Archive

Monthly Archives: November 2014

Funcția mea în agenția de publicitate în care lucrez este director de creație și strategie. Eu sunt ăla care ia brieful de creație care vine de la client, îl mestec și îl dau colegilor mei din agenție spunând: ăsta e mesajul pe care îl transmitem, cam așa ar trebui să arate. Am inventat fainoșagul și am vândut Ardealul mâncătorilor de pateu, am coborât cu picioarele pe pământ ING Bank și am vândut carduri și conturi curente la sute de mii de oameni, am vorbit cu adevărații domni din România în campania Zaraza și am pus vaca Fulga să recunoască ”ce vacă sunt, am uitat să mă prezint” și astfel să dărâme de pe raft laptele Dorna. Am o poală de Effie-uri, un soi de Oscaruri date pentru eficiență într-o campanie publicitară. În plus sunt un om care a făcut niște ani presă. Tot acest preambul care pute a ”ți-au murit lăudătorii” l-am făcut ca să înțelegeți că am expertiză și că mă pricep când spun că vestita campanie de comunicare pentru prezidențiale a lui Iohannis este o scamă în calea uitării. William Brânză și al său ”să le spargem gașca” a fost mai bun decât ce a ieșit din pixul actualului șef al cancelariei prezidențiale, Dan Mihalache.

Klaus Iohannis-un candidat de tip Lazăr, aproape ucis de echipa lui de campanie și întors din morți de aroganța lui Ponta și de scandalul diasporei,  își pune șef de cabinet strategul care i-a aruncat 6 lopeți de pământ peste sicriu. De ce?

De polițe. Domul Iohannis, salvatorul României, trebuie să împartă funcții ălora care i-au stat alături. Iar alături, atunci, nu îi stăteau prea mulți pentru că nu prea credea cineva că neamțul poate să îl bată pe Ponta. Domnu Klaus părea, ca în bancul cu măgarul bătrân, orb, șchiop și râios, adus la piață de țăran ca să fie de făcut de rușine. Ia uitați-vă, nu are copii. Priviți, nu e ortodox. Luați aminte, e prea laș să intre în gâlceavă și prea lent ca să zică ceea ce are de spus.

Dan Mihalache este un strateg slab de campanie. Mesajele lui nu au ajuns nicăieri. Nu are a face. El i-a stat alături lui Iohannis și trebuie răsplătit. Dar se face o nedreptate. Căci nimeni nu i-a stat mai aproape lui Iohannis în timpul ultimelor două săptămâni între cele două tururi de scrutin decât Ponta. Fără Ponta nu ar fi ajuns niciodată președinte.

De aceea propun ca acesta să primească funcția de șef de cabinet prezidențial. Din 2015, când ACL va putea-probabil-să facă un Guvern. Ce semn mai bun al uniunii și pacificării naționale ar putea să dea Klaus Iohannis decât să îl pună șef de cabinet pe un Ponta hăituit de procuratură pentru împiedicarea votului diasporei și amenințat cu ani de pârnaie pentru asta? Poate doar să îl ia și pe Dragnea consilier prezidențial. Să transformăm România într-un Teleorman înfloritor.

Ce ziceți?

Nu-mi amintesc mare lucru între 21 și 26 de ani. Cinci ani care s-au pierdut ca o telecomandă între bucile canapelei. Nu îi găsesc. Ca atare nu îi calculez. Nu am 40 de ani, ci 35. Uitarea întinerește.

Cine e tipul ăla? De unde o știu pe blondă? Cum? Am lucrat împreună? Sunt sclerozată.

Îmi amintesc doar bucățele pe care nu reușesc să le îmbin, pentru că șurubul de aici și cu piulița de dincolo nu aparțin aceluiași set. Sunt un copil cu o poală de fragmente găsite într-un ou Kinder care nu se pot strânge într-o figurină. Poate doar într-un Frankestein de plastic, deși nici asta nu pot să construiesc. Am prea multe picioare și niciun cap, 16 ochi și doar 6 degete.

Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”. Asta cântam acum 20 de ani. Beam Busuioacă de la chioșc, Bursucelu avea chitară, fumam 3 pachete de țigări pe noapte. Winchester. Iuți.

