Archive

Monthly Archives: August 2017

În articolul din Vice am doar 11 motive. Am scris inițial 14.
Las aici to articolul inițial și linkul către Vice, căci acolo am poze.
Dixtracție.

Pentru marea majoritate a românilor Japonia înseamnă electronice de calitate, mașini fiabile, pește crud, orez, samurai și Sandy Bell.
Câțiva se gândesc la bomba atomică, la miracolul economic nipon și, desigur, la faptul că japonezii sunt niște dihănii care muncesc non-stop, au case mici cât un frigider și dorm cu schimbul.
Am fost în Japonia în 2007, 2015 și 2017.
Pentru mine ca român, Japonia a fost o surpriză totală.
Este țara în care în 2007 toată populația avea telefoane mobile cu NFC dar unde am descoperit nu unul ci trei computere 284 funcționale. 
Este țara unde se încing cele mai strașnice grătare din lume unde se frig-ca-n spatele blocului în Fetești-mațe de pui, ficat de porc și mușchi de vită.
Este țara în care armatele de oameni ai muncii îmbrăcați toți în cămașă albă, pantalon de stofă, se fac pulbere zi de zi în catralioanele de baruri și fundături cu sake, soju, whisky și bere.
Este țara unde bunicile își duc nepoții la o înghețată vis-a-vis de love hotelul sau striptease barul unde nepoatele altor oameni se dezbracă pe bani.
Japonia este o șaormă cu de toate, de la samurai, la roboți din inox, de la festivaluri de lanterne, la parade cu samba, de la love hoteluri, la gheișe, de la incredibile realizări ale unor ingineri vizionari, la sordide alei cu miros de urină unde aceeași ingineri vizionari vin să-și bea mințile după serviciu.
Nu sunt bună la topuri, este doar o înșiruire de lucruri, locuri pe care cred că un călător în Japonia ar trebui să le vadă, încerce.
1. Tokyo-shoooooooping!!!!
Shinjuku, Ikebukuro, Harajuku, Shibuya, Tokyo Station plus alte câteva zeci de locuri unde te poți pierde pentru 200 de zile în malluri gigantice, înghițit de catralioane de magazine care par mereu să ofere discounturi. Mare grijă la aerul condiționat. E dat mereu pe anul 10.000 îen, ultima glaciațiune. Și da, nu uitați să vă recuperați taxele. Japonia are un sistem care-ți returnează taxele dacă ai pașaportul la tine și astfel, de cele mai multe ori, poți să îți cumperi electronice, haine, cosmetice, orice, mai ieftin decât în țările de origine (mi-am luat laptop superieftin din Osaka).

