunt din ce în ce mai scurte. Și e bătaie pe mica noastră cutie cu economii, oare cu cine împărțim comoara, cu soțul numărul 2 sau cu numărul 4?
Greu de spus.
Mă duc să mă rog pentru armata creștină.
Și pentru conducătorii orașelor și ai țării.
Pentru PIB și pentru Răsărit.

A ieșit Dragnea din pușcărie. Nimeni nu i-a luat banii. Irina l-a așteptat, cuminte, tocmai pentru că nimeni nu i-a luat banii. Oare câți bani are puși deoparte Dragnea și ce va face primul lucru cu ei? Se va duce la film, la Boss Level cu Mel Gibson sau se va duce la frizer să-i lase mustață.
Eu aș cumpăra partidul liberal, că-i de vânzare. Are structură bună în teritoriu, din pesediști fugiți, îi știu pe toți. Și sunt ieftini.
5 la 10 lei.

A ieșit Dragnea din pușcărie și mie mi se rupe. Țării i se rupe. Nu au trecut 2 ani și 2 luni, au trecut 12 ani, atât de umflat cu bile de rulmenți e crapul dezamăgirilor. Eram mică atunci când a intrat la pușcărie și apoi am fost suptă în gaura de vierme a nimicului pansat cu măști chirurgicale.

Am citit ce am scris la interval de 10 zile în 2019 despre Dragnea și PSD, un text din București. Un text din Cluj.
De unde rezultă că oamenii simpli nu sunt bruiați de propriul creier și atunci când văd o găină fugind cu ața nu se gândesc că e un dinozaur pitic, cu pene care le-a tăiat calea ci cum să facă să prindă găina, s-o facă friptură.

București, 29 mai 2019
Doamnă, pe mine nu mă încălzește că l-au băgat pe Dragnea la pușcărie. Frate-miu a făcut 3 ani și 8 luni de închisoare pentru că l-a  înșelat la cântar pe un cetățean, i-a vândut cireșe mai puține, nici măcar asta doamnă, că omu a plecat cu punga de cireșe și a mâncat din ele și apoi a venit înapoi și a zis că nu sunt dulci și că vrea banii dar frate-miu i-a spus că nu poate să îi dea banii că a mâncat din cireșe și omu a chemat poliția și i-a făcut plângere și apoi mama s-a dus și a vorbit cu el și l-a convins să renunțe la acuzații și tipul a zis bine, că știa că a mințit și a văzut că se îngroașă gluma dar dosarul plecase la procuratură și au zis că geaba s-a retras plângerea, l-au condamnat pentru înșelăciune la 3 ani și 8 luni doamnă. Și i-a făcut pe toți, nu a primit amnistie.
Cum să mă bucur eu că Dragnea care a furat milioane ajunge la pușcărie când nimeni nu îi ia banii? Sunt toți mână-n mână și noi ne bucurăm ca proștii, o să iasă în câteva luni Dragnea și o să rămână cu milioanele cum au rămas toți, Năstase și Voiculescu și cine a  mai fost doamnă la închisoare că nu au fost mulți, Udrea și Mazăre și Ghiță ăsta al lui Ponta vedeți că nu e dar fratele meu pentru o mână de cireșe…
Jean Valjean.
Criminalul care a ucis un polițist a fost găsit spânzurat în celulă. Se sesizează procuratura? Nu e primul ucigaș de polițiști care a fost găsit mort în celulă, a mai fost unul în 2017. S-a sesizat procuratura?
Ce se întâmplă cu Darius Vâlcov, ce se mai aude cu jandarmerița Ștefania? Ministrul Carmen Dan prin ce miracol al levitației își păstrează poziția? Ce se întâmplă cu dosarele 10 august, Mineriade, Revoluție? Ce s-a întâmplat la Valea Uzului?

