Archive

Monthly Archives: July 2014

Olăroiu, da, da, ăla care a fost antrenor la Steaua și se zvonea că o să facă pârnaie sau poate chiar a și făcut, cine mai știe, Olăroiu deci, acel Olăroiu arată fix ca numele lui: un cazan de popotă cu ciorbă de potroace cățărat pe două picioruțe subțiri. Olăroiu e însoțit de câțiva crăticiori-ulceluți-sufertași, cocalari subțirei și umili, o curte de cocalari subțirei și umili care râd la comandă, aprobă, fluieră și stau la rând să gândească după marele Olăroiu. Că dacă era mic l-ar fi chemat Olăruț. Pe lângă masa lor de la barul de lângă poarta de îmbarcare, trec niște nimfe în streci. Olăroiu zice ceva, fetele nechează, ulceluțele rânjesc, veselie. Fly Dubai întârzie. Olăroiu zboară cu Fly Dubai, asta da prăbușire de pe Olimpul fotbalistic. Ai văzut tu Hagi, Mitică, Mirciulică Sandu, poate chiar și nea Ienei să bage cu low cost? Și chiar așa, low cost spre Dubai? Zic că avem de-a face cu oximoronul aeronautic. ”Cu ce?”-ar putea să mă întrebe Olăroiu. Cu un oximoron, o boală a limbii care se manifestă prin crearea de incongruențe logice: Olăroiu-candoare, Olăroiu-sensibilitate, Dubai-backpackeri.

Zburăm 4 ore jumate cu oximoronu până la Dubai. Zburăm în urletele continue ale unui copil pur sânge arăbesc căruia nu îi plac stelele, aerul condiționat, părinții, stewardesele, anul 2014. Îi pute și viața care, contrar versurilor trupei HI-Q, nu i se pare că merită trăită.

De pe scaunul din față îmi cade-pârguit-pe genunchi, un rus. Un rus cu chică. Nu e vina lui că vine pe spate mereu. E vina scaunului. Pentru chică totuși mă gândesc că este vina lui.

4 ore jumate și aterizăm în noaptea arabă. Sunt plus 37 de grade la 700 de metri de sol, zice computerul. La 200 sunt 39. E ora 22 si sunt 39 de grade în Dubai. Fierbe peninsula, zic să ne răcorim cu niscaiva shopping.

De la aeroportu oximoronului, ăla unde vin săracii care zboară cu Fly Dubai, ne iau arabii cu dubița și ne mută în aeroportul baștanilor, de unde zboară Emirates. În dubiță, în fața mea se suie o româncă și o indiancă. Pe drum aflăm trista poveste a româncei care s-a măritat cu un indian, subcontinental, de Bangalore, căruia i-a sacrificat viața și i-a oferit doi copii. El însă, un nenorocit, s-a încurcat și, mai mult, a făcut chiar și un copil, cu o putoare cehoaică. Românca e nemângâiată și spune într-o engleză cu accent de curry: ”my life is such a waste of time”.

Microbuzu mai are de mers și românca mai are de croșetat la plovărașul existenței ei triste: bărbatul indian e bogat, dar nu i-a oferit nimic, a tratat-o ca pe-o servitoare, ea s-a sacrificat, fostu soț vine cu cehoaica și se pupă lângă fata ei, care îi vede. Ce-i de făcut, că e profesoară și în România e plătită cu 200 de euro, nu poate trăi din banii ăștia. Am ajuns la Terminalul 3 și n-avem nicio soluție la plasa Billa de probleme ale bietei profesoare înșelate.

În afara ușilor electrice sunt 39 de grade. După ușile electrice sunt 13. Curat Islanda. Oameni în geci, șosete, șaluri.

Zac pe culoare, pe mochetuțe, printre palmieri falși, între McLarenurile scoase la promoție dacă-ți cumperi o acadea sau un pachet de curmale. E de toate pe aeroportul din Dubai. Dăcât priză nu este. Umblu turbată după una, kilometri de culoare printre magazine cu eșarfe de 400 de euro și pantofi de 800. La stâlpul cu trei prize, singurul pe 20 de kilometri de pistă de shopping, leg prietenii cu un student la medicină pakistanez. De fapt născut în State, dar care face medicina în Pakistan pentru că la Karachi stai în facultate 5 ani iar în USA, fără rezidențiat, faci 8 ani de școală. Medicina e un subiect neinteresant. Fotbalul e mai cu vino-ncoa.

