De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

În ultima duminică din iulie, în Vladivostok s-a sărbătorit ziua marinei. Cu dimensiunile ridiculizate de distanță, un convoi deschis de o navă școală de război urmată de alte 5 nave militare și închis de un submarin a intrat în golf dimineață la ora 7. Le-am văzut de pe geamul Rusiei02, transsiberianul obosit de atâtea păduri cu mesteceni câte i-au rămas între dinți, acum apropiindu-se târșălos, ca un copil care vede prima oară marea, de plaja Pacificului.

Să vezi tu că dobitocul ăla gras de acilea, ia zi bre, câți kilometri sunt până la Fenian?

600.

Cam cât de la București- Oradea. Ce ziceam? Să vezi tu că foca buhăită a dat drumu la război.

Niet, niet, niet, ne-a liniștit Slava, taximetristul care ne-a și tapat urgent de 100 de firfirei în plus, că liniștea sufletească nu poate fi gratis, nu-i așa? E ziua marinei, neapărat să veniți că o să fie cu artificii. Sărbătoare mare, uite, au blocat și străzile.

Doi milițieni cu chipiuri rotunde și albe, arătând cumva ca niște oameni de zăpadă așezați în cap, cu bulgărele cel mai mare așezat cel mai sus, ne opresc. Nu este voie să trecem dar Slava zice că suntem românschi, ce dracu sau Dumnezeu sau cineva, doar ce-o să facem? Nu o să scoatem un lansator de rachetă tip praștie și o să spulberăm mica flotilă festivă așa că cei doi oameni de zăpadă se scobesc în buricul-nară și decid să ne lase să ne apropiem. Ne uităm lung la nava gri de război care pare minusculă și submarinul care e de-a dreptul hazliu de pitic dar apoi mă gândesc că doar ăia cu penisul mic își iau submarine uriașe așa că nu râd.

Nici măcar nu zâmbesc. Ci mi-e fricuță de poporul ăsta atât de războinic, care oricând se bucură la o paradă, la o explozie, la o ceremonie pentru eroii căzuți, răniți, morți, ridicați.

În muzeul din Vladivostok este o sală cu Lenin. Sunt 8762 de statui ale lui Lenin și printre statui e un grup de turiști chinezi care face oooooo și aaaaaaaa, gem toți la auzul informațiilor cu care îi torturează ghidul. Lenin tânăr, Lenin cu basca pe dreapta, Lenin cu basca pe stânga, carpetă cu Lenin, Lenin cu basca pe spate, Lenin încruntat, Lenin cu mâinile în buzunare, Lenin fără buzunare căci e doar bust sau doar cap.

Cu toate acestea Vladivostokul e singurul oraș pe care l-am văzut în Rusia-asta nu înseamnă că nu mai există altul-unde în piața centrală nu este Lenin. Nici măcar bulevard nu e Lenin, în orice caz nu unul principal.

Vladivostokenii ăștia or fi ei mai cu moț?

Cu moț nu știu, dar sigur sunt mai cu dungi.

Ieșiți toți în tricouri de mariner, cu drapele ale marinei rusești- două dungi albastre pe diagonala unui dreptunghi alb-scoase pe geam de mâini de flăcăi rumeni. Se claxonează sălbatic, unde dracu să parchez, toate parcările sunt pline, se vâră mâna în claxon, davai, davai, harașo, e un vacarm care acoperă muzicile menestreilor îmbrăcați și ei, cum altfel, tot în tricouri dungate. Se zdrăngăne la chitară, se cântă la acordeon, se face plajă, o escadrilă pe hidrobiciclete iese în golf și atunci, auuuuuuu!!!! țipă turiștii chinezi și duc mâna la gură în panică, vasul de război începe manevrele și începe să se tragă.