Zoli a venit la București să mă vadă. Avea un rucsac de iarbă și mă iubea. A intrat în Protv, a urcat în redacție. Eram pe hol, eu și toată aroganța mea de provincială ajunsă în capitală. Mamă, numele meu e pe burtieră, fac știri pe care nu le înțeleg, despre CNVM și despre Ministerul Agriculturii, despre fiica lui Sârbu care își face majoratu’ și despre generația Pro care nu are mai mult de 2 ani. Un retard, cameraman, mă chinuie zilnic. Nu știu dacă zilnic, așa îmi imaginez acum, când încerc să pun niște vată în vârful pantofului care spune 40, dar eu nu am un picior mai mare de 35.

Un retard, cameraman, mă chinuie, îmi bagă degete în ureche, vorbește urât cu mine. Mă ascund în spatele computerului, dar el mă găsește la ședința de redacție, se așază în spatele meu și-mi dă bobârnace. Lunile trec greu.

Prietenii mei sunt la Brașov. Sunt zvelți. Eu, grasă. Mănânc prost. Sandvișul Protv. Cașcaval și o felie de parizer, bucăți de ardei, prinse în pătratele albe de pâine buretoasă.

De asta îmi amintesc. Și de gogoșile unsuroase de peste drum de televiziune.

Zoli a venit la București să mă vadă cu un rucsac de iarbă pe care a fumat-o cu Toni. Ce prieteni mișto ai. Unde ești?

Unde eram?

Nu-mi amintesc. Pe axa OX, undeva între prostie și cretinism. Pe axa OY, între alcolism și inconștiență.

Zoli a plecat trist, cu rucsacul gol.

Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”.

Pentru un om de 35 care arată de 40, mă țin al dracului de rău. Am cearcăne și fire albe, am celulită și pete maro pe frunte.

Unde dispar oamenii? Cei care te-au umplut cinci ani, cei care te-au strâns în brațe, ți-au băut banii, ți-au omorât plictiseala?

Caut nume, scormonesc ca un urs gunoier în tomberonul cu bucăți de viață imposibil de legat, ca într-o maioneză tăiată pe care nu o poți drege.

Unii sunt acolo, alții sunt dincolo. Iubiți care ți-au adormit în brațe, prietene care ți-au împrumutat maieurile și dresurile. Toți sunt departe. Necunoscuți. La fel ca oamenii pe lângă care ai trecut într-o joi, în `97, în autobuz. Sau indivizii pe care i-ai împins la coadă la bilete de film în vara lui 2001. Persoane de care te-ai frecat, dansând la un concert în august `99.

5 ani din viață pe care nu îi găsesc. Pierduți. Duși ca firul unui ciorap de mătase.

Iar eu nu am ojă să îi lipesc și firul alunecă, trăgând la vale, în uitare, alți oameni și alte seri.

Consola din perete… stă deasupra mea… fierul din care-i făcută… e ca inima mea.

Ultima dată când am fost cu Dan la Waterloo, eu eram euforică pentru că Băsescu îi luase fața lui Năstase iar el era mulțumit-neliniștit. Eu nu-mi amintesc cum era el dar mi-a reamintit el azi, când eu sunt mulțumită-neliniștită iar el este euforic. El și restul cârciumii. Se bea bere belgiană, se vorbește germană stricată, se toastează pentru Iohannis. ”Iohannis Brahms, unora le place Brahms”-strigă bețivul de la masa de lângă noi. Ne comunică sfătos că are 4000 de cărți și dă fuga după colț, în cotețul chelnerilor, unde are acces la muzică. Pune Celibidache în cinstea noului președinte. ”Auzi, l-a ales Facebooku. Hahahaha. Facebookul unde se face totul, se adoptă câini, se aleg președinți, se protestează împotriva Roșiei Montana. Iohannis Brahms. Unor le place Brahms. Știi cine era Brahms?” Prietenul lui răspune: ”Un film.” Bețivul nu e de acord: ”Un mort.”

