Am vrut să scriu de mult timp despre nea C, un om atât de mic încât s-a născut fără suflet. Nu a mai fost loc pentru suflet de mațe, intestine și rinichi.
Nea C, ca orice om mic și fără suflet, și-a croit o carieră de succes alături de alți indivizi cu același handicap, securiști și birocrați, funcționari și politruci, șeficii de care trebuia să asculți, experții pe care trebuia să îi urmezi. Oamenii care au construit strâmb țărișoara asta după 1990, legând cu sfoară cârpe murdare și lipind cu scoci nuiele și fâșii de celofan, cum au învățat ei în unitatea militară unde au fost crescuți.
Din mâna lor au ieșit generațiile de azi de oameni fără suflet căci le-a fost călcat în picioare, smuls, ars cu țigara, aruncat la câini. D-asta avem o Românie zombie, pentru că în 1989, un batalion de morți-vii au pus laba pe putere.
Iar acum, oameni ca nea C, îndeajuns de dibaci încât să fi stat deoparte când se cerneau funcțiile, alegând una comodă, undeva la periferia conștiinței populare, sunt dați exemple de profesionalism, sunt citați ca experți, sunt priviți cu respect de neinițiați. E om mare domle dacă a reușit să stea atât de mult timp la Bruxelles, înseamnă că e bun, priceput, o valoare.
De ce nu-i dau numele întreg? Explic în articolul de pe Vice.
Dacă vreuna din voi, doamnelor, vă recunoașteți în povestea de mai jos și doriți să facem ceva, măcar acum, când nea C se pregătește să iasă la pensie, scrieți-mi și voi fi extrem de bucuroasă să pornim o acțiune în instanță împotriva lui.

https://www.vice.com/ro/article/bj7vx3/am-fost-hartuita-de-un-corespondent-roman-la-bruxelles?utm_source=vicefbrom

Picurii de ploaie plesnesc obrazul ferestrei, plici, plici, ca palmele frizerului obrajii clientului după un bărbierit proaspăt. Norul a înghițit Tâmpa, cu tot cu semnul Brașov, cu tot cu Panoramicu prăduit de ăia care au pus semnul Brașov, cu tot cu pădurea care a chelit într-o singură noapte, ca după chimioterapie. Acum 30 de ani pe vremea asta maică-mea terminase de pus gogonele, gogoșari, varza, castraveții și pe noi nu ne mai trimiteau cu școala la câmp, la scos cartofi și ceapă, cules varză și sortat arpagic. Eram în sălile de clasă, făceam cursuri de după-masă, măcar de-aș fi avut bafta să dorm mai mult, dar nu, că tot blocu era treaz de la 6, cu duduituri, urlete, scâncete, matinalul de la radio actualități, cotele apelor Dunării.
Aveam 13 ani, clasa a VIII a, că m-au dat la șase ani la școală. Mă decisesem să merg la Șaguna, ultimul colț occidental al României, cum zicea frate-miu, și el la Șaguna în clasa a XI a, coleg de an cu fiul secretarului PCR pe județ, Preoteasa.
15 noiembrie nu-mi spune nimic, era duminică, poporul urma să-l aleagă cu 99,87% voturi pe tovarășu să ne conducă pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. La Vocea Americii se citeau pasaje din Orizonturi Roșii și noi muream de râs cât de proastă era Lenuța, cam cum murim acum de râs cât de proastă e Olguța.
Superioritatea râmei, asta simțeam, o boală de care suferă talpa țării care atunci când calcă în rahat crede că asta înseamnă noroc.
15 noiembrie a trecut, eu nu am văzut nimic dar am auzit multe. Că sunt sute de arestări, că s-au scos tancurile, că Securitatea te ridică exact ca Garda în `40, te ia din pat și te bagă la beci unde te iradiază. Șușoteli la telefoane vesteau încă un cancer galopant, leucemii care sugeau viața din revoluționari, avea ieri 105 kile, acum are 62, mâine e mort.
S-a mai dus unul în blocul ăla, pe ăilalți i-au deportat, serile erau lungi și negre și prostia Lenuței nu ne mai amuza pentru că luau curentul și n-aveam radio pe baterii.
Cred că totul a început în decembrie, până s-a adunat și CC al PCR din surpriza provocată de stegari. Și de atunci, până în 89, să te ții. A dispărut mâncarea, a dispărut apa, apa rece, aia caldă nu mai era de mult. Stăteam la coadă cu orele la cișmeaua cantonului CFR unde locuia colegul meu Relu Bejan. Umpleam damigene, oale, ciubăre, le trăgeam cu sania până acasă. Noi eram privilegiați, stăteam la 50 de metri distanță, alții trebuiau să vină de la 1 kilometru sau 2 distanță. Curentul era luat întotdeauna după-masa și de multe ori seara. 3-4-5 ore de stat în beznă, cu lampa cu petrol, 1907. Înjurături. Futu-ți cristoșii și dumnezeii mă-tii de animal!!!, maică-mea încerca să-l oprească pe taică-miu, taci dragă că te aud vecinii și te ia miliția.
Frig, cumplit de frig. Copiii scriau cu mănuși pe mâini în sălile de clasă.
Vrea să ne omoare nemernicul, futu-i cristelnița mă-sii de cizmar!!
Voia.
Taică-miu mergea la București și Sfântu Gheorghe să ia mâncare, eu făceam cu maică-mea cu schimbul gărzi pe la alimentare unde miliții populare formate ad-hoc patrulau cozile și păzeau adidașii de porc și bucățile de tobă pline de zgârciuri și păr trântite de-a valma în vitrinele frigorifice. Dați mai puțin să ajungă și în spate, ăsta era motto-ul anilor ălora.
Cozi la cartofi și la mere, la ouă și la făină, cozi la vată și la hârtie igienică.
Mătușa lui taică-miu, Lidia, a făcut ciroză și s-a dus în câteva săptămâni după ce a tăiat o franzelă în care, ca într-un ou cu surprize, era un șoricel mort-copt.
Mă încălțam cu pantofii care fuseseră ai lui frate-miu, aveam pantaloni de lână tricotați de maică-mea din firul altor plovăre deșirate sisific. Nimic nu se aruncă, totul se transformă.
Când am ajuns în Bistrița în octombrie 89-frate-miu era în armată, depunea jurământul-am crezut că sunt în altă țară. Umblam ca fetița cu chibriturile prin fața vitrinelor cofetăriilor unde aveau savarine și eclere, alimentarelor unde atârnau salamuri și cârnați, fără coadă.
Atunci mi-am dat seama de grozăvia pedepsei pe care am suferit-o pentru că muncitorii din Steagu au avut tupeul să strige Jos comunismul! și Jos Ceaușescu!
Am ieșit din anii ăștia cu îngrijorările unui hunter-gatherer care știe că dacă nu ucide mamutu acum, va crăpa de foame la iarnă. Un om dominat de neîncrederea în stat, acest unchieș care te momește cu ciocolată și te violează în camera cu păpuși.
Nimic, niciodată, nu mă va putea face să spun: pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. A fost oribil, pentru noi, în Brașov, mai rău ca nicăieri.
Muncitorii ăia care au ieșit în 87 au fost călcați în picioare de sistem. Cei care au scăpat cu viață, au fost ridiculizați, îndepărtați, optzecișișaptele a fost minimizat: nu e mă, ăștia au ieșit că nu-și luaseră banii, dar oricum ei nu munceau nimic, mai dă-i în pizda mamii lor de puturoși. Oricum sunt moldoveni, au venit cu sârma, să plece la ei acasă.
Măcar pentru că au strigat Jos comunismul!! cu 2 ani înaintea Timișoarei, fără nuanțe iliesciene de tipul “încălcat idealurile socialismului”, ar merita respectul nostru întreit.
Dar nu. Au fost măturați de securiștii de rit nou, închiși în debaraua cu inadecvați, cei născuți prea devreme, fragili în viitorimea lor.  Niciunul nu e politician, manager, consilier, consultant, atașat, ofițer, ambasador, parlamentar.

