Archive

Monthly Archives: February 2020

Coronavirusul se apropie de România, ne-a zis Prelipceanu acum o lună dar noi nu și nu, ne-am ocupat de moțiunea de cenzură și de Cruduța și de frigul din sectorul 1 și de candidatura lui Nicușor, în cur ne-a durut, ăsta este simptomul cel mai clar al infectării cu excepționalism-naționalist, boală grea din care însă nu se prea moare, bașca a mai apărut și Arafat și a zis că guvernu e pregătit, România nu poate fi penetrată de coronavirus, s-au construit pe granițe ziduri de 84 de metri înălțime, le vezi de pe Marte, normal că nici un coronavirus nu se încumetă să le sară.
Coronavirusul se apropie de România, vuiește presa și eu mă duc să-mi cumpăr conserve, apă minerală, bandaje și medicamente de stomac. Liniște și încredere în statul nostru am din belșug.
După cum se vede în textul scris anul trecut.

Turma autobuzelor și microbuzelor e înghesuită în țarcul prea mic al autogării, pasc ude prin bălți în care își târșâie picioarele bătrâni cu bască și femei cu geci de piele din buzunarele cărora ies pachete de biscuiți ungurești.
Un bărbat dă buzna în cutia de plastic unde o doamnă blondă mângâie ecranul unui smartphone, plimbându-și degetul pe el ca pe spinarea unei șopârle. Este casierița. Domnul a ajuns exact la 3 la autogară când autocarul de Bistrița ieșea prin găurica din gardul de sârmă. I-a făcut semn șoferului, era fix 3, nu 3 și un minut, 3 fix, dr șoferul nu a vrut să oprească. Când e următorul autocar spre Bistrița?
Blonda mestecă gumă. Spune: peste 2 ore jumate.
Bărbatul primește vestea cu furie. Trântește valijioara, spune că taică-su e pe moarte, că taică-su poate moare acum la Bistrița și el nu poate să ajungă la căpătâiul lui din cauza ticăloșiei șoferului, de fapt a companiei. O să dea în judecată compania dacă ajunge la Bistrița și-l găsește pe tătică-su mort. Blonda îl poftește să nu mai strige și să scrie o plângere. Apoi îl dă afară din casieria unde persoanele străine nu au ce să caute.
Apoi vine microbuzul. Șoferul e în cămașă cadrilată, pe la 57-58 de ani hrăniți cu slană. O poftește pe doamna care s-a pus pe un scaun în față să își mute sarsanalele că încurcă pasagerii care urcă în mașină. O spune fără vreun pronume de politețe, mută-ți bagajele. Pe unguroaica de pe scaunul din spate care fâșâie niște pungi cu biscuiți o atenționează vigilent că nu are voie să mănânce în mașină.
Pastrati curațenia. Ne reprezinta pe toti!!!!-scrie fără diacritice pe o foaie plastifiată. Apoi dă tare radioul pe Digi unde Mândruță întrebă oamenii de ce nu au încredere în instituții dar, în schimb, au încredere în oameni ca Iohannis, ca Tăriceanu, ca Firea.
-Ei de ce?, pufnește șoferul privind decis înainte.
Aștept răspunsul dar este atât de evident acest de ce încât mă gândesc ce prost e Mândruță că pune întrebări atât de idioate. Scârbit, dă radioul încet și vorbește despre cartofii de Bihor care sunt extrem de gustoși. Apoi bălăcărește țiganii, în față e o căruță-dop în spatele căreia s-a făcut rând de mașini, inclusiv o mașină de poliție care nu se bagă în depășire pentru că e bandă continuă, cum să fii atât de idiot încât să nu știi că teleguța nu e autovehicul rutier, țâpăăă mă pe lângăă.
Oricum țiganii sunt vinovați, clar că ăștia au furat lucerna de la români, că nimeni nu-i îmblânzește pe ăștia, au zis nemții și francejii să îi dăm lor, că sunt prost tratați dar ei știu cum să îi ia și ce au făcut?
Nimic.
Și haț, Mândruță apare din nou în microbuz. Se ceartă cu un taximetrist care îl acuză că ia bani de la Uber, dă-i în mă-sa de taximetriști, niște jigodii, zice șoferul nostru și baba unguroaică aprobă împingând un biscuite în gură. Ăștia de la Uber sunt curați și au mașini noi și plătesc taxe, nu javre ca voi, strigă către radio șoferul nostru și un noruleț de așa e, dada se ridică din piepturile pasagerilor.

Și apoi, pe ultimii kilometri, aflăm totul.
USR e un partid plin de neica-nimeni.
PNL sunt morți.
PSD se va rupe în câteva luni.
Marinaru s-a înecat.
PMP sunt trei oameni.

Ne rămâne Pro România.
Coborâm. Îi mulțumesc. Îmi spune sărumâna. Doar mie.
Pe restul îi mână spre fundul microbuzului să-și ia bagajele.
Oamenii nu se supără. Familiaritatea crează un iz de bădărănie dar ei se simt bine în strânsoarea obișnuinței, nu sunt sufocați de ea.
Mă gândesc la bărbatul cu tatăl posibil mort la Bistrița. S-a enervat că șoferul a plecat la timp, respectând orarul. A pierdut pe mâna obișnuinței că în țara asta nu există punctualitate. Vă dau în judecată, a zis, vă dau în judecată dacă ajung la Bistrița și tata moare punctual, exact acum când eu nu am fost punctual dar nu eu sunt vinovat ci voi ăștia de vreți să o ardeți nemți sau japonezi, ce avem cu toți un ceas în cur?
Ne rămâne Pro România.
Și taximetria.
Și răspunsul corect la întrebarea idioată de ce nu avem încredere în instituții: ei de ce?
Nuapte bună.