Mașina din spate claxonează isteric. Nu am plecat la timp, am pierdut 0,56 secunde la semafor. Oamenii nu mai au răbdare. Am așteptat 30 de ani să ajungem undeva și suntem tot cu curu pe bordură, într-o benzinărie pe a cărei ușă este lipită o bucată de hârtie pe care scrie: lipsesc 20 de minute.
Oamenii așteaptă să intre Iliescu la pușcărie. Și Ponta. Băsescu și Tăriceanu și cine o mai fi de mers la pușcărie, să meargă domle. Așteaptă ani și ani și ani și răbdarea lor e toată pusă acolo și nimeni nu mai are niciun pic de răbdare pentru nimic altceva. Claxon și urlete, scandal la restaurant, ce-o face domle cu vinul ăla, îl stoarce acum, mișcă-te-n pizda mă-tii mai repede.

Civilizația rurală, a tutunului care arde greu, al fumului de bălegar lăsat peste curți, al tăcerilor înțelepte, al molcomului muget a fost spulberată de modernitatea trasă ca o pereche de pantaloni cu 3 numere mai mici din care fundul, burta și șoldurile se revarsă dizgrațios afară.

Cluj 5 iunie 2019
Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București.

„E foarte trist. Deja am ajuns cu problema urşilor că intră în grădină, intră la morminte. Uitaţi, dărâmă morminte, sapă la mormânt. Aceasta se numeşte profanarea mormintelor. Nu se acceptă aşa ceva. Nu mai pot să stea în pădure că-s atâţia de mulţi”, a spus Szilveszter Attila, într-o înregistrare făcută lângă un mormânt şi postată pe pagina de socializare a preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba.

„Tot timpul e în cimitir, e ceva obişnuit. Mănâncă flori şi lumânări, dar până acum nu s-a întâmplat să sape sau să distrugă pietrele funerare”, a spus Butyka Zsolt. (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/primarul-udmr-al-unei-comune-din-harghita-sustine-ca-ursii-ataca-morminte-aceasta-se-numeste-profanare-video-1577997)

Invadate de urși sunt mai cu seamă județele controlate de unguri. Urșii români, cu tricolorul pe tricou, pun în pericol comunitățile maghiare și ministrul Tanczos vrea să ia măsuri. Să se termine cu sistemul de derogări și să se revină la cote, să nu mai fie nevoie să demonstrezi că ursul e periculos, că ai făcut totul ca să-l alungi și restul de metode nu au funcționat, să poți să puști cât vrei, cu cine vrei, bani să iasă.
Din spatele ministrului, apar cele 14 capete ale lui Árpád Sárkány, tata lu Abies Hunting, omul care, indiferent de guvernare, a rămas în penthouseul puterii. Gazdă. Mugur Isărescul vânătorii.

Pressone a scris despre el în 2016.
“Este fiul lui Iosif Sárkány, fostul șef al Direcției Silvice Harghita și al Ocolului Silvic Sfântu Gheorghe (județul Covasna). Tot la Sfântu Gheorghe, Sárkány-tatăl și fiul au înființat în 1997 firma Abies Hunting.

În 2004, în timpul guvernării Adrian Năstase (pe atunci, primul vânător al țării), Sárkány a făcut parte din delegația română care a negociat condițiile de aderare la Uniunea Europeană.

Ulterior, Sárkány a fost un personaj influent pe lângă mai mulți miniștri ai Mediului, între care Attila Korodi, László Borbély și Grațiela Gavrilescu.

Din anturajul lui Sárkány face parte și Ovidiu Ionescu, prodecan la Facultatea de Silvicultură din Brașov și autor al studiului care propunea Ministerului Mediului ca în sezonul de vânătoare 2016-2017 să fie recoltați 552 de urși, 657 de lupi, 482 de pisici sălbatice și 78 de râși. Toate aceste specii sunt protejate de lege.

Invitat permanent al partidei de vânătoare de la Balc (organizată anual de Ion Țiriac), Árpád Sárkány a găzduit, la rândul său, mulți lideri politici și magnați europeni.

„Conform unui recent studiu, un vânător cheltuiește, comparativ cu un turist obișnuit, de cel puțin 20 de ori mai mult. Pe de altă parte, sunt oameni foarte importanți: numai eu, la firma mea, am clienți începând de la tot stafful Mercedes și terminând cu vicepreședintele Băncii Mondiale sau prințul Liechtensteinului. Nu mai vorbesc de clienții veniți din cadrul unor mari corporații și de importanți oameni politici.