2. Kaiseki
Mâncarea de la curtea imperială a Japoniei, puțin spus mâncare. Este artă pură, un soi de sculptură-pictură cu mâncare care combină textura și culorile ingredientelor cu paternurile și modelul fiecărei farfuriuțe, platouaș, ceșcuțe în care sunt servite numeroasele feluri. Este scump, da, dar nu obscen de scump, sunt restaurante în București mai scumpe.
3. Onsen. Sau băile tradiționale japoneze. 
Băi termale deci apă fierbinte care te destinde și te trimite la culcare. Sunt segregate, bărbați, femei. Toată lumea este la cucul/păsărica goală. Onsenul furnizează șampoane, cremuțe, emulsii din genunchi de râmă și ureche de pește. Aici ai ocazia să vezi cât de mult țin la curățenie japonezii și cum se freacă ei de zor, centimetru cu centimetru de piele. Ceea ce brusc îți explică de ce, în ciuda temperaturii de 33 de grade, real feel 42, nimeni nu miroase a transpirație și de ce în restaurantele unde ești pus să te descalți (probabil cam 40% din cele în care am intrat eu în Japonia) nu miroase a vestiar deși cetățenii ăia au stat încălțați cel puțin 12 ore.
În sud, la Beppu, există perversiunea numită onsen cu nisip. Ești îngropat pentru 15 minute în nisip fierbinte și umed. E sinistru, nu poți să îți miști mâinile, transpirația îți curge pe frunte, vrei să te scarpini dar canci. Dar când ieși, ai 2 kile mai puțin. Apa evaporată prin toți porișorii. 
4. Sake bar sau izakaya, adică puburile japoneze. 
De încercat cât mai multe feluri de sake-în barurile cu adevărat tradiționale-acesta se servește în pahare de sticlă care sunt vârâte în niște cuburi de lemn. Se pune sake în pahar, se revarsă sake din pahar în cutia de lemn, chelnerul continuă să toarne până se umple cutia. Trebuie să te apleci și să sorbi hotărât și abia după să scoți paharul din cutiuță. Treabă complexă. La izakaya au gustărici, nu te lasă să bei pe stomacul gol. Poți să alegi dintre salată de caracatiță cu wasabi, yakitori-frigărui de diverse organe și cărnuri de păsări, pești și animale, carne crudă de cal, salată de iarbă de mare, melci la grătar, stridii cât scrumiera de la director de întreprindere de pe vremea lui Ceașcă.
Se bea hotărât, se fumează în prostie-da, înăuntru. Nu se fumează pe stradă decât în locurile desemnate. Pam-pam.
5. Matsuri-aka festivalurile japoneze. 
Sunt o tonă în lunile de vară, fiecare cartier are dansatori, toboșari, lanterne, artificii, yukate, evantaie, felinare puse pe apă. Se sărbătoresc de la ziua muntelui (pe bune, anul ăsta a fost declarată ziua muntelui pe 11 august, tot weekendul a fost nebunie, japonezu cu mic cu mare a luat cu asalt versanții, ca să se împrietenească mai bine cu natura) până la ziua morților, de la samba, la victoriile militare de acum 500 de ani asupra dușmanilor. Se cântă, se mănâncă street-food, frigărui și găluște umplute cu bucăți de caracatiță, înghețată de ceai verde și bomboane de fasole roșie. Dar mai cu seamă se bea cu disperare. La matsuriurile de cartier sunt carnavaluri, concursuri de costume la care participă tot poporul, de la primar la nebunul satului. La Sapporo a câștigat-total nemeritat-o gașcă de hoaște îmbrăcate în gheișe când aveam extraordinara prezență a unui extraterestru cu umbrelă în formă de farfurie zburătoare. Huo!!!
6. Castele. Nu au nimic din ceea ce știi din basmele medievale europene. Sunt niște torturi de nuntă destul de insipide. Multe din ele sunt refăcute pentru că au fost bombardate în WWII. Dar în jurul lor cresc parcuri minunate și povești cu strigoi care au inspirat filmul Ring, da, da, ăla cu fetița cu părul acoperindu-i fața care iese din televizor și te căsăpește după ce vezi caseta video x.
7. Yakiniku. Mie personal îmi plac de 76 de ori mai tare decât restaurantele de sushi. Yakiniku este locul în care fiecare masă are un grătar pe ea și tu alegi din meniu carnea crudă pe care apoi o perpelești pe grătar și o tăvălești în tot soiuri de sosulețe după bunul tău plac. Mirosul e senzațional, sfârâitul cărnii îmi umple gura de bale acum când scriu. Cel mai bun de anul ăsta a fost în Abashiri, în fundul lui Hokkaido, adică la capătul lumii. De acolo se văd insulele ocupate de ruși, e adevărat, prin aburul cărnii puse la prăjit pe grătar. Dar ce carne!!!!