”România a avut echipă la mondiale?” Nu, ”Nici Pakistan. Știai că de ani de zile Pakistan e furnizorul oficial al mingilor de fotbal folosite peste tot în lume, chiar și la mondiale?” Nu, ”Am ținut cu Argentina. Nu pot să țin cu Germania.” Nici eu. Deci ești cetățean american? ”Da”, Și nu ți-o trag pakistanezii?, ”Ba da. Zic că sunt american. Dar și americanii mi-o trag, că zic că sunt pakistanez. Dar m-am obișnuit.”

Viitorul medic zâmbește, își ia mobilul de la încărcat și pleacă spre poartă.  Lângă mine, întins elegant pe mochetuță, un conte de Birmingham visează noua colecție Burberry. Are cravata, sacou, șosete roșii și batistă roșie cu buline albe, prinsă în buzunarul hainei. Doarme întins pe spate, sobru, respirând egal, cu geanta fină pusă sub cap.

Mă gândesc că dacă mă întreabă mama cum e în Dubai o să spun că e frig și nu sunt prize. Dar lumea doarme în pijamale de designer, mă rog, e o exagerare. Sper să o să înțeleagă. Plec, că fac ăștia îmbarcarea spre Jakarta.

Ceva mă face să deschid laptopul la ora, cât să fie? 1.32 dimineața. Caut informații despre visa on arrival în Indonezia. Azi am avion la ora 15.50. De pe ecran, pixelii prinși în horă îmi spun să mă duc liniștită la culcare, viza o iau când ajung pe aeroport, costă 25 de dolari doar dacă..ce zice, ce zice? Creierul intră în panică, își frânge mânuțele lui de creier mic, suflă peste degețelele arse cu care a prins informația asta încinsă, ca un ceainic luat de pe foc. ”Visa on arrival nu se aplică pentru pașapoartele temporare.” Hop și iarăși hop și iarăși hop și acuma stop-cum zice Gică Petrescu, ghiduș, în ceruri. Sunt proaspăta deținătoare a unui pașaport temporar pe care am plătit o cârcă de bani, care are valabilitate de numai 1 an și care, îmi spune internetu la ora 1.37 dimineața, folosește fix la ras, cu pagina plastifiată, rahatul de la cur atunci când ajungi pe aeroportul internațional Henri Coandă și ți se refuză îmbarcarea.

Stați așa, să clarificăm situațiunea: avem statul român care emite documente oficiale de călătorie care nu pot fi utilizate la călătorie? Da. Asta avem. Nicăieri, absolut nicăieri nu scria măcar o atenționare amărâtă: aveți grijă, există state pe lumea asta unde ați vrea să călătoriți cu această hârtie pe care noi vă luăm aproape 300 de lei, care nu recunosc acest document oficial al statului român. Intrați pe net aici și vedeți lista de țări unde ați putea întâmpina probleme.

Nu, nicăieri, nimeni nu suflă o vorbuliță despre Mexic care, iaca, nu recunoaște defel această hârtie, nici despre Indonezia care te primește cu pașaport temporar doar dacă ți-ai luat deja viză de la matale din țară. Lista de state care nu dau doi bani pe temporare, puse cap la cap, fac cât o coroniță de premiant pe căpșorul sec al lui Corlățeanu. Sau nu al lui ci al lui Gabriel Oprea. Care din ei se ocupă de pașapoarte?

Trăiască deci guvernul Ponta.

E 2 juma dimineața și eu tot scobesc internetul, căutând vreo portiță în sistem, o găurică tăiată cu unghiera în protecția indoneziană care să mă lase să mă strecor. Dar până acolo trebuie să rezolv cu Emirates și Fly Dubai care știu drillul și nu te lasă cu temporaru să te apropi de avion. Scrie pe pagina lui Emirates, mare și clar. Mult mai mare și mai clar decât pe pagina ambasadei Indoneziei unde nu suflă nimenea vreo vorbă despre pașapoartele temporare.