Dacă nu ar fi fost să vină la vânătoare, ei nici nu ar fi călcat prin România. Iar când pleacă de aici, își schimbă complet percepția despre țara noastră. Pot să spun că unele investiții mari din țară au fost făcute numai pentru că ei au venit la vânătoare”, povestea Sárkány în 2003.

Un oaspete de prim rang al lui Sárkány a fost regele Juan Carlos al Spaniei, care a abdicat în 2014 în favoarea prințului Felipe. Monarhul ar fi venit de mai multe ori la vânătoare în România, începând din 2004. Presa scria atunci că suita sa ar fi doborât 9 urși în pădurile din Covasna, iar regele însuși ar fi împușcat un lup.

Astăzi, Spania este una dintre principalele piețe pentru Abies Hunting SRL. Într-un interviu acordat presei iberice, Sárkány spune că firma sa a avut ani cu venituri de 18 milioane de euro. Într-un articol intitulat „Toată lumea vrea să vâneze cu Árpád Sárkány”, omul de afaceri din Covasna este prezentat ca unul dintre cei mai mari organizatori de partide de vânătoare din lume.

Árpád Sárkány și-a deschis afacerea în 1997, alături de tatăl său, Iosif Sárkány. El povestește că în primul an a avut încasări de 10.000 de mărci, pentru că vânătorii pe care îi aducea erau, majoritatea, germani.

Un an special pentru afacerea sa a fost 2004. În ciuda informațiilor vehiculate în presa străină, Ministerul Finanțelor arată că Abies Hunting a înregistrat în acel an cea mai mare cifră de afaceri din activitatea sa, echivalentul a aproape 2 milioane de euro.

Tot în 2004, Árpád Sárkány a făcut parte din delegația numită de Ministerul Mediului pentru a negocia condițiile de aderare la Uniunea Europeană în domeniul vânătorii.

Pe atunci, Guvernul era condus de un alt vânător notoriu: Adrian Năstase (PSD), premier și președinte de onoare al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (AGVPS).

Pe lângă Abies Hunting SRL, Árpád Sárkány mai deține un complex de vânătoare la Saciova, în județul Covasna.

În complexurile de vânătoare, asemeni celui de la Balc, animalele sunt crescute în țarcuri, în condiții domestice, și nu există limite privind numărul exemplarelor care pot fi împușcate.

În urmă cu câțiva ani, afacerea a fost subiectul unui scandal de presă: Sárkány a fost acuzat că nu ar deține autorizație de funcționare și că ar fi importat ilegal din Ungaria cerbi lopătari, mistreți și mufloni.

Împreună cu doi dintre asociații săi de la Saciova, Adrian Apostu și Gabriel Rozorea, Sárkány a deschis Dino Parc – cel mai mare parc cu „dinozauri” din sud-estul Europei.

Proiectul este finanțat cu fonduri europene în valoare de 5 milioane de euro și se întinde pe o suprafață de 1,4 hectare, concesionată de Primăria Râșnov.

Gabriel Rozorea și Adrian Apostu au fost directori la Romsilva, mai exact la Direcția Silvică Brașov.

Soția lui Rozorea este consilier pentru Evaluare-Examinare la Autoritatea Națională de Turism, Direcția Dezvoltare Teritorială Brașov. În trecut a lucrat la firma de consultanță a rectorului de la UTB, Ioan Abrudan.

Adrian Apostu este membru în Consiliul de Administrație al Ocolului Silvic Râșnov, împreună cu soția lui Ovidiu Ionescu, Georgeta Ionescu, și cu rectorul Ioan Abrudan. De asemenea, Apostu conduce Asociația de Vânătoare Harghita Sud.”
https://pressone.ro/vanatorul-alfa-din-padurile-romaniei

Nu ai cum să tragi de un fir că riști să deșiri tot plovărul puterii și să lași în cucul gol interesele băieților.
O construcție abilă de relații, cumetrii, mâini care se spală una pe alta, unde îi găsești la un loc, ca într-o broșură a martorilor lu Iehova, pe toți, grămadă, udemeriști, naționaliști, liberali, socialiști, foști și actuali miniștri, oameni din presă, din universități, cu doctorate și beneficiari de fonduri europene pentru proiecte de spălat bani, hahaha, Dino Park, acest nou Dracula Park, oare ce-o mai face Agathon, probabil și el e îngrijorat de urșii care mănâncă flori și lumânări.
Oare de ce nu-l remaniază Câțu și pe Tanczos?
Zic, e oare un om care urlă că urșii ne mănâncă și apoi refuză cele 5 derogări solicitate de asociațiile de vânători ca să-i împuște pe cei 5 urși violenți, un ministru eficient? Sau vrea doar să ațâțe un foc, să creeze un scandal care să readucă în lege cotele și, astfel, să-l facă bucuros pe sponsorul fericirii vânătorești, domnnu Árpád Sárkány?
Întreb, nu dau cu paru.