Dan îmi spune că pe 16 noiembrie am asistat la o altfel de revoluție. Că miracolul propulsării lui Iohannis în fruntea statului român naționalist-ortodox se datorează unui cumul de fapte, dar insistă că profilul candidatului a fost crucial și că oamenii au văzut în pașnicul sas, dispus să piardă decât să fie mârlan, un altfel de politician. Eu insist că umilirea diasporei, aroganța și nesimțirea fără margini cu care au tratat cei mai mari investitori în economia națională-oameni care visează să se întoarcă, să fie în satul lor fruntași-a fost lovitura de grație pe care guvernul și-a dat-o singur. Ca în Kill Bill, Ponta, această Black Mamba/Beatrix Kiddo cu personalitate schizofrenică, și-a trimis sieși, în capul pieptului, pălitura cauzatoare de moarte. A mai făcut 5 pași, a mai respirat aerul rece al celor două săptămâni până-n turul doi și apoi s-a prăbușit.

L-a făcut internetul. L-a înfrânt generația Facebook. X-ulescu e omul care l-a propulsat în scaunul de președinte pe Iohannis. Ba nu, Y-ulescu. O bătălie ridicolă pe likeuri, shareuri, commenturi, pokeuri, followuri. Dacă nu era bannerul ăla, acum Ponta era președinte. Dacă nu erau mesajele comunicate-în timp real (asta îmi place cel mai mult, clamarea unei chestii de bun simț, pe care o face internetu că așa face el. E ca și cum m-aș mândri că mi-am luat o mașină cu 4 roți), Dragnea ne dădea pe mâna morților teleormăneni. Zombiland. Asta eram.

Vedetuțe și vedeței urlă, cerându-și recunoscută întâietatea în susținerea neamțului. Alți cetățeni se dau cu curu de pământ că vin băsiștii și le deturnează alesul. Alți cetățeni se suie pe podium, își ițesc capetele din spatele panzerului sibian, gesticulând frenetic, indicând articulații: noi am strâns șurubul aici, dacă nu puneam noi piulița asta, țțțțțț, erați acum cu toți în drum spre graniță.

Iohannis, cel mai popular om politic din Europa pe Facebook. A tăiat-o pe Merkel. Hahahahaha. Aceleași complexe de nație mică și neîmbobocită, care s-a aruncat pe mousuri și a clicăit votându-l pe Hagi cel mai bun fotbalist al anilor `90. Suntem cei mai viteji când e să dăm clickuri. Suntem campioni mondiali la dat likeuri. La dat follow. La dat share. Și normal, suntem campioni mondiali la Angry Birds. Nu glumesc, este adevărul gol-goluț.

În stradă, la Brașov, pe 14 noiembrie am fost cam 600. Hai 800-dacă e să-l ascult pe Lucică. În 15 noiembrie, când am cerut guvernului să dea ordonanța care să permita diasporei să voteze, am fost 40. Brașovul nu s-a oprit din plimbarea de sâmbătă, s-a dus acasă și poate a dat like la pagina lui Iohannis. Sau poate a așteptat până pe 16 seara, la ora 21.00, că e mai mișto să ții cu învingătorul. E mai fain să spui: v-am zis eu băi bălălăilor că o să iasă. Pe 16 seara, în fața prefecturii Brașov eram câți? 80. Apoi, încet-încet, ne-am strâns vreo 200. Pe drumul spre sediul PSD am ajuns vreo 500. Maxim. Acasă însă, la căldurică, mâinile brave ale celor de pe Facebook dădeau like paginii lui Iohannis și join la mitinguri și share la știri despre oroarea de la Torino și prăpădul de la Paris.

Virtual suntem un popor neînfricat. Virtual adoptăm câini, semnăm petiții, îi numărăm ouăle lui Năstase. Virtual ne batem cu dușmanu și virtual îl înfrângem. În timp ce pe Facebook Iohannis este politicianul cel mai popular din Europa, real este doar un profesor care a intrat, ca într-un film american, să predea fizică unui grup de babuini răi, înarmați și delicvenți. Real Iohannis are mai multă nevoie de noi în stradă, decât de ajutorul nostru virtual. Virtualul nu face doi bani. Vă spun eu. Am peste 2000 de prieteni pe Facebook și maxim 5 care mi-ar da un colț de pernă, să pun capul pe el.

Iohannis nu e un personaj din God of War. Încetați să îl tratați ca pe unul.