Pe net dau peste pagini scanate cândva prin 1956, cu date despre statele care nu recunosc pasapoartele temporare. Niște pagini boțite, întinse de o mână de bounty hunter, așa arată, ca și cum cineva le-a smuls de pe perete, le-a masat cu dosul palmei și apoi le-a tras o poză și le-a pus pe net. N-am scăpare. Mă gândesc să-mi anulez biletul de avion, ce dracu să fac?Sau să-l mut? Dacă vreau să-l mut-zice agentul indian, după accent, (nu Cherokeee, că nu face auuauauaauuauuauuuauauaua, asta fac eu, de oroare, atunci când aud că mă costă 500 de euro să-mi amân plecarea) mă rupe la bani. Poate e mai bine să-l anulez. ”Dar nu știați că nu aveți voie cu pașaport temporar?” De unde să știu flăcăule? Că ministerele în România știu că cetățeanu pleacă vara în Grecia, cine dreacu te pune să mergi în Indonezia? Marș la țațichi și scapi de probleme.

Dimineață la 9 sun la ambasada Indoneziei. ”Buba”-spun. O voce calmă întreabă: la ce oră aveți avion? ”La 15”. Veniți încoace că o rezolvăm. Pe internet zice că trebuie să merg pe strada Gina Patrichi. Google map îmi arată Pipera. Ajung în Pipera, după poliție, pe sub pod, pe niște ulițe care ar face Bragadiru de Teleorman să pară Singapore. Șleauri, micul Polo se zguduie, de parcă ar fi băgat într-o mașină de spălat enormă, pusă pe programul de centrifugare. Sun: ”Sunt în Pipera, între niște vile care cresc ca brusturii, în bălării. Nu mai există drum, doar niște mlaștini enorme, ca-n pădurea fraților Strugatski.”

Aaaaaaa, strada Gina Patrichi nu-i acolo ci în centru, din Ana Ipătescu, nu știu de ce arată acolo gps-ul. E aiurea.

Alte 20 de minute de trafic. Apoi o uniformă îmbrăcând un știrb cu pulan, care e gardian și care nu mă lasă să parchez pe Gina Patrichi, că iau locul instituțiilor și costumelor care ar putea să apară și nu o să …. Harap Alb curat, cu Spânul și ursul și Împăratul Roșu ițindu-se la fiecare colț.

Îmi deschide Supri de la consulat. Într-o oră și 25 de minute îmi dă viza. E zâmbitor, vorbește românește perfect, tata indonezian, mama româncă. După 13 ore de bătut nebunește, poc-poc-poc-poc, mai ceva ca o echipă de muncitori români care dărâmă un perete în apartamentul de sus, inima începe să se liniștească. Caaaalm, caaaalm, calm. Uite că se poate. Supri, trăi-ți-ar mămițica ta și tăticuțu tău, o să aprind o lumânare pentru tine. Zice mulțumesc și zâmbetul se despică alb pe fața măslinie. E Ramadan, dar o lumânare ajută mereu.

La 3.20, Felicia s-a trezit brusc, a ciulit urechea si a auzit zgomot de pasi grabiti pe scara. Isi trase treningul pus la indemana pe spatarul scaunului, isi infipse picioarele goale in slapi si tropai usor impiedicat catre usa si, apoi, pe scara in sus, catre camera de la mansarda unde isi stabilise biroul. Deschise usa brusc, sperand sa-l prinda dar nu gasi decat laptopul deschis. Felicia isi amintea clar ca il inchisese, ce sa mai, era deja un reflex, nici vorba sa lase laptopul deschis cum nu putea fi vorba sa lase lumina aprinsa la baie sau par pe cada dupa ce se spala pe cap. Pe ecranul computerului vazu deschisa o pagina de net despre cursa de sprint din cadrul campionatului local de atletism din octombrie, al carui castigator putea pune mana pe 1000 de euro.

Ahaaa, deci se antreneaza.

Felicia se aseza la masa si scrise un bilet, il lua cu ea si-l aseza pe noptiera. Se baga in pat, se aseza pe spate, cu mainile pe piept si incerca un exercitiu pe care l-a citit in revista As: imagineaza-ti ca iesi din corp Felicia, ca iti vezi trupul intins in pat si ca iti comanzi fiecare membru sa adoarma, uite-te la piciorul drept, il simti greu, nu-i asa ca e foarte greu, da, e de plumb, acum stangul, si el parca se scufunda in saltea, acum pieptul, respiratia e adanca, te inalti si te cobori, val dupa val, molcom, esti pe o saltea la soare si marea e albastra si cerul e albastru, de fapt nu e albastru dar tu Felicia nu stii oricum ce culoare are pentru ca nu te uiti la el ci te joci cu picioarele in apa si ai unghiile colorate cu oja rosie si niste pestisori vin la picioarele tale crezand ca sunt anemone.