În ultimele două săptămâni am citit câteva articole despre valul de demisii din economia americană, cel mai mare din ultimii 20 de ani, fenomen pus de experți pe seama stresului pandemic. Mai precis, muncitorii, fie ei sudori, șoferi, profesori sau asistente medicale, au văzut că șefilor lor li se rupe de ei și îi cheamă la muncă fără să le țină spatele în caz de boală și au decis să plece în alte părți unde ori au condiții mai bune ori, măcar, sunt plătiți mai bine.

Nu știu date de la noi, dar ceva îmi spune că în țara unde s-a întâlnit hoțu cu prostu lucrurile nu stau tocmai așa. Nu ai unde să pleci la mai bine, pentru că nu cred că sunt 3 angajatori în țara asta care să aibă o cultură organizațională unde omul ăla de pe ștatu de plată să nu fie tratat ca o bucată de sârmă cu care poți să legi gardu rupt sau câinele să nu-ți fugă.

Am citit un post al Alinei Nedelea, actriță fugită în Italia tocmai pen că i s-a urât de angajatori de rahat din România. Zice ea:

Bunicul sotului meu, pe numele sau: Adriano Olivetti (ala de-a inventat masina de scris, cautati pe google, in Italia e mentionat in manualele de clasa a -V- a) , a construit o fabrica si ce si-a zis: ”Daca tot am fabrica asta, manca-i-as curu’ lu’ mnezeo (era credincios, singurul credincios din familia sotului, asta e, nimeni nu e perfect) ia sa angajez io ratatii societatii.” Zis si facut. A angajat numa’ saraci de le numarai coastele de foame, doamna Turcan, ex puscariasi, mame single, etc. Incantat de cum mergea treaba cu fabrica lui, zice: ”Potessi baciare il culo di Dio, ia sa construiesc eu din banii mei gradinite si blocuri penrru muncitorii mei din fabrici, sa vina cu familiile lor aicea, vrei sa vezi ca daca astia se simt respectati pentru munca lor, nu ma fura? ” A devenit milionar, doamna Turcan, fara sa fi lucrat vreodata la fabrica unchiului, stiti ce zic ? Soacra mi-a povestit ca tac’so, Adriano, a zis fix asa : Sa-i respecti, Lidia, nu uita ca fara mine viata merge inainte bine mersi, fara oamenii astia insa, tara intra in cacat in maxim o luna.” Era liberal.

Știți patroni d-ăștia prin România?
Eu nu. Știu patroni care și-au pus pe firmă mașina, neamurile ca să aibă pensie, mașinile iubitelor, și-au luat frigider și mobilă pe firmă, au făcut cadouri amantelor pe firmă. Dar nu știu să se fi gândit vreun patron la altceva decât diminuat costurile cu personalul, dă-l în pizda mă-sii de personal, oricum găsesc alți 459 de oameni pe care să-i angajez pe postu ăsta dacă îl dau afară și te dau afară când am io chef, că-s patron.

Nu mai știu dacă v-am zis-o pe aia cu minerii. Era ianuarie 99, lucram la Pro și una din colegele de la politic, Camelia dacă nu mă înșel, era îngrozită să vină la serviciu, minerii amenințaseră că, atunci când vor ajunge la București, fac o vizită cu răngi prin Pache. Și șefu de la știri a zis că asta e, dacă nu vine nu-i bai, că sunt 200 de reporteri care stau la coadă să fie angajați, te pup și la revedere.

Păi faceți-vă sindicat.
Hahahaha, asta e un fel de faceți-vă autostradă.
Faceți-vă.
Prefaceți-vă.