8. Masaj. Shiatsu sau reflexo sau masaj facial sau masaj cu bețe (de fapt maseurul se sprijină în niște bețe de bambus și te calcă în picioare îndrăcit). Trebuie să încerci. După ce mergi câțiva kilometri buni, nimic nu te face om din nou ca un masaj bun.
9. Cafenelele cu animale. Acum se poartă bufnițele și aricii. Acum 2 ani erau pisicile, maimuțele și câinii. Acum 10 ani, habar nu am dacă era moda cafenelelor cu animale. Dar îmi amintesc că am văzut la Harajuku un nene care își scosese broasca țestoasă enormă la plimbare. În lesă. La cafenelele ăstea vii și te joci cu ariciu, îl mângâi, îi dai să mănânce mere. Cu bufnița nu știu ce se întâmplă. Mă gândesc ce afacere ar putea să facă doamna Nina, să deschidă împreună cu Ion Iliescu un bar de cucuvele în Primăverii. Ar rupe.
10. Shinkansen. Trenurile de mare viteză ale Japoniei. Curate, cu toalete de hotel de lux, hârtie, săpun, scobitori și bețișoare de urechi, cu stewardese care vând de la mâncărică la rampe pe care să le folosească micul pechinez bătrân care nu mai poate să sară în pat sau șepci de golf cu păr artificial în vârful capului. Shinkansenul te duce în 2 ore la Osaka unde poți să te rătăcești într-un labirint gigant de shopping, în altul de cârciumi sau poți să mergi la onsenul uriaș deschis non-stop, cu două nivele ocupate alternativ de bărbați și de femei, unul cu tematică europeană, altul pe Asia. Nu există nimic mai spectaculos decât să scoți sakele din tine într-o baie fierbinte la 4 dimineața.
11. Muzeul trenurilor din Nagoya. Poate pentru că sunt fiică de ceferist, m-a spart. Poți să intri în trenurile de la 1920 și să vezi saltul uluitor făcut de Japonia în numai 20 de ani, odată cu izbucnirea războiului din Coreea. Tot în Nagoya e muzeul Toyota, la fel de revelator în ceea ce privește spiritul japonez: când se apucă să facă ceva, indiferent dacă sunt cu 200 de ani după ce alții au început să facă acel lucru, japonezii fac stop pe piept, preiau pe bombeu și, în maxim 5 ani, învață să șuteze la vinclu, făcând cel mai bun orice. Probabil dacă mâine se apucă de manele, mâine la 9 seara o să le facă mai bine decât noi.
12. Alte muzee: muzeul manga din Kyoto. Șiiii, desigur, Hiroshima și Nagasaki muzeele dedicate bombelor atomice, Little Boy și Fat Man. Se strânge carnea pe tine dar mai bine să știi ce te așteaptă dacă domnul grăsuț din Coreea de Nord vrea să facă pe Gigi Duru.
13. Robot Restaurant. În primă fază m-am ținut tare că era plin de gaijin, dar am cedat și bine am făcut. Roboții dansează pe Michael Jackson, Lolite manga își arată chiloții călare pe rechini roboți care halesc dușmanul, alte Lolite dar îmbrăcate în negru și cu cizme lungi până la buci, se bate la tobe drăcește, se vinde bere, se urlă și se cântă la chitară spânzurați de cabluri, ca în Mad Max. Ieși râzând ca boul cât de demenți sunt japonezii.
14. Și iată punctul 14 deși ar trebui să fie primul. Japonezii sunt principala atracție. Sunt curioși ca animăluțele pădurii, de unde ești, ce faci aici, femeile și cei mai în vârstă își exersează limba engleză cu tine. Îți dau de băut, se bucura ca niște copii când le spui că îți place țara lor și cultura lor. Știu toți de Nadia Comăneci și mai puțin de bampaia Dracula și de Ceaușescu. Dacă nu ai știi cruzimile pe care le-au făcut în timpul celui de-al doilea război mondial și înainte, în China, i-ai lua acasă să-ți facă și ție o autostradă, un trenuleț și un grătar de vacă cumsecade.
Generalul MacArthur spunea despre japonezi că sunt un popor de copii de 12 ani. Poate de aceea, are toată curiozitatea dar și cruzimea copilului.
PS. Și neoanele frăție, neoanele. Nimic nu te pregătește pentru Shinjuku by night. De ori câte ori ai vedea Blade Runner sau orice distopie plasată undeva într-un viitor tehno-punk, geaba. Când dai cu ochii de revărsarea de lumină, muzică, semne, culori, amețești. Așa arată viitorul îți spui și te gândești cu panică la ecranul de pe Obor al doamnei Firea.