Afară plouă și citesc știrea despre șoferul turc care, beat fiind, a răsturnat pe DN5 un TIR încărcat cu lămâi din Grecia. When life gives you lemons, make lemonade. Mă gândesc la revoluționarii de la Brașov, viața le-a dat lămâi dar limonada aia pe care au făcut-o a fost băută de alți băieți, în sediul CC-ului, în decembrie 1989.

Șoferul din spate și-a înfipt mâna-n claxon ca într-o gură de pitbul, nu poate să-i mai dea drumu, e clar că nu am unde să mă duc dar el mă-njură pe mine, futu-ți gura mă-tii de proastă, îi citesc pe buzele vinete. Coboară nervos din mașină și se trântește în portieră, saliva stropind geamul. E scos din minți, ochii îi joacă în cap, urmărind o minge bătută de o mână invizibilă. Coada e enormă, e cald, stăm de 17 minute aici, în acest loc. Mă uit la bărbatul care urlă: Toate pizdele din țara asta trebuie să aibă mașină, câtă pulă ai supt ca să…
Post-Traumatic Stress Disorder.
Toți jurnaliștii de război intervievați în documentarul Under Fire au povestit același lucru: la întoarcerea din conflict la normalitatea vieții într-o țară care nu e bântuită de război nu se puteau integra, având cumplite accese de mânie, fiind mâncați de frică, întreaga lor personalitate topită în oceane de alcool și munți de cocaină care să îi ajute să creeze un relief pe farfuria goală a empatiei.
Avem aici mânie, frică, goliciune sufletească și incapacitate de a relaționa, întocmai
trăsăturile caracteristice românului normal, traforat de bonfaierul încercărilor cotidiene.
Post-traumatic stress disorder. Așa se cheamă. După cum îi zice și numele, apare atunci când ai fost expus la un eveniment traumatic major, tsunami, război, viol, accident de circulație. Copiii sunt mai rezistenți. Ei nu se aruncă în șpriț dar își ascund cicatricile în amintiri iar acestea cu niște foarfeci mari, de grădinar, vor avea grijă să croiască pe gustul lor personalitatea adultului.
Cu toții, chiar și copiii de securiști, am trecut prin experiența lui 1989. Unii sperând că vom avea și noi, ca ceilalți, unt în frigider, ceilalți punându-și problema cum să pună mâna pe fabrica de unt și pe hidrocentrala care produce curent pentru frigidere.
Viol, accidente, tsunami, război. Am trecut prin toate și prin alte încă 284 de calamități, cutremure și crize, tâlhării și asasinate.
Și atunci suntem furioși, scuipăm trecătorii, pocnim pisicile în burtă, călcăm panseluțele și aruncăm cataroaie după porumbei. Și pentru că nu ne răcorim, mergem la cârciumă și comandăm un metru cub de vodcă, pe care îl bem ursuzi, cu ochii roși și fața întoarsă către ușă, nu carecumva să intre vreun răufăcător și să ne-o tragă pe la spate în timp ce ne aplecasem să ne încheiem la șireturi.
Suntem precauți, tragem cu linia dungi pe etichetele de pe sticlele de vin, să vedem dacă nevasta nu trage la măsea și, totodată, nu ne trage în piept și bea pe ascuns. Suntem obsedați că suntem furați, ia aduceți cântarul, ia dă-mi calculatorul să mai fac o dată socoteala, de ce sunt 3 ardei și 2 coșuri de pâine, au fost 2 ardei și 1 coș de pâine!
Și știți care e gluma cea mai bună? Suntem furați, zilnic, dar la un alt nivel.
În fiecare zi ne sunt ciupite ore bune pe care ni le petrecem în aceste bătălii cu traficul, cu anaful, cu nesimțirea funcționarului, cu ticăloșia taximetristului, cu sexismul șefului, cu nesimțirea clientului, cu impotența polițistului, cu jegul și cu urâtul, cu trufia și cu mândria, cu 76 de cruci și niciun Dumnezeu.
Post-traumatic stress disorder în formele ei grave duce la automutilare și sinucidere. Prima e vizibilă pretutindeni în țara asta, de la sătenii care fură sacii de nisip care i-ar feri de viitură până la rezultatul votului în Baia Mare. A doua e pe vine.
După decade petrecute în traume, după comunism și post comunism și ce mama dracului avem acum, că nu știu, suntem consumați, întinși subțire pe o felie de pâine prea mare. Avem acedia. Lene, unul din păcatele capitale care înseamnă o încremenire a spiritului și neasumare a responsabilității. Iar când oamenii buni nu fac treabă, răul scoate capul.
No man, who is not inflamed by vain-glory into enthusiasm, can flatter himself that his single, unsupported, desultory, unsystematic endeavours are of power to defeat the subtle designs and united Cabals of ambitious citizens. When bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle, spunea Burke.
Claxoanele mă amorțesc și apoi, încet, încet, încep să mă înfurie. Bărbatul care mi-a flegmat geamul s-a întors nervos la mașina lui, trăgându-mi un șut în roată.
De la ora 7, în loc de știri, aș băga obligatoriu pe toate stațiile tv și radio, 20 de minute de respirație și relaxare cu asceți hindu și călugări budiști aduși să ne învețe calea. Cine nu urmărește programul și nu aplică tehnicile predate este amendat, la trei amenzi, este băgat la închisoare pentru lipsă de patriotism și obstrucționarea tratamentului psihicului național.
When bad men combine, the good must associate. Mișcă, futu-ți morții mă-tii mai repede că mi-au furat radioul și pierd la tv emisiunea de respirație și relaxare.
PS. Ați observat că PTSD e un fel de PSD cu o literă în plus?