30 de ani de sabotare a oricărei organizări sindicale de către partidele politice și șefii principalelor sindicate, corupția, ticăloșia și lenea ne-au adus aici.
Unde să pleci când peste tot este la fel sau mai rău?
Fenomenul demisiilor din State nu poate fi replicat la noi.
Decât dacă alegem să plecăm din țară.
Sau ne facem noi o țară mică, într-un ghiveci, cum zicea prietenu meu Mărgărit, și ne angajăm acolo, la umbra unui cactus pitic, să facem agricultură ecologică cu fonduri europene.

Dacă aveți o altă soluție, scrieți aici.

De data asta drumul mi s-a părut mai scurt. Sunt 273 de kilometri pe care, dacă am fi fost în Bulgaria, îi făceam în sub 3 ore. Nu suntem în Bulgaria. I-am făcut în aproape 5.
Bucăți de autostradă încep abrupt în șantiere prăfoase, revoluții eșuate după 20 de kilometri între dealuri și case prăbușite-ntr-un cot. Nici Ardealul nu mai e ce-a fost, doar plăcuțele bilingve și cadavrele conacelor vorbesc despre imperiul care a fost aici acum 126.000 de ani. Dealurile verzi se bulucesc spre noi, să ne atingă, picioare de pod de milioane de euro așteaptă rata să le ducă undeva unde cineva chiar vrea să construiască un pod sau două sau douășdouă și conducte, coaste de beton care urmează să țină un braț de autostradă, cabluri, camioane, buldozere s-au strâns cu toatele în tabere, așteptând, ca muncitorii mexicani, să fie puse de cineva la treabă.

Orașul începe brusc cu un Punct. Cu un Stop. Cu un Stai.
În oraș nu se intră decât după ce-ți vinzi sufletul diavolului pentru un girofar.
Diavolul are 39 la picior, un zâmbet miop și șarmul unui borcan de zacuscă ținut la soare dar chiar și așa Tunde spune că ea e mulțumită de el, că l-ar vota pe diavol în continuare pentru că nu e alt diavol mai bun. Tunde e artistă, are o terasă și un bar, face evenimente, e chiar gazda lansării mele de carte despre care spune că este prima după pandemie, e agitată și complet ineficientă, ca un absolvent al Academiei SRI, și mă întreabă de 6 ori unde am fost până acum când o întreb de ce spune că îi merge rău.
De la Covid îi merge rău, au dat faliment cârciumarii pe capete, ea a rezistat dar uite, mai are doar 3 oameni și pe niciunul nu-l poate trimite sus, după boxe, că cine mai servește?
Să aduc boxele și microfoanele, întreabă, de unde dracu să știu eu ce să faci, nu ești tu supraviețuitorul pandemiei, nu știi tu cum să așezi mesele ca să se audă, nu știi tu să te descurci că ai luat lecții de la diavolul cu 39 la copituță?
Nu se aude nimic ce spun, urlu, mă doare gâtul, mă gândesc să aprind o țigară, măcar să știu o treabă. După 30 de minute vin boxele și microfoanele, nu au baterii, cumpăr baterii. 60 de lei. I le fac cadou lui Tunde.
Oana, prietena lui Tunde, face poze. Zice că am o geometrie specială a feței. Sau că am fața geometrică, nu mai știu. Povestește că unul din copiii ei e la medicină, în același an cu copiii diavolului miop.
În apărarea lui, diavolul nu mituiește nici un profesor. Nu o face pentru că nu trebuie să o facă. Profesorii le dau 10 pentru că vor lucruri de la tata: parcare, autorizație, un teren în Feleac, certificat de urbanism.
Oana nu crede în oameni.
Înainte de 89 era vecină cu Doina Cornea. Venea Doina Cornea la mămică-sa să-i ceară să semneze împotriva lui Ceaușescu. Mama Oanei spunea: nu pot să semnez, doamna Doina (sau tovarășa sau făi, Doino, nu știm cum îi spuneau vecinii), am copii și mi-e frică pentru ei și atunci Doina se ducea la doamna Lidia care îi spunea: nu pot să semnez, doamna Doina, că nu am copii și nu am pentru cine să-mi risc viața.
Și doamna Doina, tovarășa Cornea, făi, Doino, semna singură.
Las că și pe ea au lăsat-o comuniștii în pace, ca să dea impresia că avem dizidenți, dar ea nu era de capul ei, era vai de capul ei. Hai să fim serioși.
Suntem serioși.
5 minute suntem serioși.
Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat curajos, nimeni nu e cu adevărat onest, nimeni nu e cu adevărat moral.
Toți suntem, prin design, eroi, însă ne lipsesc bateriile de 60 de lei care să ne facă să funcționăm.
Diavolul mic are un kioșc unde le vinde.
Plec din Cluj.
Sunt supărată pe mine pentru că am așteptări de la oameni. Că nu înțeleg că social scoringul nu a fost inventat în China și nu a fost inventat alaltăieri.
Ne însoțim cu cei care ne spun că suntem frumoși, inteligenți, speciali. Ne însoțim cu Vulpea și Motanul, suntem mituiți cu vanitate. Nu facem niciun efort decât atunci când primim ceva înapoi.