https://www.vice.com/ro/article/d33kza/lucruri-pe-care-le-am-facut-in-japonia?utm_source=vicefbrom

Aud că maică-mea s-a supărat că bălăcăresc țărișoara în care m-am născut.
Așa că m-am gândit să scriu și ceva de bine despre România. Nu mi-a fost ușor, m-am svârcolit, m-am tăvălit și iată că am găsit ceva pentru care îi mulțumesc patriei mele.

Paranoia.
Da. Dacă pot să mulțumesc pentru ceva României este generoasa cantitate de paranoia pe care am crescut-o pe balconul educației mele în comunism.
Știu că statul nu mișcă un deget, că trebuie să mă descurc singură, că pensia nu o să vină, că trebuie să stau cu ochii în patru ca să nu mă fure funcționaru, vânzătoarea, chelnerul, că nu e carne de urs în friptura de la Vânătorul ci carne de porc, că atunci când se oprește trenul în câmp ai face bine să găsești un ia-mă nene la șosea, că în hotelurile de pe litoral trebuie să vii cu cif/domestos și fețe de pernă, că nu există nimic care să se cheme vinul casei și, cel mai important, că nu e bine să te încrezi în sistem pentru că el este Matrix, tu îl susții și hrănești pe el, nu el pe tine.
Paranoia îți servește foarte bine în călătorii.
Ești cel mai sprinten și mai agil dintre traci.
Decembrie 2005-Ianuarie 2006. Inundații în Serengeti. Parcul național e mare cât Olanda și are un sol moale, vulcanic care, atunci când plouă, se transformă într-un nămol ticălos, greu depistabil sub iarbă.
În noaptea de revelion, zeci de jeepuri cu turiști rămân blocate departe de tabere, în plin teritoriu al hienelor, leilor, leoparzilor, elefanților africani, rinocerilor și gheparzilor. Oamenii nu pot să iasă să-și facă nevoile, ghizii nu au arme. Și chiar dacă ar avea, ce faci, razi un pâlc de hiene ca să faci tu căcuță în tufe? Rămâi în mașină.

Eu nu am ghinionul ăsta. De fapt, aflu despre povestea turiștilor rămași 3 zile prinși în jeepuri, fără mâncare, somn, haine și toaletă, numai pe 2 ianuarie când jeepul pe care îl împărțim cu un cetățean american de 65 de ani dă cu spatele și hooooop, roțile se scufundă 40 de centimetri în pământ. Șoferul-ghid calcă accelerația, roțile mai coboară 10 centimetri. E miezul zilei, suntem undeva în mijlocul parcului național, e semnal.
Să sunăm camionul de la tabără să vină să ne scoată.
Camionul vine într-o oră jumate. Un cablu cu cârlig la capăt este agățat de bara tractoare, șoferul se năpusnește în accelerație, camionul sforăie, roțile lui săpând groapa în care va rămâne și el blocat. Acum suntem 6 oameni cu mâinile în șold privind în zare.
Ce e de făcut?
Sunt 4 tractoare în tot Serengetiul. Și poate unul dintre noi, poate americanul, poate șoferul-ghid, nu știu care din noi am fost Buda, Isus, Mahomed într-o viață anterioară așa că un tractor apare din senin, ca o fată morgana într-un Mad Max african. Roșu pe verdele ierbii, scoțând fum negru. Ne trage afară, jeep și camion.
Încă nu știm cât de norocoși suntem. Tractoristul ne spune că tocmai a eliberat două jeepuri care au stat 3 zile captive în nămol. Niște olandezi și australieni.
Mai sunt câteva mașini cu naufragiați. Probabil în 2 zile totul o să fie bine. Dacă se oprește ploaia, inshallah.
Îl rog pe șoferul-ghid să sune la management în Dar-el-Salaam. Încep să simt buna mea prietenă paranoia cum pune la îndoială programul organizat de agenția de turism pentru următoarele zile.
În 2 zile trebuie să plecăm din Serengeti, să luăm avionul de undeva de pe o pistă de la câteva sute de kilometri de aici. În mod normal ne-ar lua vreo 5 ore să ajungem acolo, cu ploaia asta însă e posibil să ajungem în 5 zile.
Managerul indian e în vacanță. Șoferul-ghid nu vrea să îl deranjeze pe șeficu. Realizez grozăvia relației. Ghidul preferă să își fută turiștii decât să-l supere pe șeful indian. Tanzania este o stână uriașă, ciobanul alb e ajutat de câini indieni să păzească oile negre.
Câinii sunt mai răi decât ciobanii, câinii mușcă. Ghidul îmi dă tremurând telefonul. Vorbesc cu managerul indian care mă informează într-o română perfectă (nu vorbită, ci țesută în fibra limbii engleze pe care o vorbește) că nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în tabără, asta am plătit, asta facem.
Dar plouă, sunt inundații, nu o să ajungem la pistă. Acum am avut noroc cu tractorul.
Managerul indian trântește telefonul.
Decidem să ne încercăm norocul la hotelul aflat la 200 de kilometri distanță. Măcar pentru noaptea de dinaintea zborului. Cetățeanul american se uită la noi ca la niște cretini.
El a plătit, nu mai dă un dolar în plus. Statul, sistemul, managerul indian va rezolva problema și astfel va ajunge la avion.
Good luck my friend.