Un studiu al unei clinici particulare susține că aproape un milion de români sunt diagosticați anual cu depresie. Și, deși în 2014-2015, emisiunile tv din România legau apariția acestui val de depresie de șomaj, criză și probleme financiare și identificau vârsta de 40 de ani ca fiind cea mai lovită de boală, statisticile mondiale arată că, nici vorbă, depresia mușcă din orice și oricine, adolescent sau unchieș, femeie, bărbat, bogat, sărac.
Primul episod de depresie l-am avut în 1998. M-a pocnit la 24 de ani, am ieșit din el pe la 27. Nu l-am tratat. Nici nu am știut că sunt depresivă. Am aflat 13 ani mai târziu că am fost și eu acolo unde jumate, dacă nu mai mult, din colegii de presă se plimbă desculți, cu halenă de alcool.
Căci da, un procent uriaș dintre noi, neștiind ce avem, ne scufundăm în butoaie de șpriț și în muncă și, cei mai agili dintre noi făceam șpagaturi între paturi ale unora și altora. Pentru că depresia vine la pachet cu ceea ce pare promiscuitate, dar este, mai degrabă, uitare de sine. O nepăsare stranie: dacă tu nu știi ce să faci cu tine, poate alții o să găsească pentru tine întrebuințări.
Și atunci muncești ca boul, bei ca un porc, faci sex ca o cățea în călduri.
Dar toate astea se întâmplă în timp ce tu ești un mamut intrat în hibernare, mai mult mort decât viu.
4 animale în unul singur.
Asta este depresia la 20 de ani. Am aflat la 35 când am ajuns și eu, în sfârșit, la psiholog.
Am făcut terapie cu un domn în vârstă, evreu, care locuia în Elveția și venea de 2 ori pe an să-și vadă pacienții pe care, altfel, îi trata pe skype.
Mi-a spus că suntem mulți, enorm de mulți deprimați ca mine. Mi-a spus că familiile noastre sunt principalele cauze ale depresiei. Mi-a spus că sărăcia, inadecvarea, incapacitatea de adaptare vin tot din acești primi ani formativi și mi-a demonstrat că îmi puneam, și atunci și acum, singură piedică, urmând modelele insuflate în faimoșii 7 ani de acasă.
M-am uitat mult în jurul meu și am găsit doar câteva excepții de la regula simplă: cu toții suntem praf cu nervii.
Acum, când scriu acest text, din apartamentul de sub mine se aud urletele vecinei. Înjură cumnatul, sora, securiștii, vecinii, pisicile, soarta ei cruntă, durerea de spate. Urăște lumea și urlă, uneori la 2 dimineața, cu o ură care străbate ca un picamer pereții.
E nebună, zice maică-mea, la rândul ei o ființă consumată de depresie pe care o poartă, fără să știe, de la 25 de ani. Acum are 71.

-Nu mă duc domle la medic, ce sunt nebună?
Majoritatea femeilor din România, indiferent de educație și banii pe care îi fac, consideră într-o măsură mai mică sau mai mare că depresia presupune că ești un pic cucu, deci mai bine nu te duci la medic ci iei niște calmante, faci un ceai de sunătoare și o plimbare în natură și trece.
Când îi spui uneia să încerce terapia, sare la tine: de ce să merg eu și să nu meargă el, el mă înebunește cu tâmpeniile lui, el e nebun și a înebunit și copiii.

Sunt oare femeile mai afectate decât bărbații?
Nu știu.
Cunosc cel puțin 10 bărbați care au ajuns la psiholog sau psihiatru, unii au mers câțiva ani de zile, transformând terapia într-o altă dependență care să-i scape de realitatea insuportabilă.
Aceștia nu sunt vindecați, ci doar sprijiniți într-o proptea ca să nu se dărâme.
Unii au făcut copii între timp și se folosesc de paternitate și de noutatea noilor trăiri ca să se tragă de păr din hău. Nu știu cât reușesc.