Mi-a zis editura că nu vine nimeni de la ei. De ce?, mă întreabă Tunde.
Eeeeeee, cum adică măi Tunde, aplici dubla măsură? Unde ai fost până acum? Așa cum prăvălia ta a rămas cu 3 oameni, așa și prăvălia de cărți a rămas cu 3 oameni. Să zic bogdaproste că uite, au băgat 20 de lei în promovarea evenimentului din Cluj. Nu sunt bani de însoțit autorul, în definitiv, autorul e băiat mare, se descurcă, e interesul lui să i se vândă cartea care, să mor eu, nici nu e bună, un rahat, să zică mulțumesc că am publicat-o.
Alți copii mor cu chibritul arzând în mână, privind pe geam în interiorul magazinelor. Și asta în Danemarca, UE, huoooo!!

Ardealul fuge verde pe lângă mașină. Și eu mă simt blue. Ca steagul secuiesc.
Flutură la intrarea într-un motel blindat cu termopane.
Imperiul există. E altul. Cel al țărăniei și prostului gust.

De peste biroul lui, directorul general trimite promisiuni: o să facem, o să fie bine, o să construim, o să câștigăm. Sună-mă săptămâna viitoare.
Apoi nu mai răspunde la telefon. Niciodată.
Nu e singurul. Este epidemie de nesimțire. Tulpina indiană, tulpina rusească, tulpina balcanică.
Nu contează expertiza, nu contează intențiile bune, nu contează că nu cerșești ci oferi servicii, dacă nu ai pile ești tratat ca un sărac venit cu o găină vie la medic, să fie operat de polipi.
Moartea domnului Lăzărescu. În fiecare zi.
Nu ți se mai lasă nicio urmă de demnitate.
Ne-am întors la mitocănia agresivă a anilor `90, vindecată, credeam eu, de mimetismul impus de departamentele de HR, de conferințele din străinătate, de politețea scrobită a exprimărilor în engleză.
Pendulul ajuns în vârf în 2016-2017, acum alunecă grăbit spre 2003-2004.
E timpul să ne facem băgăjelele și să plecăm în locuri în care ți se promite puțin dar măcar ți se răspunde la telefon.
Am scris textul de mai jos acum 3 ani, în Dublin.