Camera de hotel e 200 de para. Dar, de fapt, camera de hotel e priceless. Aici aflăm că pista de avion, aia de la 5 ore distanță (de care ne-am apropiat cu 200 de kilometri), este închisă de 1 săptămână, de când au început ploile.
Singura pistă e la 6 ore distanță. De aici.
Ghidul-șofer aproape stă să plângă. Ne lasă la hotel, pleacă înapoi în tabără cu americanul cel dârz și trebuie să obțină permis să părăsească parcul național la 2 dimineața, să vină la hotel pe bâjbâitelea și apoi încă 6 ore pe drumuri ticăloase.
Noi o să plecăm cu altă mașină.
La 5 suntem în picioare, noroiul e roșu și cleios, fundul jeepului patinează. Orele trec, nu ne putem îneca exact ca țiganul la mal, îmi fac cruce cu limba, zic Tatăl Nostru.
Mașina horcăie și moare scufundată într-o baltă la 800 de metri de pistă. Alergăm cu rucsacii în spate, cocoșați, disperați, ca într-o retragere spre elicoptere sub amenințarea Vietcongului.
La capătul pistei e o turmă de girafe. Nu e niciun avion. După 40 de minute în care mai apare un singur jeep din care coboară 7 oameni, un Cessna-cred, nu-mi amintesc prea bine, pârâie pe sub nasul girafelor.
Nu suntem pe lista pasagerilor.
Normal, noi trebuia să fim luați de la pista x, aia inundată.
-Păi eu trebuia să vă iau, nu? Ați fost cu ghidul y? Sunteți de la firma z?
-Da.
-Nu-l am decât pe Bobby din America.  E aici?
-Nu.
-Fuck him. Atunci haideți voi.

Paranoia.
E bine să fii mereu pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Eram pregătită și să-l șpăguiesc pe pilotul englez. Nu a fost cazul.
Am avut noroc că restul de  turiști crescuți pe salteluța moale a civilizației nu au înțeles că uneori e mai bine să dormi pe pământul tare, să pui urechea pe el. Astfel auzi mai ușor când se apropie cei 4 călăreți ai Apocalipsei.

Mulțumesc mamă, mulțumesc partidule, mulțumesc România că nu mă lăsați să dorm decât cu pietre în fața de pernă și cu un ochi deschis.
De aceea oi fi eu obosită, dar măcar sunt vie și nu-mi pierd portofelul și rândul la coadă la lapte.