Despre femei însă vreau să vorbesc.
Femeile din jurul meu, cărora, desigur, nu o să le dau numele, femei cu bani, femei cu timp și bani, femei fără timp și fără bani.
Mirela, 38 de ani, top management într-o mare companie.
Are un copil, casă, soț, mamă care îi crește copilul, bani să îi cumpere copilului tot ce își dorește. Muncește în jur de 13 ore pe zi, ajunge ruptă, verifică temele, boscorodește soțul, adoarme invariabil la televizor, cu un sforăit ușor. În weekend merge la manipedi și la coafor. Face dragoste o dată pe lună și uneori în concediu, dacă adoarme copilul. Nu a fost acasă la ultimele 4 zile de naștere ale copilului, a avut treabă la serviciu. Nu îi place ceea ce face dar este plătită bine și îi este recunoscătoare șefului cel mare care a promovat-o. Își demonstreazã atașamentul față de corporație mergând la toate sindrofiile, dezbaterile și conferințele la care e invitată compania, totul ca să nu piardă salariul și, implicit, ca ăluia mic să nu-i lipsească nimic. Dar ăla mic crește cu taică-su.
Crede că toți bărbații căsătoriți au sigur amantă, doar și taică-su a avut una la o altă scară a blocului. Viața e o masă plină cu farfurii cu supă oribilă, de spital.
E deprimată dar nu merge la medic cum nu merge nici să își rezolve crizele de bilă.

Cătălina, 45 de ani, antreprenor
A lucrat 15 ani la corporație, absorbită de carieră nu a făcut copii și acum nu mai poate să aibă. Chiar dacă are bani să-și permită orice, trăiește frugal într-un apartament care arată ca și cum s-a mutat acum o lună, deși stă în el de 10 ani. Vrea să călătorească dar totuși ar sta și acasă să construiască firma pe care a înființat-o recent. Are o problemă cu alcoolul, de fiecare dată când bea 2 pahare de vin declară că mâine pleacă în Malaezia, Australia, Vietnam, Argentina sau Spania. Nu o face, așa cum nici nu se lasă de fumat. Nu merge la psiholog pentru că are probleme mai grave de rezolvat nu fițe d-ăstea, ca bărbatul ei Tudor. Tudor a fost direct la psihiatru, a primit o pungă de pastile care să-i taie din stările de anxietate. Oricum nici el nu poate să doarmă așa că stau amândoi și se uită la seriale americane date jos de pe torrenți.

Sorina, 42 de ani, traducător

Un copil, un soț cu, deja, două crize de depresie grave, diagnosticate de doi psihologi și un psihiatru. Soțul stă pe pastile, Xanaxuri cu pumnul, acum e un pic mai bine. Sorina duce greul casei, trezit în fiecare dimineață la 6.20, îmbrăcat copilul, pus în mașina soțului, trimis la școală, ea la muncă. Întors la 6 seara. Făcut teme, pregătit cina. Un pahar, două, șapte de vin.
“Cred că am o problemă cu alcoolul”, spune o dată la 6 luni, se lasă 2 săptămâni apoi o ia de la capăt. E strictă în educația copilului și nu are timp să meargă la medic deși vede în ce hal este soțul ei. Crede că lucrurile ăstea demonstrează slăbiciune, că prin disciplină și muncă nimic nu poate să te oprească să ai viața pe care o dorești. În fiecare an merge în Grecia și nu se gândește să emigreze deși realizează că țara asta nu are să îi ofere nici ei și nici copilului nimic bun.

Eva, 44 de ani, publicitară
Divorțată, fără copii, rupe inimile bărbaților căsătoriți, cu copii. Știe că arată superb, face sport, iese în oraș și speră că într-o zi se va recăsători din nou și soțul nu va mai fugi după fustele unei bagaboande. În ciuda aspectului fizic impecabil, de 10 ani de când a divorțat, Eva nu reușește să rămână cu vreun bărbat, toți fugind ca de dracu. Încasează aceste refuzuri cu stoicism dar a devenit amară și otrăvitoare. Cei câțiva prieteni pe care îi are o sfătuiesc să meargă la un psiholog dar ea a preferat să citească teancuri de cărți de spiritualitate care promit că izbăvirea va veni într-un străin brunet, înalt, cu bani, necăsătorit, iubitor de hipism și tenis, care te așteaptă la masa 2 la restaurant. Poftă bună.

Claudia, 33 de ani, artistă
Fata lui tata, tata securist cu tone de bani care a construit o prăvălie cu cifră de afaceri de câteva milioane bune de euro pe an. Fata lui tata vrea să fie artistă, trece prin mai multe agenții, o tonă de prieteni, foarte multe droguri și seri pulbere prin cluburi până se decide să plece să se facă fotografă la New York. Tata plătește dar tata n-o iubește căci tata iubește doar banii. Claudia stă 2 ani ]n America și se întoarce cu ditamai depresia și kilul de pastile. Nu s-a adaptat, acum e aici, cu vechii ei prieteni de care îi era dor. Bea, fumează, nu prea vorbește coerent când o vezi și ochii îi joacă ciudat în cap când se uit[ la tine. A mers la psiholog dar s-a plictisit. Mai bine fumează iarbă.