Kinky, Pinky, Luxury, Classy.
În vitrinele magazinelor care promit lucruri cu y la sfârșit sunt conserve, ștrampi, plovăre turcești și praful anului 1990. Cerul e murdar, oamenii merg cocoșați, nu cumva să se atingă cu spinarea de norii care au coborât atât de tare încât poți să le vezi ridurile și porii din piele.
Singurele culori sunt cele ale fustelor țigăncilor. Verde, roșu, turcoaz și auriu, pliurile șterg nămolul de pe marginea șoselei care străbate sate secuiești cu nume românești, Văleni și Gornești și Periș unde conace și palate intră în pământ de rușine iar grădini odată splendide sunt cutreierate de turme de oi la fel de murdare ca cerul din care par că au căzut, îngeri fără aripi, îngeri tunși care fac beeee, beeeee și nimeni nu le răspunde că nimeni nu înțelege ce vor.
Copacul de gunoi, ăsta trebuie să fie o nouă specie, copacul care toamna, în loc de frunze, scutură pungi și copacul de colace de budă și copacul de peturi, e plină pădurea de soiurile ăstea noi de copaci sau poate vulpea, ursul și mistrețul redecorează baia.
Pe câmp, printre cioturi înegrite de coceni de porumb, cete de căprioare înarmate cu furci și topoare urmăresc țăranii. Doamne, ce mi-ar plăcea să văd asta, ca într-o promisiune a martorilor lui Iehova pe amfetamine, iepurele și viezurele și lupul, toate animalele sălbatice să-și dea mâna și să cotropească așezările omenești și să ne ucidă pe toți, fără milă, și cadavrele noastre să le pună-n vitrinele magazinelor Kinky, Pinky, Luxury și Classy.
Curățenie.
O curvă stă la marginea drumului, pe ciuci stă într-o poieniță de gunoi, hârtii și plastice dansează în jurul ei pe muzica vântului și ea nu le vede, când trăiești în mizerie te sincronizezi molecular cu prăbușirea, putreziciunea și refuzul.
Procurorul Teodor Niţă, care instrumentează cazul celor 16 containere cu deşeuri care în acte figurau drept obiecte de uz casnic second hand, descărcate în Portul Constanţa de pe o navă olandeză venită din Marea Britanie, spune că acesta ar fi unul dintre transporturile similare făcute în ultimul timp, alte circa 50 de containere cu deşeuri ajungând în România când Marea Britanie era încă în Uniunea Europeană. “România este într-un risc major şi iminent să devină lada de gunoi a întregii Europe, şi nu numai”, a afirmat procurorul. (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23677187-procuror-dupa-descoperirea-containerelor-gunoi-ajunse-constanta-din-marea-britanie-alte-50-containere-fost-aduse-conditii-similare-romania-risc-major-devina-lada-gunoi-intregii-europe.htm?fbclid=IwAR0jMJeGWM7LlNHQKhetylyrFEaNhIYEI26KLs8psnjxhB0bU0YM_OMNDHE)
Vindem gunoi, mâncăm gunoi, respirăm gunoi, citim gunoi, auzim gunoi, cine nu e gunoi e împotriva noastră.
Ăsta ar trebui să fie sloganul de țară.
Suntem gunoi.
Murdari. Stricați. Bolnavi.
Refuzați.
Împachetați în mândrie și glorie și cuvinte care să ne facă să uităm murdăria din noi.
Suntem goldy. Și frumy.
Gunoy.

Poimâine se fac 30 de ani de când a apărut PL-93, buturuga lui Patriciu/Tăriceanu care a rupt căruța partidului lui Câmpeanu. Trădările din iarna lui `90 au ajuns la maturitate. Desemnarea lui Chirica pentru candidatura la primăria Iașilor din partea PNL este firească și așteptată, uitați-vă ce a făcut PNL la Brașov la alegerile locale din 2016. Nu e nimic de făcut și nu mai e nimic de pierdut.
Politicieni și partide vor fi ridicați la suprafață de erupțiile din marea baltă numită FSN și apoi se vor scufunda, uitați, urmând să fie înlocuiți de alte insule de scandal. Mișcările recente din PNL îmi amintesc de apariția insulei Graham în 1831 undeva lângă Sicilia. Vulcanul a fost imediat declarat parte a teritoriilor deținute de coroana britanică. Apoi insula a fost cleimuită de Burboni, de francezi și de spanioli.
Vulcanul a lăsat marile puteri să se strângă de gât și plictisit, s-a dat la fund în numai 5 luni, rămânând de atunci la 6 metri sub apă.
Ne batem, ne înjurăm, ne flegmăm cu nesaț, pretindem că suntem socialiști sau libertarieni, democrați sau ecologiști și votăm culori, sigle și simboluri care nu înseamnă, cu adevărat, decât niște minciuni ude, ca să tragă mai strașnic la cântar.
The crowd, having been promised nothing, felt cheated, having received nothing.
Chirica e candidat la primărie din partea PNL și eu am dat azi 10 lei unei bătrâne care mi-a zis că nu a mâncat de alaltăieri.
Ne păcălim că facem bine când, de fapt, vrem doar să ajungem în rai.
Asta scriam acu un an.

Prietenul meu V mă întreabă dacă nu aș vrea să mă bag în campania electorală a lui ALDE. Mă uit la el stupefiată și apoi mă gândesc la prietenul meu T care mi-a spus: dar tu de când ai devenit așa activistă?
Amicii mei Ș și S au mers la un potențial client, o stație TV care mă înjură pe mine și care spune despre ei că au primit bani de la Soroș ca să-și aducă borcanul cu peștișorul de aur la proteste. Peștișorul de aur a primit și el bani pentru că a venit cu furca și toporul din oțel inoxidabil. Ar vrea să lucreze cu acest client? S are dubii, Ș nu prea.
Îi înțeleg. Și pe V și pe Ș și pe S.
Sunt bani și ai vrea să faci și tu niscaiva marțafoi mai ales pe praful ăsta din publicitate, când bugetele sunt scoase ca urșii în rezervațiile unde vâna Ceaușescu, legate în lanțuri, haideți domnu Bogdan, haideți domnu Zoltan, haideți domnu Teddy, haideți domnu Radu, haideți domnu Andrei, trageți că nu mai putem să ne prefacem mult timp că sunt licitații pe bune. Haideți, așaaaa, bravo, acum faceți poză cu piciorul cocoțat pe milioanele ăstea de euro, per-fect, acum dați comunicat în care felicitați profesionalismul echipei, acum ieșiți la protest și spuneți că sunteți împotriva OUG 114. Și în tot timpul ăsta fiți cu ochii în 4 la rubrica de matrimoniale-financiare că o să dăm anunțu cu scoaterea la licitație a serviciilor de comunicare pentru proiectul finanțat din bani europeni cu violența în familie. O să mai vină și cel cu țiganii și cel cu homosexualii, bani europeni, purcoi. Trebuie doar să aveți și dumneavoastră grijă de noi, să ne ștergeți sudoarea de pe frunte cu o hârtie de 100.000 de euroi.

Bani.
Mulți bani.
Care ajung la oameni care nu sunt activiști.
Sau, mă rog, sunt activiști de partid, d-ăia de rit vechi. Rit vechi, chiar dacă unii din ei sunt tineri ca nea Ghiță, 11 ani la revoluție, la 31 de ani averea lui era estimată la 100 de milioane de euro, parlamentar, fugar, credincios, Dumnezeu e sus și vede, Dumnezeu îl va sprijini în candidatura lui la europarlamentare, Dumnezeu îi va strânge carpienele și metacarpienele într-un pumn care va sparge falca protestatarilor #rezist care nu lasă instituțiile statului să-și facă treaba.
Precum în cer așa și pe pământ, pesemne că în cer se cară autocare cu îngeri să huiduie un fost procuror sau un fost ministru de externe, huoooooo, eventual să-l scuipe când iese de la audiența cu Dumnezu.
Dumnezeu vede și nu zice nimic. Are altele pe cap. Se întreabă El: oare cât din averea lui Ghiță e a lui Ghiță?
Oare cât din banii lui Ghiță se duce în campania PSD, cât la Pro România lui Ponta, cât la campania PRM+PRU, cât la PNL, cât la, Dumnezeu își scuipă în sân, ptiu drace,  USR+PLUS?
Am scris bucata de mai jos acum 2 ani. Postul era mai lung, mai amar, plin de nerăbdare. Eram un Moise care deschisese a 6-a oare brațele și apele se încăpățânau să nu se despice.