În 17 noiembrie 1996 am ieșit în stradă, sărbătorind câștigarea alegerilor de către Emil Constantinescu. ”Acum Emil!”-așa ziceau afișele electorale ale candidatului CDR. ”Țapul”-îi ziceau susținătorii lui Iliescu și Vadim în revista România Mare. Țapul cu voce tremurătoare, indecisă, ușor efeminat în gesturi, profesorul de geologie care a înfrânt sistemul din spatele inginerului de la ape. ”Jos Iliescu” s-a strigat atunci, ”Am învins”-s-a strigat atunci, ”Jos comunismul” s-a strigat atunci, ”Libertate” s-a strigat atunci.

Patru lozinci care au fost scandate din nou, 18 ani mai târziu în Brașov, într-o noapte rece de noiembrie. La care s-au adăugat: ”Puie Monta” și ”Muie Ponta”. Mult sex oral. Cine și-ar fi închipuit acum 18 ani, protestatari care să-i strige lui Ion Iliescu: ”Muie Iliescu”. Nu ziceți că nu are cadență. S-ar fi putut cânta: ”I-li-escu, Muie Iliescu!” Dar nu s-a întâmplat asta.

Suntem noi mai spurcați, ăștia de acum, înrăiți de sistem, de Traian Băsescu, vulgarul președinte care babardește bagaboande și bea la Golden Blitz? Sau Iliescu, Împăratul Palpatine al politicii românești, era un adversar hulit dar respectat?

Eu zic, desigur, că varianta doi e cea adevărată. Că Ponta, un golănaș fără caracter, a coborât nivelul discuției politice la Fă Doino. Că Taraf TV și mârlăniile marca Badea/Banciu au fost preluate ca discurs politic.

”Măi animalule!” al lui Ion Iliescu trăda un dispreț evolutiv, de individ ajuns în fruntea lanțului trofic care este deranjat de un mamifer imparicopitat, dotat cu microfon. Dar Iliescu, cu școala la Moscova, cu plovăr de revoluționar și mișcări hotărâte din mâini, știa mai multe despre imagine, despre ce se spune și ce nu se face decât toți consilierii americani care, se spune, că l-au dădăcit pe Ponta în campania electorală.

De ce Puie Monta? De ce degete mijlocii îndreptate către PSD? Cum a ajuns temutul partid și aparat de stat să fie ținta flegmelor și a caterincilor demonstranților?

Printr-o erodare constantă de imagine. Prin Votcăroiu, apoi Bombonel, apoi Prostovanul, apoi acest Pinocchio care a făcut ceafă sub ochii noștri. Prin promovarea unor personaje de satiră, ridiculizate de popor. Iar atunci când râzi de cineva, sigur nu ți-e frică. ”La Palatul Cotroceni, cânta Cucuveaua, Iliescu și ai lui și-au găsit beleaua.” Cucuveaua-bufnița, simbol al filmelor horror dar și al inteligenței. Cucuveaua a părăsit sediul PSD și a spus: sper să fie bine. Pentru Iliescu o să fie bine. Pentru că acum are mână liberă să reformeze partidul.

Mi-e frică de Iliescu. El este singurul creier funcțional, neînecat în osânza corupției. PSD-ul se va metamorfoza. Jeana nu e moartă, Jeana se transformă. Să avem grijă ca, în cazul unor anticipate sau în 2016, să nu ne lăsăm din nou păcăliți și, peste încă 10 ani, să strigăm de nebuni pe străzi ”LIbertate”, ”Jos comunismul”, ”Am învins”. Timpul lui ”Puie Monta” a trecut. Să ne întoarcem la Jos Iliescu.

Nu e gata. Sacii nu sunt în căruță, odată cu sașii.

Guvernul trebuie să plătească pentru ce s-a întâmplat ieri. Puterea e în continuare la ei. Și trebuie să o lase jos, ușor, ca pe bebelușul rozaliu și cald, înfășat în scutece mirosind a lapte, la care trebuie să renunți pentru că e timpul să mergi la pușcărie. Amenințările paukeriste cu pârnaia, proferate la adresa lui Băsescu, s-au întors împotriva lor. Numai că, de data asta, nu sunt vorbe goale ci chiar cuvinte rupte din codul penal. Acel cod penal castrat și ținut pe dulciuri care, chiar și așa, știrb și bleg, tot spune la capitolul 9:

Art. 382  Împiedicarea exercitării drepturilor electorale

(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Ei pot să facă pe proștii: Doamnelor, domnilor, frați români, noi nu am vrut să vă împiedicăm să votați. Nu. Noi am vrut să vedeți Nancyul-un oraș frumos la numai 400 de kilometri de Paris, Liverpoolul-câteva sute de kilometri de Londra sau Praga-la o aruncătură de băț de Munchen. Am vrut să vă puneți un pic sângele în mișcare și să faceți o excursie până la Portsmouth, că la Londra e smog și e mai bine să votați la mare. Cum să vă treacă prin cap că noi am vrea să vă împiedicăm exercitarea lozincii ăleia, cum îi zice? Așa. Dreptul la vot.

Așa o să zică ei. O să spună că nu avem nicio dovadă care să arate premeditarea acțiunii de împiedicare a votului. Dar atunci noi putem să scoatem, din același Cod Penal, o altă furculiță pe care să le-o înfigem între omoplați:

Art. 298   Neglijenţa în serviciu 

(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

Avem instrumente să îi ardem. Totul este să ne organizăm. Trimiteți pe adresa combatereaabuzurilor@gmail.com numele, adresa din străinătate și mărturiile de aseară, când ați votat cu întârziere sau ați fost împiedicați să votați. Dacă puteți, atașați fotografii și filmulețe. Alianța pentru Combaterea Abuzurilor va scrie un denunț penal împotriva Guvernului României și împotriva Ministerului de Externe și îl va depune la Parchetul General al României. Săptămâna asta.

Puterea este încă la ei. Ponta a spus că nu demisionează iar guvidul bătrân de Meleșcanu s-a scufundat în apa mâloasă, așteptând să treacă furtunica eșecului alegerilor. Parlamentul e o oaste de penali. O să strângă rândurile, protejând, ca întotdeauna, interesele clicii. Dragnea rânjește la televizor- e drept, cu gurița mai strâmtă ca broscuța care a mâncat lămâie. BOR-ul o dă cotită. Ministerul de Interne-cel care a închis ochii la uriașele nereguli din țară, tace mâlc. Nimeni nu și-a cerut scuze pentru atacurile cu gaze ale jandarmeriilor din Paris și Torino. Cineva-personalul secțiilor de votare de acolo-a chemat jandarmeria. Cine? Să ni se spună de ce și cine a solicitat intervenția poliției.

Guvernul trebuie să își rupă noada și 7 coaste atunci când va cădea. Să se zguduie pământul și să se năruie templul de farisei. 7,8 pe Richter. Să tremure Antenele, să se zgâlțâie Ghiță. Dar pentru asta trebuie să începem, acum, să strângem date și să îi facem să plătească. Trimiteți vă rog nume, date, mărturii de la votul din diaspora de ieri. Pe ei, pe mama lor. Căci, nu-i așa, ieri nu am strigat degeaba: Ponta, nu uita, te așteaptă DNA.

Se fură cum nu s-a furat niciodată. Se fură pe disperare. Se fură viitorul nostru ca să nu-și piardă ei viitorul. Ieșiți din casă, mergeți la vot. Opriți PSD-ul și armata de penali speriați că vor înfunda pușcăriile. Opriți-i pe Ion Iliescu, Hrebenciuc, Sârbu, Mitrea, Șova, Năstase și restul de monștrii roșii să ne tragă pe stânga. Opriți biserica ortodoxă condusă de pomanagii securiști cu discurs medieval, să ne târască în beciul duhnind de bigotism al PSD-ului, nomenclaturiști-securiști-peceriști transformați în credincioși care pupă poala popii pentru un vot în plus.

Ieșiți și votați. E important. Mai important ca niciodată. Dacă ăștia capătă toată puterea, s-a sfârșit cu justiția, s-a sfârșit cu DNA-ul, s-a sfârșit cu reformele și libertatea presei. Vom trăi în distopia Antenelor, cu buzele lui Gâdea gâdilând anusul unui președinte care tocmai a grațiat patronul trustului și l-a scos pe Voiculescu din pușcărie. Vom vedea cum Tăriceanu-premierul numit de Ponta, va mări cotele de impozitare, pentru că trebuie să cârpească bugetul găurit de imensele pomeni electorale oferite acum.