Somnul se aseza pe marginea patului si citi biletul de la Felicia.

Ce femeie de treaba, isi spuse, cum s-a gandit ea la toate. Apuca bibeloul balerina de pe masa si-l tranti de pamant, pestii tasnira care incotro, plecand de linga unghiile rosii ale Feliciei. Clipi privind buimaca tavanu in timp ce somnul gonea, gonea, gonea, cred ca prinsese 60 de kilometri la ora si ajunsese deja la magazinul de mobila de langa aeroport. In octombrie o sa fie cel mai bun. Iar cind o sa-i ia interviu o sa spuna asa: “multumesc Felicia, fara tine nu as fi ajuns atat de departe.” Poate ar trebui sa spuna “atat de repede, atat de departe”.

Se gandi ca e timpul sa se intoarca. Felicia trebuia sa se odihneasca. A doua zi pleca in delegatie.

PS. Un cititor intreaba “totusi, ce va face somnul cu 1000 de euro?Ii va schimba in dolari?”. Raspuns: O sa cumpere 20 de bibelouri balerina pentru Felicia, startul e foarte important intr-o cursa de sprint. Isi va lua si niste pantofi de alergat mai buni, acum fuge cu Reebok si parca nu-si simte picioarele foarte confortabil. Banii ramasi ii va investi in carti de psihologie pentru ca se gandeste sa se apuce de hipnoza.

Postul despre importanța măruntă a celor peste 700 de morți din Gaza versus cele 300 de victime ale zborului Malaysian Airlines m-a adus în fața a trei tipuri de oameni: cei care nu înțeleg nimic, cei care nu vor să înțeleagă nimic și cei care înțeleg dar care nu sunt de acord cu ceea ce au înțeles. Aș vrea să vorbesc despre ultimele două categorii pornind de la faptele care m-au făcut să scriu postul de ieri. Acestea sunt:

-797 palestinieni uciși în ultimele săptămâni, peste 5000 răniți.

-rachetă israeliană lovește un adăpost UN, ucigând 15 civili, femei și copii și rănind 200.

Zice presa, aceeași acuzată că pune botul la vrăjelile Hamas: ”Israel’s operation, meanwhile, is dedicated solely to removing the capacity of Hamas to fire missiles into Israeli population centres and dismantling its terror tunnels. Eager to count the number of dead in Gaza as victims of Israel, Hamas has been encouraging its citizens to stay at home when the Israel Defence Forces send warnings to evacuate. Hamas’s perverse logic is designed to put Gaza’s civilians in harm’s way.”

Uite că palestinienii au ascultat, au mers la adăpostul UN și au fost măcelăriți.

Să continuăm.

-cetățeni israelieni se încântă la vederea bombelor care cad peste Gaza. Acesta este distracția oferită la Sderot cinema. Cine e Sderot cinema? ”Sderot cinema is a name given to the gatherings at a hill in the Sderot, where the locals gather to watch the bombardment of the Gaza strip[37] while eating popcorn[38] and smoking hookahs and cheer when the bombs strike.[39][40][41][42] The name was coined by a Danish journalist who snapped a photo of it and posted it onTwitter.[43][44][45][46] Similar events happened during the 2009 Operation Cast Lead,[47] which some disapprovers made rename Parash Hill into “Hill of Shame”.[48] Some Sderot residents have complained about the media portrayal[49] and Marc Goldberg noted that it is nothing new.[50]

Mai mult si mai zemos găsiți aici: http://articles.economictimes.indiatimes.com/2014-07-23/news/51932080_1_gaza-city-iron-dome-gaza-strip

Primul mesaj coerent este al unui domn care înțelege dar nu este de acord cu ce înțelege. Dânsul spune:

”Ma tem ca perceptia Dvs despre israelienii care beau bere si ragaie in timp ce bombele cad peste Palestina este eronata. Da, poate unii si-au scos covorasele si pungile cu seminte, insa totul trebuie pus in context: de ce se intampla asta?
Pentru ca organizatia teorista Hamas trage periodic cu rachete (nu cu prastii) in teritoriul israelian. In orasele din sud, alarmele aeriene sunt la ordinea zilei. Ati auzit de Sderot?
Hamas nu doreste sa coopereze, nu doreste pace, doreste sa distruga Israelul, complet. Acesta este scopul lor declarat si manifest.
Ce sa faca Israelul, sa spuna “ne scuzati, ne facem bagajele si plecam in Noua Zeelanda?”
Fac ce ar face orice stat normal: se apara. Trimit trupe periodic sa curete depozitele de armament din Gaza si sa astupe tunelurile.
Da, mai mor civili/copii absolut nevinovati: Gaza este extrem de dens populata. Hamas nu stia asta cand a inceput sa se joace de-a razboiul sfant?
Nu mai vorbesc de ticalosia de a folosi copiii drept scuturi umane.
De ce 298 > 10000: pentru ca, in mod trist si cinic, suntem obisnuiti cu mizerabila realitate islamica petru care viata nu inseamna nimic si pentru care martirajul la varste fragede este un prilej de poem eroic nu o nebunie. Cine ne-a obisnuit asa? Cei care sustin statele islamice si organizatiile teroriste impotriva singurului stat civilizat din Orientul Mijlociu: politicienii (Obama), dictatorii (Putin, Erdogan), tinerii stangisti semianalfabeti (alde Occupy) si, cu voia dumneavoastra, ultimii pe lista, jurnalistii.”

Domnul care a trimis acest mesaj vrea să discute. Nu se grăbește să-mi radă o lopată peste cap. Chiar dacă nu sunt de acord cu ușurința cu care face șpagatul cauzalității între israelienii veseli, care urmăresc de pe deal bombardamentul și Hamasul care dă cu bombe. Unii sunt civili, alții sunt organizație teroristă. Mă aștept ca ăștia, Hamasul, să fie răi, dar ca civilii să fie cinici și inumani, na că nu m-am așteptat.

Mai spune domnul cu mesajul că Hamas se joacă de-a războiul sfânt și că folosește copii pe post de scuturi umane. Tot dânsul recunoaște că Gaza e suprapopulată. Cam greu să nu fii scut uman, când stai, tu și alți 7 inși, într-un picior, pe-un metru pătrat. Bombardamentul israelian e ca pescuitu cu dinamită.

Al doilea mesaj, de pe Facebook, vine de la un intelectual. Este un mesaj lung și sfătos.