“Mă gândesc iar la muncitorii din filmul lui Liviu Tofan despre Brașov 1987. Dacă ar candida, i-aș vota cu 2 mâini. Dar nu vor să facă asta sau nu pot. Nu sunt conectați ca domnu ăla care a organizat proiecțiile simandicoase de la Muzeul Țăranului și Cotroceni, de la Banca Națională și de la Brașov, de la Reduta. Da, vorbesc despre Sorin Mândruțescu, CEO Oracle, filantrop și iubitor de film cum rezultă din acest material tip perie : http://da.zf.ro/dupa-afaceri/arts-design/sorin-mindrutescu-executiv-top-avid-pasionat-cinematografie-festivalului-film-istorii-rasnov-cetatea-rasnov-film-proiectat-aer-liber-luna-perseidele-ti-joaca-cer-pot-pune-asta-cuvinte-16708166.
Dar ce-ai domle cu Mândruțescu?
Nu aș avea nimic dacă nu aș fi văzut printre cei 300 de invitați pe care i-a avut la Brașov 1987. 2 ani prea devreme o tonă de securiști de rit nou, impostori și, desigur, ginerică al lui domnu Măgureanu, cel prezent la lansarea lui Voiculescu.
Voi vedeți ce văd eu? Că majoritatea oamenilor de afaceri cu cureaua lată, cu foame de socluri pe care să-și suie egourile cioplite în stâncă, au toți stranii legături cu nisipurile mișcătoare ale serviciilor, mogulilor, că se-ntâmplă prin jurul pesedeului, că dirijează fonduri europene și își construiesc ong-uri și festivaluri, dându-ne senzația că avem de ales?
Nu vrem
Să fim
O nație de hoți! se strigă în portavoce iar eu cumpăr un vin fiert din Piața Sfatului și nu primesc bon.
Știi ai cui sunt ăștia cu rulota cu vin fiert? Ai lui Gantz, viceprimarul. E băgat și cu…Dar ce mă mir, sunt în orașul unde primarul a fost ales în clinchetul celor 2 dosare penale care îi atârnau de glezne, electoratul spunând: ăsta a furat, și-a făcut plinul, nu mai fură. În septembrie a venit al 3 lea dosar.
Nu vrem să fim o nație de hoți.
Nu suntem. Dar suntem conduși, infiltrați, manipulați de hoți.
Și dacă își dau ăștia demisia mâine, cine credeți că îi va înlocui?

Luați de citiți aici un articol colosal despre cine sunt oamenii care controlează așa zisa opoziție.
https://www.sfin.ro/bani-si-afaceri/companii/odiseea-emag-viziune-antreprenoriala-sau-faliment-necontrolat/”

E prea târziu.
În dispozitivul de teleportare în care a intrat omul nou, post-revoluționar, s-a strecurat musca Securității și din organismul rezultat din descompunerea și reîntruparea moleculelor celor 2 entități nu mai pot fi extrase cioburile de ADN ale serviciilor.
Ia-le banii, spun Rareș și Stelian, Liviu și Șerban.
Ia-le banii căci idealismul nu are calorii.
Umflă burta dar nu-ngroașă picioarele, te ține în viață atât de slăbit încât nu poți să-ți cureți muștele care ți se strâng în colțul gurii.
Ia-le banii Raluca.
Ia-le banii și fă din ei un metru de autostradă ca băiatu ăla din Suceava.
Nu poți lupta din afară, luptă dinăuntru.
Ia zi, te bagi să faci campanie la europarlamentare pentru ALDE?

Dacă niciunul dintre noi nu s-ar băga, dacă scârba ar prima, dacă ne-am spune că banii ăia sunt radioactivi și că o să crăpăm de la ei în câteva luni, dacă ar exista niște standarde morale, nu lucrez pentru Ghiță, nu lucrez pentru Ponta, nu lucrez pentru Voiculescu, nu lucrez pentru securiști ticăloși și politruci odioși, dacă nu ne-am vinde pe 7 sau 877 lei oricărui mafiot nedemn, poate că am sparge blestemul alegerii răului cel mai mic.
Poate. Nu am bani ca nea Mandachi să fac un video superb, dar am și eu un challenge pentru agențiile de publicitate și colegii mei din advertising: nu vă băgați fraților să lucrați pentru PSD, ALDE, Pro România sau alianța lui Ghiță.
Refuzați banii, indiferent cât de mulți sunt.
Da, poate voiați să vă luați mașină nouă sau să zugrăviți.
Mai așteptați un pic.
Good things come to those who wait, zicea o reclamă din anii 90 la Guiness.
Ați așteptat 30 de ani, mai așteptați încă 2.
Nu vă murdăriți cu banii securiștilor vechi sau noi.
#șîeu refuz banii securiștilor.

În dosarul Mineriadei, lui Ion Iliescu i s-a încălcat dreptul la apărare.
Ancheta trebuie reluată de la zero. Zâmbetul iliescian împinge la deal fălcuțele, arată bine domnu președinte, nicio vină nu-i apasă sufletul pur.
Diseară moderez o dezbatere după proiecția documentarului Colectiv la care o să participe și contabilele avertizoare de integritate de la spitalul Malaxa. La cât de corupt e sistemul, mă mir că mai au serviciu. Florin Secureanu, managerul de la Malaxa ale cărui mânăreli au fost dovedite de cele 2 doamne, e șef la spitalul orășenesc Jibou. Exact ca Ion Iliescu, și Secureanu se ține bine. Cele 2 milioane de euro ciordite nu au fost confiscate de statul impotent, procurorii se bâlbâie, pariu că dosarul ăsta o să fie aruncat după un fișet și cu asta basta.
Cei drepți vor moșteni pământul.
Posibil. Însă o vor face de la cei strâmbi care acum îl au în stăpânire.
Mai jos un text scris acum 2 ani.
Am dat iar cu zarul aiurea și suntem înapoi, la căsuța zero în acest joc Piticot nesfârșit.

Uitarea în Grădina Maicii Domnului.
România-Grãdina Maicii Domnului, locul unde Mesia îsi face aprovizionarea cu telemea si pastã de dinti. Mesii, cã sunt mai multi. Uneori dispar cu lunile, alteori apare câte unul, slab si nedormit, alteori sunt 2-3 si îsi fac partid. La tzanc, când patria trebuie salvatã.

Atunci ai face bine sã nu-l întrebi pe Mesia pe unde a umblat, de ce a întârziat, de ce l-a lãsat pe Dracu sã ne violeze copilasii. Poporul e sãtul de rãspunsuri, vrea doar ca Mesia sã înmulteascã pestii si pâinile si sã schimbe apa în vin. Poporul vrea sã uite foamea. Si ce dacã Mesia a fost vãzut cu Dracu la benzinãrie, si ce dacã Mesia a bãgat în partid un verisor al Dracului.