Dina, 43 de ani, fotografă
Mamă singură, are un copil autist făcut cu un tânăr iranian pe care l-a cunoscut pe net. Tânărul iranian o vizitează din când în când, nu dă bani în casă. Dina e nemulțumită, plânge des, de fapt plânge mereu, plânge de mila copilului și mila ei și mila întregii lumi. Înainte să fie mamă,  a fost singură 5 ani. Înainte să fie singură, a stat 9 ani într-o relație în care făcea dragoste la începutul și la sfârșitul anului. Când s-a despărțit de acest frugal partener, el a luat casa și ea mașina. Dina are bani puși la bancă, în depozite, dar mănâncă mâncare stricată din frigider și, de câteva ori, a fost văzută mâncând felii de pizza aruncate de colegii de studio la gunoi. A făcut terapie preț de 7 ani. Dacăm ar avea bani, dacă tânărul iranian ar da bani, ar mai face terapie și acum.
Carmen, 40 de ani, casnică
Fostă ziaristă, iubitoare de teatru, atentă, inteligentă, spontană, cu umor. Crește cei doi copii într-un cartier trist de București și nu mai are de 11 ani serviciu. Nu are o problemă de bani, soțul câștigă bine, dar are nevoie de colectiv, de interacțiune, de ieșit din casă. Ca să suplinească, aduce prieteni acasă și îi înfundă cu mâncare. Sub “domnia” ei, soțul a ajuns de la 90 la 130 de kile. Și copiii sunt ușor prea dolofani. Nici Carmen nu merge la medic. Și ea are o problemă cu băutura. La al 8-lea pahar îți va spune că nu vrea să meargă acasă, că nu s-a simțit nicicând atât de bine și te întreabă care este cârciuma unde veți continua să beți.

Mai am un braț de exemple.
Depresii în diverse stadii: incipiente, în plină dezvoltare, calcifiate. Depresii care sunt atât de tare parte din personaj încât nici nu ți-l imaginezi pe respectivul fără ea.

În 2011 când m-am mutat la Buenos Aires am învățat un lucru important de la țara cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor: terapia este igienă.
Depresia nu e nebunie. Este un dezechilibru chimic, ca acela pe care îl poate avea o piele pe care nu o speli sau dinții pe care nu îi perii. Trăind în țara cu cel mai mic consum de pastă de dinți, nu e de mirare că privim-chiar dacă suntem educate-psihologul ca pe o fiță pe același nivel cu masajul anticelulitic, deși, dacă stau să mă gândesc bine, masaju are rezultate imediate în timp ce psihologul ăsta mă bate la cap cu tatăl absent și amintirile din copilărie și nu îmi spune când o să mă simt bine cu mine.

1 milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie. Nu poți combate cauzele. Nu poți schimba mentalități, tradiții cât ai bate din palme.
Nu poți să scapi ușor de societatea patriarhală, machistă, sexistă, care spune că femeia trebuie să stea la cratiă, să procreeze și să asigure echilibrul familiei.
Dar poți lucra la efecte.
Poți învăța oamenii să-și facă igiena creierului. Să meargă la psiholog.

Să își palpeze tristețile și, dacă simt un nodul tare de melancolie, să se adreseze medicului.

PS. Acum m-am întors de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Una din colegele mele a murit acum câțiva ani de cancer mamar. Nu există niciun dubiu în rândul colegilor mei: nu boala ci sistemul a ucis-o. Iar sistemul e depresie și depresia e cancer.

Irina a murit de cancer la sân acum vreo 2 ani.
-Dacă mă întrebi pe mine, stresul a omorât-o. Lucra la direcția de recuperare impozite și taxe, ăștia sunt sub primărie. O distrugeau, teste, examene, teren. Peste tot este un stres monstruos. O mai știi pe Corina, colega noastră din liceu? A fost directorul șef la primărie. Mi-a zis că era să ajungă la pușcărie, a semnat tot felul de chestii, că o puneau ăștia să semneze, și noroc că a fost deșteaptă, de fiecare dată s-a asigurat că e acoperită, că semnătura aia a ei vine după ce există o cerere oficială din partea șefului. Și a scăpat. Razant. Dar a albit. Are 3 copii acasă, și Irina avea 2.
Ăștia te bagă-n mormânt cu tot cu familie. Știi că toate colegele mele de la administrația financiară care ies la pensie se curăță în 2-3 ani de un cancer? Stres. Nu mai rezist.
Monica ia o gură de must. Suntem la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății, secția de contabilitate și informatică de gestiune, nu am ajuns decât 13 din peste 20 câți eram în `92, când am intrat. Avem o moartă, vreo 10 directori economici pe la diverse întreprinderi de stat și particulare, experți contabili și consultanți, un băiat la minister-acum la muncă, la doamna Olgu, după ce înainte fusese la mediu și și mai înainte la finanțe. Și io, omu care trage cu urechea și se chinuie să-și îndese poveștile ăstea în sutien, ca pe niște șervețele care să îmi umfle cupa de la A la D.
-Nu sunt niciodată bani. Mi se blochează computerul când vorbesc cu contribuabilul, ce fac? Îi spun: mi s-a blocat calculatorul 40 de minute, reveniți? Un scaun costă 100 de lei, mă chinui luni de zile să obțin aprobarea să îmi schimbe scaunul că mă rupe spatele. IT-ul a zis clar că serverele sunt vechi și o să crape. Și atunci să te ții.
Monica lucrează de 20 de ani la administrația financiară. Oferă consultanță agenților economici. Îi place ce face. Mult. Evită politica, Mircea, director de la o firmă care produce acumulatori, zice: Feher, fără politică, te rog. Nu pot să mă abțin și zic Sooooroooooșșșș în timp ce facem poza de grup.
Ei râd, Feher, cine dracului te-a pus să dai la contabilitate?
Păi altfel nu vă cunoșteam pe voi.
Mira zice că deși a fost mai nasol pe vremea lui Boc când le-au tăiat salariile bugetarilor și ei mergeau acasă cu 900 de lei, frică atât de mare ca acum nu a fost niciodată. Oamenii se uită dreapta, stânga, spate, față, sus, jos înainte să semneze o hârtie. Își fac trei cruci, pupă trei moaște, aprind 3 lumânări până să decidă în favoarea unui furnizor.
Ești de capul tău. Instituția aia care îți ia bani pentru asigurări sociale, șomaj, sănătate, dracu să te ia, face pasul la ofsaid și te lasă singur în careu.
Tot Monica spune că știe de la colegele de la inspectoratul financiar, că sunt date în judecată de agentul economic pe care l-au “călcat” și că instituția care le-a trimis în control le lasă în acest Vietnam juridic fără apărător sau bani care să le acopere cheltuielile de judecată.
Cum mă, că și pe noi când ne dădeau baronii în judecată în anii `90, ziarul se constituia parte civilmente responsabilă. Că doar eu nu am deturnat redacția amenințând-o cu unghiera că dacă nu publică articolul, le dau panarițiu la toți.
Ehh, alte vremuri, alți oameni.
Contabilul. Cine ar fi crezut că este una dintre meseriile cele mai periculoase din România? Ținuți în țarcuri birocratice de către elita politică din administrația centrală sau locală, prinși între etajele sociale ca o Ană a lui Manole, sacrificându-se pentru binele comun, contabilii și-au scos capetele din bugete și și-au dat seama că zăbrelele din jur nu sunt puse ca să nu lase hoții să intre cât să nu îi lase pe ei să iasă.
Beau un rachiu de gutui și mă gândesc la Shawshank redemption. Monica și Mira și Corina, toți colegii mei de la Contabilitate și Informatică de Gestiune care nu sunt în mormânt sau în ministere, ar trebui să învețe ceva de la bancherul Andy. Că ei sunt stăpâni pe caiete, că ei știu unde au toți baroneții banii, că ei au deschis conturile din paradisurile fiscale și tot ei le pot goli, că evadarea lor din pârnaia pe care au construit-o politicienii în jurul nostru înseamnă totodată eliberarea noastră.
Aș face proiecții cu Shawshank Redemption la administrația financiară, la direcția de recuperare impozite și taxe, la inspecția financiară, la gardă și la ANAF, oriunde niște contabili mici, îngropați în cifre nu înțeleg că pe spatele lor, pe frica sau nepăsarea lor s-au ridicat munți de abuzuri, hoții și ticăloșii.
Și atunci când s-or simți copleșiți de furie că directorul x a mai adus o verișoară sau nepoată sexi să plimbe niște foi pe 5000 de lei la vreun serviciu financiar din primărie, aș respira adânc de 3 ori, mi-aș aduce aminte vorbele lui Andy și aș arunca dosărelele cu toate abuzurile șeficilor în presă.
I guess it comes down a simple choice: Get busy living, or get busy dying.