”Îmi place și ușurința asta cu care pui etichete, cred că prinde bine la public. Totuși, cu riscul de a părea “postac”, țin să-ți atrag atenția că afirmi cu mare dezinvoltură (de-acum și către o mare audiență) niște prostii foarte periculoase. Încerc să-ți exlic pe îndelete, sper să ai răbdare să citești. În primul rând, îmi dau seama că după ce ai călătorit pe jumătate din glob, după ce ai scris o carte despre o altă cultură, după ce ai încercat să observi altă civilizație, poți fi tentat să crezi că înțelegi orice alt neam ceva mai lesne. Ei bine, conflictul israelo-palestinian este unul extrem de complex, cu foarte multe nuanțe și concentrat într-o parte de lume care joacă după cu totul alte reguli decât cele cu care suntem obișnuiți. Sigur că nu ai de ce să mă crezi pe mine, dar îți recomand să (re)citești “Cum să lecuiești un fanatic” și – în general – opiniile despre subiect ale lui Amos Oz. E un intelectual, ca și tine, dar unul care trăiește în miezul problemei și care este considerat anti-semit și anti-evreu de mulți dintre extremiștii israelieni care întrețin conflictul de-acolo. Amos Oz ne invită să tratăm cele două popoare ca pe niște pacienți foarte bolnavi, în fața cărora trebuie să ne măsurăm foarte bine cuvintele și comportamentul. Apoi, este esențial – ne mai săftuiește Oz – să nu luăm nicio parte. Trebuie să avem tot timpul în gând că din cauza orgoliilor, complexelor și temerilor unor lideri politici, apoi din cauza murdăriei, parșiveniei și habotismului altor lideri politici, mor oameni nevinovați, altfel înfrățiți de sânge, de pământuri și de obiceiuri. Nu trebuie să privim niciunul dintre popoare cu ură sau cu înverșunare, ci cu milă și compasiune. Îi ajutăm invitându-i public să se iubească, nu batjocorindu-i pe unii și vorbind cu ușurință morbidă despre dispariția altora. Este mult mai ușor să faci rău mai multor indivizi (unui grup) dacă-i tratezi ca pe unul singur. Din păcate, umorul superficial și etichetele negative puse pe un popor, pe o etnie sau pe o minoritate astăzi, pot fi catalizatorii discriminării, excluziunii și violenței de mâine. Culmea, cele două popoare despre care-ți dai tu cu părerea cu atâta ușurință sunt și dintre cele care au suferit cam cel mai mult de pe urma acestui fenomen. Umorul, în cazul lor, trebuie dozat cu mare grijă. Apropo de umor, cred că mai faci o asociere extrem de nepotrivită. Prin paralela cu bancul – oricum extrem de prost și de gros, zic eu – al lui Jon Steward, compari societatea și show-biz-ul american (în care cultura sionistă este foarte răspândită și influentă) cu Românica (și Europa) de pe Facebook, acolo unde mai toată lumea ia partea palestinienilor și înghite povestea construită atât de frumos și de “americănește” de către Hamas și de către cei care-i susțin. La început m-a mirat cât de ușor ai căzut tu – și mai tot Occidentul – în capcana asta morbidă a Hamas. Miza lor este (ai simțit foarte bine comparația cu parabola lui David și Goliad – mult mai bine, cred eu, decât foarte mulți evrei) să “răstoarne carul mare”. Iar pentru cauza asta sunt gata să-și sacrifice proprii cetățeni, cu mame și copii cu tot. Iar liderii politici ai Isrealului, împreună cu restul marilor puteri occidentale, le joacă prostește jocul murdar, catalizând probabil cel mai mare val de anti-semitism global stârnit după cele două războaie. Mai greu am înțeles și eu că Hamas câștigă teren folosind metode occidentale de propagandă: fetița care spune în engleză că nu vrea să moară, filmările semi-obscure și tendențioase, sângele vărsat în ochii lumii, pentru a atinge coarda empatică a neștiutorului din fața ecranului – sunt toate metode exersate – cu scopuri mai nobile, e drept – de către americani. Înțelegem de-aici că orientalii au fost suficient de înțelepți încât să înțeleagă cultura occidentală – cel puțin într-atât încât să o poată destabiliza din interior, în vreme ce viceversa a fost imposibil. În auto-suficiența și superioritatea lor afișată, occidentalii – sau liderii lor, mai degrabă – habar nu au mai nimic despre cultura pe care altfel o disprețuiesc. Și asta-i cam costă. Este – încă o dată – trist, nu “funny”. 
În fine – sper că nu te-am plictisit prea rău -, trec la lucrurile cumva mai personale. Tocmai ca să încerc să te fac să-ți dai seama cât de nasol este felul ăsta superficial și flegmatic al tău de a pune problema. În situația de față, cel puțin. Fac parte dintr-o familie cu descendență evreiască, drept care multe dintre rudele mele din România au plecat după ’48 în Israel. Ai putea zice, deci, că am rude (și mulți prieteni) de naționalitate isrealiană. Deși conform afirmațiilor tale de pe blog “își aduc berica și semințele și strigă yuhuu”, rudele mele din Israel doar ce ne-au scris că au făcut nunta vărului meu în bunker, în zgomot puternic de rachete. Te interesează câte “praștii” au aruncat militarii Hamas către teritoriile civile populate de israelieni, ruși, palestinieni, turiști șamd? Îți răspund eu: aproximativ 1.800 (and counting). Practic, din punct de vedere obiectiv (sinistru cuvânt, în contextul ăsta, dar m-ai provocat), armata israeliană nu numai că și-a protejat proprii cetățeni, dar a salvat mii de palestinieni (aproximativ 10-15% din populația Israelului din afara Gaza sau West Bank) doborând rachetele Hamas (și omorând, colateral, câteva sute de civili palestinieni). Sigur că toți cei întregi la minte ne-am dori două state care să trăiască pașnic, în relații de prietenie (soluție la care sunt sigur că se va ajunge cândva în viața mea), dar astăzi, în stare de război, cineva trebuie să aibă grijă – iar noi să sperăm – să moară cât mai puțini civili.”

