În chineză, cuvântul mâine conține un simbol care înseamnă nu numai următor ci și și jos. Cuvântul ieri conține un simbol care înseamnă nu numai predecesor ci și sus.
Hm, mereu m-am gândit că viitorul e sus, că ce e în spate e jos. Că viața mea e un povârniș, că atunci când o să ajung pe coamă, acolo sus, într-un mâine al lui mâine al lui mâine, peste 60.000 de mâine, o să am lumea la picioare și eu o să mă uit la ea și lumea o să fie mică și vagă, fără detalii, împãrtitã în pătrățele verzi și maro, ca o bucată de mozaic de baie.
Iar eu, peste 60.000 de mâine, cu ochi bătrâni nu o să mai văd nimic de pe muntele meu. O să-mi imaginez drumuri, copaci, căsuțe cu acoperiș Lindab căci peste 60.000 de mâine nu o să mai existe țiglă și o să mi se facă foame de o față umană, o să mi se facă foame și de o chiftea cu muștar, o chiftea caldă băgată în pâine.
Foame de lup o să am eu acolo sus pe creasta mea de munte pe care am reușit iată, singură am reușit, să o escaladez. De ce dracului am vrut să ajung aici, singură, fără mâncare? Nu se vede nimic de aici, nu se aude nimic de aici și să nu-mi spuneți iar căcatul ăla că aici e tăcere și tăcerea vorbește mai bine decât o mie de cuvinte. Sau ãla era clicheul cu poza care spune mai mult decât o mie de tăceri.
Tăcerea nu e bună. E înfricoșătoare ca moartea și atunci creierul tău începe să bată cu furculița în masă, să facă gălăgie ca să alunge frica.
Pentru că fricii nu îi e frică decât de gălăgie.
Și așa, de frica fricii, inventez voci și zgomote și mă mint că nu sunt singură dar, de fapt, sunt dată dracu de singură. Sunt doar eu și umbra mea tăcută care noaptea se duce să se vadă cu alte umbre, să se plângă de mine că sunt  din ce în ce mai mică și că îi e greu să se adapteze la micșorarea asta galopantă a mea.
Dar eu nu vorbesc limba umbrelor și habar nu am că în fiecare zi cresc în minus de, în curând, o să fiu atât de mică încât o să-mi pierd până și umbra. O să ajungă și ea în Valea Umbrelor unde se strâng toate cele rămase fără om.
Iar eu, minusculă, nano-eu, cocoșată de voci și zgomote pe care le duc în spate ca pe-un sac de porumb, voi ajunge sus, dorind o chiftea caldă și neștiind de ce am ales să urc povârnișul pentru că nu e nimic în capăt care să merite efortul.
-De ce la voi, la chinezi, viitorul e în jos și trecutul e în sus?

Emily are 24 de ani, este han laoshî, adică profesoară de chineză. Arată de 12 ani dar indiferent care e vârsta ei din buletin îmi răspunde cu un aer bătrânesc, de maestru cu mustăți albe pân la podea, că timpul curge ca râul. Se știe.
Timpul curge de sus în jos, din munte la vale. Ca râul.
Viața este o plimbare care te duce din frigul poienii alpine în căldura molcomă a șesului.
Mâine te vei trezi și vei mai coborî 3 metri, trecând printre turme de oi și iaci. Ai viața mereu în față, la picioarele tale, pătratele verzi și maro devenind cu fiecare clipă, cu fiecare pas pe care îl faci la vale, mai clare, mai dense, locuite de zgomote care se ridică în aer ca un stol de potârnichi speriate. Nu sunt doar în capul tău, nu. E plin de zgomote aici, păsărele și vite, oameni, câini, cai, pisici și mașini.  Și chiar și sfârâitul chiftelelor în tigaie.
Doamne ce poftă îți e de chiftele calde în pâine.
Ai ajuns la țanc la masă.
Te așteptau.
Nu e bine să te culci cu burta goală.
Nu e bine să trăiești cu burta goală.

Cred că râul chinezesc îmi place mai mult decât muntele occidental.
Mâine o să o iau la vale, căci aici, sus, unde am ajuns eu, miroase a iarnă și mi-au înghețat până și dorințele.