Poporul vrea sã uite. Dar uitã selectiv. Nu vrea sã-si aminteascã nimic din fosta venire a lui Mesia, contractele cu SRI-ul, faultul în campania electoralã, cadoul fãcut PSD-ului prin lipsa de implicare în modificarea legii alegerilor de la un tur, la douã.

Asta ar însemna politically correctness si nimeni nu are nevoie de asa ceva în vremurile istorice pe care le trãim.

Apostolilor lui Mesia li se iartã tot, celorlalti nimic. Ei nu au fãcut nimic pânã acum, decât sã dezamãgeascã.

Iertarea pogoarã doar peste cei care îmbrãtiseazã fãrã sã crâcneascã sosirea fiului lui Dumnezeu.

Am scris postul de mai jos în 2015. E despre imposturã, fanatism si uitare. Mare grijã la ce vrem sã nu mai stim si cum ne afecteazã asta prezentul si viitorul.

În afară de păr, nimic nu îl desparte pe Cristian Tudor Popescu de Miron Cozma. Țâfnă, sprâncene ultramobile care acum se-nchid asupra ochilor mici, acum se-nalță într-o arogantă uimire, urlete în microfon, rictusuri sparte. Și mult tupeu. Tupeu cu care îndoaie pe genunchi realitatea, ca un clovn care înnoadă baloane sub formă de pudeli, săbii sau floricele.
De unde în 1990 CTP-ul avea pregătită praștia cu rahat cu care trosnea între ochi huliganii din piața Universității, acum explică doct la Digi că

“Minerii s-au dus în Piaţă şi au bătut.. acolo nu a fost ciocnire între manifestanţii pieţei şi mineri, cum se crede în ziua de azi. Nu. Minerii s-au năpustit la persoanele civile pe care le-au întâlnit.

Veniseră chitiţi să caftească oameni. Nu puteau să plece nesatisfăcuţi. Voiau sânge, să plece cu un trofeu de sânge în Valea Jiului.

Iliescu nu a avut tăria să le spună în Piaţa Victoriei: stimaţi tovarăşi, vă mulţumesc că aţi venit, dar vă rog să mergeţi la gară, situaţia a fost rezolvată, pericolul îndepărtat, nu mai este nevoie de vreo ciocnire între mase de civili. Cum să spună aşa ceva politicianul bolşevic? Ştia că ar fi fost huiduit. Ştia că o masă aflată în excitaţie se poate întoarce în câteva seunde. A zis: mergeţi şi reocupaţi Piaţa.”

Să vedem ce zicea CTP-ul la câteva zile după mineriadă:
19.06.1990. Adevarul. Spirala Violentei, editorial semnat de Cristian Tudor Popescu: “Ca pe 13 iunie a avut loc in Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima dl. Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei, odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura Presedintele si Guvernul. In aceste conditii, comportamentul grupurilor mineresti si muncitoresti nu a fost, nici nu avea cum sa fie, pasnic.”

Să vedem ce zicea CTP-ul în 2010 într-un interviu acordat ziariștilor Cristian Delcea și Mihai Voinea.

“Aţi fost în Piaţa Universităţii în aprilie 1990. Cum a început totul?

C.T.POPESCU – A început la 22 aprilie, dar nu ca o mişcare a societăţii civile, a oamenilor de pe stradă. A fost clar o mişcare politică de opoziţie a activiştilor ţărănişti care au ocupat în mod ilegal carosabilul de la Universitate. Asta e grav! Nu ceruseră aprobare pentru nimic. În jurul acestui nucleu au început să se strângă diverse categorii de oameni. Eu am văzut Piaţa Universităţii în mai multe momente ale ei. Piaţa a fost o fiinţă care a arătat în diverse moduri. De la 30-40 de inşi care au ocupat carosabilul, până la aproape 40.000 de oameni.

După care, în faza finală, după alegeri, a rămas o adunătură de declasaţi…100 de inşi, persoane de o condiţie extrem de dubioasă, care stăteau în nişte corturi (in corturi se aflau la vremea respectiva grevistii foamei asistati de medic.n.n.), fără niciun Dumnezeu, în faţa hotelului Intercontinental. Nu s-a intervenit împotriva oamenilor care au format fenomenul „Piaţa Universităţii”.

Aveau şi ei nişte revendicări. Cereau o televiziune liberă, între altele.

C.T.POPESCU – Păi or fi cerut, dar nu aşa se proceda: continuând să stai cu cortul acolo.

În ceea ce priveşte compoziţia, erau, între cei care scandau, mulţi securişti care nu mai aveau de lucru, foşti activişti de partid care încercau să se recicleze şi în afară de ăştia erau mulţi gură-cască. Dar erau şi oameni sincer îngrijoraţi de posibilitatea revenirii la comunism.

Dumneavoastră eraţi îngrijorat?

C.T.POPESCU – Nu. Mi se părea evident că nu se poate reveni la ceea ce a fost înainte de 1989. Că existau elemente comunistoide pronunţate în acest FSN nu aveam îndoieli. Dar ele existau în toate segmentele societăţii. În toate partidele. Îmi aduc aminte momentul primei apariţii publice, televizate, a Partidului Naţional Ţărănesc. Aştepta toată lumea cu sufletul la gură, inclusiv eu. Mă gândeam cum or arăta oamenii ăştia. Era o aură de legendă: PNŢ, partid istoric. Ei bine, a fost absolut catastrofală această primă apariţie.

S-a produs în februarie-martie 1990. A apărut un grup de inşi încrâncenaţi, îmi aduc aminte de unul, Ion Puiu – figură crâncenă, mai era unu’ – Liviu Petrina. Domnule, nişte figuri agresive… Au apărut în falangă la televizor, uitându-se crunt prin sticlă şi spunând: „Trebuie retrocedat tot ce s-a luat de comunişti, să se dea la oameni, înapoi. Să alungăm lupii!”. Deci un discurs revanşard care a blocat lumea.

Pe Digi, Miron Cozma spune chiar acum că este victimă, că el l-a salvat pe Marian Munteanu de la moarte și că a fost luat cu japca de securiști și adus la București nu în primul tren ci în al nșpelea.
În redacția Digi, perechea lui spână, CTP-ul, face o spălătură cu apă de gură sfințită și se pregătește să intre în studio să mai facă niște pudeli din baloane pline cu povești de la mineriade.

O țară sărmană dar plină de circari virtuoși.

Am văzut Parazit.
Ce rost are să îți faci vreun plan, spune unul din personaje, viața îl va dejuca pe cel mai isteț dinte ele. Singurul plan care nu poate fi distrus este acela de a nu-ți face niciun plan.
Guvernul Coreei de Sud a avut totuși un plan. Să exporte cultură pe bani grei.
Guvernul Coreei de Sud a investit miliarde de euro în planul ăsta și uite că, ani mai târziu, a dat roade.
Cine poate, oase roade.
Ro.
A.
D.
România Anno Domini. Zero.
Am scris textul ăsta acum niște ani,  despre națiuni care cred în miracole și gene, nu în planuri.
Parazit.