Ieșiți, votați și opriți PSD-ul, partidul securiștilor duplicitari, partidul sugrumătorilor de destine. Da frate, sunt patetică, dar mă îneacă furia când văd cum diaspora nu este lăsată să voteze însă țigani și sărmani fără dinți în gură, fac turism electoral iar poliția spune că aceasta nu este o infracțiune. Nu ne apără nimeni dacă nu ne apărăm noi.

Suntem pe cont propriu. Ieșiți la vot. Votul este singurul nostru țăruș, înfigeți-l în inima strigoiului PSD.

27 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. E cald și soare și lumina e plină de claxoane. Milițieni în verde praz închid circulația pe strada Carpați, de la poarta fostului Steagu, pe calea București, la vale, până la prefectură unde se termină crossul. În fiecare an se face cross, copilași și domnișorici aleargă în treninguri și tricouri albe pe traseul manifestației din 15 noiembrie 1987. În fruntea plutonului e o domnișoară negresă. Moșii care merg la talciocul de pe colț stuchesc în sân și zic: Doamne iartă-mă, uite-o neagră.

Au toți acasă cablu și au auzit că șeful lumii, președintele Americii, este negru. Dar să ai tu în fruntea crossului care reface traseul revoltei muncitorești din 15 noiembrie o neagră? Ăsta nu-i lucru normal.

Brașovul s-a ridicat împotriva lui Ceaușescu acum 27 de ani. De foame s-a ridicat. Acum nu îi e foame. E bine și cald la Brașov și aseară, la mitingul din Piața Sfatului, era roșu la Brașov. Roșu de la gecile manifestanților aduși de PSD, să îl susțină pe alesul mnealor. Un laser mare vârât într-o ferestruică a Turnului Alb, aruncă pe acoperișuri, cu verde de reclamă de bere, un gigantic: ”Ponta președinte”. De trei nopți bate ”Ponta președinte” în acoperișul de la Casata. Ieri seară liberalii au reușit să înfigă în Muzeul de Istorie un laser alb care presară  ”Votează Iohannis. România lucrului bine făcut.” peste verdele pesedist. Harababură. Cacofonie de copii care își pun mâinile la urechi și urlă blablablabla, refuzând să-și asculte părinții.

Nu-i nimeni să vadă războiul laserelor. Piața e pustie. Pesedeii s-au cărat acasă, s-au topit roșii, ca sângele care dispare în scurgere la măcelărie.

Mitingul pentru votul corect a ajuns la parc. Se strigă: ”ieșiți din casă dacă vă pasă!” Acum 27 de ani nu trebuia să te rogi de lume. Acum 27 de ani s-a plecat de la uzină, s-a mărșăluit înspre Consiliul Județean. S-a intrat în clădire și s-a strigat ”jos comunismul!”

Zic înțelepții: băi, nu mai speriați lumea că ne întoarcem la comunism. Ăștia nu sunt comuniști. Ponta, PSD, FSN, n-au nicio treabă cu marxismul. Nici Ceaușescu nu avea nicio treabă cu marxismul. Era un pui de țăran rupt în cur care-pentru că numai ăștia i-au dat o șansă-a ajuns în fruntea unei țări. Habar nu avea el ideologie. I se rupea de utopica societate egalitariană. Ceaușescu a fost-ca și actuala gașcă de ciordaci-un travestit, boit de sistem în culorile vremii. Avem comunism, o să fiu comunist. Dacă aveam nazism, ar fi fost nazist. Dar în sufletul lui era doar un suflețel de cizmar cu foame de faimă căruia sistemul i-a aruncat un os. Care a primit o șansă.

”Mamă, ăștia sunt singurii care mi-au dat o șansă.” Asta a zis mama lui Ponta că i-ar fi zis fi-su, în filmul lui Iepan. Nu vă lăsați păcăliți de ideologie. Liberalism, socialism, naționalism, în România nu există decât ambiții. Și cei mai periculoși oameni sunt ăia care sunt în stare să facă orice, odată ce li s-a dat șansa să se afirme.

Ieșiți la vot. Votați Iohannis. Nu e disperat să câștige. Dar noi o să atingem disperarea dacă o să piardă.