Din acest tip de mesaj dispare orice dorință de dialog. Este genul de depărtător de fălci care face loc polonicului propagandistic care te umple de rahat și pe dinăuntru și pe dinafară. Un text care reproșează etichetele dar e plin de ele: spui prostii, n-ai discernământ, ești superficială. Un text care spune că nu trebuie să iei partea nimănui dar care este evident părtinitor. Un text care, plin de sfătoșenie, te urechează și te aduce pe calea cea bună, aia care spune că Hamasul e de vină pentru tot ce se întâmplă, că ei i-au adus pe colină pe domnii de la Sderot, că ei-arabii-sunt cei care joacă lumea pe degete și ne spală pe creier și că, dacă e să o luăm așa, toate cărțile citite și presa răsfoită e caca, trebuie să îl cred pe autorul mesajului care știe clar, de la văru din bunker cum stă treaba în teritoriile ocupate. Păcat de Amon Oz trântit ca o perișoară într-o trocuță cu rahat.

Mai jos, ultimele știri din conflictul Israel-Gaza. Fără Amos Oz, umor mai mult sau mai puțin dubios. Doar date și fapte.

http://www.theguardian.com/world/live/2014/jul/24/gaza-crisis-palestinian-death-toll-passes-700-live-updates

298 e mai mare decât 5000 care e mai mare decât 100.000 care bate 1 milion. Aritmetica conflictelor e anapoda. 300 de cetățeni-complet nevinovați, unii din ei în drum spre Bali, copii, vise, dorințe, medici și cercetători care ar fi putut să dea în cap HIV-ului, sirop, șefi de stat cu ochi plecați și pumnu ridicat, Obama în lacrimi-televizoarele nu mai prididesc să transmită durere pixelată, în rogvaiv. S-a terminat sezonul lui Game of Thrones și până o să depună Hollywoodul în cuibar următorul ou, avem parte de Lanisterii estului dând de pământ cu Stark și Tully și cine-o mai fi. Și ni se rupe grozav de amărăștenii de sirieni, care crapă pe capete de niște ani buni. Las că știm noi că ăștia fac câte 8-9 copii, pun repede la loc, acoperă pierderile, dar bieții olandezi, sunt pe minus cu natalitatea, le îmbătrânește populația. Nu mai apucă să le îmbătrânească, vezi bine că olandezu zburător e acum olandezu căzător.

Dar ce spuneți de tragedia din Palestina? Mii de oameni fărâmițați, trimiși la Allah, sub privirile cetățenilor israelieni, care își trag pe delușor canapeaua și își aduc berica și semințele, ”iuhuuuuuuuu” strigă atunci când rachetele armatei israeliene mai pulverizează câteva familii, copii, vise, dorințe. Desigur acolo nu e nimeni în drum spre Bali și nimeni nu a apucat să studieze HIV-ul, gândindu-se cum să nimicească virusul. Nu prea ai timp în Gaza să studiezi, trebuie să supraviețuiești. Bomba, sniperul care îți ia în vizor ceafa, evreii sunt hotărâți să execute orice puști cu praștia care ar putea să le amenințe securitatea națională. Doar ei l-au dat pe David, ei știu că o praștie bate oricând racheta lui Goliat.

Obama nu plânge, Băsescu nu amenință, nimeni nu se dă cu curu de pământ că mor copii, că un stat, un întreg aparat de stat, ucide civili în numele a ce? În numele protejării celor care stau pe canapele și beau bere și se uită cum aleargă dușmanul, într-o pulbere de praf, la picioarele lui doamne-doamne. ”Iuhuuuuuuu!” strigă evreii de pe canapelele de pe dealuri, privind Gaza făcând poc și trosc și bum.

Ce căcăt de lume au construit?

298 e mai mare decât 5000 și 5000 e mai mare decât 100.000. Morții din Gaza nu au fețe. Nu ne gândim la ei, pentru că niciodată nu o să ajungem în Palestina. Dar într-un avion ajungem. Unii dintre noi chiar des. Și dacă trimite Putin o rachetuță peste noi? E? ia gândește-te? Dacă taman eu am ghinionul să zbor peste o zi proastă de-a lui Putin și..

Morții din Siria și Palestina, uigurii din China, ce ne pasă nouă de toți sălbaticii ăștia? Dacă ar vrea să ne pese de ei, să trimită și ei un sol-air către un avion de linie care bagă la 10.000 de metri pe deasupra. Ceva cu englezi, nemți și francezi. Atunci poate o să ne pese și ei.