Pumnii unui prizonier invizibil îndoaie gratiile albe ale unui cod de bare care îi sunt temniță. “The economic exploitation of palestinian political prison” este titlul raportului făcut de Addameer, prisoner Support and Human Rights Association. E făcut în 2016, eu l-am primit în mai 2017 și, deși m-am ținut atunci să scriu despre el, m-am luat cu altele și l-am uitat. Dar acum când americanii s-au retras din Unesco invocând poziția anti-Israel a instituției Națiunilor Unite, hop, raportul mi-a revenit în mână.
Căci, nu-i așa, știm de la un alt președinte american că întotdeauna trebuie să te uiți după bănuți. Cine pierde, cine câștigă. It`s the economy, stupid.
Totul este despre bani atât în reacția Israelului la acțiunea UNESCO din iulie 2017 de a recunoaște centrul istoric al Hebronului ca parte a patrimoniului mondial cât și în decizia SUA de a nu a mai da cei 550 de milioane de dolari pe care îi datora UNESCO.
Se vorbește de câțiva ani de zile de presiunile imense pe care le fac țările membre asupra   Organizației Națiunilor Unite pentru Știință, Educație și Cultură. Ecuador, plângând pe umărul Braziliei, a reușit să scoată insulele Galapagos de pe lista locurilor în primejdie, iar China, gigantul din Tico, și-a strecurat o serie de teritorii pe listă, știind că aceasta înseamnă atrageri de fonduri și impunerea unor politici excepționale în regiunile respective.
Nici americanii nu se retrag prima oară din UNESCO, în `84 Regan și-a luat jucăriile și a plecat acuzând miros de vodcă și blinii la conducerea organizației+aceeași atitudine prea critică față de Israel ca și cea pe care o invocă acum Trump.
În 2002, Bush a vrut înapoi, folosind întoarcerea la UNESCO pe post de cârpă-n băț care să demonstreze dorința de a colabora internațional cu toți cei care doreau să contribuie la răsturnarea lui Saddam.
Și acum asta.
“For President Trump and for Mr. Netanyahu, the recognition of World Heritage sites in the Palestinian territories, like Hebron and the Church of the Nativity in Bethlehem, and the 2015 resolution and another in 2016, showed an anti-Israel bias.”
Hebronul este murdar, nervos, cu spatele lipit de propria istorie privind în ochi un grup de câteva sute de conquistadori israelini care, aidoma lui Cortez acum 500 de ani, au ocupat centrul, luând ostatec orașul.
200.000 de palestinieni ținuți prizonieri nu cu ziduri pe afară ci din turnul de control al armatei israeliene, ridicat în propriul buric. La sfârșitul lui iulie 2017, un grup de coloniști a ocupat o casă deținută de o familie de palestinieni. În ciuda investigației autorității civile israeliene care a arătat că respectiva clădire a fost cumpărată ilegal și deci coloniștii evrei trebuie să o părăsească imediat, acum curtea spune că totuși este nevoie de timp să fie descoperit adevărul și că evreii sunt lăsați să stea până când acesta va fi construit moleculă cu moleculă în laboratoarele justiției israeliene.
Între timp, pentru prima oară în 15 ani, Israel dă autorizații pentru noi construcții de case de coloniști în Hebron.
Ce înseamnă toate astea?
Bani.
E foame de bani băeți.
Companiile de construcții israeliene și aparatul militar au nevoie de bani. Ei nu pot să stea la mâna lui UNESCO, ce vor domne birocrații ăștia, să pierdem controlul orașului pentru cinci pietre?
Israel trebuie să facă bani. It is not personal, it is business.
Israel face bani din sistemul-privat-de pușcării pe care îl deține. Zeci de milioane de dolari din banii pe care prizonierii palestinieni îi plătesc, dadada, pentru că sunt nevoiți să își cumpere mâncare și produse de igienă la prețuri uneori cu 700% mai mari decât cele din teritoriile palestiniene. Mâncarea este puțină, pachete de acasă nu pot să primească, singura sursă sunt cantinele închisorilor. Iar acestea vând doar anumite branduri. De pildă, zice raportul Addameer, poți să îți iei doar cutii cu linte Maya, produse în Mishor Edumim, parte a coloniei ilegale Ma`ale Edumim.
Deci tu UNESCO, îmi interzici (mă rog, îmi spui că nu ar fi frumos să faci asta) să construiesc colonii din motive de conservare a patrimoniului într-un oraș palestinian, populația se revoltă, eu o bag la pușcărie unde trebuie să cumpere produse nu numai mai scumpe dar și produse în coloniile ilegal ridicate. Asta da formulă economică de succes. Asta ar trebui să înscrie UNESCO în lista patrimoniului cultural intangibil.
Dar știu, e clar că sunt anti-semită. Eu și toți oamenii ăia din UNESCO, și cei de la Haaretz care scriu despre absurditatea agresivității coloniștilor.
Doar Trump are dreptate. Și Netanyahu.
Despite de constant negative press covfefe.