Halep a bătut-o pe x, nu că aș ști pe cine, mi se rupe de Halep și nu mă mai uit la niciun sport plină de mândrie națională după înfrângerea României de către Suedia la 11 metri, la campionatul mondial de fotbal din State în 1994.
Vă-n gură, eu mor de nervi, mă dau cu curu de pământ pentru voi și apoi mă duc cu ulcer la serviciu unde oricum sunt plătit prost pentru că deh, nu am avut noroc să mă fac și eu fotbalist, spadasin, judocan, handbalist, boxer, ceva. M-am făcut contabil și mă duc la Olimpiada de felațium-abacorum pe care mi-o servește șeficu pentru că nu am reușit să pitesc niște bani astfel încât să nu îi dau la stat. Căci relația mea, de românache, cu statul este de care îl ciordește mai tare pe ălălalt. Eu mă străduiesc să halesc 85 de căpățâni de usturoi dar să nu-mi miroasă gura, statul zice că put chiar și atunci când am mânct doar rahat în ultima săptămână.
Deci statul nu are bani, statu printr-un parlamentar al dumisale fost liberal, actual tăricean, mă urechează că prejudiciez bugetu când mã înfrunt cu ouă de la țărani. Și pentru că eu sunt ticălos și evazionist implicit, statul nu are bani să îi dea bani lui Halep, să susțină o școală de tenis, una de rugby și una de fotbal. Și pentru că eu lipsesc statul de banii ăia de pe ouă și de pe mărar, pepeni, carne de mici și țuică, acesta nu poate să investească în noul val al cinematografiei românești care săracu s-a dus și el dracu, doar cât poți să fii val fără să te spargi?
Așa că, din cauza asta, că nu e bani, nu vezi domle că nu e bani, că ticăloșii de tehnocrați și Băsescu și Soroș au luat banii, tot ce răsare bun în țărișoara asta este mai trecător decât un surâs pe fața lui Ivan Lendl, ca să rămânem la tenis.
Și atunci cu ce drept să îi strig isteric Simonei când servește aiurea: făăăă, ești proastă fatăăăă, cine dreacu ți-a pus racheta în mânăăăă!!!! când eu nu am contribuit cu nimic la performanțele ei, bune, mai puțin bune, cum or fi mnealor?
Cu ce drept mă cocoț eu pe succesul oricărui român ajuns la NASA sau la Sorbona și Oxford? I-am frecat eu un nes înainte de examene, i-am făcut masaj când a avut vreun cârcel?
În 2014, Financial Post scria despre miracolul culturalo-economic al Coreei de Sud, exporturile de K-pop fiind evaluate la peste 80 de miliarde de dolari.
80 de miliarde de dolari.
Totul a plecat de aici:
In 1994, South Korea’s then-president Kim Young-Sam read it reported that the export revenue of Steven Spielberg’s Jurassic Park, released a year earlier with a US$63-million budget, had matched that of the foreign sales of 1.5 million Hyundai cars. The Korean government transformed its focus, earmarking 1% of the national budget to spending on subsidies and low-interest loans to cultural industries, launching agencies to promote and expand K-pop exports, and setting up more cultural departments at universities. Today, the government has a US$1-billion investment fund to nurture popular culture.

Deci, să recapitulăm, în fiecare an, guvernul Coreei de Sud investește peste 1 miliard de euro în produse culturale coreene, denumite K-pop. Valoarea investiției este de 30 de ori mai mare decât în orice alt stat.
De ce ar face asta domnul Dragnea sau domnul Pop sau domnul Tăriceanu sau chiar doamna Grapini sau doamna Udrea, de ce să dea bani așa, aiurea, la niște fete d-ăstea dezbrăcate sau unor hipsteri cocoșați care să scrie scenarii de telenovele istorice, în loc să ia banii și să-și ia niște pantofi bengoși de 800 de euro și o insulă unde să meargă să pescuiască și să facă baboi prăjiți la grătar, să bea beriță și să spună: când ne-o fi mai rău așa să ne fie?
Chiar, de ce?
S-au întrebat niște politicieni și în Coreea și uite la ce s-au gândit:
Korea has, like many nations, struggled with its purpose in the world. It has a small population compared to the giants nearby whether that be Japan or Russia or China. What it has realized is that it can influence these populations by spreading its culture and its Korean way through music and television.

Dar de ce vrem noi să asculte armenii Bubulina, gospodina!!! sau să-l vadă columbienii gol pe Cristi Puiu, făcând duș preț de 20 de minute?
(observați vă rog că nu m-am aruncat la culturi mari, la americani, nemți sau japonezi. Ăștia sunt atât de elitiști, încât chiar sunt în stare să se uite la bucile lui Puiu numărându-i perișorii, fără să se plictisească. )
De ce am vrea noi să cucerim Iranul și Sri Lanka?
Pentru că, în 10 ani, când economiile Armeniei, Tadjikistanului și Sri Lankăi vor deveni solide, populațiile fezandate de cultura servită de statul român vor vrea să consume ceea ce au văzut în videoclipul cu Bănică și vor dori să se spele cu șamponul lui Cristi Puiu.
Asta face Coreea de Sud acum, polenizează Kazahstanul și India, America de Sud și Rusia care, în 10 ani, vor cumpăra numai Samsunguri și Hyundaiuri și cosmetice coreene și vor mânca bibimbap și vor asculta Big Bang.
Eeeee, cine are timp să aștepte 10 ani când poa să facă o poală de bani chiar acum!, zice Dragnea.
Cum?
Pariind pe Halep, mânca-i-aș ochii ei de talentată, păi și normal că e bună, pentru că e româncuță de-a noastră care nici nu are nevoie să se antreneze, nici n-are nevoie de sponsori, nu are nevoie decât de iubirea noastră, a celorlalte milioane de români care la rândul nostru nu avem nevoie de antrenament să ne batem singuri, să ne facem KO meci după meci după meci.
Ce face mă proasta? Pierde? Mai dă-o-n pizda mă-sii de machidoancă. Hai că mă duc să mă uit la o telenovelă coreană, noapte bună.
Și totuși, dacă am înscrie la oficiul de mărci mârlănia românească și am face niște seriale cu sociologi bătăuși, parlamentari care amenință că ne împușcă, alții care sunt miruiți înainte de votul colegilor de a-l da pe mâna procurorilor și foști manechini, acum bătrâni, la a 4 a nevastă, care susțin Coaliția pentru Familie, cred că am rupe.
Și tot universul, peste vreo 3-4 ani, și-ar lua Nutline, Duster și carne de mici de la Kaufland și ar pune-o de-un grătar pe marginea autostrăzii, aruncând peturile de Bucegi în țăranii aculturalizați care nu au îmbrățișat cel mai bengos trend al momentului: romârlănismul.