PS. Specific unei astfel de teme, pe blogul meu au apărut postacii. Sunt cei care jignesc, care sunt jigniți, care dau sfaturi, care bat obrazu. Lor le dedic materialul de mai jos. Căci da, oricând spui ”we need to talk about Israel”, te trezești cu flegme în ureche.

http://thedailyshow.cc.com/videos/7wnfel/we-need-to-talk-about-israel

Acum 1 an, scriam la rubricuta ”cartea de marti” despre asta. 10 luni mai tarziu avem mii de morti in Ucraina, Crimeea luata cu japca, un Boeing cazut si inca un dizident otravit (Valria Novodvorskaia).

feher

noiembrie 2006, pe ecranul televizorului clipeste prin pleoapele fara gene, ingropate in gavanele negre sapate pe craniul descarnat si complet chel, omul care tocmai l-a acuzat pe romano prodi, fost presedinte al comisiei europene, fost prim ministru al italiei, ca este spion kgb.

alexander litvinenko, fost ofiter fsb, a fost otravit cu poloniu si in 20 de zile s-a topit in patul de spital din londra, sub luminile camerelor de luat vederi, dovada vie-ce ironic-a modului de operare a moscovei lui putin.

asasinarea lui a venit la o luna de la uciderea ziaristei annei politkovskaya,  semn ca s-a cam terminat cu tumbele. daca vreti sa va jucati cu tataia putin, e bine sa stiti ca efectele adverse pot insemna otravirea, ranirea sau moartea prin impuscare in holul blocului de locuinte.

ca si anna politkovskaya, litvinenko a scris carti in care a dat pe fatza regimul politic mafiot-criminal, care si-a facut…

View original post 136 more words

Mâine, la ora 11.30 va izbucni al treilea război mondial. Așa m-am gândit după ce am văzut știrea doborârii avionului malaezian. Nu m-am epilat, nu m-am tuns, nu am apucat să sădesc un copac, ardeiul din borcan abia a dat o floricică și eu nu o să apuc să îl văd rodind, pentru că un cretin cu penis mic a tras cu o rachetă sol-air într-un avion, l-a doborât, a omorât 300 de oameni și apoi s-a dat mare pe Facebook că a făcut asta.

Acum 100 de ani izbucnea primul război mondial. Din mâna lui Gavrilo Princip și dintr-un uriaș oftat de ușurare, ”fiiiiiuuuuuuuuuuu!”, șuierat din plămânii continentului care de 14 ani aștepta clipa cu încordare: dacă nu facem asta atacă englezii, ba nu, dacă nu facem asta, nemții și ambițiile lor imperialiste o să transforme Europa într-un biergarten, cu Wagner, mustăți și râgâieli cu cârnați. Acum 100 de ani exista front. O noțiune simplă, matematică. Se trage aicișa o linie, de-o parte stau domnii în tricourile verzi, de cealaltă parte cei în tricourile galbene. Se așteaptă fluierul arbitrului. Se ia baioneta și se spală în dușman.

100 de ani mai târziu, frontul a devenit o iluzie. Războiul te poate prinde pe budă, o rachetă air-air, sol-air, air-sol, sol-sol, demisol, te bagă în subsol. Nu mai e nevoie să te ștergi. Un zidar din Donetsk sau brutar sau tâmplar, ce o fi el, are acum pe smartphone o aplicație-merge și pe iphone și pe android și costă numai 2,25 euro. Din două clickuri ai acces la silozul unde tac-tu marele ține racheta sol-air și jap, dai cu Boeingul de pământ. Automat, victoria este sharuită pe Facebook. Primești foarte multe likeuri de la colegii separatiști.

Mâine la ora 11.30 izbucnește al treilea război mondial și mă mir că nu s-a întâmplat asta până acum. Într-o lume în care moartea se servește cu telecomanda, la zeci de kilometri distanță, brutarul vesel că a ucis 300 de oameni cu un singur glonț, va fi decorat cu ordinul autismului post-sovietic și va trăi senin până la adânci bătrânețe. Dacă nu va muri în al treilea război mondial, strivit de un pian pe care o altă aplicație smartphone te lasă să îl arunci, de la etajul 6, pe trecătorii din Donetsk care au în piept insigna ordinului autismului post-sovietic. Click-click.