Lui Iulian îi e rău. Vomită, are frisoane, diaree, mai vomită puțin. Și are aritmie. Inima duduie ca un motor de tractor.
Vrea să meargă la spital.
E vineri seara, de fapt noaptea, 1 dimineața. În Sapporo.
Nu știu la ce spital să merg așa că mă uit pe net, caut salvare, găsesc un serviciu de ambulanță care oferă translatori. Sun, dîîîîr-dîîîîîr, 2 secunde și răspunde o domniță care înțelege că vorbesc în engleză, spune ceva în japoneză, mă lasă să aștept alte 16 secunde pe fir și apoi o voce de bărbat mă întreabă în engleză cu ce mă poate ajuta.
Urmează o conversație de 20 de minute, lângă translator este un medic sau cineva care așează niște întrebări cu grijă în coșulețul conversației: ați mâncat ceva dubios, la ce oră, când ați început să vomitați, de câte ori, vă doare în coșul pieptului, sunteți amețit, vă doare capul?
Lui Iulian inima continuă să îi care pumni în piept, le spune, hm, atunci mergeți la spital. Aceasta este adresa.
E 2 dimineața. Spitalul general are ferestre mari și un hol de hotel așternut cu mochetă verde cu model galben, nu orișice model ci linii de demarcație care îți spun unde stai la coadă pentru fiecare ghișeu. Unul este casierie, altul este recepție pacienți, mai sunt încă două. Nu sunt separate prin nimic, de fapt sunt niște computere așezate pe o recepție de lemn mat, super chic. Mocheta înghite zgomotele, cred că a înghițit și oamenii.
Simți că ai intrat într-un horror șaptezecist. Dar speri că este un porno făcut de un art house.
Nu avem noi norocul ăsta.
O fată în vestă și fustă de stofă apare disperată dintr-o cameră din spatele recepției. Își cere scuze că ne-a lăsat să așteptăm, mai apare un cetățean în cămașă și pantaloni de stofă. Ăsta are crocși în picioare. Le explicăm despre ce este vorba. Încercăm.
Nu știu engleză dar nu e problemă. Fata produce o tabletă și pe ecran apare un domn pe la 65-70 de ani, căști și microfon ca Madonna în concert, care traduce dialogul dintre noi.
Recepționera în vestă dispare câteva secunde și reapare cu niște formulare de completat cu nume, adresă, număr de contact, simptome, alte boli pre-existente, alergii. Dăm pașaportul la scanat nu înainte să ni se ceară voie.
Putem să vă luăm datele?
Sigur că da.
Femeia încropește un dosărel și ne duce la medic. Străbatem holul cel mare cu mochetă groasă, trecem pe lângă scaune de piele așezate lângă automate de sucuri și cafea, sandvișuri și bomboane, intrăm pe o venă laterală în corpul spitalului unde lumina e mai crudă și mocheta e înlocuită de un cauciuc rozaliu. Înainte de a intra în cabinetul medicului, Iulian este poftit să se așeze, să-și pună brațul într-un aparat care arată ca o mașină de tocat carne și i se ia tensiunea.

Toată recepția, cu tot cu discuție, tensiune și drum a durat 17 minute.

Medicul are și el tableta-poartă stelară care îl aduce în cabinet pe bătrânelul traducător, reluăm povestea. O asistentă sobră, profesionistă, cu mască la gură, purcede la efectuarea unui EKG.
Inima e razna.
Throbbing, zice google translate căci moșulică a fost trimis la culcarem puțin înainte de EKG și am rămas doar noi 4 și puțina engleză, ca un balonaș de săpun pe care îl suflăm de la unul la altul.
Iulian e poftit să se întindă într-un alt salon unde sunt 4 paturi, cu perdeluțe, cu tot soiul de apărățele ieșind din pereți. Asistenta profesionistă târăște un alt aparat pe care îl mufează la Iulian, o altă asistentă îi face ecografia. Medicul nu îl atinge cu un deget.
Urmărește cu atenție și îngrijorare, ca Iohannis, desfășurarea de forțe.
Aparatul bipăie, aruncă lumini roz, arată ritmul, pulsul, tensiunea și numerele câștigătoare la loto. Profesionista face și un test de sânge.
Putem să vă facem o perfuzie cu ser fiziologic că sunteți deshidratat?
Sigur.
Așteptăm. Trec orele. Facem conversație. Pe unde ați călătorit? Cât timp?
După ce se uită la rezultatele testelor și la ecografie, medicului îi este clar: este de la stres. Stresul călătoriei, sunteți într-o țară străină, normal că organismul a luat-o razna.
Haaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Dacă ai știi de unde venim noi băiatule!!!