Artileria bubuie.
I se răspunde cu răpăit de mitraliere. Rușii de lângă mine continuă să înghită sushi, acum ce, nu ne-om opri nici dacă Fenianul trimite, din greșeală, o nucleară peste noi.
De fapt, Coreea de Nord nu trimite în Vladivostok decât muncitori. De câteva luni a apărut un nou feryboat care leagă Rusia de ultimul bastion al comunismului din lume.
Disperat să facă bani, nepotul supraponderal trimite la ruși forță de muncă și partidul înhață 80% din veniturile muncitorilor. Chiar și așa, cu doar 20% din bani rămași în buzunar, nord coreenii sunt disperați să muncească aici, dau șpăgi să fie trimiși în Vladivostok, trudesc ca niște sclavi, de dimineață până seara, nu fac nimic decât să muncească, să mănânce și să doarmă. Și rușii care îi angajează spun că dorm foarte puțin.
Pe promenada ruptă în picioarele miilor de oameni veniți să aplaude spectacolul marinei rusești nu sunt nord-coreeni. Sunt undeva la marginea orașului, înghesuiți într-o batistă, păziți ca ultima pereche de păsări dodo de oamenii partidului.
Nu au cum să scape și nici nu cred că ar vrea să fie aici, în răgetele rușilor rupți de șpriț, agitați de răpăitul artileriei navale care ar fi trebuit să spulbere armada de hidrobiciclete dar uite că nu o face.
Fluturând stegulețe cu secera și ciocanul, potrivindu-și în oglindă chipie de amiral sau băști de ofițer, vladivostokenilor li se rupe de tragedia coreenilor. Stalin privește undeva în viitor de pe un poster lipit la intrarea într-o cafenea.
Orașul și machismul lui îmi aduce aminte de sistemul de camuflare folosit de un anumit tip de liliac din Amazon. E atât de mic și de plăpând încât are nevoie să ascundă asta. De aceea, atunci când doarme, în timpul zilei, liliecii se așează pe trunchiul unui copac, înșirați unul în spatele altuia, arătând astfel exact ca un șarpe care se odihnește la soare.
Când ești slab, ascunde asta și pretinde opusul.
Kim-Jong-un știe asta.
Putin știe asta.
Mai rău este atunci când joacă atât de credibil încât o lume întreagă nu vede că împăratul e în penisul gol.
Buuuuuummmmmm!!!!

Tunurile de pe nava de război risipesc fum care se așează în V deasupra apei.

VVV.

V for Vendetta. Poate.

Trenul de pe linia Yurikamome alunecă silențios printre incredibile dovezi ale geniului inginerilor japonezi. Poduri suspendate peste șosele desenate de o civilizație superioară, niște Prometei îndrăgostiți de sake care au venit aici și, în schimbul unui butoiaș, i-au învățat pe japonezi să nu se sperie de gravitație. Aici cazi doar în sus, te prinde un avion care va trece pe lângă tine sau poate chiar o rachetă. Nu-ți fă griji inginerule, nu te teme muncitorule, ridică prisma asta la 600 de metri de apă și, dacă așa crezi tu că o să arate mai bine, așează globul acesta gigant pe acești piloni firavi dar lungi, până la lună.
De ce nu?
Acesta este motto-ul orașului care nu zice niciodată nu, resetat în 1945, într-o vară fierbinte ca cea de acum. La televizor, Kim-Jong-un amenință că țara lui Trump va fi înghițită de o sferă de foc dacă America va continua politica agresivă față de Fenian.
Oameni grași jucându-se cu focul.
Acum 72 de ani, la 8 și 15, Hiroshima era evaporată de Little Boy, copilul altor ingineri care nu se temeau să se joace cu focul. Războiul nuclear a împlinit azi 72 de ani. E zodia leului. Ca mine.
Acum 2 ani am fost la Hiroshima și am scris ce am văzut.

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?