Bună ziua, doamnă.
Țiganca mă măsoară cu ochi negri, gura e ascunsă după un fular pestriț și două șuvițe de păr negru ies umede de sub baticul tras un pic prea pe spate. Nu cred că are mai mult de 25 de ani, vârsta îi e pusă la păstrat ca o bucată de slană în podul rece, cutreierat de vântul scandinav, al trupului ei înfofolit.
Îi răspund la salut, mă întreabă când am venit în Stockholm, sunt doar în trecere, conversația are liniștea unei întâlniri pe ulița unui sat teleormănean, a cui ești ghea?, a lui Șâșâială.
Ea a venit acum 3 săptămâni, cu autobuzul a venit, vorbele mută fularul pestriț și ies ca niște câini care au săpat o gaură sub un gard. Nu a venit singură, sunt mai mulți, o ceată, un trib, Nils spune că vin de cel puțin 4 ani aici, nu a mai dat ochii cu ea din vară, posibil să fi fost acasă tot timpul ăsta și să se fi întors, așa cum a zis, acum 3 săptămâni.
Fiecare alimentară din Stockholm, dar hei, ce spun eu, fiecare alimentară din Suedia are în buză, în loc de preșuleț cu bine ați venit, figura zâmbitoare a unei țigănci vesele, ca asta a mea care e din Constanța de unde a plecat nu că ar fi rău ci pentru că, citez, dacă n-ai, n-ai și dacă ai, ai. Noi n-avem și d-aia plecăm mereu.
Turcul vinde căluți de lemn tradiționali suedezi.
La el în țară nu sunt căluți de lemn tradițianal suedezi. Nu ai, nu ai. A venit acum 14 ani în Stockholm și, pironit ca un gălbenuș în deșertul alb al oului, nu are cum să plece și unde să se întoarcă. Îmi spune că aici e rasism mult, noi suntem cetățeni de mâna a patra, mereu priviți cu suspiciune, fără prieteni suedezi. Și ce? Cui îi trebuie prieteni suedezi?
Nici uruguayanul plecat din Montevideo imediat după criza din 2001 nu e fericit dar asta nu înseamnă că o caută pe ea, fericirea. Se poate trăi decent fără serotonină sau dopamină, mult mai ușor decât fără un carmenere civilizat.
La 4 ore după ce am întâlnit-o, țiganca mea cu fular pestriț mă strigă din capul străzii, duamnaaa, duamnaaa, să fiți iubităăă!!!! Flutură mâinile și gura evadează de pe față, se cațără ca o pisică pe obraji, în cel mai deplin zâmbet din lume.
Rasism? O doare-n cur de rasism și bine face. Viața e prea scurtă ca să-ți pese de ura altora. Cumva îmi aduce aminte de Sirenele de pe Titan, cartea lui Vonnegut.
It took us that long to realize that a purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.

Acum 2 ani, am scris textul de mai jos după o întâlnire cu niște băețași în Canada.