Venim din țara în care dormi iepurește, din țara în care dezvolți ticuri isterice de verificat dacă ai încuiat mașina și ai pus alarma, unde te întorci din drum că nu știi dacă ai încuiat ușa. Țara în care ți-e frică să te sui într-un taxi că cine știe dacă-ți dă în cap soferul, în care ți-e teamă să îi spui ceva chelnerului nesimțit că știi sigur că o să-ți scuipe în mâncare. Țara unde trenul întârzie cu orele și habar nu ai, că s-a stricat tabela de afișaj electronic și doamna de la informații e plecată să facă pipi.
Țara unde dacă ai ratat 1 fracțiune de secundă plecarea la semafor, ești mitraliat cu o rafală de claxoane, unde motocada securiștilor e mai șmecheră ca salvarea, unde la spital te târăști pe coate de durere și ești ignorat atâta timp cât nu ai venit cu pile.
Cum să fii stresat în Japonia?
Pe bune?
Acesta este locul în care totul funcționează uns.
A plouat torențial, sunt întârzieri în Hokkaido pe liniile de tren locale și pierzi conexiunea?
Domnu naș, uniformă bej, șapcă militărească, mănuși albe, se oprește la fiecare scaun, verifică dacă trebuie să fii în următorul Shinkansen, notează ceva pe un tabelaș și gata.
Când ajungi în gară, 5 fete cu pălăriuțe și veste roșii te conduc la casa de bilete unde au suplimentat personalul. Sunt 5 bărbați care au fost înștiințați de nașul cel elegant unde aveai biletul la trenul vechi și îți dau similar. Mie nu îmi găsesc la geam. Își cer scuze și funcționarul și domnișoara cu pălărie roșie și un alt ceferist în bej care stă mai mult frânt de mijloc, aplecat într-un gest de considerație combinat cu scuze adresat pasagerilor care, nu-i așa, au trecut prin stresul de a întârzia o oră la întâlnirea cu Tokio.
Hahahahahahahahahhaaaaaaaaaa!!!!
Îmi amintesc de discuția pe care am avut-o acum vreun an cu o taiwaneză venită la Brașov care încerca să ajungă la Peleș. Nu înțelegea nimic. Pe internet era un orar, la gară altul. Care e trenul bun? De ce nu anunță întârzierile? De ce nu se pot face rezervări pe internet ca să ai eticket, dacă sunt destinații atât de populare de ce nu sunt trenuri mai des, de ce sunt murdare vagoanele, de ce aparatul din gară de unde poți să cumperi bilete nu are și setări în engleză?
Hahahahahahahahahahahahhahhhaaaaaaaaaa!!!!

Iulian probabil a mâncat ceva stricat. A vomitat, a avut diaree, s-a deshidratat de unde și reacția inimii.
Nici vorbă de stres.
Din toate țările lumii ăsteia în care am fost până acum, România e singura țară capabilă să te ucidă prin stres. Un Guantanamo de 19 milioane de oameni, unde se aplică toate torturile practicate în închisorile secrete CIA. De la înjosire, la privare de somn.
Și nici măcar nu primim uniforme d-ălea vesele, portocalii.

În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Presedintele Frantei tine de mana o doamna vadit mai in varsta. Nu e mama lui, dar psihanalistii de cratita care populeaza fiecare sufragerie cu mileu pe televizor din lumea asta spun ca diferenta de varsta dintre cei doi e semn de infantilitate a celui mai tanar. Maica-mea e oripilata. Imi spune: „Cum sa umbli tu, baiat tanar si frumos, cu femeia asta cu 20 de ani mai batrana decat tine?” Ii zic ca am vazut-o pe Sharon Stone la Bucuresti cu un fecior, el de 27 de ani, ea de 54, si nu am simtit nici o clipa ca tanarul se uita la ea ca la ma-sa.

„E altceva, Sharon Stone e frumoasa”, insista maica-mea. „Asta e urata, uite si tu ce riduri are. O sa aiba 80 de ani cand el o sa aiba 55.” Dar Picasso, Murdoch, dar Paul McCartney si Mandela si Onassis? Ei de ce pot sa aiba neveste cu 40 sau 60 de ani mai tinere? Pentru ca ei sunt barbati, nu conteaza cum arata. Trebuie doar sa aiba bani si putere. Puterea si banii sunt sexy. Dar femeia asta cu riduri, profesoara de franceza, nu are nici bani si nici putere. Ce este sexy la ea? Nimic, decide maica-mea. Presedintele Frantei este ticnit. Si prietenul meu, mai tanar cu 10 ani decat mine, este la fel de ticnit. Iar eu sunt, oficial, o cougar.