http://www.alternativenews.org/index.php/headlines/346-the-economic-exploitation-of-palestinian-political-prisoners

Salvările nu salvează pe nimeni.
Străbat noaptea urlându-și neputința, orașul pare ridicat de sirene în aer și apoi lăsat să cadă, trezește-te orașule, nu e nimeni să te salveze.
Oamenii se scoală obosiți, își pun bărbiile în piept și străbat ceața de rãgete și claxoane împungând cu fruntea aerul. Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbește.
S-a scumpit benzina, se va scumpi gazul, gigacaloria, electricitatea, se scumpește mâncarea, nu se găsesc medicamente, a crescut ROBORU, crește euro, cresc prețurile la casă, cresc dobânzile la bănci, ai sufrageria plină de panici, sunt peste tot, pe canapea, pe televizor, sub pat și una face duș urlând: de data asta te-a luat mama dracului prietene, de data asta nu mai scapi.
Statul te ține în pumni ca un mardeiaș care te-a prins, pensionar plecând cu banii scoși de la ATM. Ba nu, este ca un viol multiplu într-un autobuz indian, nu se mai termină, e coadă de mii de oameni care stau să ți-o tragă, toți securiștii, copiii lor, verișorii lor, băieții de la ANAF și de la poliția locală, duduile de la ghișeul poștei sau de la administrația financiară.
Noi românii doar reacționăm.
Nu anticipăm.
Nu avem timp să anticipăm, să facem un plan, să ne gândim să facem lucruri mai bune.
Noi nu evoluăm pentru că suntem mereu în apărare.
Cum să fii un bun arhitect, un bun medic, un bun economist când tu nu ai timp decât pentru cârpeli, când biblioteca ai mutat-o la ușă, ca să blocheze asaltul zombiilor, când cărțile nu le citești, ci le folosești pe post de proiectile, când muzica a fost oprită ca să nu te dea de gol că ești în casă.
Reactivitatea românească se vede în toată apetența noastră pentru nou. Întrebarea care ne bântuie este: s-a mai făcut în altă parte?
Dacă nu, păi atunci ce, ne mănâncă pe noi în cur să fim noi mai cu moț, să schimbăm lucruri care funcționează? Dacă nu s-a făcut în altă parte înseamnă că nu este o idee bună.
Nu ne place să fim în față. Ne speriem dacă suntem primii.
Hait, și acum unde mă duc?
Nu mai bine mă întorc unde sunt restul, aștept să-mi zică Tătuca ce să fac?
Suntem o societate patriarhală, paralizată în urma fracturii de coloană suferite în 1946.
Ne facem că muncim, ne prefacem că trăim, mimăm perfect că gândim.
Salvările urlă și pe noi nu ne salvează nimeni.
Suntem instituționalizați, închiși în uriașa pârnaie numită România.
La început, acum 70 de ani, am urât zidurile din jurul nostru, apoi ne-am obișnuit cu ele și am ajuns să ne bazăm pe ele.
Știați că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în habitatul natural?