Coboară din mașină, se dezmorțesc și se uită lung după șoldurile șoferiței din SUV-ul care a oprit în fața lor. Unul din ei își aprinde o țigară, vorbesc tare, aud ceva despre cauciucuri. Închid portbagajul și mă uit în direcția lor. Unul are ochiul stâng acoperit cu o pâclă albă. Celălalt are ochi verzi deschis. Amândoi sunt tineri, maxim 30 de ani, tricouri mulate peste burți umflate, parcă au un colac pus în jurul pântecului care să-i ajute să plutească în caz de naufragiu.
Și ce altceva sunt ei decât niște naufragiați?
-Hei, hei, strigă ochi verzi, do you know how much pay for ferry?
-I don`t know. I am a tourist.
-We are tourists.
Cel cu ochiul ascuns în ceața cataractei vorbește un pic mai bine engleză.
-We are from Toronto. You?
-I am from Romania, like you boys. 
-Yes, spune ochi verzi apoi înțelege brusc: din România doamnă?
-Da.
Se repede să-mi pupe mâna. O ridică spre buze și, când ajunge în dreptul lor, întoarce mâna lui și își sărută încheietura.
-Sunteți de mult plecată din țară?
-Nu. 3 săptămâni. Voi?
-De 15 ani suntem aici, spune ochi verzi. O.V., ca să fie mai scurt. Deci nu stați aici?
-Nu. Turistă.
-Și aveți viză?
-Nu e nevoie de vi..
-Cum să nu fie? Niște prieteni d-ai mei au vrut să vină și nu au putut, că nu aveau..
-Este eTA, electronic travel authorization.
-Aia e o viză falsă.
-O iei pe 7 dolari, trebuie doar să ai pașaport biometric, d-ăsta nou, pe 5 ani.
Intrăm împreună în clădirea administrației ferryboatului. Ochi Alb și O.V. se plâng că e închisă cafeteria. Le e foame. Se plâng și de compania de la care au închiriat mașina, cauciucurile sunt tocite. 
-Ce faceți în insula Prince Edward? îi întreb.
-Turiști, cum ce?
Nu mă pot opri să nu mă gândesc că au furat mașina și au venit aici să o vândă vreunui cumpărător. Mi-au spus că au venit 2 zile din Toronto încoace, s-au oprit la hoteluri frumoase, așa au spus, frumoase, atunci când le-a fost somn și apoi au continuat să conducă, bucurându-se de țara în care stau de 13 ani.
Acum sunt doar 13.
Pe ferryboat se bucură ca niște copii. Își fac selfieuri, filmează.
O.V. spune că îi trimite nevestei care este în România. Părinții lui sunt aici, așa zice. Au venit acum 18 ani, ba nu, acum 25 de ani, imediat după ce a picat Ceaușescu. Ochi Alb mănâncă singur la masă, O.V. bântuie. Ne vede la coadă la cafeterie, se bagă în fața unei familii cu 2 copii mici, scuze me, scuze me. E în spatele meu. Face calcule cu voce tare adunând ce are în mâini: un hotdog, o cola, un biscuite, o salată. Nu-i ajung bani, ar mai avea nevoie de 1 dolar. Nu avem noi 1 dolar? Nu că nu ar avea bani, are, are și cash și card dar sunt în mașină. Mașina este în burta ferryului, la 2 minute de cafeterie pe scări. Ochi Alb a dispărut și din nou mă gândesc că încearcă pe undeva portierele celorlalte vehicule.
-Nu am, am doar card.
-Mi-am permis că nah, suntem români.
-Îmi pare rău, chiar nu am decât card dar uite, hotdogul este la jumate de preț, deci îți ajung banii.
Plecăm la masă. Îl aud spunându-i casieriței: god bless you, thank you, thank you, god bless you.
E clar că a obținut o extrareducere.
Un grup de bărbați de la masa vecină cu el îl întreabă de unde e. Spune România. 
-Ce faci în Canada? 
-Turism.
-De când ai venit?
-2 săptămâni.
Așa mai vii de acasă. Termină de mâncat și începe să se învârtă iar printre scaune, iese pe punte, intră. E surescitat.
Se așează lângă noi și spune că  are 28 de ani și 3 copii. 
-Unii la 40 de ani nu au 3 copii, adaugă, cumva mândru de el, cumva îngrijorat.
-Unde sunt copiii?
Acum spune că în Canada. Peste 5 minute spune că sunt în România. Unde nu se va mai întoarce niciodată, e belea în România. Surorile și frații lui, 8 frați și 3 surori, sunt toți în România și el îi va aduce aici.
-Cum Dumnezeu sunt în România dacă părinții tăi sunt de 25 de ani aici?
Tace un pic apoi spune că el aici muncește onest. E măturător, câștigă 6000 de dolari pe lună. E foarte bine în Canada unde nu este rasism. El e aici de 7 ani și toată lumea se poartă frumos nu ca acasă, în Ferentari. 
-Da, acolo e urgie, spun eu și el brusc se uită chiorâș la mine.
-Comunitatea voastră e victima rasismului, îi spun. În Ferentari.
Se mai liniștește. Nu am zis că e țigan. Nu am rostit cuvântul, am spus comunitate.
Dar totuși aici e scump și nu poate să-și cumpere casă, cu tot cei 6000 de dolari pe lună câștigați ca măturător. Dar acasă are casă, în Pipera și-a luat, lângă Gigi Becali cu care are și un filmuleț de când a fost în vizită în Canada. 
Se străduiește să-l găsească și în timpul ăsta apare Ochi Alb care începe să vorbească țigănește.
-Ce limbă e asta?, întreb eu cu o voce prefăcută.
-Țigănește, spune Ochi Alb relaxat. Sunt multe, cum se zice, dialecte. Sunt argintarii, cocalarii, costorarii, aurarii, gaborii. Uneori ne înțelegem, uneori nu. Dar noi suntem țigani românizați, adică ne îmbrăcăm ca voi, nu e nicio diferență.
E din Vâlcea el. Nu are copii și nici nevastă. Vrea să știe dacă atunci când am depus cerere de viză ne-au păstrat pașapoartele?
Nu. Că avem eTA. Nu viză. Pașapoartele le păstrează la cerere de azil. Noi nu avem treabă.
Ochi Verzi e încurcat. Repetă într-una că nevastă-sa, care nu a venit până acum din România că are o problemă de familie, trebuie să se predea, așa cum s-a predat el și gata. O să aibă acte, tot.
Ochi Alb e degajat. Spune că a fost înainte în Statele Unite unde colecta și recicla deșeuri.
-Pe lună ajungi, într-o echipă de 5 oameni, la 10.000 de dolari. Dar aici până nu ai actele în regulă ăștia nu te lasă să faci afacerea ta. Asta aș face, o afacere cu reciclare.
Am ajuns pe insula Prinț Eduard. Coborâm la mașini. Baftă le spunem și ei pleacă undeva, să facă turism în beznă.
Sunt primii români de etnie romă pe care i-am întâlnit în 3 săptămâni de când sunt aici. Nu am auzit vreun român emigrat în Canada să se plângă de sosirea lor masivă.
Cu toate astea, în luna mai a apărut știrea că un val de cereri de azil ale românilor ajunși în Canada după eliminarea vizei a fost întâmpinat de autorități cu îngrijorare și este posibil să conducă la reintroducerea acesteia. 
https://globalnews.ca/news/4245044/asylum-seekers-border-canada-number-drops-romania-visa/
“As of Dec. 1, 2017, citizens of Romania and Bulgaria no longer need a visa to travel to Canada for short stays of up to six months. Hussen was asked how many asylum claims there have been from Romanian citizens since that time, and Paul MacKinnon, assistant deputy minister for strategic and program policy, informed the committee that it stood at 1,022.
That’s a significant rise since February, when the total stood at 232. By comparison, just 120 Romanians claimed asylum in Canada in all of 2016.
The increase was enough to prompt a meeting with Romania’s ambassador to Canada over the winter months, and officials confirmed on Thursday that a limit has been set for the number of asylum claims Canada will accept from Romania before it reinstates the visa requirement.
The committee was told that the government would not disclose that number “out of respect for the relationship” between the two countries.”
În muzeul migrației din Halifax te izbești de dovezile rasismului practicat de autoritățile canadiene de când e lumea.
Nu numai populațiile First Nations (indienii din Canada) au fost victimele persecuțiilor rasiale ale autorităților din teritoriile canadiene ci și chinezii, indienii subcontinentali, africanii, japonezii și, desigur, evreii. Povestea celor 907 evrei ajunși în 1939 pe vasul St. Louis în Halifax și întorși de autorități în Germania nazistă a dus la crearea unui monument al Holocaustului care a fost inaugurat în septembrie 2017 și a costat aproape 9 milioane de dolari. În același timp, primul ministru Justin Trudeau a anunțat pe 8 mai că guvernul canadian își va cere oficial scuze pentru refuzul primirii celor 900 de evrei germani. 
Dacă evreii chinezii, japonezii și triburile de nativi au primit scuze din partea autorităților pentru tratamentul suferit (nu știu dacă au primit și monument, ca evreii), țiganii încă sunt persecutați.
O știre CBC din octombrie 2015 spunea :
”Canada-bound Hungarians with valid travel documents have been interrogated at Budapest’s international airport and denied permission to travel by unidentified officials dozens of times in recent months.” Those pulled out of the line have been asked, “Are you Roma?” The CBC article adds, “The airline [Air Transat] said Canadian officials have recently been present in Budapest to screen passengers about the purpose of their planned trips to Canada. …[Canada Border Services Agency] spokesperson Line Guibert-Wolff [says] the CBSA has ‘liaison officers’ who help airlines ensure passengers are properly documented.” (https://canadians.org/blog/canada-blocks-roma-refugees-visa-tensions-threaten-ceta)
În Montreal, de ziua Canadei, pe 1 iulie, găști de bărbați și femei în negru mărșăluiau prin centrul orașului cerîndu-i lui Trudeau să nu mai primească refugiați. Liberalismul o să distrugă țara. Și emigranții o să distrugă țara. Apoi se opreau la magazinul chinezesc și-și luau o bere mai ieftină.
Cum sunt văzuți românii în Canada?
Aurelia spune: foarte bine. E de 17 ani aici predă animație la o universitate din Montreal. Câștigă foarte bine, are mașină și un apartament într-un bloc plasat central, cu mochetă pe holuri, piscină și grătar pe acoperiș. Nu are de-a face cu prea mulți români dar nu a auzit vreodată de vreun pocinog în care să fie implicat vreun român. Nimeni nu clipește când spui: sunt din România.
E undeva în Europa, deci e bine, înseamnă că nu ești vreun american stupid care a votat cu Trump.
Românii sunt disperați să se asimileze, să dea bine, să fie acceptați. Canadienii spun că sunt muncitori, inteligenți, educați. 
Într-adevăr, de fiecare dată în interacțiunea cu localnicii, suntem tratați ca niște oameni care înțeleg cu ce se mănâncă orice subiect mai delicat. Un emigrant din El Salvador este încântat că știm rolul Statelor Unite în războiul civil și cade pe spate când zicem Farabundo Marti.
Noi, emigranții, posibilii emigranți, noi copiii popoarelor mici și violate de vecini mai mari și răi, ne admirăm metodele de supraviețuire.
Noi știm că, orice am face, pentru țările în care vrem să emigrăm, suntem cu toții niște țigani. Cândva poate un guvern ne va cere și nouă scuze.
Până una alta îmi amintesc semnul făcut cu o carioca roșie pe formularul de la intrare în Canada. Ofițerul de frontieră a fost uimit când a văzut că vrem să stăm o lună și 2 săptămâni.
Poate vrem să cerem azil. Poate vrem să profităm de eTA.
-Scriu o carte despre Canada, am spus. Scriu despre călătorii.
Și pentru că sunt albă și am păr aproape blond, am reușit să trec. Mă gândesc la Ochi Alb, care avea și-un dinte îmbrăcat în aur, și mă întreb ce a zis el că face în Canada, pentru cât timp a venit. Și mai ales pe unde. 
Pentru unii nu e niciodată duminică.