Managerul restaurantului e o fată creață, cu zâmbet cald, moldoveancă de la Piatra Neamț care s-a mutat în Dublin de 11 ani: Doamne, ce bine că nu am mers după frate-miu în Firenze, cum îi zice, că nu pot să-i suport pe italieni, sunt groaznici cum sunt ei așa, făloși. E minunat în Dublin, banii sunt buni, lumea se poartă frumos cu tine, totul e să vrei să muncești. Nu se merită să ai mașină că parcarea e 3 euro pe oră, și casele în centru sunt scumpe, 1500 de euro pe lună un apartament cu două camere dar banii ăștia îi faci aici dacă vrei să muncești, totul este să vrei să muncești.
Fata creață privește plină de speranță în ochii mei, căutând dorința de muncă, parcă era sub fusta asta, nu-i, atunci în sertarul ăsta cu perii, chiloți și bigudiuri?
Fata cu părul lins și zâmbet radiant e șefa de salon la Chapter One, restaurant cu stea Michelin în frunte. E din Cluj, a venit acum 5 ani aici, are două joburi și, la început, spunea că e italiancă de teamă să nu se ia lumea de ea că e româncă. Plătește taxele, toate, și rămâne cu bani cât să-și permită să meargă la coafor săptămânal, la cosmetician, sală, pedichiurist și să-și plătească și faimoasa chirie de 1500 de euro pe lună. Aici salariul se ia joia, în fiecare săptămână. E perfect căci știi cum să-ți aranjezi uichendul, viața e mult mai organizată.
Reapare marota muncii care îți aduce numai lucruri bune. Dacă muncești, dacă vrei să muncești, atunci porțile raiului se vor deschide și tu vei fi lăsat să intri și să bei apă La Fântâna din păhărele albe, de plastic ceresc.
Îți dau lacrimile când te gândești cât de puțin cerem.
Cerem să fim lăsați să muncim, două joburi nu sunt prea multe, e ok și cu trei. Dar să ni se plătească taxele de către patroni, să fim respectați, să ne permitem o locuință decentă, să mergem la pedichiură și coafor săptămânal, să avem acolo o pensie, acces la un credit.
Fetele ăstea au venit aici una la 19 ani și una la 31. Ce făceam eu la 19 și la 31 de ani? La 19 lucram la un ziar unde eram plătiți la 3 luni, ni se spunea: joi vine clar salariul. Nu venea, cred că trebuia să ne ducem noi după el dar nu știam în ce cârciumă se oprise, se făcuse pulbere și nu mai știa drumul spre redacție. Oricum banii ne ajungeau doar pentru bere și țigări. Nu aveam contracte. Nici măcar convenții. Nu primeam diurne pentru deplasări, nici nu știam că există așa ceva. Ni se rupea că eram plătiți la negru, că nu avem cărți de muncă. Doar nu eram ca mama și ca tata, la fabrică, nici nu vroiam să avem cărți de muncă, ăstea erau niște chestii comuniste. Eram niște călugări tibetani, trăind din mila patronilor care ne aruncau în tigăița de cupru, din când în când, niște firfirei. Și noi ne aveam unul pe altul și cu toții pe Mami de la barul presei care ne dădea pe datorie să bem și să mâncăm sendvișuri cu șuncă și cașcaval.
La 31 câștigam mai bine, banii veneau la sfârșitul lunii, aveam și carte de muncă dar pe ea era pus salariul minim pe economie, că nah, mai reduci și tu din costuri când ești tânăr patron și vrei să faci profit. Și ce dacă am pe cartea de muncă salariul minim, cui îi pasă de pensie sau de credite? O să continui să stau cu chirie, cine vrea să-și cumpere casă în mizeria asta de București.
Din Irlanda au plecat la marea foamete din secolul XIX 1 milion jumate de oameni, abia acum, 150 de ani mai târziu, populația a ajuns-după un influx gigantic de imigranți-la nivelul de dinainte al catastrofei. Migrația a continuat în anii 70 în timpul crizei petrolului și apoi în timpul crizei din 2008 din care abia acum 2 ani Irlanda a dat semne că începe să-și revină.
Din România au plecat în ultimii 10 ani peste 4 milioane de oameni. Catastrofa nu a fost inevitabilă ca mana cartofului irlandez sau prăbușirea unui sistem financiar planetar. Noi nu am fost ocupați și torturați de o forță străină. Și cu toate astea, 4 milioane de români s-au mutat, zeci de mii dintre ei pe o insulă unde trage umezeala la șale, fericiți să își ia 2 servicii dacă asta înseamnă că pot rămâne aici, să meargă la coafor și pedichiură o dată pe săptămână.
Noi nu am avut foamete, ocupație, război.
Noi am avut securitate, Ion Iliescu, FSN și tot parcul de dinozauri scăpat în zarzavaturile din grădina bunicii.
Vreau să trăiesc decent. Asta zicea moldoveanca și asta zicea și clujanca, vreau să muncesc și să trăiesc decent.
În România decența există la Antipa, e împăiată imediat lângă condor. Ultimul exemplar a fost zărit acum 11 ani, undeva în județul Sălaj, și a fost omorât de un sătean cu un par.