Continuarea aici

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Shinkansenul Nozomi trebuie să plece la 12.23 dar are 6 minute întârziere. Mecanicul spune ceva agitat, o doamnă preia și ea informația și o dă mai departe ca pe o cărămidă fierbinte de care vrea să scape.
Sfârșitul lumii.
Nici Japonia nu mai e ce era.
Chiar așa, ce era?
Acum 72 de ani, pe 9 august, Fat Boy a turtit Nagasaki-ul desăvârșind anihilarea militară a Japoniei. Cu 13 milioane de șomeri, criză energetică, alimentară, constituțională și identitară, pierderea coloniilor, yakuza înfloritoare, ocupație americană, dispute teritoriale cu URSS (nu există nici acum un act formal prin care cele două țări să fi încheiat ostilitățile,  Rusia- urmașă a URSS, rămânând agățată astfel în acest război uitat într-un colț pe etajeră cu vecinul de la est), Japonia nu părea să își mai revină vreodată. În 27 de ani de la bomba atomică, adică 72, Tokyo era deja o metropolă futuristă, neoane, poduri suspendate, autostrăzi cu 5 benzi pe 3 nivele, trenuri ultra rapide care, încă din 1964, fugeau cu 250 la oră, apartamente de tip capsulă, megastructuri de zeci de etaje.
Dar de ce vorbim despre 27 de ani?
Pentru că atât a trecut de la Revoluția română, evenimentul acela care a readus carnea și untul în magazine și a păstrat Securitatea la putere.
27 de ani în care, la noi, s-au construit câteva sute de kilometri de autostradă, în care s-au furat 412 PIB-uri ale Japonie din `72.
Dar de ce compar eu românii cu japonezii? Ei, se știe, sunt roboți, nu au sentimente, de la orez sau pește crud nu le vine să facă altceva decât să muncească. Noi știm să trăim, să ne distrăm, că asta e important în viață.
Drumul, nu destinația.
Atunci zic să ne comparăm cu Rusia. Cei 9289 kilometri de cale ferată ai Transsiberianului au fost construiți între 1891 și 1916. De ruși, care se știe că nu mănâncă orez și pește crud până să-și piardă uzul rațiunii, care se știe că au, ca și noi, darul băuturii.
25 de ani și rușii, cu lopeți și hârlețe, fără tehnologie, ingineri, extratereștrii, banca mondială, au făcut ditamai cezariana Siberiei, de la Baltică la Pacific. Cu pârnăiași și chinezi, cu militari și revoluționari, cu niscaiva nemți și polonezi, cazaci și evrei.
25 de ani în care Bucureștiul nu a putut să întindă mâna pân la Otopeni, paralizat de corupție, prostie, indolență, hoție.
Țara unde timpul trece invers, unde ne naștem bătrâni și murim îmbrobodiți ca niște sugari de bandiții ăștia bagabonzi care ne conduc pentru că noi suntem atât de proști încât să îi alegem. Și suntem și mai proști încât să nu înțelegem că ei sunt acolo ca să ne servească pe noi, nu clanurile lor de ciorditori securiști.
27 de ani de la Revoluție, pierduți într-o țară unde bărbați în rochii întinse peste burți imense, cu grăsime în bărbi și slinoși în vorbe, turnători la securitate, pedofili apărați de babe sărmane care nu înțeleg că părințelu le-a violat nepoțelu, decid cine câștigă alegerile și ce să scrie în Constituție.
27 de ani, anii mei, de care și-au bătut joc nemernicii ăștia inculți, troglodiți de parcă acum aș putea să zic: stop, e prost scriptul. Aruncă-l la coș, dă niște coli albe, dă timpul înapoi, fă o cafea și hai să ne apucăm de alt scenariu.
Mă rog ca japonezii să inventeze mașina timpului. Sunt sigură ca se lucrează intens la asta, într-un laborator pe undeva pe lângă Nagoya.
O vor face în mult mai puțin de 27 de ani. Și când o vor avea gata, o să fiu prima care o să  dea o raită cu ea. Destinația: anul 1989. Ziua, decembrie 22. Ion Iliescu nu ar mai ajunge la televiziune. Nici Gelu Voican Voiculescu nu ar mai ajunge la televiziune. Nici Militaru la CC, iar lista securiștilor ticăloși care au pus laba pe viitorul meu va fi publicată în primul număr al Scânteii transformată în Adevărul.
Poate chiar sub semnătura lui CTP.
Și dacă nici așa nu reușim să avem și noi un tren până la aeroport în 27 de ani, atunci mai fac o tură cu mașina timpului, de data asta mă opresc în maternitatea din Brașov, pe 10 august 1974 și mă autorăpesc, ducându-mă în Japonia. Să cresc între oameni fără sentimente, care beau sake și mănâncă orez și pește crud și nu îl au pe Eminescu să îi judece.
Generalul Douglas MacArthur spunea că japonezii sunt un popor de copii de 12 ani.
Cine n-ar prefera să trăiască în curtea școlii, decât în curtea închisorii?