Bună ziuaaa.
Tresar.
Salutul vine de la un barman de pe aeroport. Nu sunt obișnuită cu efuziunile prietenoase ale chelnerilor, vânzătorilor, nașilor, șoferilor de taxi, secretarelor, liftierilor, portarilor, badigarzilor. Privesc cu suspiciune orice urmă de politețe, ceva pute.
Desigur, realizez că barmanul care a trimis salutul zâmbitor înspre mine este pakistanez. Sau afgan. Sau indian. Oricum, nu este din Ialomița sau Buzău.
Inima îmi vine la loc.
România nu se schimbă.
Suntem săpați în piatra impoliteții la fel ca înainte.
Scriam asta acum 2 ani.

Managerul restaurantului e o fată creață, cu zâmbet cald, moldoveancă de la Piatra Neamț care s-a mutat în Dublin de 11 ani: Doamne, ce bine că nu am mers după frate-miu în Firenze, cum îi zice, că nu pot să-i suport pe italieni, sunt groaznici cum sunt ei așa, făloși. E minunat în Dublin, banii sunt buni, lumea se poartă frumos cu tine, totul e să vrei să muncești. Nu se merită să ai mașină că parcarea e 3 euro pe oră, și casele în centru sunt scumpe, 1500 de euro pe lună un apartament cu două camere dar banii ăștia îi faci aici dacă vrei să muncești, totul este să vrei să muncești.
Fata creață privește plină de speranță în ochii mei, căutând dorința de muncă, parcă era sub fusta asta, nu-i, atunci în sertarul ăsta cu perii, chiloți și bigudiuri?
Fata cu părul lins și zâmbet radiant e șefa de salon la Chapter One, restaurant cu stea Michelin în frunte. E din Cluj, a venit acum 5 ani aici, are două joburi și, la început, spunea că e italiancă de teamă să nu se ia lumea de ea că e româncă. Plătește taxele, toate, și rămâne cu bani cât să-și permită să meargă la coafor săptămânal, la cosmetician, sală, pedichiurist și să-și plătească și faimoasa chirie de 1500 de euro pe lună. Aici salariul se ia joia, în fiecare săptămână. E perfect căci știi cum să-ți aranjezi uichendul, viața e mult mai organizată.
Reapare marota muncii care îți aduce numai lucruri bune. Dacă muncești, dacă vrei să muncești, atunci porțile raiului se vor deschide și tu vei fi lăsat să intri și să bei apă La Fântâna din păhărele albe, de plastic ceresc.
Îți dau lacrimile când te gândești cât de puțin cerem.
Cerem să fim lăsați să muncim, două joburi nu sunt prea multe, e ok și cu trei. Dar să ni se plătească taxele de către patroni, să fim respectați, să ne permitem o locuință decentă, să mergem la pedichiură și coafor săptămânal, să avem acolo o pensie, acces la un credit.
Fetele ăstea au venit aici una la 19 ani și una la 31. Ce făceam eu la 19 și la 31 de ani? La 19 lucram la un ziar unde eram plătiți la 3 luni, ni se spunea: joi vine clar salariul. Nu venea, cred că trebuia să ne ducem noi după el dar nu știam în ce cârciumă se oprise, se făcuse pulbere și nu mai știa drumul spre redacție. Oricum banii ne ajungeau doar pentru bere și țigări. Nu aveam contracte. Nici măcar convenții. Nu primeam diurne pentru deplasări, nici nu știam că există așa ceva. Ni se rupea că eram plătiți la negru, că nu avem cărți de muncă. Doar nu eram ca mama și ca tata, la fabrică, nici nu vroiam să avem cărți de muncă, ăstea erau niște chestii comuniste. Eram niște călugări tibetani, trăind din mila patronilor care ne aruncau în tigăița de cupru, din când în când, niște firfirei. Și noi ne aveam unul pe altul și cu toții pe Mami de la barul presei care ne dădea pe datorie să bem și să mâncăm sendvișuri cu șuncă și cașcaval.
La 31 câștigam mai bine, banii veneau la sfârșitul lunii, aveam și carte de muncă dar pe ea era pus salariul minim pe economie, că nah, mai reduci și tu din costuri când ești tânăr patron și vrei să faci profit. Și ce dacă am pe cartea de muncă salariul minim, cui îi pasă de pensie sau de credite? O să continui să stau cu chirie, cine vrea să-și cumpere casă în mizeria asta de București.
Din Irlanda au plecat la marea foamete din secolul XIX 1 milion jumate de oameni, abia acum, 150 de ani mai târziu, populația a ajuns-după un influx gigantic de imigranți-la nivelul de dinainte al catastrofei. Migrația a continuat în anii 70 în timpul crizei petrolului și apoi în timpul crizei din 2008 din care abia acum 2 ani Irlanda a dat semne că începe să-și revină.
Din România au plecat în ultimii 10 ani peste 4 milioane de oameni. Catastrofa nu a fost inevitabilă ca mana cartofului irlandez sau prăbușirea unui sistem financiar planetar. Noi nu am fost ocupați și torturați de o forță străină. Și cu toate astea, 4 milioane de români s-au mutat, zeci de mii dintre ei pe o insulă unde trage umezeala la șale, fericiți să își ia 2 servicii dacă asta înseamnă că pot rămâne aici, să meargă la coafor și pedichiură o dată pe săptămână.
Noi nu am avut foamete, ocupație, război.
Noi am avut securitate, Ion Iliescu, FSN și tot parcul de dinozauri scăpat în zarzavaturile din grădina bunicii.
Vreau să trăiesc decent. Asta zicea moldoveanca și asta zicea și clujanca, vreau să muncesc și să trăiesc decent.
În România decența există la Antipa, e împăiată imediat lângă condor. Ultimul exemplar a fost zărit acum 11 ani, undeva în județul Sălaj, și a fost omorât de un sătean cu un par.