-Aici sunt fotografiile cu eroina noastră, aviatoare, și-a pierdut picioarele în marele război patriotic dar a trăit așa, fără picioare, până la aproape 90 de ani. Aici sunt fotografiile cu oamenii de știință care au murit la Cernobîl.
Și aici e Putinaș.
Așa zice doamna în bluză albă care s-a plictisit să tacă 8 ore pe zi, rătăcită în cimitirul plin de poze alb negru, bucăți de uniforme, insigne și carnețele. În afară de colega ei de la parter și eu și Iulian nu e nimeni în muzeul militar din Chita. Obișnuită să trăiască în morga amintirilor, femeia în bluză albă a stins luminile cu 7 minute în urmă și doar mârâitul meu aspru a făcut-o să le reaprindă.
Geaba, oricum totul e scris doar în rusește, nu o să înțelegem nimic.
Greșește.
Lungile veri petrecute în Teleormanul frate cu bulgarul m-au făcut să învăț alfabetul chirilic. Știu să citesc și am și accent, așa că google translate îmi așează cuminte pe ecranul telefonului citate din Pushkin și date despre generali și amirali. Trăiască Leca noș deța și bârzu, bârzu, gospodin sicicu priateli.
În curte sunt înșirate tancuri ale armatei sovietice care au luptat în Afganistan. Pe trei din șapte sunt suite niște capre pensionare, chinezoaice; behăie excitate, cu degetele crăcănate în semn de victorie.
Acum e acum, că trebuie să se dea jos. Se foiesc pe marginea tancurilor, doi pași înainte, trei înapoi, își suflecă fustele, își numără pașii, își calculează traiectoriile. Se agață de buloane, se întind pe caroserii, se preling pe șenile. Coboară.
10 metri mai încolo, un MIG-21 a fost pedepsit că a vorbit cu gura plină sau pentru că a spus bancuri cu prostii și acum stă înfipt într-un ac, ca un muscoi imens, în buza parcului de distracții unde Shrek și măgarul par să fie cele mai populare personaje din Chita. Shrek are o falcă umflată, suferă clar de un abces grotesc la una din măsele. Măgarul e umil, arată a oaie mascată în măgar. Lângă ei, o prințesă pupă broasca prinț și, puțin mai încolo, un urs de bronz cu față abțiguită și prietenul lui, un cazac cretinoid, salută mulțimea.
Sunt mulți chinezi. Din momentul în care treci de Krasnoyarsk ți se spune că este o invazie de chinezi, au venit să ia pământ, deși nu e voie să ai proprietăți în Rusia dacă ești străin. Dar chinezii reușesc să ocolească această regulă folosind vicleșuguri ticăloase prin care prostesc bunul și candidul popor rus. De pildă își iau un paravan, un cetățean rus care primește bănuți și în numele căruia se cumpără pământ. Și uite așa, chinezii au acum hoteluri chiar pe malul Baikalului, ale lor, chinezești 127%. Și au case și pământ și biznisuri din Irkutsk până în Vladivostok.
Și acum, prin piața Lenin, călare pe un cal deșelat purtat de căpăstru de un individ plictisit, trece o chinezoaică grasă care începe să urle și să gesticuleze brusc atunci când plictisitul dă să treacă strada. Nuuuuu, nuuuuu, vrea înapoi la grup, nu vrea să străbată piața, vrea doar să meargă pe trotuar legănată de mârțoagă.
Restul grupului așteaptă în umbră,  ascuns după ochelari de soare, sub pălăriuțe și umbrele.
Încet, încet, în ciuda rezistenței localnicilor, chinezii vor ocupa Rusia.
Așa crede Igor. E cel mai simpatic buriat din lume. Râde gâlgâit, bogat, ca un butoiaș din care mereu poți să-ți umpli paharul cu veselie.
Chinezii sunt gălăgioși, nepoliticoși, gorobeți așa. Dar sunt mulți și vin valuri-valuri aici, la Ulan-Ude. Și el crede că viitorul este al chinezilor. Buriații nu îi plac, îi preferă pe coreeni care le dau de muncă, căci deh, buriat, coreean, aceeași față asiatică, altfel vorbești când ai aceeași față asiatică.
-Păi asta nu înseamnă că aveți aceeași față și cu chinezii?
-Nuuu, chinezii sunt diferiți. Chinezii nu sunt buni, nu cum sunt buriații, mongolii și coreenii. Cei mai buni sunt rușii, ne înțelegem bine, musulmani, budiști, creștini. Dar chinezii nu sunt buni. Mint, sunt comuniști.
Dar Putin?
Putinaș, cum îi zicea doamna de la muzeul din Chita.
-Putin e corupt. Putin e kgbist. Putin doar dă din gură dar nu face nimic. Scoate petrol și atât dar prețul petrolului e jos, nu sunt bani și nu investește în industrie. Și oamenii pleacă din sate la oraș și din oraș la Moscova și apoi la muncă în altă țară.
Iar chinezii vin.
Îl prind pe unul spălându-se pe picioare în chiuveta toaletei din vagonul vechi al trenului care mă duce de la Novosibirsk la Krasnoyarsk, cu bude din fontă și pedală pe care calci ca să pornești apa.
Mai întâi e uimit, nu se aștepta să se deschidă ușa, nu cred că a știut sau va știi vreodată că există o limbă metalică pe care poți să o împingi ca pe un zăvor, să-ți închidă din interior ușa.
Râde mulțumit când îmi vede stupefacția de a da peste cineva înăuntru și apoi trage ușa.
Putinaș a pierdut războiul. Manciuria, pe vremuri ocupată, a venit peste el într-un reflux gastric dureros. China înaintează ca cerneala înghițind sugativa și nu invers, așa cum greșit am învățat la școală.
În Vladivostok chinezii coboară val după val din vapoare uriașe. Rușii îi primesc chiorâș. Chinezii nu se supără.
Asta înseamnă că lumina lor interioară orbește interlocutorul. Întâmplător au de vânzare niște ochelari de soare care te pot proteja mai bine.

Cumperi?