1. E vineri, 7 juma seara, întuneric, luminile fug din oraș să bea o bere. Oprit în dreptul soclului pe care scrie cu vopsea Monumentul Corupției, un bărbat cu bască, îmbrăcat în fâș, gesticulează violent înspre Guvern.
   -Futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de nenorociți, fir-ați-ai dracului cu neamul vostru, cum vă bateți voi joc de noi.
   Furia lui cu salivă strânsă în colțul gurii e tot ce ne-a rămas nouă, cei care suntem prea leneși sau prea copleșiți de lehamite să mai înjurăm pe cineva.
   Dozatorul de furie. Asta ar trebui să fie funcția omului ăsta cu bască. Ar trebui să mă duc la el, să îi iau mâna în mâna mea și să mă încarc de acel ceva ce are el, ceva care îl face mai om de 82 de ori decât mine.
   Lui îi pasă.
2. Vagonul e plin, trenul merge la Baia Mare, e ultimul înaintea weekendului. Un om cu capul roșu, Spiderman, își așază valiza gigantică pe micul prici de bagaje, trei sferturi din bagaj atârnînd îngrijorător afară.
   -Nu vă supărați, sunt locuri speciale pentru bagaje mari în capetele vagoanelor.
   -Nu vă faceți doamnă griji, am mai mers așa cu el, nu cade.
   Are ochi albaștri, sleiți și se uită pe mobil la interviuri și montaje cu Van Damme bătându-se cu răufăcătorii. Van Damme îl convinge să dea totuși jos Leviatanul de pe policioară și pentru o clipă cred că îl va duce în capăt. Canci. Îl reazemă de scaun, gâtuind culoarul prin care ceilalți călători se strecoară acum ca printr-o arteră de fumător, luându-și propriile bagaje în brațe, lovindu-i pe cei care stau pe scaune cu câte-un mâner. Scuze, scuze, scuze, scuze.
   Omul cu capul roșu se face că nu vede ce a creat, stă cu o figură de câine care ți-a halit telecomanda, privind înainte, CFR-ul e vinovat că nu are priciuri mai late pentru bagaje. El e mic, nu știe nimic, doar că Van Damme belește oaia.
   Nașul, un bătrân care pare să fi înghițit un uriaș cub de zahăr, se mișcă greoi printre scaune. El reprezintă autoritatea, este statul, și pentru că el este autoritatea este abordat de o doamnă în vârstă așa:
   -Domnule, dar nu vă e rușine, abia îmi trecuse răceala și acum, de la aerul ăsta condiționat o să mi se întoarcă boală. Opriți imediat aerul condiționat, uite că m-a luat și temperatura.
   Am plecat abia de 7 minute, nu avea cum să răcească în 7 minute și apoi dacă oprește aerul, la cât de plin e vagonul o să murim asfixiați, încearcă nașul să explice. Dar apoi, deasupra cubului cel mare de zahăr din care îi ies mâini și picioare scurte, bărbatul primește acum un polonic de scandal.
   -Dar vă bateți joc de noi? Faceți mai cald, ne îmbolnăvim aici, în trenul ăsta. Ăstea nu sunt condiții civilizate și mai costă biletul o grămadă de bani. Om bătrân, nu vă pasă, așa se duce dracului țara asta.
   Nașul trece mai departe, capsînd bilete și pensionara se ventilează greu, repetînd la fiecare 5 secunde că a răcit iar, uite și gâtul a început să o doară, nasul îi curge, spatele o junghie. Copilul de pe scaunul din spatele ei începe să urle, maică-sa țipă la el să tacă, bărbatul de lângă omul cu cap roșu vorbește tare la telefon și când nu vorbește mănâncă plescăind covrigei. Și pe culoar, împingându-și în podul palmelor trunchiul, printre valiza fanului Van Damme și scaunul meu trece un țigan știrb cu o cătătură de mierlă veselă:
   -Te știu prietene, ai picioarele funcționale, te-am văzut alergând cu niște bănuți în mână, cobori mereu la Ploiești. Fugeai pe culoar, sprinten.
   Țiganul clipește, evaluînd situația.
   -Apăi doamnă, ăsta e vagon, nu culoar.
3. Sâmbătă, ora 15.20. Sunt 3 mese ocupate, afară plouă, înăuntru e vară. Primim din partea casei ouzo și măsline și suntem asigurați de chelner că toate fructele de mare sunt aduse de la Muntele Athos, mă gândesc că de la marea de lângă Muntele Athos, nu or crește călugării o cireadă de caracatițe și o turmă de creveți deși, mare e grădina Domnului, nu poți ști niciodată ce miracole se pot întâmpla. Sunt gata să comand și îi zic chelnerului care trece în viteză:
   -Aș putea să vă spun dumneavoastră?
   Omul se oprește și răspunde așa:
   -Spuneți-mi Costică, dacă vreți Costas, am lucrat 7 ani în Grecia, așa îmi spuneau acolo, Costas. Făceam totul, după ce am plecat, grecii m-au sunat luni de zile, nu știau nici unde sunt prizele. Dar să știți că îi respect pe greci, că pot să facă bani și din piatră seacă.
   -De fapt, eu aș vrea să comand.
   -Daaa, vă recomand caracatița în sos de ceapă, e invenția bucătarului Vali, grecii credeau că e a lor atât de tare le plăcea, ziceau că sigur e grecească rețeta dar nu, e a bucătarului Vali. Vine multă să știți, nu o codiță așa cum pun grecii, că le și ziceam, măi oameni buni, cum să ceri 20 de euro pe bucățica asta, dar ei nu ascultau, că ei fac bani și din piatră seacă. La noi, vă zic, pleci cu burta plină, știi pe ce ai dat banii.
   Colega Cristina aduce paharele. Are o față îngrijorat-entuziastă, bipolaritatea asta îi sacadează mișcările, îi dă un aer nătâng, ca Bambi pe gheață. Ar vrea să facă mai mult dar e înfricoșată de propria lipsă de experiență. Are vreo 50 de ani, e programator, dar câștiga puțin așa că a făcut un curs de chelner și acum e pe tură cu bărbatu-său care e barman.
   -Știați că ospătăria e a doua cea mai grea meserie din lume după cea de cosmonaut?
   Nu știam.
   Ani de zile petrecuți orbitând bucătăria, de fiecare dată când te duci la o masă înfrângând gravitația barului unde tocmai aveai o discuție interesantă cu soțul.
   Afară plouă, icrele sunt roz, vinul e roz și cafeaua e din partea casei.
   Undeva, la o mie de kilometri mai la sud, grecii fac bani din piatră seacă. Iar la noi ospătarii, răpuși de greutatea meseriei, se fac miniștrii.
   Seara, un om în fâș îi înjură dar ei nu-l bagă în seamă, că doar nu s-or speria de unul care comentează că berea e caldă, ciorba rece și caracatița e pui.
   Dacă nu-i convine, să plece domle la altă cârciumă, doar nu ne-a obligat nimeni să rămânem aici.